Universitatea Danubius din Galați

Facultatea de comunicare și relații internaționale

Specializarea Psihologie

Psihologia personalității
Note de curs anul II
Conf.univ.dr. Ionel Mohîrță

Cuprins

Curs 1 - Prezentare generală

Curs 2 – Conceptul de Personalitate

Curs 3 – Teorii și orientări teoretice în studierea personalității

Curs 4 – Psihologia analitică (C.G. Jung)

Curs 5 – Psihologia individuală (Alfred Adler)

Curs 6 – Psihanaliza interpersonală (K. Horney)

Curs 7 – Teoria constructelor personale (G. Kelly)

Curs 8 – Teoria trăsăturilor de personalitate (G. Allport)

Curs 9 – Analiza factorială a personalităţii (H.J. Eysenck)

Curs 10 – Orientarea umanistă în psihologia personalităţii (A.Maslow;C.Rogers)

Curs 11 - Paradoxul consistenței personalității. Diferențe interpersonale. Valoarea

aplicativă (Walter Mischel)

Curs 12 - Teoria social-cognitivă a personalităţii: Albert Bandura

Curs 13 – Modele teoretice moderne în explicarea personalității

Curs 14 - Aspecte implicite și explicite ale personalității (Stima de sine)

1
Curs 1 - Prezentare generală

Oamenii au fost conștienți din cele mai vechi timpuri de varietatea și pluralitatea
comportamentelor umane. Omul este născut și educat în societate, individul dispune de
dreptul moral de a reprezenta societatea, de a-i personifica cultura și civilizația.
Individul simte nevoia să se implice în societate el nu dorește să treacă prin viață în stare de
impersonalitate. Individualitatea conține întreaga bogăție a individului dar această
invidulalitate rămâne închisă dacă ea nu se exteriorizează, nu se materializează.
Această afirmare socială reprezintă faptul că individul nu rămâne doar un obiect al acțiunii
sociale ci devine un subiect care va duce spre calea transformării a individualității în
personalitate.
Personalitatea înseamnă amprenta individualității unice a omului asupra rolurilor sociale care
acesta le îndeplinește și îl face să fie unic și irepetabil. Ca de exemplu milioane de oamenii
îndeplinesc rolul social de a fi părinte dar nici un părinte nu abordează aceeași formă de
educare a copilul cu un alt părinte deoarce fiecare părinte își îndeplinește acest rol social în
felul său.
Rolul social reprezintă factorul care face legătura dinte individ și societate este un mecanism
prin care individualitatea devine personalitate de aceea vorbim de personalitate și de
realizarea acesteia doar în momentul în care individul își îndeplineste rolul social.
De exemplu copii nu pot avea o personalitate deoarece ei nu pot individualiza nici unul dintre
rolurile celor maturi, în primul rând pentru că individualitea lor nu este pe deplin formată și în
al doilea rând pentru că ei nu posedă forța morală și fizică necesară pentru a se ocupa de
realizarea unei îndatoriri.
Primele afrmări ale personalității se înregistrează la vârsta școlară când acesta nu trebuie doar
să muncească sistematic și perseverent ci el trebuie să-și asume și responsabilitea pentru
realizarea personalității, iar prin această resposabilitate individualitatea își pune amprenta
pentru prima oară.
La copii mici nu se poate vorbi cu seriozitate despre personalitate așa cum afirmă unii
pedagogi, la aceștia există întradevar ceva ce duce la personalitate, ceea ce ar putea fi denumit
pseudopersonalitate. Acest tip de personalitate implică copilul în anturajul social care se
formează pe baza unor roluri fictive, deoarece la această vârstă copii se joacă des cu păpușiile
se imaginează că ei îndeplinesc rolul păpușii care spre exemplu ar fi o învățătoare sau o
doctoriță dar ei în realitate nu îndeplinesc această funcție.
Cum am mai spus personalitatea reprezintă urmele fixate de invidualitatea umană asupra
rolului social pe care îl îndeplinește individul. Pentru a-și îndeplini rolurile sociale și pentru a-
și forma personalitatea individul are nevoie de libertate, de exemplu un sclav nu are cum să
aibe o personalitate proprie deoarece toate mișcările acestuia sunt controlate de către un
stăpân. Istoria ne aduce în prim plan două forme de depersonalizare cea directă și cea
indirectă.
O alta formă de depersonalizare care nu se leagă de problema libertății se referă la așa-zisa
„decădere a personalității”. Ea poate interveni ca rezultat al unor grave deteriorări fiziologice
și intelectuale ale individului în urma cărora acesta își pierde capacitatea de a îndeplini cu
responsabilitate rolurile sociale ce îi revin. De exemplu de la alcoolism se ajunge la
ideotizare, atunci când individul nu își mai poate îndeplini responsabilitatea socială. Sau o altă
situație este atunci când individul își pierde facultățiile mintale în acest caz acesta nu mai
poate fi responsabil de faptele sale iar societatea îl privează de libertate deoarece reprezintă un
pericol.
Desigur, personalitatea omului ca relație nu poate depinde numai de una dintre laturi, de
individ, de potențialul individualității acestuia, ea fiind legată și de cealaltă latură, de
societate, de necesitățiile ei care evoluează istoricește.

2
Ceva mai mult atunci când individul moare și ca purtător al personalității sale devine opera sa,
toate schimbările și pulsațiile sunt provocate exclusiv de societate.
De exemplu mulți oamenii celebri au murit dar personalitatea lor, opera, creațiile sale le avem
și în ziua de astăzi.
Ca o însușire pulsațiile sunt proprii oricărei personalități, fără ca ele să se manifeste, însă, de
fiecare dată vizibil. Cel mai pregnant ele apar în cazul marilor personalități istorice după
scurgerea unei mari perioade de timp de la moartea lor.
De exemplu personalitatea lui Alexandru Macedon a dobândit noi dimensiuni, capacitatea sa
militar-politică reactualizându-se cu prilejul oricăror noi tentative de formare a unor imperii
mondiale sau de cucerire a lumii. În timpul împăraților romani personalitatea sa a fost ridicată
la rang de cult, politica sa de cucerire a Răsăritului și de supunere a lumii devenind pentru ei
un ideal.
Oricât de individuale și diferite ar fi însă pulsațiile istorice ale fiecărei personalități, ele au o
anume trăsătură caracteristică comună ce nu poate rămâne neobservată. Personalitățiile
politice se remarcă de regulă prin pulsații mult mai frecvente.
Politica costituie zona cea mai fierbinte din spectrul întregii culturi. Schimbările din zona cea
mai fierbinte sunt mult mai dese și mai dramatice. Personalitățiile politice vor lumina ca niște
stele variabile care prezintă variații periodice, deși inegale ale strălucirii, personalitățile lor de
litere și ale celorlalte categorii ținând de creația artistică vor străluci cu o lumină relativ egală,
aidoma stelelor prezentate în succesiunea principală.
Dintre toate caracteristicile personalității aceasta este cea mai paradoxală. Individul uman
purtător al personalității, poate fi distrus fizic. Nimic mai simplu. Din punct de vedere tehnic
lichidarea poate fi efctuată în mii de moduri diferite, de la cele mai dure până la cele mai
rafinate. Personalitatea nu poate fi, însă distrusă prin violență.
Orice încercare de a distruge personalitatea pe calea lichidării fizice a individului duce la
rezultatul exact invers, devine drumul cel mai sigur de imortalizare a ei.
Acest lucru l-a avut pesemne în vedere Hemingway când a exprimat cunoscuta idee: „Poți
distruge omul, dar nu și să-l învingi”
Nu există decât o modalitate de lichidare a personalității: propria voință a individului de a și-o
distruge, renunțând să militeze pentru cauza socială pe care o îmbrățișat-o sau să-și distrugă
pur și simplu opera existențială. În istorie acest lucru se petrece, de regula în două moduri:
• sub amenintarea pedepsei cu moartea atunci când purtătorul personalității este silit să
capituleze, să renunțe public la cauza pe care a slujit-o,
• sau prin corupere, oferindu-i-se privilegii și tot felul de bunuri materiale care-l
demoralizează, anihilându-i elanul de luptă. În primul mod au acționat inchiziția politică, cel
de-al doilea este specific regimurilor politice mai liberale, care nu doresc să se implice în
violențe și atrocități politice.
O data lichidată personalitatea, purtătorului ei poate, eventual beneficia de înțelegere. Ne mai
simbolizând ideea socială respectivă el încetează a mai fi periculos. Autocrația țaristă a purtat
pe parcursul a numeroși ani tratative cu Lenin, promițându-i libertatea contra unui mic
serviciu—dezicerea de trecutul său politic.
Orice altă personalitate am lua, însă oricât de nesemnificativă ar fi ea ca dimensiune vom
vedea că și ei îi este proprie această particularitate, întrucât în principiu, ea decurge prin
natura relațională a personalității.
Tocmai ea (relaționalitatea) generează aceasta situație dificilă în care, pentru a distruge în
întregime personalitatea omului, trebuie să-i distrugi și pe toți cei care o poartă în ei; vecinii,
prietenii, colegii, rudele urmașii. Așa ceva ar duce, însă, la un rezultat cu totul opus, conferind
personalității respective o semificație suplimentară și noi dimensiuni. În cel mai bun caz
pentru călău, ar fi focalizarea atenției asupra sa.

3
Începuturile studiului personalității pot fi regăsite în lucrările lui Platon, Aristotel sau
Descartes, însă apariția domeniului științific al psihologiei personalității este legată de obicei
de apariția lucrării lui Gordon Allport „Personality: A psychological Interperetation”, în anul
1937. De-a lungul istoriei psihologiei științifice s-au remarcat mai multe abordări particulare
ale funcționării psihicului și implicit ale personalității. Printre perspectivele care au o
influență distinctă în acest sens se numără: abordarea psihanalitică, perspectiva trăsăturilor de
personalitate, perspectiva umanistă, perspectiva comportamentală și abordarea cognitivă.
Fiecare dintre ele s-a dezvoltat în timp, beneficiind de contribuțiile unor remarcabili oameni
de știință. În aceste perspective, cu toate că au unele influențe reciproce, se diferențiază
modele conceptuale particularizate care ghidează strategii de cercetare distincte și
implementarea unor intervenții practice specializate. 
Psihologia ca știință este direct legată de înțelegerea personalității, metodele și conceptele de
explicare și descriere a acesteia având o valoare foarte mare în înțelegerea naturii complexe a
comportamentului uman. Printre obiectivele cursului de psihologie a personalității se numără:
conturarea unui concept clar, integrat și unitar al personalității și al structurii acesteia,
identificarea aportului teoriilor relevante ale personalității, construirea unei imagini
comprehensive cu privire la psihopatologia personalității.
Domeniul personalității umane (unul dintre conceptele centrale în științele comportamentului)
oferă variate arii de cercetare. Cele mai multe sunt de actualitate, întrucât ne aflăm în fața
unui concept complex care are multiple implicații în planurile biologic, psihologic, social,
economic, cultural și politic. Studiul personalității este o componentă cheie a formării
profesionale de bază a viitorilor psihologi, precum și a specialiștilor și practicienilor din
domeniul educației.
În conținutul prezentului suport de curs, sunt trecute în revistă, dintr-o perspectivă istorică,
cele mai importante curente în domeniul interpretării personalității umane. Ca fundament al
conduitei indivizilor, personalitatea a început să fie abordată dintr-o perspectivă monistă. Mai
târziu, preocupările interpretativ-explicative au evoluat către o perspectiva pluralistă. De
asemenea, cursul de față trece în revistă dihotomia dintre abordarea nomotetică (psihometrică)
și cea idiografică (clinică). Sunt prezentate contribuțiile corifeilor psihologiei personalității,
reprezentanți ai psihologiei umaniste: G. W. Allport, A. H. Maslow, C. Rogers, etc.

Cursul 2
Conceptul de Personalitate

Concepte apropiate
Utilizăm zilnic termeni precum: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă,
deși de cele mai multe ori par sinonimi, cei trei termeni exprimă conținuturi diferite:
Termenul de individ desemnează orice entitate indivizibilă care este determinată biologic.
În această accepțiune, el este aplicabil în descrierea și analiza nu numai a omului, ci a oricărui
organism viu – plantă sau animal. Termenul individ se aplică tuturor organismelor vii și
desemnează „acea totalitate a elementelor și însușirilor fizice, biochimice, biologice și
psihofiziologice-înnăscute sau dobândite care se integrează într-un sistem pe baza
mecanismului adaptării la mediu”(M. Golu, A. Dicu, 1972, p.239). Fiind o ființă vie, o
entitate biologică și o unitate structural-funcțională indivizibilă, omul este, primordial, un
individ. Derivat din acest termen este cel de individualitate, ce desemnează individul luat
în ansamblul proprietăților sale distinctive și originale. Acest aspect impune, din punct de
vedere metodologic, ca fiecare individ să fie acceptat ca unicitate, practic irepetabilă, ca mod
de a fi al „generalului în și prin particular” Persoana (lat. persona - mască, aparență), se
referă explicit la ființa umană, la modul său de a fi o reuniune de trăsături psihomorale
interne și psihofizice externe; „ persona est substantia individua rationalis naturae” /

4
persoana este o substanță individuală de natura rațională-(Boethius, sec. VI). Termenul
de persoană este corespondentul, în plan social, al individului în plan biologic. El
desemnează individul uman concret, într-un cadru relațional dat, așa cum este perceput de cei
din jur. Prin conținut, termenul de persoană include ansamblul însușirilor psihice, care asigură
adaptarea la mediul social istoric și în cadrul acestor însușiri se subliniază necesitatea
prezenței componentelor de ordin superior conștient. Se afirmă astfel că omul este persoană în
virtutea faptului că își definește conștient atitudinile față de realitate. Spre deosebire de
individ, care este rodul evoluției biologice, persoana este considerată produs al dezvoltării
social istorice. Atributul de persoană nu este dat prin naștere; el se dobândește treptat în
ontogeneză, grație procesului de socializare. Există situații în care acest atribut se poate
pierde: de exemplu, în anumite boli psihice care se caracterizează prin alterarea eului, a
imaginii de sine, a autopercepției și a percepției realității înconjurătoare. Similar cu
individualitatea, personalitatea este conceptul care cuprinde întregul sistem al atributelor,
structurilor și valorilor de care dispune o persoană; este un sistem generic supraordonat al
componentelor bioconstituționale, psihice și socio-culturale ale omului (persoana și
personalitatea sunt determinații atribuite exclusiv omului). Altfel spus, conceptul de
personalitate desemnează subiectul uman considerat ca unitate bio-psiho-socială, ca
purtător al funcțiilor epistemice (homo sapiens), comunicării (homo comunicans),
pragmatice (homo faber) și axiologice (homo valens). În accepția sistemică, personalitatea
este un macrosistem al invarianților informaționali și operaționali, ce se exprimă constant în
conduită și sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect. Personalitatea este „persoana”
plus o notă de valoare care se adaugă datorită organizării superioare a persoanei.
Personalitatea se referă la particularitățile psihice individuale, la ceea ce îl diferențiază sau
detașează pe un om de un altul. Așadar, personalitatea are rolul de a raporta un individ la
altul căci o persoană are personalitate numai în relație (comparativ) cu alții. Esențial în acest
context este faptul că, spre deosebire de persoană, noțiunea de personalitate este intrinsec
legată de o dimensiune axiologică, de valoare. Termenul de personaj se referă la veșmântul
social al personalității. Personajul se prezintă ca o mască în spatele căreia se ascunde
persoana. Putem să înțelegem persoana prin intermediul personajului care ne prezintă o parte
din personalitatea persoanei dar, în același timp, ascunde, relevă și trădează alte părți ale
acesteia. La rândul său, personalitatea se exprimă prin personaj și suferă chiar unele
modificări prin intermediul acestuia. Există situații în care între personalitatea persoanei și
personaj există relații de armonie, dar pot să apară și situații de contradicție sau disonanță
care, atunci când se adâncesc, destructurează și perturbă personalitatea. Câteva definiții
psihologice ale personalității: G.W. Allport: personalitatea este o unitate a sistemelor
dinamice prin care se efectuează o adaptare originală; R. Cattell explică temenul ca fiind un
sistem al deprinderilor proprii subiectului, care permit o previziune asupra comportamentelor
acestuia; W. Stern (fondatorul personologiei) apreciază că personalitatea este un tot
funcțional, structurat, orientat finalist, articulat într-un sistem ierarhic de persoane; Pentru H.
S. Sullivan, este un model de durată relativă a situațiilor periodice interpersonale, ce
caracterizează viața umană. A. Kardiner operează o distincție între personalitatea de bază ce
rezultă dintr-o comunitate de cultură și personalitatea de statut, suprapusă primeia și rezultând
din poziția individului în sistemul social. În același curent de idei, G.H. Mead, apoi T. Parsons
definesc personalitatea ca un set de roluri și valori interiorizate. C.L. Rogers consideră că
sistemul de personalitate se închide în sine organizându-se și se deschide spre lume,
obiectivându-se în valori. După K. Lewin, persoana și mediul sunt interdependente, unul
construindu-se în funcție de celălalt sau de ansamblul celorlalte etc. Considerăm
personalitatea ca proces și produs, ce integrează biologicul și ereditatea, psihologicul și viața
concretă, socialul și valorile și încercăm să afirmăm toate aceste dimensiuni, fără a absolutiza
pe una în defavoarea celeilate. În studiul psihologic al personalității se detașează (în mare)

5
două modalități de abordare: cea factorială preocupată de identificarea și stabilirea
corelațiilor dintre trăsături și cea structurală, preocupată de surprinderea organizării
globale a personalității, de identificare a profilelor.

Cursul 3 Psihologia Personalității

TEORII ŞI ORIENTĂRI TEORETICE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII

Clasificarea teoriilor personalităţii după anumite criterii

Tipuri de teorii
Psihanaliza (Sigmund Freud)
Psihologia analitică (Carl Gustav Jung)
Psihologia individuală (Alfred Adler)
Psihanaliza interpersonală (Karen Horney)
Teoria trăsăturilor de personalitate (Gordon Allport)
Teoria constructelor personale (George Kelly)
Analiza factorială a personalităţii (Hans J. Eysenck)
Analiza factorială a personalităţii (Raymond B. Cattell)
Teoria social-cognitivă a personalităţii (Albert Bandura)
Orientarea umanistă în psihologia personalităţii (Abraham.Maslov; Carl Rogers)

Criterii şi tipuri de teorii:

1. După similitudinea sau unicitatea personalităţii:

● teorii nomotetice: pun accentul pe asemănările personalităţii indivizilor; vizează
universalul sau generalul, bazându-se pe comparaţiile între indivizi, privind unul sau mai
multe aspecte ale personalităţii;
● teorii idiografice: pun accentul pe unicitatea indivizilor, pe particularităţile individuale,
excluzând aspectele comparative; consideră că esenţa personalităţii poate fi surprinsă numai
prin studiul detaliat al vieţii şi experienţei individuale.

2. După aspectele considerate în modelarea comportamentului (după gradul de

generalitate):
● teorii multidimensionale, globale: urmăresc alcătuirea unui tablou al personalităţii în
ansamblu (personalitatea ca întreg), identifică trăsăturile caracteristice personalităţii,
elaborează instrumente (teste) care indică diferenţele dintre indivizi , formulează predicţii
asupra comportamentului.
● teorii unidimensionale, particulare: studiază rolul jucat de un singur aspect al personalităţii
în modelarea comportamentului.

3. Din perspectivă evolutivă:

● teorii statice: reflectă o viziune statică asupra personalităţii, considerând-o prin elementele
ei cele mai stabile;
● teorii dinamice: explică personalitatea prin structurile ei active, prin motivele şi forţele
interioare ale individului;
● teorii integrative: relevă structurarea ierarhică, integrativă şi dinamică a personalităţii.
Personalitatea este definită prin trăsături relativ stabile (pattern-uri), dar şi prin trăsături
rezultate din interrelaţiile acestora sau din influenţa condiţiilor de viaţă şi de mediu.

4. După factorii determinanţi:

6
● teorii radicale (absolutizante): biologizante, psihologizante şi sociologizante;
● teorii de compromis (existenţa unui dublu determinism al personalităţii).

5. După gradul de apropiere-îndepărtare:

● teorii concordante, asemănătoare;
● teorii neconcordante, contradictorii, opuse, diferite.

6. Henri Ey clasifică teoriile personalităţii în:

● teorii reductoare (elementariste): reduc personalitatea la o simplă colecţie de trăsături;
● teorii genetice: pun accentul pe evoluţia personalităţii;
● teorii dinamice: accentuează structura globală de individualizare şi de funcţionare a
personalităţii;
● teorii personaliste: descriu personalitatea în expresia ei de maximă umanitate, existenţială şi
etică.

1. Psihanaliza clasică (Structura personalității după Sigmund Freud)

Psihanaliza s-a constituit progresiv, în timpul unei maturizări lente. Ea este acum centenară şi s-a
născut din inteligenţa unui singur om – Sigmund Freud. Freud şi-a bazat teoria pe două asumpţii
aparent contradictorii (Perron, 1997).
1. funcţionarea psihică este în esenţă inconştientă, nu prin ignoranţă momentană, ci pentru că este
în natura însăşi a spiritului ca forţe foarte puternice să împiedice în permanenţă să-şi cunoască
propriile mecanisme.
2. intenţia lui Freud de a „cunoaşte acest necunoscut”, pariu atât de şocant pentru bunul simţ încât
unii, după ce au demonstrat cât se poate de raţional că psihanaliza nu poate să existe, au
concluzionat, împotriva dovezilor, că ea există... Psihanaliza a devenit însă un cuvânt
polisemantic. De la sensul iniţial de metodă terapeutică [bazată pe verbalizarea gândurilor
pacientului, într-un context în care ceea ce a fost refulat poate să transpară] (utilizat din martie
1896), a ajuns să însemne procedeu de investigaţie, teorie, doctrină de interpretare a psihicului
uman, ştiinţă al cărei obiect este psihicul inconştient (Marele Dicţionar al Psihologiei, 2006).

1.1. Structura personalităţii

La începutul carierei, Freud a luat contact cu trei persoane pe care le-a admirat şi care i-au oferit
câteva informaţii cheie. Comportamentul nevrotic, remarca Josef Breuer, era întotdeauna legat de
secretele patului conjugal. Jean-Martin Charcot proclama emfatic unui asistent că anumite
tulburări nervoase sunt întotdeauna „o problemă a organelor genitale”, afirmaţie pe care Freud a
auzit-o. În fine, ginecologul Rudolf Chrobak îl spunea lui Freud că singurul tratament care
funcţionează pentru pacientele cu anxietate severă care au bărbaţi impotenţi nu poate fi prescris,
din păcate... Deşi Freud fusese oarecum şocat de aceste idei radicale şi le-a respins iniţial, ele au
devenit mai târziu pietre de temelie ale teoriei sale, una care atribuie instinctului erotic aproape
toate comportamentele umane (Ewan, 1998).
Teoria psihanalitică clasică accentuează cauzele biologice ale comportamentului uman. Freud a
presupus că mintea umană îşi îndeplineşte funcţiile utilizând energie, în mod asemănător
funcţionării fiziologice a corpului, care îşi procură energie din hrană, deosebirea fiind că energia
utilizată de minte este de natură psihică. Mai mult decât atât, Freud a presupus că energia corpului
poate fi transformată în energie psihică şi invers. Legătura dintre cele două tipuri de energie este
surprinsă de Freud prin intermediul conceptului de instinct, care reprezintă în concepţia
psihanalitică reprezentarea pe plan mintal a stimulilor cu origine corporală. Altfel spus, în
momentul în care corpul are nevoie de un anumit tip de sprijin (hrană, apă, sex), instinctele se
activează şi produc o stare neplăcută de tensiune, funcţia lor fiind aşadar de a conecta nevoile
corpului cu dorinţele minţii şi asigurând întreaga energie a personalităţii. Instinctele sunt

7
considerate forţa motivatoare a personalităţii, ele determinând nu numai apariţia
comportamentului ci şi direcţia acestuia – de a reduce tensiunea negativă (Schultz, 1986). Astfel,
corpul se întoarce la starea sa iniţială când nicio trebuinţă nu era activă (homeostazie), acest
mecanism fiind calea principală de obţinere a plăcerii sau de ocolire a neplăcerii (Freud,
1920/2004).
În ceea ce priveşte natura instinctelor, teoria freudiană a suferit câteva schimbări în evoluţia sa.
Iniţial, distincţia era între instinctul sexual şi instinctele care servesc supravieţuirea individului
(foame sau sete). Ultima versiune diferenţiază însă între instinctele vieţii şi cele ale morţii
(distructive, agresive).
Instinctele vieţii au ca scop supravieţuirea individului şi a speciei, căutând satisfacerea nevoilor de
hrană, apă, aer sau sex. Forţa motivaţională care stă la baza instinctelor vieţii este libidoul. Dintre
instinctele vieţii, Freud îl consideră pe cel sexual ca fiind cel mai important, incluzând aici nu
numai partea erotică, ci şi orice alte comportamente şi gânduri care produc plăcere. Pentru a
accentua faptul că sexualitatea presupune mult mai mult decât actul sexual sau reproducerea,
Freud a utilizat frecvent termenul Eros (zeul grec al dragostei) ca sinonim pentru acest instinct. Ca
urmare, comportamente de supravieţuire precum hrănirea implică instinctul sexual, deoarece gura
este una dintre zonele erogene şi pentru că dorinţa de a ne supravieţui izvorăşte din narcisism
(Freud, 1905/2001). Oamenii sunt aşadar dominaţi de căutarea plăcerii, mare parte a teoriei lui
Freud concentrându-se asupra necesităţii de inhibare a pulsiunilor sexuale.
Instinctele morţii au fost formulate târziu, spre sfârşitul vieţii, probabil mult sub influenţa
propriilor probleme de sănătate. Fiinţele vii se degradează în timp şi mor; iar instinctele vieţii ne
menţin într-o continuă mişcare, dar scopul ultim al activităţii este atingerea echilibrului, a stării în
care toate nevoile sunt satisfăcute (reamintim că teoria lui Freud este una homeostatică). Prin
urmare, s-ar putea spune că scopul vieţii este moartea, viaţa fiind o luptă continuă între Eros
(instinctul vieţii) şi Thanatos (instinctul morţii) (Sheth şi colab., 2005). Instinctele morţii au la
bază presupunerea că toate fiinţele vii manifestă dorinţa inconştientă de a muri. Cel mai important
dintre instinctele morţii este agresivitatea, care reprezintă dorinţa de a muri orientată spre afara
sinelui. Freud a precizat că instinctele morţii sunt mai greu de studiat; de altfel, au atras şi un grad
mai redus de acceptare din partea adepţilor psihanalizei clasice, fiind şi incompatibile cu
principiul evoluţionist acceptat: supravieţuirea celui mai bun (Boeree, 1997).

Modelul topografic al personalităţii

În concepţia iniţială a lui Freud, personalitatea era divizată în trei niveluri: conştientul,
preconştientul şi inconştientul (Zlate, 1996).
Conştientul includea senzaţiile şi experienţele pe care le putem accesa, simţi în orice moment.
Era considerat o parte mai îngustă a personalităţii, deoarece numai un procent redus al senzaţiilor
şi amintirilor noastre pot să coexiste în conştient la un moment dat. Funcţia lui se înscrie pe linie
negativă, având rolul de a suprima, de a trimite înapoi în inconştient pulsiunile care încearcă „să
scoată capul la vedere”.
Inconştientul este partea esenţială, nevăzută, aflată în centrul teoriei psihanalitice. El conţine
instinctele, dorinţele care ne determină comportamentul; este depozitul forţelor pe care nu putem
să le vedem sau să le controlăm.
Între cele două niveluri se află preconştientul, depozitul amintirilor, al gândurilor de care nu
suntem conştienţi, dar care pot fi aduse cu uşurinţă în câmpul conştiinţei. Din punct de vedere
funcţional, rolul lui este însă insignifiant.
Acest model iniţial, cunoscut sub numele de model topografic, nu a fost suficient pentru a explica
de ce pacienţii lui Freud utilizau represia fără a fi conştienţi că o fac, forţându-l să concluzioneze
că tot ceea ce este reprimat este inconştient, dar că nu tot ceea ce este inconştient este reprimat
(Ewan, 2003).

Modelul structural al personalităţii

8
Pentru a trece peste aceste obstacole, Freud şi-a revizuit teoria, propunând un model structural,
care descria personalitatea prin intermediul a trei noţiuni de bază: id (das Es), ego (das Ich) şi
superego (das Über-Ich).
Id-ul corespunde oarecum vechiului termen de inconştient (deşi există aspecte inconştiente şi în
ego şi superego) şi este rezervorul tuturor instinctelor, furnizând prin urmare energia pentru
celelalte două structuri. Freud îl denumea metaforic în 1923 „haos, cazan plin de excitaţii care
fierb” (apud Ewen, 2003). Id-ul conţine moştenirea genetică şi reflexele, fiind singura
componentă a personalităţii prezentă la naştere. Este direct orientat spre satisfacerea trebuinţelor
corporale, spre eliminarea tensiunii cauzată de apariţia unei nevoi. Id-ul operează conform
principiului plăcerii (evitarea durerii şi creşterea plăcerii), neadmiţând nici o întârziere sau
amânare, indiferent de natura nevoilor, fiind aşadar total ilogic şi amoral (Freud, 1920/2004),
asemenea unui copil răsfăţat care vrea să i se facă mereu pe plac, iar dacă este frustrat cere
imediat un substitut pentru dorinţa sa neîndeplinită.
Ego-ul se dezvoltă din id începând cu vârsta de 6-8 luni, formarea sa fiind influenţată de
experienţele care îl ajută pe copil să diferenţieze între sine şi non-sine, mai ales în ceea ce priveşte
propriul corp. Dezvoltarea ego-ului creşte capacitatea copilului de a face faţă realităţii, scopul lui
nefiind acela de a stopa impulsurile id-ului, ci de a-l ajuta să reducă tensiunea, decizând când şi
cum vor fi satisfăcute instinctele, alegând momente şi locaţii acceptate social. Impulsurile sunt
amânate sau redirecţionate în concordanţă cu cerinţele realităţii, prin urmare ego-ul mediază
conflictele dintre id şi realitate (Freud, 1920/2004).
Potrivit teoriei psihanalitice, copii mici nu au conştiinţa binelui şi a răului – doar id-ul este prezent
la naştere. Această funcţie trebuie aşadar îndeplinită de părinţi, de care copilul neajutorat va
depinde o perioadă lungă de timp. Ei vor recompensa anumite comportamente, ca o garanţie a
afectivităţii lor, dar vor pedepsi altele, semn că dragostea lor este pierdută pentru copil şi că el se
află la mila unui mediu periculos. Pentru a se proteja de astfel de dezastre şi parţial pentru că se
identifică cu părinţii atotputernici, ego-ul va începe să internalizeze standardele acestora, ceea ce
va duce la formarea superego-ului. Acesta are atât componente conştiente, cât şi inconştiente,
procesul de interiorizare continuând cu profesorii, idolii din adolescenţă sau alte figuri autoritare,
astfel încât copilul şi mai târziu adultul se va simţi vinovat când realizează acţiuni (sau gândeşte)
contrar codului său moral.
Superego-ul este permanent în căutarea perfecţiunii morale, iar cerinţele lui pot fi uneori la fel de
iraţionale şi intense ca ale id-ului. Scopul lui nu este de a amâna impulsurile id-ului, ci de a le
inhiba (Freud considera că impulsurile sexuale şi cele agresive sunt mai ales obiectul inhibării).
Ego-ul trebuie să încerce să facă faţă cerinţelor superego-ului şi id-ului, Bannister afirmând în
1966 că personalitatea umană este câmpul unui conflict continuu, „o pivniţă întunecată în care o
fată bătrână bine educată (superego-ul) şi o maimuţă înnebunită de sex (id-ul) sunt angajate pentru
totdeauna într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, lupta fiind arbitrată de un funcţionar de bancă puţin
cam agitat (ego-ul)” (apud Schultz, 1986, p. 45).
Rezultatul inevitabil al fricţiunilor dintre id, ego şi superego este dezvoltarea anxietăţii.
Freud descrie trei tipuri de anxietate, în funcţie de stimulii care o produc: anxietatea obiectivă
implică teama faţă de pericole tangibile ale lumii reale şi ne ghidează comportamentul în faţa unor
astfel de pericole. O astfel de teamă poate atinge cote maxime şi în acest caz devine dăunătoare
(de exemplu o persoană nu mai iese din casă de teamă să nu fie lovită de o maşină); anxietatea
nevrotică îşi are originea în copilărie, în conflictul dintre satisfacerea instinctelor şi realitate,
copilul fiind adesea pedepsit pentru că încearcă să satisfacă impulsurile id-ului, mai ales cele de
natură sexuală şi agresivă; anxietatea morală este rezultatul conflictului dintre id şi superego,
reprezentând de fapt frica de propria conştiinţă, comportamentul care contravine propriului cod
moral ducând la apariţia sentimentelor de ruşine sau vină, indicator al modului de funcţionare a
superego-ului.
Pentru a face faţă acestor ameninţări severe din partea id-ului, a superego-ului sau a mediului,
precum şi anxietăţii asociate, ego-ul poate face apel la mecanisme de apărare variate, dintre care
represia era considerată de către Freud drept cea mai importantă (Lester, 1995).

9
1.2. Stadiile dezvoltării psihosexuale a personalităţii
Mare parte a personalităţii se formează pe baza configuraţiei unice de relaţii pe care fiecare dintre
noi le stabileşte în copilărie cu o mare varietate de persoane şi obiecte. Rolul experienţelor din
copilărie este considerat atât de important de Freud încât el considera că personalitatea adultului
se cristalizează în jurul vârstei de cinci ani. Freud a simţit existenţa unor conflicte puternice de
natură sexuală la copil, conflicte care păreau să aibă în centru anumite zone ale corpului. Pe baza
acestor prezumţii a formulat Freud teoria dezvoltării psihosexuale, conform căreia copilul trece
printr-o serie de stadii, fiecare definit de o anumită zonă erogenă a corpului. În fiecare stadiu
trebuie rezolvate anumite conflicte, înainte ca individul să treacă la stadiul următor (Freud,
1905/2001). Freud a şocat lumea ştiinţei când a afirmat că bebeluşii sunt motivaţi de instincte
sexuale. El a acordat însă un înţeles mai larg acestui concept, vorbind despre obţinerea unei forme
difuze de plăcere corporală, având originea în gură, anus sau zona genitală.
Câteodată însă individul nu este capabil să treacă de la un stadiu la altul, conflictul specific acelei
etape nefiind satisfăcut sau individul pur şi simplu nedorind să treacă mai departe. Vorbim în
aceste cazuri despre fixaţie, când o parte a energiei psihice (libidoului) este investită în acel stadiu
de dezvoltare, rămânând puţină energie pentru stadiile următoare.
a. Stadiul oral durează de la naştere până în jurul vârstei de optsprezece luni. Zona erogenă este
gura, plăcerea fiind obţinută prin supt, muşcat şi înghiţit. Freud atrăgea atenţia că deşi satisfacerea
orală serveşte supravieţuirii prin hrănire, nu trebuie confundată fiziologia cu psihologia. Imaginea
copilului sătul după a fost alăptat, dormind rumen în obraji şi cu un zâmbet mulţumit pe faţă este
considerată în „Trei eseuri asupra sexualităţii” un prototip al expresiei satisfacţiei sexuale mai
târziu în viaţă. Dependenţa copilului de mamă o face principalul obiect în care este investit
libidoul; copilul învaţă, într-o manieră foarte primitivă, să-şi iubească mama, iar modul în care ea
răspunde determină copilul să perceapă lumea ca bună sau rea, sigură sau periculoasă (Freud,
1905/2001).
Fixaţia orală datorită privării sau supragratificării duce la apariţia trăsăturilor dihotomice ale
personalităţii orale, descrise de Abraham în 1924: pesimism/optimism, suspiciune/credulitate,
autodevalorizare / grandomanie, pasivitate/tendinţa spre a manipula, invidie/admiraţie (apud
Jordan, 2008). Există două moduri de acţiune la această vârstă: oral încorporativ şi oral agresiv.
Modul oral încorporativ apare primul şi implică stimularea plăcută a gurii de către alte persoane
sau de mâncare. Cei cărora li s-au satisfăcut toate dorinţele în copilărie vor fi predispuşi spre
optimism şi dependenţă, bazându-se pe ceilalţi pentru a le fi îndeplinite trebuinţele. Modul oral
agresiv apare odată cu apariţia dinţilor, proces dureros şi frustrant. Ca rezultat, copilul îşi vede
pentru prima dată mama cu un amestec de iubire şi ură. Persoanele fixate în această fază a
stadiului oral sunt excesiv de pesimiste, ostile şi agresive. De obicei sunt sarcastice şi manifestă
tendinţe sadice, încercând permanent să îi manipuleze şi controleze pe ceilalţi. Acest tip de
personalitate se mai numeşte sadic oral.
b. Stadiul anal este cuprins între optsprezece luni şi patru ani. Dacă până în jurul vârstei de doi
ani părinţii au fost în general subordonaţi nevoilor copilului, la această vârstă intervine din partea
părinţilor o cerinţă considerată de Freud foarte importantă: folosirea toaletei. Obişnuirea copilului
cu toaleta a fost considerată de Freud crucială în dezvoltarea personalităţii. Eliminarea fecalelor
produce plăcere, dar această acţiune nu se mai poate produce la întâmplare, ca înainte, ci este
controlată temporal şi spaţial de către părinţi. Copilul învaţă însă că are o armă controlabilă la
dispoziţie, pe care o poate folosi împotriva părinţilor. În cazul în care obişnuirea cu toaleta nu
decurge aşa cum ar trebui (dacă părinţii sunt prea duri şi solicitanţi, sau copilul are dificultăţi de
învăţare), copilul poate să reacţioneze în două moduri posibile: unul dintre moduri este de a
defeca unde şi când este interzis de către părinţi, sfidând încercarea părinţilor de a regla acest
proces. În cazul în care copilul găseşte această tehnică satisfăcătoare pentru reducerea tensiunii şi
o utilizează frecvent, va dezvolta ceea ce Freud numea personalitatea anal agresivă, care se va
manifesta la vârstele mature prin comportamente ostile, cruzime şi tendinţa de a considera
oamenii ca obiecte care pot fi posedate; un al doilea mod prin care copilul poate să reacţioneze

10
este prin reţinerea fecalelor, care de asemenea produce plăcere şi poate fi o tehnică utilă de
manipulare a părinţilor. Acest comportament constituie baza dezvoltării personalităţii anal
retensivă, descrisă ca fiind încăpăţânată, rigidă, foarte conştiincioasă şi cu obsesii privind
curăţenia (Schultz, 1986).
c. Stadiul falic durează până în jurul vârstei de şase ani, originea plăcerii fiind comutată de la
anus la zona genitală, copiii de această vârstă par să petreacă timp destul de mult explorând şi
manipulând zona genitală – a lor sau a altora – şi devin curioşi în legătură cu procesul naşterii sau
diferenţele de sex, deşi din punct de vedere intelectual nu sunt pregătiţi să înţeleagă astfel de
procese. Ei pot să creadă de exemplu că o femeie însărcinată a mâncat copilul şi că acesta se va
naşte prin gură sau prin anus; preludiul sexual este văzut adesea ca un act agresiv al tatălui
împotriva mamei (Engler, 1999). Conflictele falice sunt cele mai complexe şi ca teorii sunt greu
de acceptat în cultura occidentală pentru că implică noţiunea de incest. Conflictul central al
stadiului falic se află în dorinţa incestuoasă a copilului pentru părintele de sex opus, însoţită de
dorinţa de a înlocui sau de a distruge părintele de acelaşi sex. În 1940, Freud afirma că băiatul
devine iubitul mamei sale, pe care încearcă să o posede aşa cum intuieşte el viaţa sexuală,
încercând să o seducă prin expunerea mândră a organului genital. Într-un cuvânt, masculinitatea
sa abia trezită încearcă să ia locul tatălui, care devine un rival care stă în calea sa şi de care trebuie
să scape (apud Ewan, 2003).
Pe baza acestui conflict apare unul dintre cele mai cunoscute concepte propuse de Freud:
complexul Oedip, denumit după eroul grec descris în Oedip rege, de Sofocle; Oedip îşi ucidea
tatăl şi se căsătorea apoi cu mama sa, neştiind cine sunt aceştia de fapt. Complexul Oedip
funcţionează diferit pentru cele două sexe: mama devine obiectul iubirii pentru băiat, care prin
fantezii şi comportament îşi exprimă dorinţa sexuală pentru ea; băiatul vede un obstacol în cale,
tatăl, care este perceput ca adversar şi ameninţare, deoarece are cu mama o relaţie pe care el nu o
poate avea. Împreună cu dorinţa de a lua locul tatălui apare însă şi frica de acesta; copilul se teme
că tatăl îi va tăia organul genital, sursa plăcerilor şi a dorinţei sexuale. Un alt complex descris de
Freud este cel al castrării (anxietatea de castrare) care joacă un rol atât de mare încât băiatul este
nevoit să reprime dorinţa sexuală pentru mamă, ceea ce reprezintă de fapt rezolvarea complexului
Oedip. Aceasta implică o puternică identificare cu tatăl, de la care va prelua atitudini şi
comportamente. În planul structurilor de personalitate, rezolvarea conflictului duce la dezvoltarea
superego-ului. Sentimentele oedipale sunt aşadar extrem de puternice, incluzând toate aspectele
unei legături romantice: pasiune, gelozie, disperare.
Versiunea feminină a complexului Oedip a fost mai puţin elaborată (în mitologia greacă,
Electra şi-a amăgit fratele să îşi ucidă mama şi pe iubitul acesteia, care îi uciseseră anterior tatăl).
[complexul este numit de unii autori Electra, dar Freud a respins termenul în repetate rânduri].
Obiectul iniţial al iubirii fetei este mama, pentru că ea este văzută ca sursă a hranei şi siguranţei.;
în timpul stadiului falic obiectul iubirii devine însă tatăl, Freud punând această transformare pe
baza faptului că fata descoperă că băieţii au un organ sexual extern, iar ea nu. Vinovată pentru
„castrarea” fetei este considerată mama, care este iubită din ce în ce mai puţin, iubirea fiind
transferată spre tată, pentru că el posedă organul preţuit. Cu toate că îşi iubeşte tatăl, în acelaşi
timp îl şi invidiază, dezvoltându-se invidia de penis. Freud nu a fost foarte clar care este
rezolvarea conflictului Electra, accentuând doar că fata ajunge să se identifice cu mama şi să
reprime iubirea faţă de tată. Totuşi, conflictul nu poate fi niciodată rezolvat cu adevărat, ceea ce ar
duce la o dezvoltare mai redusă a superego-ului feminin şi la un risc mai crescut pentru
dezvoltarea nevrozelor (Jordan, 2007).
Cu toate că nu a reuşit să răspundă la întrebarea „Ce gândesc femeile?”, Freud a fost convins de
importanţa teoriei oedipale, avântându-se la a declara că dacă unica realizare a psihanalizei ar fi
doar descoperirea acestui complex, chiar şi atât ar fi suficient pentru a o include în marile achiziţii
ale omenirii (Ewan, 2003). Complexul Oedip şi modul în care este rezolvat acesta determină
relaţiile adulte cu persoanele de sex opus. Problema critică este aceea a modului în care părinţii
răspund dorinţelor genitale ale copiilor. Atât indulgenţa exagerată, cât şi respingerea brutală pot
produce fixaţii în această fază, rezultând în formarea următoarelor trăsături dihotomice:

11
vanitate/ură faţă de sine, mândrie/umilinţă, extravaganţă/simplitate, sociabilitate/izolare,
obrăznicie/timiditate. Personalitatea fixată în acest stadiu este numită falică (Mandsager şi
Beaumont, 2007).
d. Perioada de latenţă este cuprinsă între şase şi doisprezece ani. La începutul acestei perioade
structurile majore ale personalităţii, id-ul, ego-ul si superego-ul, sunt în mare formate. Acest
interval reprezintă o perioadă de linişte, instinctul sexual este sublimat în activităţi şcolare, sport şi
alte hobby-uri. Freud a fost criticat pentru lipsa de interes acordată acestei perioade, alţi
teoreticieni considerând că etapa este una cu probleme şi conflicte proprii, implicând integrarea în
grupul de prieteni şi adaptarea la mediul lărgit (Engler, 1999).
e. Stadiul genital se caracterizează prin maturizarea neurofiziologică şi dacă individul nu a
dobândit vreo fixaţie majoră într-unul dintre stadiile anterioare acum se poate angaja într-o relaţie
heterosexuală normală. Chiar şi la această vârstă însă societatea impune norme privind exprimarea
sexuală, pe care adolescentul trebuie să le respecte, dar conflictul este minimizat prin utilizarea
sublimării. Energia sexuală a vârstei poate fi parţial satisfăcută prin urmărirea unor scopuri
acceptate social, iar satisfacerea completă se realizează prin clădirea unei relaţii normale cu o
persoană de sex opus. Într-o dezvoltare normală, tipul genital trebuie să îşi găsească satisfacţia în
dragoste şi muncă.

1.3. Evaluarea teoriei psihanalitice clasice

Cu toate că Freud a realizat o „răsturnare copernicană” a psihiatriei şi psihologiei, teoria sa a
evoluat foarte sinuos, când elogiată, când respinsă, devenind una dintre cele mai controversate şi
longevive orientări ale istoriei psihologiei (Mânzat, 2007). La apariţie, psihanaliza a fost
marginalizată, dar apoi a devenit foarte populară, pentru a fi din nou oarecum marginalizată în
ziua de azi. Bos şi colaboratorii săi (2005) consideră că marginalizarea psihanalizei a avut două
cauze principale. O primă cauză este nivelul de dezvoltare a ştiinţei şi a culturii în general în
Viena anilor 1900; a doua cauză este chiar Freud, care a îndepărtat treptat toţi colaboratorii care
nu se încadrau standardelor impuse de el sau care nu respectau indicaţiile sale (aşa cum s-a
întâmplat cu Stekel, Jung sau Adler).
Printre criticile generale adresate teoriei psihanalitice (Engler, 1999, Schultz, 1986) se numără:
- metoda de cercetare preponderentă (studiul de caz) – are limite serioase ce ţin de controlul
variabilelor şi de imposibilitatea replicării în condiţii controlate;
- natura datelor culese – Freud realiza notiţe privind desfăşurarea şedinţelor la câteva ore după
terminarea acestora, este posibil ca el să fi fost selectiv în reactualizare, iar dacă totuşi ar fi fost
exact este imposibil de verificat acest lucru;
- este imposibil să se determine validitatea povestirilor pacienţilor, Freud a încercat de puţine ori
să verifice povestirile clienţilor, prin urmare datele ar putea fi din start incomplete şi inexacte;
- eşantioanele mici şi nereprezentative;
- modul de analiză a datelor, prea subiectiv, pentru că Freud nu a explicat complet procedura şi
pentru că datele nu au fost cuantificate, semnificaţia lor statistică nu poate fi stabilită (este o
critică pe care o vom mai întâlni şi la alte teorii ale personalităţii);
- accentul prea mare pus pe forţele biologice, în calitate de modelatoare ale personalităţii, unii
critici afirmă că fiinţa umană dispune de mai multă voinţă liberă decât sugerează Freud;
- viziunea degradantă asupra femeilor – faptul că femeile suferă de invidia de penis şi că
superego-ul lor este inferior dezvoltat.

Cu toate criticile aduse, nu putem să negăm impactul lui Freud asupra dezvoltării psihologiei în
general. Freud nu a schimbat obiectul psihologiei (a înlocuit doar un element psihic – conştienţa –
cu un alt element - inconştientul), dar l-a redimensionat. Deşi obiectul psihologiei rămâne viaţa
interioară, modul în care este concepută interioritatea psihică, complexitatea acesteia şi a metodei
de investigare îl delimitează pe Freud de contextul orientărilor care consideră viaţa psihică internă
ca obiect al psihologiei (Zlate, 1996). Freud a fost primul care a atras atenţia, dintr-o perspectivă
ştiinţifică, asupra primilor ani în dezvoltarea umană (Opre şi Boroş, 2006). Psihanaliza este

12
considerată de unii autori ca fiind abordarea cea mai coerentă şi satisfăcătoare intelectual (Solms,
2004). Într-o perioadă când omul era considerat raţional, el a arătat cât de mult din
comportamentul nostru se datorează forţelor biologice. În timp ce lumea considera rolurile
bărbatului şi ale femeii ca fiind date de Dumnezeu, el a subliniat cât de mult depind îndeplinirea
acestor roluri de dinamică familială.

.
Curs 4
Psihologia analitică (C.G. Jung)

Deşi a avut un grup de discipoli apropiaţi, era destul de evident faptul că ideile extreme ale lui
Freud vor determina la un moment dat îndepărtarea unora dintre ei. Deşi şcolile de gândire
propuse de aceştia diferă ca fundament teoretic sau modalitate de lucru, vom grupa teoriile lui
Jung şi Adler sub termenul neopsihanaliză, deoarece ei s-au opus viziunii lui Freud asupra
instinctelor ca motivatori primari, prezentând o imagine mai optimistă asupra naturii umane,
considerând personalitatea mai mult un produs al mediului decât al forţelor psihologice
moştenite.
Teoria lui Jung este una complexă, imaginea naturii umane portretizată de el fiind una dintre
cele mai complicate realizate de teoreticienii personalităţii. La rândul său Jung a fost o
personalitate complexă, detaliile vieţii sale fiind adesea contradictorii. Autobiografia lui Jung,
publicată în 1961, nu ajută foarte mult, deoarece cuprinde, după cum mărturisea chiar autorul
ei, un amestec de fapte obiective şi mituri.
Una dintre primele surse de conflicte cu Freud a fost natura libido-ului, Jung neputând să
conceapă că libido-ul este doar energie sexuală, el considerând termenul în două accepţiuni:
una mai largă, ca o energie nediferenţiată, difuză, a vieţii şi una mai restrânsă, ca energie
psihică, susţinătoare a psyche-ului (psyche – termen jungian pentru personalitate). Prin
intermediul acestei energii psihice sunt îndeplinite activităţi ca percepţia, gândirea etc. Atunci
când o mare cantitate de energie psihică este investită într-o idee sau sentiment, acestea pot să
influenţeze persoana.
Jung a văzut structura personalităţii ca o reţea de sisteme interconectate (ego-ul,
inconştientul personal, inconştientul colectiv), al căror scop este armonia.
a) Ego-ul
Spre deosebire de Freud, care considera că mare parte a ego-ului este inconştientă, pentru
Jung ego-ul este partea conştientă, partea din psyche care selectează gândurile, percepţiile şi
amintirile care pot să intre în conştient. Ego-ul este responsabil de sentimentele de identitate şi
continuitate, este cel care dă stabilitate modului în care gândim, simţim, ne amintim sau
percepem (Hergenhahn şi Olson, 1999). Cu toate acestea, după Jung, nu ego-ul este
principalul centru al personalităţii.
Percepţiile şi gândurile noastre conştiente sunt determinate în mare parte de orientarea libido-
ului (spre lumea externă sau spre interior), sau altfel spus de orientarea extravertă sau
introvertă. Extraversia înseamnă orientarea în afară a libido-ului; ceva ce se află într-o stare
extravertă gândeşte, simte şi acţionează în raport cu un obiect extern (Jung, 1921/2004).
Fiecare persoană are abilităţi pentru ambele orientări, însă una va deveni cea dominantă (Jung
nu a fost foarte clar care sunt motivele) şi comportamentul persoanei va fi apoi ghidat de ea.
Orientarea non-dominantă nu dispare însă ci devine parte a inconştientului personal, de unde
va fi în continuare capabilă să influenţeze comportamentul (Schultz, 1986).
La scurt timp după ce a făcut această delimitare privind orientarea spre interior sau
exterior a persoanelor, Jung şi-a dat seama că nu este de ajuns pentru a explica
diferenţele dintre oameni şi a dezvoltat un nou sistem de clasificare, în interiorul

13
primului, bazat pe funcţiile psihologice, identificând patru funcţii ale psyche-ului:
gândirea, emoţia, simţul şi intuiţia. Primele două sunt grupate împreună, fiind considerate
funcţii raţionale, pentru că implică realizarea de judecăţi şi evaluări (gândirea în termeni de
adevărat sau fals, iar emoţia în termeni de plăcut sau neplăcut). Simţul şi intuiţia sunt grupate
ca funcţii iraţionale, ele nu evaluează experienţele, ci doar le trăiesc. Simţul reproduce o
experienţă, la fel cum o fotografie reproduce un obiect, intuiţia nu apare pe baza stimulării
externe, ci este mai degrabă o bănuială a existenţei unui obiect. Una dintre cele două funcţii
(raţională sau iraţională) devine dominantă, celelalte fiind scufundate în inconştientul
personal, iar în interiorul perechii doar o funcţie poate fi dominantă.
b) Inconştientul personal
Este locul unde s-au adunat percepţiile, gândurile, sentimentele care au fost reprimate, uitate
sau ignorate (conştientul având o limită a numărului de elemente cu care poate lucra
simultan), dar care pot fi uşor recuperate, existând un „trafic” intens între ego şi inconştientul
personal. Experienţele umane sunt grupate în unităţi numite de Jung complexe, care sunt
grupuri organizate de gânduri, sentimente şi amintiri cu privire la un anumit concept.
Complexul are putere de constelaţie, pentru că atrage experienţele similare, interpretându-le
conform structurii pe care deja o are (într-un mod similar schemelor cognitive), şi poate fi
conştient, parţial conştient sau inconştient. De exemplu, complexul mama are un nucleu
derivat parţial din experienţa speciei şi parţial din experienţa copilului cu propria mamă.
Ideile, sentimentele şi amintirile relaţionate de mamă sunt atrase de nucleu şi formează un
complex. Cu cât forţa nucleului este mai mare, cu atât mai multe experienţe sunt atrase spre
el. Astfel, se poate spune despre o personalitate dominată de gânduri despre mamă că are un
puternic complex al mamei. Gândurile, sentimentele şi acţiunile sale vor fi ghidate de această
concepţie despre mamă, ceea ce ea spune şi simte având o importanţă capitală.
c) Inconştientul colectiv
În timp ce inconştientul personal este unic pentru individ, inconştientul colectiv este
împărtăşit, iar Jung s-a referit la el folosind termenul de transpersonal, în sensul că se extinde
dincolo de persoană. Este cel mai inaccesibil nivel al psyche-ului şi conţine potenţialităţi pe
care toţi le împărtăşim ca membri ai speciei umane, fiind un depozit al experienţelor
ancestrale, un ecou al evenimentelor globale preistorice, la care fiecare secol a adăugat o
cantitate infimă de varietate şi diferenţiere. Existenţa inconştientului colectiv poate fi
demonstrată prin vise, fantezii sau mitologie (Jung, 1951/2003).
Experienţele ancestrale conţinute de inconştientul colectiv sunt exprimate în forma
arhetipurilor, ele au fost imprimate în psyche pentru că au fost repetate de nenumărate ori, de
nenumărate persoane. Arhetipurile nu sunt amintiri pe deplin dezvoltate, ci sunt mai degrabă
predispoziţii care aşteaptă apariţia unui eveniment real din viaţa persoanei pentru a se
clarifica. Ele sunt tendinţe de bază, elementare, ale personalităţii umane, care produc tipare
specifice de gândire, comune întregii specii umane. Ele nu pot fi cunoscute direct, ci prin
intermediul viselor, viziunilor, halucinaţiilor sau miturilor (Kesson, 2003). Oamenii primitivi
au răspuns experienţelor emoţionale în forma miturilor, iar această tendinţă spre crearea
miturilor a fost înregistrată în inconştientul colectiv şi transmisă generaţiilor viitoare. Ceea ce
moştenim, aşadar, este tendinţa de a retrăi anumite manifestări ale miturilor primordiale pe
măsură ce întâlnim evenimente care sunt asociate cu acestea.
Persona se referă la rolul social pe care fiecare îl îndeplineşte în societate şi la înţelegerea
acestuia, cuvântul având originea în latinescul persona, care desemna în teatrul grec antic
masca pe care actorii o purtau în timpul pieselor. Persona reprezintă un compromis între
identitatea reală a individului şi identitatea sa socială, asigurându-i pe ceilalţi că noi
cunoaştem regulile vieţii sociale (Mayes, 2005). Persona mediază între individ şi lumea
externă, neglijarea dezvoltării personei crescând riscul de a deveni asocial, iar identificarea
completă cu persona ducând la anularea identităţii şi blocarea dezvoltării personalităţii.

14
Umbra circumscrie gândurile şi sentimentele nesociale, instinctele animalice, primitive,
precum şi caracteristicile pe care nu le acceptăm, este opusul personei, pentru că se referă la
dorinţe care sunt incompatibile cu standardele sociale şi personalitatea ideală. Poate fi
descrisă ca „diavolul din interior”, personalitatea fiind incompletă fără ea, dar impulsurile sale
pot fi sublimate şi canalizate spre rezultate pozitive. Din acest punct de vedere, chiar Jung
recunoştea că umbra ca şi concept se aseamănă destul de mult cu acela de inconştient
(personal) propus de Freud, deoarece include comportamentele pe care le considerăm „rele”.
Faţă de inconştientul descris de Freud, umbra mai conţine funcţii insuficient dezvoltate şi
comportamente acceptate social, dar care ne pot pune la un moment dat în pericol (Mayes,
2005). Înfruntarea umbrei (ceea ce a făcut Jung când a ajuns la maturitate) creează
oportunitatea unei existenţe plină de satisfacţii şi facilitează realizarea „întregului” (vezi
secţiunea următoare).
Anima şi animus exprimă faptul că fiecare individ are caracteristici şi ale celuilalt sex, nu
numai din punct de vedere biologic, dar mai ales psihic. Jung considera că există o diferenţă
clară între psihologia feminină şi cea masculină şi că este important ca fiecare sex să aibă
caracteristici ale sexului opus, pentru a se evita apariţia unei personalităţi dezechilibrate.
Anima este arhetipul feminin al psyche-ului masculin, iar animus este partea masculină a
psyche-ului feminin, anima/animus conţinând experienţele ancestrale cu privire la celălalt sex
(Jung, 1951/2003). În 1992, într-o analiză feministă a teoriei lui Jung, Romaniello vorbea
despre conceptul de androginie, care se referă la prezenţa în individ atât a caracteristicilor
feminine cât şi a celor masculine şi la capacitatea de a realiza ambele potenţiale (apud Engler,
1999).

Deci pe scurt, Personalitatea (sau psihicul) descrisă de Jung este constituită din trei straturi
(sisteme) intercorelate:

1. Conştientul - denumit Eu (Ego) se referă la procesele şi funcţiile psihice de care un

individ este direct conştient.

2. Inconştientul personal - reprezintă totalitatea achiziţiilor vieţii personale (lucruri uitate,

refulări (respingere), percepţii, gânduri şi sentimente subliminale, precum şi o serie de acte
automate, gesturi, expresii faciale etc. Inconştientul personal poartă amprenta vieţii
individului şi constituie stratul superficial al inconştientului.

3. Inconştientul colectiv - reprezintă stratul cel mai profund şi mai inaccesibil al psihicului.
Spre deosebire de Freud, pentru care inconştientul este doar personal. Jung consideră că există
şi un inconştient colectiv, comun tuturor indivizilor, iar materialul conţinut în inconştientul

15
colectiv nu devine niciodată conştient şi este rezultatul eredităţii. Inconştientul colectiv este
alcătuit dintr-o serie de conţinuturi impersonale, din amintiri (imagini) ancestrale
reprezentând reziduuri psihice ale dezvoltării umane, care au fost depozitate în psihicul uman
şi de care individul nu este direct conştient. Aceste amintiri (imagini) primordiale ale
experienţei speciei sunt denumite arhetipuri. Arhetipurile nu sunt amintiri complete. Nu
putem vizualiza un arhetip, aşa cum nu putem vizualiza clar imaginea unei amintiri din
propria noastră experienţă. Exemple de arhetipuri: Dumnezeu, eroul, magia, înţelepciunea
omului vârstnic, moartea, învierea etc. Unele arhetipuri sunt mai dezvoltate, cu
influenţă mai mare asupra psihicului. Acestea sunt:

1. persona - reprezintă un fragment din psihicul colectiv, suprapus psihicului individual.

Persona se poate referi la:

o identitatea sexuală,
o la un anumit stadiu al dezvoltării umane,
o la un anumit statut social,
o la trăsăturile psihice induse de o anumită profesie etc.

2. umbra - este partea negativă (întunecată ) a personalităţii umane:

o conţinuturile inconştientului personal,

o funcţiile psihice inferioare, nedezvoltate,
o trăsăturile ascunse, dezavantajoase.

3. anima şi animus - în concepţia lui Jung, se referă la natura umană este una bisexuală, doar
expectaţiile sociale fiind diferite de la un sex la altul.

o Din punct de vedere psihologic, ambele sexe manifestă caracteristici specifice sexului opus,
ca urmare a secolelor de convieţuire.

o Anima reprezintă aspectul feminin din inconştientul masculin.

o Animus este aspectul masculin din inconştientul feminin. Ambele reprezintă figurile mitice
ale părinţilor.

4. Sinele - este arhetipul integrator, care reprezintă unitatea, totalitatea şi integrarea

personalităţii (potenţialităţilor psihice) individului, în care sciziunea dintre conştient şi
inconştient este suprimată.

Unul dintre elementele explicative ale descrierii personalităţii la Jung îl constituie tipurile
psihologice.

1. Tipul extravertit: manifestă un interes primordial pentru lumea din afară; atitudinea
semenilor, mediul social şi fizic determină modul lor de a fi, bucuriile şi tristeţile lor; lumea
din afară este un fel de magnet care atrage şi concentrează tot interesul lor.

2. Tipul introvertit: sunt orientaţi predominant către interior; lumea din afară nu are valoare
decât în măsura în care este legată nemijlocit de lumea interioară; lucrurile şi fenomenele
exterioare interesează numai atât cât intră în sfera de acţiune a acestui centru magnetic intern.

16
După părerea lui Jung, cele două tipuri (extravertit şi introvertit) nu constituie două categorii
fundamental diferite. Dimpotrivă, cele două tendinţe, izvorâte din libido, se află în fiecare om.
La unii predomină una, la alţii cealaltă. Predominarea exclusivă a unei singure tendinţe apare
doar în cazurile patologice, nu şi în cele normale (predominarea exclusivă făcând viaţa
normală cu totul imposibilă). Între cele două tipuri poate să existe chiar un echilibru perfect,
niciuna dintre cele două tendinţe nefiind predominantă; Jung denumeşte acest tip, tipul
ambivert (tipul normal prin excelenţă). În restul cazurilor, care sunt cele mai numeroase,
predomină mai mult sau mai puţin una sau alta din cele două atitudini. Jung adaugă
dimensiunii extraversie – introversie, în explicarea structurii personalităţii.

4. Funcţii psihologice:

● Gândirea, bazată pe acordarea de semnificaţii unui conţinut, pe analiza logică, pe

relaţionarea conceptuală;

● Sentimentul (afectul), care reflectă produsul unui proces care are loc între Eu şi anumite
conţinuturi, prin care Eul conferă acestora o anumită valoare; este tot un mod de a evalua, de a
judeca, dar diferit de judecata intelectuală, deoarece are loc nu pentru realizarea unei legături
logice, ci pentru acceptarea sau respingerea subiectivă a unui conţinut;

● Senzaţia, ca fenomen psihic elementar, constituie un dat imediat, nesupus legilor raţiunii, ci
simţurilor;

● Intuiţia, ca percepţie inconştientă; orice conţinut este un tot gata conturat, fără posibilitatea
descoperirii modului în care a luat naştere conţinutul; conţinuturile sale au caracterul a „ceva
dinainte dat”, contrar caracterului de „dedus” specific gândirii. Primele două funcţii (gândirea
şi sentimentul) sunt funcţii psihologice fundamentale (tipuri raţionale), în timp ce senzaţia şi
intuiţia reprezintă funcţii psihologice auxiliare (tipuri iraţionale): Funcţiile auxiliare servesc
funcţiile principale, având rol compensator, de echilibru psihic.

Fiecare funcţie principală posedă o funcţie auxiliară astfel încât cele patru funcţii apar
polarizate două câte două, rezultând 4 combinaţii posibile:

a. gândire – senzaţie;

b. gândire – intuiţie;

c. sentiment – senzaţie;

d. sentiment – intuiţie.

Din combinarea fiecărei dimensiuni (atitudini generale) – extraversie / introversie – cu fiecare

din cele patru funcţii psihologice – gândire, sentiment, senzaţie, intuiţie – rezultă opt tipuri
de personalitate descrise de S. Clonninger (1993).

Tipuri de personalitate Caracteristici

1. Introvertit-Gânditor Orientare spre interior, în special spre lumea ideatică.

17
2. Introvertit-Sentimental Rezervat, dar simpatetic; afectuos, dar nondemonstrativ.

3. Introvertit-Senzitiv Interesat mai mult de trăirea evenimentului decât de evenimentul în

sine.

4. Introvertit-Intuitiv Interesat de viitor şi mai puţin de prezent, de evoluţia unor idei.

5.Extravertit-Gânditor Logică, reprimare emoţională, indiferenţă faţă de relaţii.

6.Extravertit-Sentimental Raportare afectivă la nivelul relaţiilor interpersonale.

7. Extravertit-Senzitiv Atent la fapte şi detalii, capacitate de analiză a faptelor.

8. Extravertit-Intuitiv Spirit aventurier, preocupat de posibilităţile de schimbare a lumii

externe.

Cursul 5
Psihologia individuală (Alfred Adler)

Adler pleacă de la ideea: că dezvoltarea personalităţii este condiţionată de factorii

socioculturali, accentuând importanţa influenţelor educative (familie, societate) în formarea
Eului, fără a pierde însă din vedere substratul biologic. Elementul esenţial prin care Adler
descrie personalitatea este motivaţia, analiza şi înţelegerea personalităţii fiind echivalente cu
identificarea cauzelor, a motivaţiei comportamentelor umane. Autorul introduce două
concepte primare, şi anume:

a) sentimentul de inferioritate- domină viaţa psihică şi este sesizat în sentimentul de

imperfecţiune, de neîmplinire şi permanentele aspiraţii (idealuri) ale individului

b) complexul de inferioritate - apare atunci când compensarea sentimentului de inferioritate

eşuează; individul este convins că orice ar face, nu reuşeşte să fie la fel de bun ca ceilalţi.
Instalarea complexului de inferioritate este favorizată de două atitudini educative opuse:

● răsfăţurile excesive (atitudinea excesiv de grijulie, de a feri pe copil de orice greutate şi de

a-l face să creadă că i se cuvine totul, va conduce la eşecuri precoce pe care acesta le va pune
pe seama inferiorităţii sale, neraportându-le la adevărata lor cauză).

● neglijările (atitudinea de neglijare şi lipsa de afecţiune va împiedica formarea la copil a

unei păreri bune despre sine şi a încrederii în propriile sale forţe, conducând la vârstă adultă
fie la un sentiment exagerat de dependenţă (tipul dependent/evitant), fie la tendinţe agresive în
relaţiile cu ceilalţi (tipul dominant). Convingerea persoanei că este superioară celorlalţi
determină complexul de superioritate, care se exprimă în dorinţa individului de a fi cel mai
bun într-un anumit domeniu.

• „Tipurile psihologice” În funcţie de caracteristicile predominante ale „stilului de viaţă”,

Adler identifică patru tipuri de personalitate – dominant, dependent, evitant şi social –
descrise de J. Macsinga (2000) :

18
• Tipuri de personalitate Caracteristici

1. Tipul dominant: agresivitate , dorinţă de putere, «sentiment de superioritate»,

egocentrism, impulsivitate

2. Tipul dependent: dorinţa de a-i ajuta pe ceilalţi. supunere, atitudine pasivă, tendinţe
depresive

3. Tipul evitant: incapacitate decizională, evitarea conflictului, perseverenţă scăzută

4. Tipul social: contacte sociale bune, adaptabilitate, senzitivitate socială, conduită prosocială

Adler identifică trei modele educative care influenţează dezvoltarea personalităţii:

• modelul hipertolerant (indulgenţă, toleranţă excesivă, suport afectiv, protecţie, asigurarea

sentimentului de securitate);

• modelul rejectiv (indiferenţă, ignorarea necesităţilor copilului);

• modelul adaptativ (respect, dragoste, încredere, independenţă).

• Comportamentul sau modelul parental va crea un anumit tip de personalitate, tipul social –
ca tip dezirabil – fiind generat de modelul adaptativ.

Cursul 6
Psihanaliza interpersonală (K. Horney)

K. Horney pune la baza descrierii şi dinamicii personalităţii noţiunea de conflict interpersonal

(fundamentat în cadrul relaţiilor interpersonale), dezvoltarea personalităţii fiind pusă pe seama
rezolvării acestui tip de conflict.

• Tipurile psihologice

Horney identifică trei tipuri de personalitate: complezent, agresiv şi detaşat. Aceste tipuri
au fost descrise de Clonninger (1993).

1. Tipul complezent (dependent): trebuinţă de dependenţă, trebuinţă de afiliere, de

relaţionare, reacţii timice puternice, sentiment de inferioritate, stimă de sine redusă, tendinţă
de supunere şi conformism

2. Tipul agresiv: tendinţă de dominare, nevoie de succes, de recunoaştere socială;

perfecţionism, spirit competitiv, cu tendinţe agresive, rezistenţă scăzută la frustrare

3. Tipul detaşat: detaşare emoţională de relaţie, trebuinţă de autorealizare, independenţă a

voinţei (sugestibilitate redusă), tendinţă spre izolare, rezistenţă la schimbare Fiecare tip de
personalitate, pentru a-şi justifica actele comportamentale şi pentru a reduce anxietatea,
utilizează un anumit raţionament afectiv predominant:

19
1. Pentru tipul complezent, raţionamentul afectiv este „dacă îi fac să mă iubească, nimic nu
mă poate atinge”. Reprimarea ostilităţii la astfel de persoane conduce de cele mai multe ori la
somatizări (transformarea tensiunii psihice în simptom organic).

2. Pentru tipul agresiv, raţionamentul afectiv este „dacă deţin puterea şi controlul, nimic nu
mă poate atinge”. Acest tip prezintă, în realitate, o mare vulnerabilitate, deţinerea puterii fiind
o protecţie împotriva acesteia, poate obţine performanţe în diverse domenii, cu condiţia ca
agresivitatea să nu se transforme în ostilitate.

3. În cazul tipului detaşat, raţionamentul afectiv este „dacă stau departe, nimic nu mă poate
atinge”. Horney consideră acest tip de personalitate ca având potenţialul creator cel mai
ridicat (detaşarea, ca soluţie adoptată pentru reducerea anxietăţii, protejează lumea ideatică
interioară şi asigură rezistenţa acesteia la factorii perturbatori). Fiecare tip de personalitate
este generat de trebuinţe diferite, care conduc la orientări interpersonale diferite:  Tipuri de
personalitate  Trebuinţa predominantă  Orientarea interpersonală

1. Complezent

● trebuinţa de dependenţă

● trebuinţa de afiliere Spre relaţie (predomină ajutorul şi complianţa)

2. Agresiv

● trebuinţa de dominare

● trebuinţa de apreciere socială

Împotriva relaţiei (predomină ostilitatea şi agresivitatea)

3. Detaşat

● trebuinţa de independenţă

● trebuinţa de autorealizare

Privind detaşarea de relaţie (predomină izolarea şi detaşarea afectivă) Horney acordă un rol
esenţial modelului educativ în dezvoltarea personalităţii, identificând trei tipuri de modele
parentale: hiperprotector, indiferent şi autoritar:

● Modelul parental hiperprotector conduce, de obicei, la dezvoltarea unei personalităţi

complezente şi, respectiv, la o orientare interpersonală spre relaţie;

● Modelul parental indiferent va dezvolta o personalitate detaşată şi, respectiv, o orientare

interpersonală detaşată de relaţie;

● Modelul parental autoritar conduce la dezvoltarea unei personalităţi agresive şi,

respectiv, o orientare interpersonală împotriva relaţiei. Dezvoltarea personalităţii este
condiţionată şi de valorile culturale pe care societatea le promovează la un moment dat. Dintre

20
acestea, Horney pune accentul pe influenţa percepţiei culturale a rolurilor sexuale: în cultura
de tip tradiţional, rolurile sexuale asociază femeii dependenţa, afecţiunea, iar bărbatului
agresivitatea, puterea, controlul emoţional, raţionalitatea; în consecinţă, prin percepţia socială,
se vor atribui anumite roluri şi statute socioprofesionale stricte în funcţie de apartenenţa
sexuală; încălcarea acestei încadrări va fi sancţionată social, generând astfel instalarea
sentimentului de insecuritate personală.

Cursul 7
Teoria constructelor personale (G. Kelly)

Kelly consideră că lucrul cel mai important în abordarea personalităţii umane îl constituie
modul în care oamenii înţeleg ceea ce li se întâmplă, felul în care ei înşişi interpretează ceea
ce se întâmplă în jurul lor, deci o teorie a personalităţii trebuie să ofere o modalitate prin
care terapeutul să-şi poată da seama de modul în care pacientul îşi înţelege lumea
(procedură cunoscută sub denumirea de abordare fenomenologică). Dezvoltarea continuă
a acestor teorii şi testarea lor din perspectiva factorilor pe care îi adunăm în experienţa noastră
zilnică reprezintă, după Kelly, cogniţia socială. Dacă teoria nu se potriveşte, atunci construim
alta. Tot timpul elaborăm şi ne ajustăm viziunile referitoare la ceea ce ni se întâmplă. Astfel,
omul-model al teoriei constructelor personale este „omul savant”. Kelly consideră că oamenii
interpretează sau construiesc lumea, şi nu doar o observă; comportamentul este mai mult
anticipativ decât reactiv. Postulatul fundamental al teoriei lui Kelly este că „procesele unei
persoane sunt canalizate din punct de vedere psihologic de felul în care ea anticipează
evenimentele” (D. Bannister, în B.M. Foss, 1973). În descrierea personalităţii, Kelly
introduce noţiunea de: construct personal care se referă la modul în care individul
percepe, înţelege, anticipează şi interpretează lumea sau realitatea. Personalitatea este
considerată de Kelly, un sistem de constructe. Pentru a înţelege o persoană, este necesară
cunoaşterea constructelor lui personale, ceea ce presupune aflarea unor date cu privire la
comportamentul acelei persoane. Constructele personale se constituie prin experienţe repetate
şi ele pot fi revizuite, ca efect al acestor experienţe. Ele reflectă modul unic, specific de
interpretare a lumii, sunt proprii individului. Constructele personale sunt bipolare (de
exemplu: „sensibil/insensibil”, „cum sunt/cum aş vrea să fiu”, „prietenos/ostil”) şi, totodată,
se constituie în sistem, în care unele sunt supraordonate, iar altele subordonate. Din
perspectiva schimbării, constructele personale pot fi: − rigide (conduc la predicţii invariabile
şi, de aceea, sunt fragile, supuse infirmării, dar utile pentru că sunt precise); − suple (pot
genera perechi multidirecţionale, fiind vagi şi inconsistente; sunt greu de infirmat, dar le
lipseşte precizia). Kelly a elaborat şi o metodă de cunoaştere a constructelor personale,
denumită „grila de repertoriu”, utilizată în special pentru a descoperi modul în care îşi
construiesc indivizii lumea în termeni comuni cu ai altor indivizi. Grila de repertoriu are
aplicabilitate şi în investigarea valorilor. Teoria constructelor personale aduce o nouă
perspectivă de abordare a personalităţii: cea cognitivă, accentuând aspectele cognitive ale
personalităţii.

21
Cursul 8
Teoria trăsăturilor de personalitate (G. Allport)

În 1937, Allport a întreprins o trecere în revistă a tuturor cercetărilor efectuate de psihologi

asupra personalităţii şi a găsit aproximativ cincizeci de definiţii diferite ale termenului de
personalitate. Allport a constatat existenţa a trei elemente comune:

1. Fiecare individ are o personalitate unică;

2. Personalităţile individuale conţin o serie de caracteristici diferite;

3. Aceste caracteristici („trăsături”) sunt relativ constante în timp.

Allport distinge cele două tipuri de abordări în studiul personalităţii:

1. Abordarea idiografică - pune accent pe aspectele individuale ale oamenilor.

2. Abordarea nomotetică - pune accent pe existenţa unor trăsături comune (în diferite grade)
tuturor oamenilor „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic” (G. Allport,
1991).

Allport descrie dinamica şi dezvoltarea personalităţii:

● organizare dinamică – există o serie de elemente structurate, ierarhizate, integrate într-un

tot unitar, iar la această structurare se ajunge în timp;

● sistem psihofizic – personalitatea se formează prin interacţiunea reciprocă şi

nonîntâmplătoare a factorilor biologici şi psihologici; personalitatea nu este nici exclusiv
mentală, nici exclusiv nervoasă, ci înseamnă unitatea dintre minte (spirit) şi corp;

● determină – personalitatea nu este ceva dat, inert, ci este ceva şi face ceva, acţionând într-
un anumit mod; personalitatea este cauza comportamentului (trăsătura ca unitate relevantă
pentru personalitate devine cauză a comportamentului);

● comportamentul şi gândirea – se referă la unitatea interior – exterior, psihic –

comportament; comportamentul este determinat şi de structura internă, psihică (nu ne
adaptăm la mediul nostru, ci şi reflectăm, gândim asupra lui);

● caracteristic – exprimă nota de unicitate a personalităţii, personalitatea fiind o realitate

unică, ireductibilă; orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei, unice
pentru aceasta. Pentru a evidenţia particularităţile individuale, Allport apelează la noţiunea de
trăsătură. Conform concepţiei lui Allport, trăsăturile de personalitate:

a. Sunt structuri relativ stabile, care îl determină pe individ să gândească şi să se comporte

într-o manieră consecventă, indiferent de situaţie.

b. Au o existenţă reală. Nu sunt doar concepţii teoretice sau etichete pentru a inventaria sau
explica anumite răspunsuri. Ele există în interiorul fiecărei persoane.

22
c. Pot fi demonstrate empiric. Pentru că acestea sunt reale, ar trebui să fie posibil de
verificat existenţa şi natura lor, chiar dacă trăsăturile nu sunt direct observabile. Observând
comportamentul unei persoane, în timp, putem deduce existenţa trăsăturilor în coerenţa şi
consecvenţa răspunsurilor acelei persoane.

d. Nu sunt rigid separate una de alta, ci numai în mod relativ. Ele se pot suprapune; deşi
prezintă caracteristici diferite, adesea se află în corelaţie unele cu altele (de exemplu,
agresivitatea şi ostilitatea sunt trăsături separate, dar şi în strânsă legătură, ele putând fi
observate în comportamentul unei persoane).

Allport distinge două categorii de trăsături → trăsături comune şi trăsături individuale:

1. Trăsăturile comune sunt „acele aspecte ale personalităţii în raport cu care majoritatea
oamenilor dintr-o cultură dată pot fi comparaţi avantajos” (idem).

2. Trăsăturile individuale denumite ulterior de Allport dispoziţii personale, sunt unice,

definitorii pentru individ. Ele reflectă cu precizie structura personalităţii şi se manifestă cu o
anumită constanţă în comportament (constanţa unei dispoziţii personale fiind o problemă de
grad). În orice personalitate există trăsături cu semnificaţie majoră şi trăsături cu semnificaţie
minoră. În acest sens, Allport consideră că trăsăturile de personalitate pot lua, la un
individ, una din următoarele trei forme:

a. Trăsături cardinale, care determină şi orientează întreaga existenţă a individului, având

semnificaţie majoră pentru viaţă şi oferind posibilitatea cunoaşterii şi afirmării unei persoane.

b. Trăsături centrale, mai puţin generale, deşi Allport le consideră dispoziţii de bază, care
caracterizează modul obişnuit de reacţie a individului.

c. Trăsături secundare, cel mai puţin generale şi consecvente, şi cu influenţa cea mai slabă.
Ele reprezintă, de fapt, preferinţele speciale ale unei peroane şi atitudinile sale într-o situaţie
particulară.

Cursul 9
Analiza factorială a personalităţii (H.J. Eysenck)

Eysenck a adoptat varianta eşantionării din diferite aspecte ale comportamentului unui
individ, punându-i acestuia întrebări despre felul în care se comportă în mod normal.
Analizând, prin metoda analizei factoriale, rezultatele subiecţilor obţinute la teste şi
chestionare de personalitate (subiecţii aparţineau domeniului clinic – şapte sute de soldaţi
spitalizaţi pentru boli nervoase), Eysenck a ajuns la concluzia că personalitatea poate fi
descrisă prin 3 dimensiuni majore, care stau la baza diferitelor tipuri umane pe care le
întâlnim, şi anume:

● extraversiunea (E):

1. Factorii secundari pentru extraversiune sunt:

23
o dinamismul;

o sociabilitatea;

o disponibilitatea de asumare a riscurilor;

o impulsivitatea;

o expresivitatea;

o chibzuinţa;

o responsabilitatea.

o neuroticismul (N):

2. Factorii secundari pentru neuroticism sunt:

o respectul de sine;

o bucuria;

o teama;

o obsesivitatea;

o autonomia;

o ipohondria;

o vinovăţia.

o psihoticismul (P):

3. Factorii secundari care stau la baza psihoticismului sunt:

o singurătatea; o insensibilitatea;

o indiferenţa faţă de alţii;

o nonconformismul;

o opoziţia faţă de practicile sociale;

o lipsa de conştiinţă.

Din răspunsurile la diverse întrebări care testau cele trei categorii de factori secundari,
Eysenck obţinea scorul global pentru cele trei dimensiuni. Chestionarele de personalitate
elaborate de Eysenck sunt cunoscute sub denumirea de „E.P.I” (Eysenck Personality
Inventory) şi „E.P.Q” (Eysenck Personality Questionnaire). Personalitatea are, o organizare
piramidală, nivelurile cu gradul cel mai înalt de generalitate subordonându-şi nivelurile

24
bazale (inferioare). În ordinea descrescătoare a gradului de generalitate, aceste niveluri
sunt următoarele:

1. Nivelul tipului de personalitate (dimensiunea E, N sau P).

2. Nivelul trăsăturilor de personalitate (tendinţe individuale spre acţiune).

3. Nivelul răspunsurilor habituale (acţiuni repetitive în situaţii asemănătoare).

4. Nivelul reacţiilor specifice imediate (preferinţa de a acţiona într-un anumit mod,

răspunsuri necaracteristice). Eysenck consideră că atunci când se cunoaşte scorul obţinut de o
persoană la una din cele trei dimensiuni, situându-se astfel la nivelul ierarhic cel mai înalt, se
pot face predicţii legate de trăsăturile, răspunsurile habituale şi cele specifice determinate de
dimensiunea respectivă.

Curs 10
Orientarea umanistă în psihologia personalităţii (A.Maslow;C.Rogers)

1. Caracteristica generală a orientării umaniste. Vreme de aproape o jumătate de veac,

psihologia a fost dominată de două mari şcoli:

• şcoala psihanalitică - punea accentul pe componenta instinctivă, iraţională, inconştientă a

fiinţei umane

• şcoala behavioristă - considera pe oameni nişte fiinţe mecanice, controlate din exterior,
dependente de mediul înconjurător.

Spre jumătatea secolului XX apare o nouă orientare psihologică numită psihologia

umanistă - reorientarea către uman câştigând tot mai mult teren în psihologie. „Eu cred că
psihologia umanistă”, scrie Maslow, „trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante
ale poziţiei Omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante
ale omenirii – război şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate,
înţelegere şi conflict, fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi
la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţă omului.

• Concepţia lui Maslow asupra personalităţii

Pentru Maslow, factorii motivaţionali sunt suportul personalităţii. Motivaţie provine din
cuvântul rădăcină „motiv” şi se referă la procesul prin care organismele sunt împinse spre
scopuri. Nevoile sunt tensiuni simple care cer a fi satisfăcute. Foamea este un exemplu.
Conceptul de „nevoie” este tradiţional şi pare uşor de înţeles, însă Maslow a considerat că este
un concept ambiguu. Putem fi induşi în eroare observând anumite comportamente şi
atribuindu-le unei anumite nevoi. Spre exemplu, oamenii cărora nu le este foame, dar
mănâncă, nu îşi satisfac nevoia de foame, ci nevoia de securitate. Maslow şi-a susţinut
punctul de vedere că un comportament, gând sau sentiment dat poate apărea datorită
mai multor motivaţii. Maslow a stabilit o ierarhie a trebuinţelor sau nevoilor, pornind

25
de la nevoile biologice, până la nevoile cele mai abstracte.Trebuinţele fiziologice cuprind
necesităţile biologice pentru apă, oxigen, proteine, vitamine, temperatura normală a corpului,
somn, sex, exerciţii fizice şi altele. Acestea pot fi considerate mai mult impulsuri decât nevoi.
Trebuinţa de securitate / siguranţă include protecţia, stabilitatea, structura, legea, ordinea,
libertatea. Această nevoie poate fi urmărită în reacţiile negative foarte puternice ale copiilor
mici, la orice schimbare neaşteptată în jurul lor. Aceste reacţii la copii sau la adulţi la diferiţi
stimuli sugerează activarea acestei nevoi. Se poate observa similitudinea cu ideea adusă de
Karen Horney, referitoare la „anxietatea de bază”. Trebuinţa de dragoste şi apartenenţă
orientează persoana spre relaţii afectuoase cu cei din jur şi spre o anumită poziţie în familie
sau în grup. Maslow a studiat aşa numitele „sensitivity groups”, ansambluri de oameni ce se
întâlneau pentru a-şi destăinui sentimente intime şi pentru a deveni apropiaţi. Maslow a văzut
în acest curent o creştere a nevoii de contract interpersonal şi intimitate dintre oamenii.
Trebuinţa de stimă este împărţită în două categorii:

1) dorinţele personale de acceptabilitate autoritate competenţe, realizare, încredere,

independenţă şi libertate;

2) dorinţa de respect din partea altor oamenii incluzând atenţia, recunoaşterea,

aprecierea, statusul, prestigiul, faima, dominaţia şi demnitatea.

Satisfacerea acestor nevoi dă naştere sentimentelor de autovaloare, încredere în sine şi

putere psihologică. Dar încurcarea satisfacerii acestor nevoi produce sentimente de
inferioritate, slăbiciune şi neajutorare, care duc la descurajare, compensare sau nevroză.
Cea mai importantă năzuinţă este „nevoie de actualizare a sinelui”, „dorinţa de auto
împlinire… tendinţa omului de a-şi realiza potenţialul”. Această forţă puternică poate fi
atribuită dorinţei de a deveni cât mai mult ceea ce suntem, de a realiza cât mai mult din ceea
ce suntem capabili. Maslow a numit primele patru nevoi de bază „nevoi deficienţă” (d-needs),
deoarece în împlinirea lor este inclus şi mediul, pentru ca persoana să evite boala fizică şi
neadaptarea psihologică. Citând dovezi din cercetări, Maslow a ajuns la concluzia că apetitul
sau preferinţele culinare individuale sunt un indiciu foarte clar cu privire la nevoile fiziologice
sau deficitele organismului. Dacă în corp o substanţă biochimică anume lipseşte, individul va
încerca să satisfacă deficienţa prin dezvoltarea unei pofte faţă de elementul nutriţional lipsă.
Maslow a găsit sprijin pentru această teorie în teoria homeostaziei a lui Walter Cannon. Prin
homeostazie se înţelege tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului
intern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat de o influenţă externă. Maslow a
constatat următoarele:

1) oamenii tânjesc permanent la satisfacerea lor;

2) lipsa îmbolnăveşte oamenii sau opreşte dezvoltarea lor;

3) satisfacerea vindecă boala produsă de deficienţă;

4) proviziile stabile previn aceste boli;

5) oamenii sănătoşi nu au deficienţă.

26
Maslow a ierarhizat trebuinţele / nevoile de bază într-o „piramidă” a trebuinţelor / nevoilor.

Nevoile de la bază sunt predominante, cer satisfacerea lor imediată. Ele apar mai devreme
în procesul de dezvoltare şi cer satisfacerea imediată. O deficienţă într-o nevoie de la baza
piramidei domină funcţionarea personalităţii până când e satisfăcută. Numai atunci
persoana e eliberată să se adreseze nevoii care e mai sus în piramidă. Nevoia de siguranţă
e mai puternică decât nevoia de dragoste, dar foamea le domină. Maslow susţine că în
societatea actuală, satisfacerea trebuinţelor unei persoanei de rând, poate fi în proporţie de
85% din fiziologice, 70% de siguranţă, 50% dragoste, stimă şi doar, 10% de actualizare a
sinelui. De asemenea, oamenii nu trebuie să-şi satisfacă în proporţie de 100% o nevoie pentru
ca următoarea să apară. Dacă nevoia de dragoste e satisfăcută în proporţie de 10%, nevoia de
stimă nu apare deloc, dar la o proporţie 25%, nevoia de stimă apare cu doar 5%. Maslow a
încercat să înţeleagă valorile sădite în natură prin observarea esenţei culturii omului. Doar
alegerile, gusturile şi judecatele unei fiinţe umane sănătoase ne vor spune multe despre ceea
ce este bun pentru întreaga omenire în lunga ei existenţă. Maslow a studiat cele mai
importante personalităţi umane, definindu-le ca fiind acele persoane sănătoase din punct de
vedere psihic, al maturităţii şi desăvârşirii lor. El a desemnat câteva din aceste personalităţi,
capacităţile şi talentele care-i ajută să facă ceea ce pot ei mai bine şi care îi ajută să se
dezvolte la nivel superior. Ei trăiesc după povăţuirea lui Nietzsche „Fiţi, deveniţi ceea ce
sunteţi (cu adevărat)!” Caracteristicile comune marilor personalităţi sunt următoarele:
perceperea clară, eficientă a realităţii şi relaţii confortabile cu aceasta;
aşteptări / expectanţe de la sine, de la alţii şi de la natură;
spontaneitate, simplitate, naturaleţe;
centrarea pe problemă (dacă intervine ceva străin, ei consideră că au o misiune de îndeplinit în
legătură cu acel „ceva”;
detaşare şi nevoia de intimitate;
caracter puternic şi independenţă relativă faţă de mediu;
continua împrospătare a aprecierii;
experienţa mistică de vârf;
„Gemeinschaftsgefuehl” – sentimentul comunitar de înrudire şi de identificare cu rasa umană
(acelaşi cuvânt german utilizat de către Adler şi mai târziu prin „interes social”;
relaţii personale cu ceilalţi (puternice, dar limitate ca număr);
structura caracterială democratică;
discriminare etică între bine şi rău, metode;
sens filozofic; creativitate;
transcendenţa în oricare culturi particulare;
imperfecţiuni: uneori nechibzuit,

27
nepoliticos din punct de vedere social,
rece,
plictisit,
iritat,
încăpăţânat,
uită repede,
indispus,
prostuţ,
mânios,
mândru în aparenţă,
naiv,
anxios,
vinovat,
neadaptat.
Maslow este de părere că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştere
este mai puternică decât nevoia de a înţelege. între cele două ierarhii de trebuinţe există o
interacţiune reciprocă. Astfel, este imposibil ca un subiect să devină autoactualizat dacă
trebuinţele sale de cunoaştere sau înţelegere nu sunt satisfăcute. Maslow arată că există şi
excepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii care s-au dedicat unei cauze cu preţul vieţii
şi-au negat trebuinţele fiziologice sau pe cele de securitate. (0,1 fiecare până la 1 pct.)

Carl Rogers: teoria fenomenologică a personalităţii

Teoria personalităţii elaborată de Carl Rogers, în 1959, a constituit una dintre primele
provocări reale la adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Rogers
considera că aceste viziuni asupra personalităţii sunt foarte limitate, prezentând idei
foarte înguste în legătură cu potenţialul uman. Pentru teoreticianul psihanalist, o
personalitate sănătoasă este, pur şi simplu, una care a reuşit să reducă tensiunile dintre părţile
sale distincte, până la un nivel pe care îl poate stăpâni, iar pentru teoreticienii psihometriei,
simpla absenţă a simptoamelor unei tulburări sugerează că individul este sănătos mintal.

Nevoile umane. Rogers consideră că există o parte mai bună a personalităţii umane, care se
manifestă prin năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, în care oamenii sunt angajaţii în
permanenţă (dacă nu sunt tulburaţi sau sub tensiune). El susţine că fiinţele umane au o
necesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil şi, din activitatea sa
clinică, deduce că probleme nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect al
personalităţii unei fiinţe umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acest
lucru folosind termenul nevoie de auto actualizare ~ necesitatea de actualizare sau de
realizare a potenţialului propriu. Deoarece această necesitate este atât de importantă,
Rogers susţine că evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele
care ne încurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când pe
cele care ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute.
Deoarece fiecare individ are capacităţi şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează propriul set
de valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă nu perfect identice.

Conceptul de sine. O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordările psihanalitice şi
psihometrice ale personalităţii este că acesta percepe personalitatea ca o unitate coerentă,
şi nu împărţită în secţiuni sau părţi separate. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui”,
28
deoarece, în lucrul cu pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa
„eurilor lor interioare”, pentru care psihologul a propus denumirea de concept de sine, şi că,
deseori, erau tulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor. „Nu înţeleg, nu-
mi stă în fire să fac asta”, ar fi o remarcă tipică pentru acest tip de anxietate. Conceptul de
„sine” este fundamental în teoria lui Rogers asupra personalităţii. El a descoperit că mulţi
dintre pacienţii săi aveau o imagine a aceea ce doreau să fie (sinele ideal), foarte diferite de
felul în care credeau că sunt în realitate. Cu cât sinele ideal era mai diferit de sinele real, cu
atât pacientul se simţea mai anxios şi mai nefericit. Această discrepanţă între sinele ideal şi
cel real este deseori evidentă la persoane care suferă de boli digestive. În cartea sa, Grăsimea
este o problemă feminină, Susie Orbach susţinea că bolile digestive, cum ar fi bulimia şi
anorexia nervoasă, apar ca urmare a importanţei acordate frumuseţii şi zvelteţii în societatea
occidentală. Femeile sunt continuu sub presiunea imaginii felului în care ar trebui să arate, iar
respectul lor de sine este legat de succesul pe care îl au în hrănirea şi îngrijirea altora.
Pregătirea mâncării este, şi ea, o cale de exprimarea a personalităţii. Cei care suferă de
anorexie au deseori imagini corporale anormale, considerându-se graşi atunci când sunt
extrem de slabi. În parte, terapia lui Orbach constă în modificarea imaginii de sine a
suferinzilor, pentru a aduce imaginea sinelui ideal mai aproape de Sinele real. Preţuirea.
Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-o este necesitatea
preţuirii. El susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de alte persoane, preţuire care
să se manifeste fie prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect. Pentru că este vorba, într-
adevăr, de o necesitate, şi nu de un element fără de care să ne putem descurca, este foarte
important ca omul să găsească această preţuire şi, în unele cazuri, acest lucru poate deveni atât
de important, încât să interfereze cu nevoia de autoactualizare. După Rogers, în aceste
condiţii, individul începe să aibă probleme. Condiţii de valorare. În general, cei din jur au
tendinţa de a condiţiona preţuirea de un comportament „adecvat”. Cu alte cuvinte, ei admiră o
persoană dacă aceasta se comportă într-un anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană
ştie care sunt tipurile de comportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi.
Aceste idei sunt cunoscute sub denumirea de condiţii de valorare şi sunt foarte importante în
ghidarea comportamentului individual, deoarece ele conduc individul spre tipurile de
comportament aprobate de societate. Când aceste condiţii de valoare impun individul să
acţioneze pe căi cu totul opuse comportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de
persoana respectivă, atunci apare ameninţarea, pentru că necesitatea de autoactualizare a
individului este ameninţată. Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine conştient (chiar
dacă acest lucru nu-i este foarte clar) că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi valorile
sale. Mecanisme de apărare. Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individul
dezvoltă mecanisme de apărare, care protejează sinele de confruntare cu situaţia reală. Aceste
mecanisme de apărare sunt de două tipuri: negarea (adică refuzul de a admite că există
vre-o neconcordanţă) şi distorsionarea (adică falsificarea sau modificarea amintirii
experienţei neplăcute, pentru a deveni mai puţin ameninţătoare). De aici se pot dezvolta
uneori probleme psihice serioase, deşi majoritatea persoanelor utilizează puţin aceste
mecanisme de apărare în viaţa cotidiană. Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de
„mască” pe care o folosim în raport cu alte persoane, în viaţa cotidiană. El afirma că
este important faptul ca această „mască” să fie similară „sinelui interior” real, pentru
că, în caz contrar, omul ar fi considerat drept un prefăcut. Dar chiar dacă personalitatea

29
se potriveşte cu sinele interior, nu este totuşi identică, şi fiecare fiinţă umană este singura care
ştie cum este pe dinăuntru. Preţuirea necondiţionată. După Rogers, dezvoltarea unei
personalităţi sănătoase presupune inexistenţa conflictelor între „condiţiile de valorare” şi
imboldul lăuntric de autoactualizare, deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin
una sau două persoane, în decursul vieţii, care le oferă o preţuire necondiţionată. Cu alte
cuvinte, individul ştie că există cineva, sau a existat cineva în trecut, care ţine la el indiferent
de comportamentul său. Preţuirea necondiţionată este deosebit de valoroasă, pentru că
eliberează individul de necesitatea de a căuta tot timpul aprobarea socială, dându-i în schimb
libertatea de a-şi explora talentele, înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot
exprima necesitatea de autoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar
putea produce. Rogers insistă că majoritatea, dacă nu toţi pacienţii săi nevrotici, aveau părinţi
care nu le-au dat copiilor lor sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi în mod absolut, în
schimb le-au condiţionat întotdeauna dragostea de „buna purtare”. Acest lucru, aprecia el, a
transmis copilului mesajul că nu era iubit deloc şi că părinţilor le-ar fi plăcut, de fapt, un alt
copil, ideal, care să nu fie niciodată obraznic. Prin urmare, aceşti copii au crescut cu năzuinţa
de a fi admiraţi de alţii, neglijându-şi în acest timp autoactualizarea. Astfel de persoane tind să
aibă standarde ridicate de comportament, foarte nerealiste, altfel spus, conceptul lor de sine
ideal nu se mai corelează deloc cu sinele real.

Curs 11
Paradoxul consistenței personalității. Diferențe interpersonale. Valoarea aplicativă
(Walter Mischel)

Walter Mischel (1930 -)

S-a născut la Viena dar familia sa a emigrat în Statele Unite în anul 1939. A lucrat inițial ca
asistent social cu delincvenții juvenili, experiență care prezintă un interes particular din cel
puțin două motive: în primul rând, această activitate este relaționată cu preocupările de durată
ale lui Mischel privind mecanismele psihologice care susțin amânarea gratificării și
autocontrolul, și în al doilea rând pentru că există o asemănare cu activitatea lui Bandura, prin
aceea că ambii au lucrat la începuturile activității lor clinice cu adolescenți agresivi. Pe
parcursul studiilor postuniversitare la Ohio State University a fost influențat de George Kelly
și Julian Rotter, mai ales de contributiile lor în ceea ce privește accentul pe individ ca actor și
constructor al realității sociale, aflat în interacțiune permanentă cu vicisitudinile mediului și
încercând să confere vieții coerență în ciuda tuturor inconsistențelor.
Iată cum descrie Mischel individul uman: „o ființă activă, conștientă de problemele cu care se
confruntă și de modalitățile de soluționare a lor, capabil să profite dintr-un evantai enorm de
experiențe și capacități cognitive, posedând un mare potențial pentru bine sau rău,
construindu-și activ propria lume psihică, în măsură să-și influențeze mediul dar în același
timp supus influențelor acestuia” (Mischel, 1976).
Utilizăm cuvântul 'personalitate' atunci când ne referim la caracteristici de durată. Putem
afirma că personalitatea unui individ este relativ stabilă și predictibilă. Această nu înseamnă
că personalitatea este rigidă și neschimbătoare, ea poate, așa cum vom vedea, să-și releve
diferite aspecte în funcție de situație.
În acest sens în 1960 psihologul Walter Mischel a provocat o adevărată dezbatere în
psihologie legată de importanța relativă a variabilelor personale (trăsături, nevoi) și variabilele
situaționale în determinarea comportamentului (Mischel,1968,1973). Controversa continuă în
literatura de specialitate de mai mult de 20 de ani. Mulți personologi consideră rezolvată
problema acceptând o abordare interactionistă, afirmând că trăsăturile personale, aspectele

30
social-situaționale și interacțiunea dintre ele trebuie deopotrivă luate în considerare dacă
scopul nostru este acela de a oferi o explicație completă a comportamentului uman
(Carson,1989; Kenrick& Funder,1988; Rowe,1987).
În 1968, Walter Mischel a publicat cartea controversată, Personalitatea și evaluarea
(Mischel, Walter. Personality and Assessment, New York: Wiley, 1968), care a creat o criză
de paradigmă în psihologia personalității. Cartea a atras atenția asupra problemei în evaluarea
trăsăturilor, identificată pentru prima dată de Gordon Allport în 1937. Mischel a constatat că
studiile empirice nu au reușit să susțină presupunerea tradițională fundamentală a teoriei
personalității, că comportamentul unui individ în ceea ce privește construcția unei trăsături
inferioare (de exemplu, conștiința; sociabilitatea) a rămas foarte consistentă în diferite situații.
În schimb, Mischel a avertizat că comportamentul unui individ era foarte dependent de indicii
situaționale, mai degrabă decât exprimat în mod consecvent în diferite situații care aveau un
înțeles diferit. Mischel a susținut că comportamentul este format în mare parte de
exigențele unei situații date și că noțiunea că persoanele acționează în mod consecvent în
diferite situații, reflectând influența trăsăturilor de personalitate care stau la bază, este
un mit (McAdams, Dan (2009).  The Person: An Introduction to the Science of Personality
Psychology. Hoboken,NJ: Wiley. p.  143).
Consistenţa se referă, prin urmare, la stabilitatea comportamentului. Psihologia trăsăturilor
credea că măsurarea cu ajutorul unor scale, şi etichetarea unei persoane ca extravertită,
nevrotică etc., va indica o consistenţă a comportamentului, dar, după cum vom vedea,
lucrurile nu au fost tocmai aşa. Înainte de aceasta, vom vedea de câte tipuri este consistenţa.
În primul rând, trebuie să facem diferenţa între consistenţa cross-situaţională (stabilitatea
comportamentului observat în mai multe situaţii; de exemplu, un copil poate fi răsfăţat atât cu
părinţii, cât şi cu profesorii) şi consistenţa temporală (stabilitea comportamentului de-a
lungul unor perioade de timp; de exemplu, copilul poate rămâne răsfăţat şi la vârsta adultă,
mereu smiorcăindu-se atunci când nu obţine ce vrea). Chiar dacă vrem să observăm
comportamentul în mai multe situaţii, trecerea timpului este inevitabilă, deci, va exista oricum
o oarecare consistenţă temporală, chiar dacă nu reprezintă obiectul nostru de studiu. Acest
fapt ridică probleme în legătură cu cât de validă este considerarea unor situaţii ca identice.
Sarah Hampson (1988) arată că atunci când vorbesc despre consistenţă, cercetătorii au în
vedere patru tipuri de consistență comportamentală.

Situație
Identică Diferită
Comportamen Identic A B
t
Diferit C D

După cum se poate observa, cele patru tipuri se obţin în funcţie de cele două tipuri de situaţii
posibile şi de cele două tipuri de comportamente ce pot apărea în aceste situaţii. Tipul A apare
atunci când o persoană este testată din nou în aceeaşi situaţie, iar comportamentul rămâne
neschimbat. Tipul B presupune că comportamentul măsurat al unei persoane va rămâne
neschimbat în diverse situaţii. Aceasta este asumpţia de bază a teoriei trăsăturilor. Tipul C
pare ciudat: cum se poate comporta o persoană diferit în aceeaşi situaţie? Tipul D pare şi mai
ciudat, întrucât, practic, în acest caz nu mai este vorba de vreo consistenţă. Dar, arată
Hampson, „rezolvarea acestei contradicţii se obţine prin conceptul de personalitate şi
echivalenţă psihologică. Există mult mai puţine trăsături decât comportamente observabile, de
aceea, fiecare trăsătură este implicată în determinarea unui număr de comportamente diferite,
dar echivalente psihologic”. Spre exemplu, pot exista oameni care într-o situaţie spun glume,
dar într-o altă situaţie par mai serioşi. În cea de-a doua situaţie, ei pot fi doar aparent serioşi,

31
pe când, de fapt, iau peste picior interlocutorul. Astfel, atât glumele, cât şi ironia sunt
comportamente consistente cross-situaţional, datorită trăsăturii „neseriozitate” a persoanei
respective. Să presupunem că am stabilit că o persoană este extravertită. Cum am făcut asta?
I-am aplicat un chestionar şi, eventual, i-am măsurat activitatea cerebrală. Chestionarul, fie că
a fost autoaplicat sau aplicat de către un examinator, conţinea un set de întrebări care descriu
un mod general de comportament al subiectului. Prin urmare, aplicarea unui chestionar are la
bază presupunerea că subiectul dă dovadă de o consistenţă comportamentală, iar o trăsătură de
personalitate (E) reprezintă cauza acestei stabilităţi în modul general de comportare. Dacă
această presupunere ar fi adevărată, atunci o nouă testare în aceeaşi situaţie (tipul A), într-o
situaţie diferită (tipul B) sau după o anumită perioadă de timp, ar trebui să producă aceleaşi
rezultate, acest fapt demonstrând, cu alte cuvinte, că există într-adevăr o consistenţă a
comportamentului. Realitatea, însă, este diferită.
Walter Mischel era şi el destul de convins că teoria trăsăturilor oferă o explicaţie pentru
consistenţa comportamentală, dar o serie de studii din anii ’60 l-a făcut să-şi schimbe radical
părerea. În 1968, el publica Personality and Assessment, o carte în care aducea o critică
serioasă la adresa modelului trăsăturilor. El considera că singura formă de consistenţă care
poate fi demonstrată pe baza chestionarelor de personalitate este cea de tipul A (Mischel,
1968). Dar, după cum arătam mai sus, asumpţia de bază a modelului trăsăturilor este
reprezentată de consistenţa de tip B (comportamentul rămâne stabil în situaţii diferite).
Realizând un studiu amplu asupra literaturii de specialitate, la care se adaugă şi propriile sale
studii, Mischel arăta că, în medie, corelaţiile dintre trăsăturile măsurate de diferite
chestionare, precum şi dintre scorurile obţinute pentru trăsături şi comportamentele
specifice, nu depăşesc 0.3. Este evident că o astfel de medie este foarte mică, întrucât o
adevărată consistenţă a comportamentului ar trebui să se apropie de 1 (corelaţie
perfectă). Acest fenomen a rămas în literatură cu numele de paradoxul consistenţei
(Creţu, 2005; Feist, Feist, 2006).
Prin urmare, concluzia lui Mischel a fost că trăsăturile de personalitate nu pot prezice
comportamente, iar erorile nu sunt datorate măsurătorilor, ci modului de a privi
lucrurile (1968). Atunci asupra căror variabile trebuie să ne concentrăm atenţia? Mischel a
fost foarte clar în lucrarea sa: asupra situaţiilor. De aceea, el este considerat reprezentantul
cel mai de seamă al situaţionismului. Consistenţa comportamentului este, prin urmare,
datorată mediului. Dacă un comportament rămâne stabil, atunci înseamnă că şi situaţia
este foarte asemănătoare, iar datorită faptului că situaţiile sunt, în general, destul de
diversificate, teoria trăsăturilor nu poate prezice comportamentele. Această viziune
semăna foarte mult cu cea propusă de behaviorismul radical şi elimină, practic, conceptul de
personalitate. De aceea, unii cercetători nu au fost de acord cu Mischel, arătând că acele
comportamente studiate de el sunt prea specifice și e normal să nu existe o consistență
relevantă (Epstein 1979, 1980). Cu alte cuvinte, Mischel nu s-ar fi concentrat asupra
trăsăturilor de personalitate, ci asupra unor răspunsuri specifice sau habituale. Oricum, între
timp, Mischel a căutat o cale de mijloc, propunând o teorie a învăţării sociale, bazată pe
interacţionismul dintre persoană şi mediu. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că
situaţionismul a adus contribuţii extrem de importante psihologiei personalităţii, determinând
o regândire a naturii şi rolului jucat de trăsăturile de personalitate în consistenţa
comportamentului (Hampson, 1988; Feist, Feist, 2006 etc.). Din cele spuse până acum, putem
observa că psihologia personalităţii se zbate între două curente diametral opuse:
personologismul (care consideră că trăsăturile sau alte stări interne determină
comportamentul) şi situaţionismul, discutat mai sus. Cu toate aceastea, putem găsi chiar de la
Aristotel încoace căi de mijloc (Ekehammar, 1974). Aceste căi de mijloc poartă numele de
interacţionism, iar ideea lor de bază e că atât persoana, cât şi mediul determină
comportamentul. Mischel a propus una din primele teorii interacţioniste moderne, dar

32
înaintea lui, au fost o serie de alţi cercetători care au avut concepţii similare. De asemenea, în
general, orice teorie a învăţării sociale este interacţionistă. Unul dintre primii psihologi care a
propus o abordare interacţionistă a comportamentului a fost Jacob Kantor. Acesta spunea că
„nici un fapt biologic nu poate fi considerat altceva decât interacţiunea reciprocă dintre
organism şi mediu” şi că „o concepţie despre personalitate trebuie să fie predominant
funcţională şi trebuie să accentueze efectul stimulilor şi interacţiunea persoanei cu aceştia”
(Kantor, 1924, apud ibidem). O idee similară a avut şi Kurt Lewin, iar, mai târziu, Edward
Tolman a introdus şi alte variabile, în afară de stimul (situaţie/mediu) şi persoană. Acestor
perspective clasice le lipsea o bază empirică (studii care să le confirme), iar perspectivele
moderne (în principal, apărute după critica lui Mischel la adresa modelulul trăsăturilor, 1968)
nu au avut, pentru o vreme, nici o teorie bine formulată. Mai mulţi cercetători au făcut
distincţia între două tipuri de interacţionism: interacţionism mecanic şi interacţionism dinamic
(Creţu, 2005). Interacţionismul mecanic ia în considerare doar acţiunea unilaterală a persoanei
şi mediului asupra comportamentului, iar interacţionismul dinamic (sau reciproc) consideră că
şi comportamentul, la rândul său, poate deveni o variabilă care va influenţa persoana şi
situaţia şi, implicit, comportamentele viitoare ale persoanei. Modelul cauzalităţii reciproce,
propus de Bandura, este o variantă mai elaborată a interacţionismului dinamic. Principalele
asumpții ale interacționismului dinamic sunt:
1) Comportamentul este o funcție a interacțiunii multidirecționale, a feedback-ului dintre
individ și situație;
2) Individul este un agent activ (nu doar pasiv) în acest proces interactiv;
3) Persoana reprezintă în principal, factorii cognitivi și motivaționali;
4) Situația reprezintă un eveniment cu anumită semnificație pentru individ și devine, de aceea,
cel mai important factor determinant.

Perspective asupra personalităţii

Personologismul C = f (P)
Situaţionismul C = f (S)
Interacţionismul - Kantor, Lewin C = f (PxS)
Tolman C = f (S,E,T,F)
(C = comportament, P = persoană, S = situaţie/mediu, E = ereditate, T = trecutul/experienţa, F
= starea fiziologică).

Nu a trecut mult timp până ce Mischel a adoptat o poziție interacționistă (1973), iar de-a
lungul timpului a încercat prin mai multe modele să rezolve paradoxul consistenței. Teoria
sistemului cognitiv-afectiv al personalității (SCAP) a fost elaborată în 1995 de Mischel și
Shoda fiind cea mai bună realizare în această direcție de până acum. Această teorie are la bază
concepția care a stat și la baza modelului condițional-dispozițional (MCD), și anume că
„structura și funcția constructelor dispoziționale (trăsăturilor) sunt cel mai bine dezvăluite prin
identificarea perechilor de contingențe de tipul dacă... atunci...” (Wright, Mischel, 1987). Cu
alte cuvinte trăsăturile nu mai sunt niște entități situate în interiorul persoanei, ci propoziții de
tip condițional. Un comportament se va manifesta doar dacă sunt îndeplinite anumite condiții.
Astfel, unitatea de bază prin care se constituie și prin care se exprimă o trăsătură este dată de
probabilitatea de apariție a unui comportament (set comportamental), ca urmare a activării
unei condiții (set de condiții) specifice. Pe scurt, pentru a prezice comportamentul unei
persoane, vom căuta stabilitatea unei variații. Conform MCD, aparentele incosistențe
comportamentale nu se datorează nici erorilor de măsurare, nici situației în sine. În schimb
aceste inconsistențe reprezintă, de fapt, comportamente predictibile care reflectă patternuri
stabile de variație. De exemplu dacă un om este violent cu soția lui, dar cu prietenii este
supus, atunci putem prezice că astfel de variații vor avea loc și în alte situații asemănătoare.

33
Astfel MCD înlocuiește conceptul de consistență cu cel de coerență a comportamentului.
Dacă patternul de variație a comportamentelor unei persoane („Dacă A atunci X, dacă B,
atunci Y”) rămâne relativ stabil, atunci vom spune că are un comportament coerent. Cauzele
personale care oferă coerență comportamentului au fost conceptualizate de către Mischel și
Shoda (1995, 2001) sub forma unor unități cognitiv-afective.
Sistemul cognitiv-afectiv al personalității (SCAP) are la bază cinci unități cognitiv-afective.
Aceste variabile au reorientat accentul pus pe ceea ce o persoană are (trăsături) către ceea ce o
persoană face într-o anumită situație. Ceea ce face o persoană include mai mult decât acțiuni
vizibile: include gândire, planificare, simțire și evaluare.
Unitățile cognitiv-afective reprezintă toate acele aspecte psihologice, sociale și fiziologice
care permit persoanelor să interacționeze cu mediul printr-un pattern relativ stabil de variație.
Aceasta înseamnă că o persoană va acționa într-un anumit fel, într-o anumită situație dar în
altă situație, va acționa într-un alt fel, dar nu la întâmplare. Situațiile vor fi uneori
asemănătoare între ele, de unde și patternul relativ stabil de variație („dacă x atunci y dar dacă
y atunci z”). Unitățile cognitiv-afective sunt:
1) Strategii de encodare: modurile oamenilor de a categoriza informația primită din
exterior. Oamenii folosesc aceste strategii pentru a transforma stimulii din mediu în
constructe personale. Oamenii encodează diferit același eveniment, de unde și
diferențele între constructele individuale.
2) Competențe și strategii de autoreglare: prin competențe se înțelege acea gamă largă
de informații pe care o are o persoană despre lume și despre relația ei cu aceasta.
Observându-ne propriul comportament, precum și comportamentul altora, învățăm ce
putem să facem într-o anumită situație și ce nu putem. Strategiile de autoreglare sunt
folosite de către oameni pentru a-și controla propriul comportament prin scopuri
autoimpuse și consecințe auto-produse. Oamenii nu au nevoie de recompense
exterioare pentru a-și forma comportamentul, ei fiind capabili să și-l formeze singuri
prin stabilirea unor scopuri și propria recompensare sau pedepsire, în funcție de
îndeplinirea scopurilor.
3) Expectanțe și credințe: datorită experienței anterioare și observării altora, oamenii
învață să-și activeze acele comportamente care vor avea consecințele cele mai
potrivite, în funcție de așteptările și credințele lor asupra unei anumite situații.
Oamenii privesc adesea majoritatea situațiilor în termeni de „dacă... atunci”
(expectanța comportament-rezultat).
4) Scopuri și valori: oamenii nu reacționează pasiv la mediul înconjurător. Ci au scopuri
după care se ghidează, iar aceste scopuri sunt oferite în principal de valorile pe care le
are o persoană. Valorile, scopurile și competențele sunt cele mai stabile unități
cognitiv-afective. Motivul pentru această consistență este proprietatea acestor unități
de a provoca emoții pozitive și destul de intense.
5) Răspunsurile afective: sunt inseparabile de procesele cognitive și influențează toate
celelalte unități cognitiv-afective.

Curs 12
Teoria social-cognitivă a personalităţii: Albert Bandura

Albert Bandura, de pe poziție sociobehavioristă, dezvoltă o teorie a învățării sociale (Social

Learning Theory, 1977), pornind de la teoria contiguității mediată de stimul. Mai multe tipuri
de procese sunt implicate. Mai întâi intervin procesele de atenționare prin care observatorul
identifică anumite comportamente ale modelului în vederea învățării. Apoi apar procesele de
stocare. În baza reprezentărilor stocate este posibilă acțiunea proceselor de reproducere

34
psihomotorie a comportamentelor, urmând a fi întărite acelea care sunt recompensatorii și
eliminate cele sancționate negativ. Semnificativă în teoria lui Bandura este invocarea acelor
mecanisme cognitive care intervin în controlul și întărirea, anticiparea și evaluarea,
producerea și modificarea comportamentelor învățate.
Învăţarea socială reprezintă o însușire a cunoştinţelor şi a deprinderilor prin observarea directă
sau indirectă a comportamentelor unor modele şi a consecinţelor pe care le au aceste
comportamente asupra modelelor. Teoria învăţării sociale explică procesele prin care: se
achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament, se iniţiază
comportamentele şi se menţin pattern-urile de comportament. Deoarece învățarea socială se
manifestă prin capacitatea de a reproduce un comportament observat, se cuvine să o asimilăm
imitației amânate, această învățare socială se diferențiază de celelalte forme de învățare prin
faptul că un comportament poate fi învățat să fie efectuat și, cu atât mai mult, fără ca subiectul
să fie supus nici unui fel de întărire. Albert Bandura a aplicat teoria învăţării sociale în
studierea agresivității. Potrivit acestuia, viața socială ar fi imposibilă dacă oamenii ar învăța
numai prin încercări și greșeli. Observarea constituie un mijloc rapid și eficient pentru
achiziționarea cunoștințelor și deprinderilor care vor îndruma acțiunea. Ceea ce nu înseamnă
că, odată acțiunea efectuată, individul nu utilizează consecințele acesteia în scopuri corective,
dar, în fața unei situații care cere o conduita nouă, individul recurge la experiența sa socială.
Conform lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele
adecvate. Teoria sa susţine că dacă orice schimbare de comportament implică o schimbare
cognitivă, pentru a schimba cogniţiile trebuie să acţionăm asupra comportamentului.
Cercetările sale demonstrează că schimbările comportamentale produse prin condiţionarea
clasică sau prin condiţionarea instrumentală nu sunt doar asocieri ale răspunsurilor la stimuli,
ci ele sunt mediate cognitiv.
Bandura consideră că achiziţia de noi comportamente are loc în cadrul unei interacţiuni între
mediu şi caracteristicile personale ale individului. Comportamentul este influenţat de
atitudinile persoanei, de convingerile sale, de istoria întăririlor anterioare dar şi de stimulii din
mediu. De asemenea, un comportament odată produs, poate determina schimbări ale mediului,
la fel cum şi aspecte ale personalităţii pot fi influenţate de acţiunea mediului. Prin cercetările
realizate, Bandura atrage atenţia asupra faptului că oamenii învaţă deseori numai privindu-i pe
ceilalţi şi astfel individul codează informaţia despre comportamentul lor, iar în ocazii
ulterioare foloseşte această informaţie codată drept ghid pentru acţiunile proprii, fără a fi
nevoie de vreo întărire pentru producerea răspunsului. O mare parte a procesului de învăţare
socială se realizează prin expunerea la modele de viaţă reale care produc, intenţionat sau nu,
structuri de comportament ce pot fi imitate de către alţii. Bandura consideră că învăţarea
socială se produce în principal prin aportul proceselor de imitare şi identificare.
1. Imitarea:
• De la început, copilul observă şi imită persoanele din jurul său.
• Deseori, copiii mici se simt foarte bine când sunt lăsaţi să facă lucruri „pentru oameni mari”,
de exemplu, să ajute la spălat.
• De asemenea, copiii mici se joacă, de multe ori, adoptând roluri sociale şi imitând adulţii pe
care i-au văzut în astfel de roluri.
• Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul învaţă o gamă largă de
comportamente sau deprinde o serie de abilităţi. Imitarea prin definiţie presupune copierea
unei anumite acţiuni sau a unui set de acţiuni permiţând fiinţei umane să dobândească o serie
de deprinderi, foarte rapid şi eficient.
Imitarea înseamnă apariţia unei similitudini între comportamnetul unui model şi cel al unui
subiect, în condiţiile în care comportamentul primului a servit drept indice pentru
comportamentul celui din urmă.
Bandura delimitează două faze ale procesului de imitare:

35
• faza de achiziţie (în care subiectul învaţă comportamentul unui model)
• faza de performanţă (în care subiectul manifestă un comportament ce reproduce
comportamentul modelului).
2. Identificarea: De cele mai multe ori învăţarea socială (observaţională) este un proces ce se
desfăşoară în două etape.
• Învăţarea socială începe prin procesul de imitare, învăţarea interiorizându-se rapid, astfel
încât copilul ajunge să se identifice cu persoana din rolul respectiv.
• Identificarea are loc într-o perioadă mai mare de timp decât imitarea şi se crede că, în mare
măsură, învăţarea rolurilor sociale, cum ar fi învăţarea rolului de gen, are loc prin procesul de
identificare.

Condiţionarea vicariantă
Procesul de învăţare a reacţiilor emoţionale prin observarea altor persoane este numit
condiţionare vicariantă şi este un proces care a fost observat atât la oameni cât şi la
animale. Aşa cum sublinia Bandura, „se întâmplă destul de frecvent ca indivizii să dezvolte
reacţii emoţionale intense faţă de locuri, persoane sau obiecte, fără să fi avut vreun contact
personal cu ele”.
• Astfel, de exemplu, subiecţi umani care au observat un model (o persoană apropiată)
exprimând o reacţie condiţionată de teamă au dezvoltat ulterior un răspuns emoţional
condiţionat la un stimul iniţial neutru. Ceea ce este important de subliniat aici este faptul că
perioada de observare a comportamentului părinţilor (perioada de învăţare) a fost uneori
foarte scurtă.
În plus se constată şi faptul că, odată dezvoltată, condiţionarea vicariantă se dovedeşte a fi
deosebit de intensă şi de lungă durată, ea fiind relevată chiar şi în situaţii diferite de cea în
care s-a manifestat prima dată. Cu ajutorul condiţionării vicariante se pot explica unele
răspunsuri (conduite) fobice foarte frecvente, cum ar fi, teama de stomatolog.
Printr-un experiment realizat in anul 1961 „Papusa Bobo”, Albert Bandura reușește să
demonstreze că modelele comportamentale sunt învățate de copii prin observarea directă și
imitarea celor din jur.
Etapele experimentului:
1. El a realizat un film cu unul dintre studenții săi, o tânără femeie, care bătea o papușă Bobo.
Femeia lovea cu pumnul papușa, țipând la ea „fraiere!”. O lovea cu piciorul, stătea pe ea, o
lovea cu un ciocan mic, și așa mai departe, strigând diferite fraze agresive.
2. Bandura a introdus trei grupuri de copii într-o cameră semiobscură unde exista un televizor
care prezenta fiecărui grup câte o altă înregistrare.
• pentru primul grup, înregistrarea conţinea un model care agresa fizic şi verbal o păpuşă
(Bobo-doll) şi era apoi recompensat pentru aceste comportamente,
• iar pentru celelalte două grupuri, modelul nu era recompensat şi, respectiv, nu erau
prezentate consecinţele comportamentului.
3. În faza a doua, copiii erau duşi într-o altă cameră, plină cu jucării, printre care şi un Bobo-
doll similar celui din înregistrarea televizată. După ce au fost informaţi că se pot juca cu
absolut orice vor ei din acea cameră, copiii au fost lăsaţi singuri şi mai mulţi observatori le-au
înregistrat comportamentele.
4. Într-o ultimă fază, experimentatorul lua în particular fiecare copil şi îl punea să imite
comportamentul fizic şi pe cel verbal al modelului, promiţându-i că îi va oferi o recompensă
dacă îl imită corect. Foarte important este faptul că recompensele erau la vedere, acţionând
astfel ca stimulenţi asupra performanţei subiectului.
Rezultatele au arătat că copiii vor imita mai multe comportamente agresive dacă acestea au
fost recompensate în înregistrarea care le-a fost prezentată, decât dacă acestea au fost
pedepsite sau nu au fost prezentate consecinţele. De asemenea, copiii imită mai multe

36
comportamente dacă le sunt oferite stimulente şi dacă sunt recompensaţi pentru imitarea
fiecăruia dintre ele, iar băieţii au performanţe mai ridicate decât fetele.
El a numit fenomenul învățare observațională sau modeling, și această teorie este de obicei
numită teoria invățării sociale.
Teoria învăţării sociale a lui Albert Bandura pune accentul pe importanţa observării şi
modelării comportamentului, atitudinilor şi reacţiilor emoţionale a celorlalţi. Bandura crede că
oamenii îşi însuşesc atitudinile prin observarea celorlalţi, imitând ceea ce au văzut.
Agresivitatea este învăţată printr-un proces numit modelare comportamentală. Individul în
sine nu moşteneşte aceste tendinţe violente ci le modelează. Copiii învaţă în cea mai mare
parte a cazurilor, reacţiile violente observându-i pe ceilalţi, personal sau prin intermediul
mediului înconjurător şi a mass-media.
Bandura este de acord cu Skinner că atât comportamentul normal cât şi cel patologic
reprezintă un rezultat al învăţării. Teoria sa este denumită adesea învăţare observaţională
pentru că pune accent pe rolul observării comportamentului celorlalţi şi a consecinţelor
acestuia în învăţare. În acelaşi timp, Bandura nu elimină total existenţa variabilelor interne,
aşa cum făcea Skinner. El este de părere că procesele de gândire influenţează procesul de
învăţare. Observând comportamentul celorlalţi, oamenii realizează o decizie conştientă să se
comporte sau nu în acelaşi mod. Bandura interpune un mecanism de mediere între stimul şi
reacţie şi acest mecanism este reprezentat de procesele cognitive ale subiectului care
realizează controlul intern al comportamentului. Astfel, de pildă, nu programul de întărire
contribuie la modificarea comportamentului, ci ceea ce crede subiectul sau ceea ce percepe el
în legătură cu programul respectiv.

Fazele procesului sunt:

1, Modelarea - baza învăţării observaţionale. Prin intermediul modelării este posibilă

achiziţionarea unor comportamente noi, cât şi întărirea sau, dimpotrivă, slăbirea vechilor
repertorii de comportamente. Ex: preşcolarii care au văzut cum un adult lovea un manechin de
plastic, au pus în evidenţă un comportament de două ori mai agresiv decât cel al lotului
martor. Bandura înţelege prin dezinhibiţie faptul că anumite comportamente inhibate se pot
reactualiza sub influenţa unui model. Un exemplu de dezinhibiţie îl reprezintă situaţia în care
un subiect realizează, aflându-se într-o gloată, acţiuni pe care nu le-ar realiza de unul singur.
Mai exact, subiectul este mai înclinat să încalce unele reguli atunci când îi vede pe ceilalţi
încălcându-le. Pe baza unor cercetări extensive, Bandura a ajuns la concluzia că cea mai mare
parte a comportamentului uman, pozitivă sau negativă, normală sau patologică, este învăţată
prin intermediul imitaţiei. Autorul este de părere că nevroticii, criminalii sau psihopaţii au
învăţat comportamentul lor la fel ca ceilalţi oameni.

2. Particularităţile modelului. Particularităţile modelului vor influenţa procesul imitaţiei.

Astfel, în viaţa reală vom fi mai tentaţi să ne lăsăm influenţaţi de către cineva:

1. care ne seamănă, decât de cineva care este total diferit. De asemenea, noi suntem mai
înclinaţi să imităm comportamentul unei persoane de acelaşi sex. De asemenea,

2. vârsta subiectului are un rol important în modelare. Ex: un preşcolar va imita mai curând
comportamentul unui adult decât un adolescent care luptă pentru independenţă.

37
3. statutul social şi prestigiul.

4. tipul de comportament este, de asemenea, important în cadrul imitaţiei.

5. caracteristicile observatorului. Persoanele caracterizate prin insuficientă încredere în sine

şi imagine de sine scăzută sunt mai înclinate să imite comportamentele altora.

6. recompensarea consecinţelor comportamentului.

În cazul în care comportamentul de imitaţie este întărit, forţa de imitare a modelului se

amplifică.

3. Bandura defineşte Conceptul de eu (self): eul nu reprezintă o entitate, ci un set de structuri

şi procese cognitive care reglează percepţia şi cogniţia. El consideră că două aspecte ale
eului au o importanţă majoră:

a) întărirea eului. Bandura consideră că majoritatea comportamentelor umane sunt reglate

prin intermediul autoîntăririi lor. Standardele interne în raport cu care se evaluează
comportamentul sunt preluate prin învăţare de la surse model care sunt părinţii şi alte
persoane semnificative din copilăria subiectului.

b) Eficienţa eului. Autoeficienţa. Autoeficienţa se referă la cât de bine reuşeşte subiectul să-şi
atingă propriile standarde interne. Bandura consideră că autoeficienţa se exprimă prin
intermediul sentimentelor de autostimă, de valoare personală, de adecvare şi eficienţă în
abordarea realităţii. Autoeficienţa este perceperea propriei capacităţi de a produce şi regla
evenimentele vieţii.

Exemplu:

1. Persoanele cu sentimentul autoeficienţei scăzut pot să se refugieze în alcool, să se

resemneze sau să se refugieze într-o lume de fantasme.

2. Persoanele care au standarde interne exagerat de ridicate se autopedepsesc sever atunci

când nu reuşesc să le atingă şi de aici pot rezulta sentimente de depresie, descurajare,
autodevalorizare.

3. Stadiile învăţării modelate. După Bandura, modelarea se dezvoltă odată cu vârsta şi

maturizarea.

4. Modificarea comportamentului învăţat. Prin teoria sa asupra învăţării sociale, Bandura

urmăreşte un scop practic imediat: găsirea celor mai eficiente modalităţi de modificare a
comportamentului indezirabil sau anormal. Dacă modelarea reprezintă modalitatea de bază
în învăţarea unor comportamente, tot prin intermediul modelării se poate modifica un
comportament nedorit. Concluzie: Bandura era de părere că un comportament uman este
controlat atât de subiectul însuşi, prin intermediul operaţiilor şi proceselor cognitive cât şi de
mediu, prin intermediul stimulărilor de natură socială.

38
Analiza factorială a personalităţii (R.B. Cattell)

Raymond B. Cattell defineşte personalitatea prin consistenţa trăsăturilor, ca pe ceva care

permite o predicţie asupra modului de a se comporta a individului într-o anumită situaţie:
„personalitatea este ceea ce putem anticipa despre individ că va face într-o situaţie dată” (R.B.
Cattell, 1950). Se are în vedere, aşadar, organizarea intraindividuală a trăsăturilor în structura
personalităţii. Cattell (la fel ca şi Eysenck) consideră ca noţiune centrală în descrierea şi
explicarea personalităţii noţiunea de factor, pentru a surprinde mult mai bine diferenţele dintre
oameni, în funcţie de gradul în care se manifestă, pe plan comportamental, o trăsătură de
personalitate. Pentru descrierea personalităţii, Cattell identifică următoarele categorii de
factori:
1. Factorii de suprafaţă, care se exprimă direct în comportamentul verbal sau motor al
persoanei. Sunt legaţi de anumite circumstanţe, nu au o manifestare constantă, ci variază în
situaţii diferite la indivizi diferiţi. Coincid cu trăsăturile secundare descrise de Allport.
2. Factorii-sursă care reprezintă pattern-ul comportamental, pe baza căruia se extrag
informaţii privind conduita individului într-o situaţie dată, de profunzime, Au o valoare
predictivă mai mare decât factorii de suprafaţă. Coincid cu trăsăturile centrale descrise de
Allport.
3. Factorii ergici → structuri motivaţionale înnăscute (instincte, trebuinţe biologice) şi
trăsături temperamentale (tempoul şi stilul general de comportament – energie, reactivitate
emoţională);
4. Factorii metaergici → forţe motivaţionale dobândite, subdivizaţi în atitudini, interese şi
sentimente. Sentimentul cel mai puternic şi care focalizează comportamentul este sentimentul
Eului care integrează diversele atitudini şi interese ale persoanei. Sentimentele şi atitudinile
operează o selecţie a scopurilor, stimulează răspunsul emoţional la anumiţi stimuli şi
facilitează selectarea circumstanţelor şi mijloacelor de atingere a scopurilor propuse.
Procedura statistică utilizată de Cattell pentru a determina factorii de personalitate se numeşte
analiză factorială, bazată pe conceptul de corelaţie. În cadrul analizei factoriale au fost
corelate trei tipuri de date (variabile) denumite de el:
• → date – L (life-date): date biografice cuantificate, factorii fiind obţinuţi prin observaţii
efectuate în situaţii naturale.
• → date – Q (questionaires-date): factorii sunt obţinuţi din chestionare cu întrebări referitoare
la obiceiurile şi sentimentele personale ale subiecţilor, similari celor obţinuţi de Eysenck.
• → date – T (test-date): factorii au fost obţinuţi în urma aplicării unor teste obiective (pe
loturi mari de subiecţi), prin observarea subiecţilor în situaţii structurate, ceea ce permitea
formularea unor predicţii privind comportamentul individului în diverse situaţii. Cele trei
surse de date (L,Q şiT) nu au relevat, însă, structuri (factori) similare de personalitate. În timp
ce structurile derivate din datele L şi Q prezintă unele similarităţi, datele T identifică aspecte
diferite ale personalităţii. Prin corelarea datelor L cu datele Q, Cattell ajunge la concluzia că
există şaisprezece factori esenţiali (factori-sursă) de personalitate care ar putea fi utilizaţi
pentru a furniza un profil al personalităţii individuale (şaisprezece variabile considerate
definitorii pentru descrierea personalităţii). El a elaborat, în acest scop, un test de
personalitate cunoscut sub denumirea de „16 PF”.

Curs 13
Modele teoretice moderne în explicarea personalității

1. Date generale despre modelul Big Five in cunoașterea personalității

39
Modelul Big Five derivă din abordarile de tip lexical în studiul personalității, având la bază
ipoteza că acele diferențe individuale care sunt cele mai semnificative pe plan social și
comportamental vor fi encodate în limbajul persoanelor. Cu cât aceste diferențe sunt mai
importante, cu atât crește probabilitatea ca ele să fie exprimate prin înțelesul unui singur
cuvânt. Primul care a încercat o descriere a personalității în termeni lingvistici a fost Klages
(1926), urmat apoi de cercetători precum Allport și Odbert, Cattell, Gough, Eysenck, etc. O
parte dintre aceste abordări se înscriu pe linia deschisă de analiza factorială, altele aparțin mai
degrabă curentului empirist.

Pentru prima oară ideea modelului personalității în 5 factori a fost o ipoteză teoretică a unor
autori ca Fiske (1949) sau Tupes și Christal (1961). Ea a căpătat relevanță și pregnanță
știiințifică printr-un studiu realizat de Norman în 1963. De atunci modelul a constituit obiectul
a numeroase cercetări și a generat mai multe instrumente psihodiagnostice.

Chestionarele de tip Big Five se înscriu pe de o parte în sfera abordărilor lingvistice, pe de

altă parte în sfera liniei de cercetare generată de aplicarea analizei factoriale în studiul
personalității și foarte general vorbind, în curentul care vizează conceperea personalității ca
un ansamblu de trăsături sau dimensiuni. Procedura de lucru în constuirea unor instrumente de
tip Big Five este aplicarea analizei factoriale asupra unor date de autoevaluare și
heteroevaluare pentru aceleași loturi de subiecți. Majoritatea cercetărilor indică actualmente
un acord general asupra modelului cu 5 factori, cu atât mai mult cu cât au fost realizate studii
pe un număr larg de limbi și populații.

Goldberg și Hofstee (1990, 1992) identificp 5 factori numiți: 1. Surgency (izbucnire) –

extravert, vorbăreț; 2. Agreabilitate – plăcut, cooperant; 3. Conștiinciozitate – organizat,
sistematic; 4. Stabilitate emoțională – neemotiv, lipsit de invidie; 5. Intelect – creativ,
intelectual.

Costa și McCrae au realizat o serie de studii care i-au condus către realizarea unor chestionare
care cuprind 5 factori, fiecare dintre aceștia având 6 fațete: 1. Nevrotism, 2. Extraversie; 3.
Deschidere; 4. Agreabilitate; 5. Conștiinciozitate. Este vorba despre chestionarul NEO pI R cu
cele două forme ale sale (auto- și hetero- evaluare).

Studii realizate în Olanda Brokken (1978), De Raad (1988, 1992), Hofstee, De Raad,
Goldberg (1991), au evidențiat în faza inițială 6 factori, a căror analiză a condus în final spre o
soluție de 5 superfactori: 1. Extraversie – vesel, exuberant; 2. Agreabilitate – blând, tolerant;
3. Conștiinciozitate – grijuliu, prompt; 4. Stabilitate emoțională – calm, stabil și 5. Intelect –
critic, rebel.

Cercetările germane (Ostendorf, 1990) au condus de asemenea spre 5 factori: Surgency,

Agreabilitate, Constiinciozitate, Stabilitate emoțională, Intelect. În acest context factorul 5 –
Intelect este definit ca inteligență sau factor intelectual de abilități cognitive.

Caprara și Perugini (1994) în cadrul unor studii realizate pe populație italiană, identifica de
asemenea 5 mari factori: 1. Conștiinciozitate; 2. Extraversie; 3. Calmitate vs iritabilitate; 4.
Egoism vs altruism si 5. Convenționalitate. Factorii 3 și 4 erau rotații ale Agreabilității și
Stabilității emoționale. Factorul 5, definit prin termeni ca: rebel, critic vs servil, conservator,
este destul de apropiat de factorul 5 olandez.

40
Studii rezumative realizate de autori precum Digman și De  Raad (1990, 1994) indică un
acord unanim al cercetătorilor în privința primilor 4 factori: Extraversie, Agreabilitate,
Conștiinciozitate și Stabilitate emoșională (Nevrotism). În ceea ce privește cel de-al cincilea
factor denumirile sunt controversate.

În concluzie, se poate afirma că există un consens destul de larg între cercetătorii din domeniu
și constructorii de teste de personalitate în ceea ce privește o viziune asupra personalității ca o
structură constând din 5 superfactori sau dimensiuni mari ale personalității. Modelul Big Five
este în esență un cadru general de înțelegere și descriere a personalității, în care ceea ce dă
sens dimensiunilor personalității sunt acele grupări de înțelesuri psihologice importante în
viața de zi cu zi și utilizate ca atare pentru a diferenția indivizii în cadrul fiecărei limbi.

2. Tipuri de instrumente construite în cadrul modelului Big Five

Există practic două categorii de instrumente: 1. teste (inventare) de personalitate și 2. liste de

adjective. De obicei listele de adjective sunt destinate heteroevaluării iar inventarele
autoevaluării.

1. Liste de adjective:

a.  BRS (Bipolar Rating Scale), lista de adjective a lui Goldberg, 1981, care conține 50
adjective în scale bipolare, câte 10 pentru fiecare superfactor. Evaluarea pentru fiecare
adjectiv se face pe o scală în 9 trepte.

b. IAS – R (Interpersonal Adjective Scales – Revised), Wiggins, 1990

c. BARS (Bipolar Adjective Rating Scale), care cuprinde 179 adjective bipolare, organizate în
5 scale

d. SACBIF (Short Adjective Checklist Big Five), Perugini, Leone, Galluci, Lauriola, 1993,
care cuprinde 50 adjective bipolare pentru cele 5 scale.

2. Chestionare de personalitate

a. NEO PI R (Neuroticism Extraversion Openess Personality Inventory – Revised) și forma

scurtă  NEO FFI (Neuroticism Extraversion Openess Five Factor Inventory), Costa și
McCrae, 1992

b. PPQ (Professional personality Questionaire), Kline și Lapham, 1992

c. ZKPQ – III (Zuckerman – Kuhlman Personality Inventory), forma a II-a, 1992

d. BFQ (Big Factor Questionaire), Caprara, Barbaraneli, Borgogni, Perugini, 1993.

e. BFI (Big Five Inventory), John, Srivastava, 1999

f. FF NPQ (Five Factor Nonverbal Personality Questionnaire), Jackson, Paunonen, Ashton,

2004.

3. Modelul Costa și McCrae

41
Cazul celor 2 autori americani este cumva aparte printre apartenenții modelului Big Five, ei
fiind preocupați nu doar de cercetare, ci mai ales de construirea unui instrument
psihodiagnostic complet. În 1985 au lansat prima variantă a chestionarului NEO, dupa care s-
au focalizat pe descoperirea și validarea fațetelor celor 5 mari factori și pe construirea unui
model interpretativ bazat pe acest model.

În modelul propus asupra personalității, trăsăturile sau dimensiunile de personalitate apar ca

subdiviziuni fundamentale ale ființei umane, alături de abilitățile cognitive și cele fizice,
precum și de altele care intră în alcătuirea personalității ca „material brut”. Psihodiagnoza nu
abordează în mod direct aceste tendințe bazale, ele nefiind observabile și funcționând ca și
constructe ipotetice. Ceea ce interesează pe psihodiagnostician sunt adaptările specifice, felul
în care au fost modelate tendințele de bază prin influențele externe și interne.

Trăsăturile bazale ale personalității, respectiv cei 5 superfactori, apar ca dispoziții psihice
fundamentale care sunt la rândul lor „deservite”, de structurile sau bazele biologice (suportă
influențe de intermediere din partea acestora din urmă). Între tendințele bazale ale
personalității  și biografia obiectivă a persoanei nu există o legătură directă. Trăsăturile
măsurate prin modelul Big Five pot fi cel mai bine înțelese dacă sunt privite ca explicații
pentru o categorie intermediară de fapte psihice, denumite adaptări caracteristice, care la
rândul lor pot furniza explicații pentru comportamentele observabile. În raport cu
manifestările observabile, psihice sau psohosociale, trăsăturile de personalitate apar doar ca
explicații distale.

Personalitatea așa cum apare ea în ontogeneză este supusă unor influențe endogene (tendințe
bazale – cu caracter de concepte ipotetice care nu sunt observabile direct dar pot fi inferate) și
unor influențe exogene. Trăsăturile de personalitate constituie deci o subdiviziune majoră a
tendințelor de bază, alături de abilitățile cognitive, sexuale și de alte materiale primare ale
psihismului.

Influențele externe includ cadrul socio-cultural de formare a persoanei, evenimentele de

viață și întăririle pozitive sau negative primite de individ de-a lungul vieții. Ele operează
asupra individului în ontogeneză și pot fi rezumate prin conceptul de „situație existențială”.

Biografia obiectivă este constituită din cursul real al comportamentelor și trăirilor care

formează viața individului. Comportamentul observabil este o secțiune temporală a
biografiei obiective și include gânduri, sentimente, acțiuni, atitudini etc.

Punctul de focalizare (întâlnire) în modelul celor doi autori este nivelul „adaptărilor
caracteristice”, constituite atât din personalitate cât și din cultură, ele având valoare de
expresii fenotipice ale trăsăturilor. Ele definesc identitatea contextualizată a persoanei și
conțin obiceiuri, deprinderi, valori, motive, roluri, relații.

Un rol important la nivelul adaptărilor caracteristice revine imaginii de sine, ca o

subdiviziune a nivelului. Conținuturile itemilor chestionarului sunt legate direct și în înaltă
măsură de acest nivel al imaginii de sine.

42
4. Superfactorii personalității și fațetele acestora în NEO PI R

În chestionarul celor 2 autori americani fiecare dintre cei 5 superfactori are alte 6 fațete care
au fost validate prin analiza factorială. Având în vedere specificitatea înaltă a acestor tipuri de
instrumente pentru cultura limbii respective, este posibil ca structura intrafactorială (fațetele)
a celor 5 superfactori să difere în spații lingvistice și culturale diferite, conform a ceea ce
populația vorbitoare în mod specific consideră util în evaluarea comportamentului sau a
personalității. Structura normelor va fi de asemenea diferită de la o populație la alta.

1. Nevrotism - N

Considerat ca domeniul cel mai cercetat al personalității, este definit ca stabilitate emoțională
vs instabilitate, neadaptare. Scorurile înalte definesc tendința generală de a trăi afecte
negative, de a avea idei iraționale, scăderea capacității de control și de a face față stresului.
Scorurile joase definesc stabilitatea emoțională.

Deși Nevrotismul este definit ca o dimensiune a normalității, scorurile extreme (foarte înalte)
sunt interpretabile în sens de risc de dezvoltări psihiatrice dar fără ca semnificația patologică
să fie obligatorie.

Fațetele nevrotismului

N1 – Anxietate

N2 – Ostilitate

N3 – Depresie

N4 – Timiditate

N5 – Impulsivitate

N6 – Vulnerabilitate (la stres)

43
2. Extraversie - E

Sunt trăsături sesizabile în comportamentul curent. Comportamentul introvert (fiind mai puțin
observabil) este mai sărac în aspecte diferențiale. Este un superfactor care face referire la
domeniul interpersonal.

Fațetele extraversiei

E1 - Căldură / entuziasm

E2 - Spirit gregar

E3 – Asertivitate

E4 – Activism

E5 - Căutarea stimulării

E6 - Emoții pozitive

3. Deschidere către experiență – O (openness to experience)

Este un factor oarecum contestat, între autori existând un relativ dezacord cu privire la
conținutul său de trăsături.

Caracterizată prin imaginație activă, sensibilitate estetică, atenție pentu viața și sentimentele
interne, preferința pentru varietate, curiozitate intelectuală, independență în gândire, aspecte
care nu se asociază în mod necesar cu educația sau inteligența generală. Polul opus indică un
comportament conservator, preferință pentru familiar, viață afectivă „în surdină”. Lipsa
deschiderii nu înseamnă intoleranță, agresivitate autoritară (regăsite în agreabilitate) sau lipsa
de principii.

Fațetele deschiderii:

O1 – Spre fantezie

O2 – Pe plan estetic

O3 – Către modurile proprii de a simți

O4 – În planul acțiunilor

O5 – În plan ideatic

O6 – În planul valorilor

4. Agreabilitate – A

Apare ca o dimensiune pregnant interpersonală a personalității, asemeni extraversiei. Aspecte

centrale: altruism, cooperare pe plan interpersonal, un comportament simpatetic și de

44
ajutorare a altora, uneori o persoană dependentă. Polul opus descrie un comportament
dominant și antagonist, egocentric, competitiv, uneori narcisic, hedonist, antisocial.

Fațetele agreabilității:

A1 – Încredere

A2 – Sinceritate

A3 – Altruism

A4 – Bunăvoință

A5 – Modestie

A6 – Blândețe

5. Conștiinciozitate – C

Se referă la autocontrol sub aspectul capacității de autoorganizare, planificării, îndeplinirii

datoriilor, voință, finalizare. Este un predictor (după autorii americani) pentru realizarile de
valoare din orice profesie. Polul opus se caracterizează printr-o mai scăzută exactitate în
aplicarea principiilor morale, o manieră ușuratică de a urmări scopurile, de a realiza sarcinile,
tendință spre hedonism și interesul dominant pentru viața sexuală.

Fațetele conștiinciozității:

C1 – Competență

C2 – Ordine

C3 – Simț al datoriei

C4 – Dorința de realizare

C5 – Auto-disciplină

C6 – Deliberare

Curs 14
Aspecte implicite și explicite ale personalității (Stima de sine)

Dificultăţile pe care un individ le poate întâmpina în viaţa şcolară sau profesională reflectă,
adesea, o lipsă de motivare sau de implicare faţă de anumite sarcini cerute. Ori, interesul
reuşitei şcolare sau profesionale depinde, în mare parte, de imaginea pe care o persoană o are
despre sine. Sentimentele pozitive şi valorificarea imaginii de sine sunt factori importanţi

45
pentru motivarea activităţii. În copilărie, indivizii îşi formează o imagine despre ei înşişi
fondată pe modul în care sunt trataţi de către persoanele care joacă un rol important în viaţa
lor: părinţi, profesori, prieteni, colegi de şcoală etc. Această apreciere pozitivă sau negativă
despre imaginea de sine constituie stima de sine. S. Coopersmith (1984) defineşte stima de
sine ca fiind un ansamblu de atitudini şi opinii pe care indivizii le pun în joc, în raporturile lor
cu lumea exterioară. Încrederea în reuşita personală, mobilizarea în vederea atingerii unor
obiective, resimţirea mai mult sau mai puţin a unui eşec, ameliorarea performanţelor prin
valorificarea experienţelor anterioare sunt atitudini legate strict de stima de sine. Cu alte
cuvinte, stima de sine cuprinde o dispoziţie mentală care pregăteşte individul pentru a
reacţiona conform cu aşteptările sale de succes, acceptarea şi determinarea personală.
Stima de sine este expresia unei aprobări sau dezaprobări privind sinele însuşi. Ea ne indică în
ce măsură un individ se crede capabil şi important. Este o experienţă subiectivă care se
traduce la fel de bine atât verbal, cât şi prin comportamente semnificative. Anumiţi autori
consideră că, spre mijlocul copilăriei, individul îşi formează o imagine despre el care rămâne
relativ constantă în cursul vieţii. Această apreciere a sinelui va fi afectată, în decursul
evenimentelor vieţii, dar, se pare că îşi regăseşte nivelul obişnuit, atunci când condiţiile
mediului se normalizează. S-a demonstrat că aprecierile despre sine rezistă relativ bine
schimbărilor, nevoia de coerenţă şi stabilitate fiind mai puternice. Atitudinile privind sinele,
ca şi toate celelalte atitudini pot fi sau nu conştiente. Ele poartă anumite conotaţii afective
pozitive sau negative strâns legate de procesele cognitive şi motivaţionale. Stima de sine are
un rol esenţial în realizarea echilibrului nostru psihologic: atunci când are un nivel ridicat şi o
anumită stabilitate, ea conduce la acţiuni eficiente, ne poate ajuta să facem faţă dificultăţilor,
să obţinem performanţe bune şi foarte bune în activitatea desfăşurată şi să întreţinem relaţii
bune cu cei din jur; în cazul în care stima de sine este instabilă şi are un nivel scăzut, efectele
constau în inadaptare, frustrare, eficienţă scăzută în acţiuni. Persoanele cu un nivel scăzut al
acestei variabile de personalitate au sentimentul că nu se cunosc prea bine, vorbesc despre ele
mai degrabă într-o manieră neutră, nesigură, ambiguă, au o părere despre propria persoană
care depinde de circumstanţe şi interlocutori; însă, pot avea o bună capacitate de adaptare la
interlocutori şi un simţ al nuanţei. Amână luările de decizii, sunt adesea neliniştite de
consecinţele posibile ale alegerilor lor, sunt influenţate de anturaj în luarea deciziilor, sunt
uneori ezitante sau convenţionale în luarea deciziilor. Astfel de persoane reacţionează
emoţional la eşec, se simt respinse dacă sunt criticate în domeniile în care se consideră
competent, se justifică după obţinerea unui eşec, caută informaţiile negative despre ele,
manifestă anxietate puternică în faţa evaluării de către ceilalţi; au o bună motivaţie de a nu
eşua şi capacitate de a asculta criticile. Persoanele cu un nivel ridicat al stimei de sine au
păreri clare şi stabile despre ele însele, întrucât acestea nu depind prea mult de context,
vorbesc despre ele însele într-un mod tranşant, coerent, pozitiv; riscă să facă exces de
certitudini şi simplificări; acţionează eficient, ţin cont de ele însele în luarea deciziilor,
perseverează în hotărârile lor, în ciuda dificultăţilor, pot fi inovatoare, însă, uneori, sunt prea
sensibile la interesele lor pe termen scurt. Eşecul nu lasă urme emoţionale durabile asupra
unor astfel de persoane, pot rezista la criticile asupra punctelor lor sensibile, nu se simt
obligate la justificarea unui eşec şi nici nu se simt respinse dacă sunt criticate, însă se poate
întâmpla să nu ţină cont de critică. Persoanele reacţionează diferit, în funcţie de nivelul stimei
de sine şi în faţa succesului, şi în ceea ce priveşte alegerile importante în viaţă. Astfel, cele cu
o stimă de sine scăzută nu au o atitudine realistă în faţa succesului, neapreciindu-se la justa lor
valoare şi, de cele mai multe ori, atribuie succesul factorilor externi şi nu propriilor lor
resurse; reuşita le poate produce teama de a nu mai fi la înălţime în viitor (bucurie anxioasă),
adică teama de eşec; în faţa acestor temeri, multe dintre ele sunt prudente, nu-şi asumă riscuri,
preferă să fie mediocre, progresează lent. Dimpotrivă, la persoanele cu o înaltă stimă de sine,
reuşita le confirmă imaginea stimei de sine, le provoacă emoţii pozitive şi motivaţie crescută;

46
ele sunt, însă, dependente de recompense. Astfel de persoane îşi asumă riscuri, caută să îşi
depăşească limitele, se simt stimulate de noi experienţe, au un progres rapid şi raţionează în
funcţie de succese. În orice activitate întreprindem, căutăm să satisfacem două trebuinţe
indispensabile stimei de sine: necesitatea de a fi iubit (apreciat, dorit, simpatizat) şi
necesitatea de a fi competent (performant, abil, înzestrat). Aceste trebuinţe se cer a fi
satisfăcute permanent, întrucât stima de sine reprezintă o dimensiune mobilă şi foarte
importantă a personalităţii umane. La un nivel ridicat al stimei de sine se poate ajunge prin
iubire şi educaţie, iniţial, din partea părinţilor, apoi, din partea prietenilor, colegilor, a tuturor
persoanelor semnificative, pentru un individ, de-a lungul vieţii sale. Se pune problema de la
ce vârstă putem vorbi despre existenţa stimei de sine. Ştiinţific, începuturile stimei de sine
sunt corelate cu apariţia conştienţei de sine a cărei componentă este; copiii, abia la 8 ani, au o
reprezentare psihică globală despre ei înşişi, care poate fi evaluată ştiinţific. Însă, şi înainte de
această vârstă, întâlnim elemente care stau la baza constituirii stimei de sine. Astfel conceptul
de stimă de sine este strâns legat de ideea de acceptare socială (măsura în care un individ este
plăcut de grupul din care face parte) care apare la copiii de 3-4 ani, dar şi de dorinţa de
valorizare a propriei persoane – întâlnită la copii de 5-8 ani. Experienţele acumulate în timpul
copilăriei pun bazele stimei de sine, prin maniera în care copilul este învăţat să facă faţă
succesului şi eşecului, prin modul în care este susţinut de părinţii săi, prin tipul de relaţii pe
care le stabileşte şi cultivă cu cei din jur. Astfel, o bună rezistenţă la eşec, performanţele
şcolare, bunele relaţii cu copii de aceeaşi vârstă, conştientizarea domeniilor de competenţă
reprezintă factori care conduc la constituirea unui nivel ridicat al stimei de sine. În universul
existenţei unui copil, există patru surse de judecăţi semnificative (surse ale stimei de sine):
părinţii, profesorii (şcoala), colegii şi prietenii apropiaţi. La copiii mici, cea mai mare
influenţă o exercită părinţii; pe parcursul dezvoltării, importantă devine şi părerea prietenilor,
în ceea ce priveşte aspectul fizic, aptitudinile sportive şi popularitatea; părerea părinţilor
rămâne importantă în domeniul conformismului comportamental şi în cel al reuşitei şcolare.
Aprobarea parentală este importantă şi în adolescenţă, această importanţă diminuându-se abia
atunci când tânărul părăseşte familia. Susţinerea parentală, în formarea unei bune stime de
sine, este foarte importantă, deoarece copilul se hrăneşte cu dragostea primită de la părinţii
săi. De asemenea, şcolarizarea şi modul în care copilul percepe schimbarea din momentul
începutului şcolarizării, influenţează atât nivelul, cât şi stabilitatea stimei de sine. Copilul
trebuie pregătit să fie competent social, să se simtă în largul său în cadrul grupurilor, să se
afirme fără agresivitate sau lăudăroşenie, să reuşească în sarcinile cerute de societate, să fie
dorit, acceptat, aprobat şi admirat de cei din jurul său. Şi, pentru ca această pregătire să se
realizeze, este necesară susţinerea parentală care poate fi de două tipuri: necondiţionată sau
condiţionată (de comportamentul copilului). Susţinerea necondiţionată pare a influenţa nivelul
stimei de sine (cu cât copilul este mai iubit, cu atât stima de sine este mai înaltă), pe când
susţinerea condiţionată pare a influenţa stabilitatea stimei de sine (în cazul în care copilul este
iubit, cu cât acesta va fi mai educat, cu atât stima de sine va fi mai stabilă). Numeroase
cercetări de laborator şi de teren întăresc opinia clinicienilor asupra importanţei stimei de sine
în viaţa personală şi în raporturile sociale. Studii asupra motivaţiei sugerează că voinţa de a
ajunge la un statut social mai elevat sau o puternică recunoaştere socială provin din dorinţa de
a păstra o imagine pozitivă de sine. Lucrări experimentale au arătat că persoanele care au un
nivel scăzut al stimei de sine sunt mai puţin capabile de a rezista opiniilor altora şi sunt mai
puţin apte de a percepe tentativele de influenţare sau de intimidare. Dimpotrivă, persoanele cu
o înaltă stimă de sine îşi fac o idee pozitivă despre capacitatea şi individualitatea lor. S-a
demonstrat, de asemenea, că persoanele creative au o înaltă stimă de sine, având convingerea
că îşi pot impune propriul model; stima de sine pare a fi un element fundamental al
creativităţii. Persoanele care au un nivel de stimă ridicat sunt mai susceptibile decât altele de
a-şi asuma un rol activ în grupurile sociale, de a se exprima liber şi eficace. Coopersmith

47
(1984) consideră că, cu cât un individ este eliberat de îndoieli şi ambivalenţe, cu atât acesta
rezistă mai bine ameninţărilor, este degajat de tulburări minore de personalitate; astfel, cel
care are o înaltă stimă de sine poate să-şi atingă scopurile pe care şi le-a fixat.
Scala Rosenberg este un test foarte bun, verificat psihologic care măsoară stima de sine.
Evaluarea se face astfel:
Între 0-5 de puncte - stimă de sine foarte scăzută
Între 5-25 de puncte - o stimă de sine medie (scade sau creşte în funcţie de evenimentele din
viaţa ta)
Între 25-30 de puncte - o stimă de sine crescută şi solidă.

Un grup de iepuri alergau pe câmp. Deodată, doi dintre ei au căzut într-o groapă. Toţi ceilalţi
iepuri s-au adunat în jurul gropii să vadă ce s-a întâmplat. Au văzut că cei doi iepuri au rămas
blocaţi pe o margine subţire în groapă, iar în jos se deschidea un abis din care nimeni nu ar fi
avut scăpare.
Cei doi iepuri au început să sară în sus de pe marginea pe care erau blocaţi, încercând să iasă
afară. Ceilalţi iepuri, văzând efortul lor, au început să strige:
„Renunţaţi, nu veţi ieşi niciodată de acolo!”
Cei doi au ignorat comentariile pesimiste şi au continuat să sară.
În final: unul din iepuri a renunţat la luptă şi, ascultând sfaturile celor de sus, a renunţat.
Cuprins de disperare, s-a lăsat să cadă în abisul de sub marginea subţire.
Totuşi, celălalt iepure a continuat să sară, parcă şi mai motivat.
Iepurii de sus strigau în cor:
„Renunţă şi urmează exemplul celui de dinainte", strigau iepurii în cor, enervaţi de insistenţa
cu care sarea iepurele, parcă tot mai sus şi mai sus.
Spre surprinderea tuturor, iepurele a reuşit să iasă după un efort „supraiepuresc”.
„De ce nu ai renunţat când toţi strigam la tine să renunţi?”, l-au întrebat ceilalţi.
„Eu sunt aproape surd şi am crezut că în tot acest timp m-aţi încurajat să ies!”
Vezi cum puterea convingerilor poate distruge pe cineva? Dar, în acelaşi timp, înţelegi că ele
pot aduce succesul celui care va şti să le îmblânzească puterea creativă?
Convingerile pot, de asemenea, aduce un succes dincolo de orice imaginaţie. De aceea am pus
convingerile ca primă cărămidă pentru fundaţia unei personalităţi alfa.
O personalitate alfa îşi construieşte toate convingerile în aşa fel, încât acestea să o ajute. Şi le
ia pe toate cele care nu îi folosesc şi le aruncă pentru totdeauna.

ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE

1. Clasificați teoriile personalității.

2. Ce criterii au fost puse la baza teoriei lui Jung?
3. Care este elementul esențial prin care Adler descrie personalitatea?
4. Caracterizați tipurile de personalitate identificate de Adler.
5. Descrieți tipurile de personalitate identificate de Horney.
6. Descrieți teoria trăsăturilor de personalitate a lui Allport.
7. Caracterizați trăsăturile comune şi trăsăturile individuale ale personalităţii distinse de Allport.
8. Descrieţi teoria constructelor personale a lui G.Kelly.
9. Descrieţi dimensiunile majore ce stau la baza personalităţii în opinia lui Eysenck.
10. Care sunt factorii folosiţi de Cattel pentru descrierea personalităţii.
11. Explicaţi teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura
12. Caracterizaţi orientarea umanistă în psihologia personalităţii a lui A.Maslov şi C.Rogers.

48
BIBLIOGRAFIE

Allport, G.W. (1991). Structura și dezvoltarea personalității. Ed. Didactică și Pedagogică, București.
Aniței, M., Chraif, M., Tratat de psihologia personalității, București, Editura Trei, 2016.
Avram, E., Psihologia personalității: arhitectură și dimensiuni, București, Editura Universit., 2009
Bandura, A. (1962). Social Learning through Imitation. University of Nebraska Press: Lincoln, NE.
Bandura, A. (1977). Social Learning Theory. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall.
Bannister D., (coord.), (1985), Issues and approaches in personal construct theory, Orlando, Fla.,
Academic Press.
Bean, A., &Groth-Marnat, G. (2016). Video gamers and personality: A five-factor model to
understand game playing style. Psychology of Popular Media Culture, 5(1), 27-38.
Boeree C.G., (1997), Personality Theories, http://webspace.ship.edu/cgboer/perscontents.html
Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip, S., Dindelegan, C. (2006). Introducere în Psihologia personalităţii,
Oradea: Editura Universităţii din Oradea.
Bonchiş, E., Drugaş, M., Trip, S., Dindelegan, C. (2009). Introducere în Psihologia personalităţii
(ediţia a II-a). Oradea: Editura Universităţii din Oradea.
Cattel R.B., (1950), Personality: A systematic theoretical and factual study, New York: McGraw-Hill.
Costa, P. T., Jr., & McCrae, R. R. (1992). Revised NEO Personality Inventory (NEO-PI-R) and NEO
Five-Factor Inventory (NEO-FFI) professional manual. Odessa, FL: Psychological Assessment
Resources. 
Costa, P. T., & McCrae, R. R. (1998). Six approaches to the explication of facet ‐level traits: examples
from conscientiousness. European Journal Of Personality, 12(2), 117‐134.
Creţu, R.Z. (2005). Cercetarea personalităţii între strategiile nomotetice şi idiografice: diferenţieri
conceptual-metodologice, Comportament, Cogniţie, Creier,10, 165-190.
Creţu, R.Z. (2005). Evaluarea personalității, modele alternative, Editura Polirom, Iași.
Crețu, R.Z., Cercetări actuale în psihologia personalității, București, Editura Universit., 2012
Crețu, R.Z., Perspective clasice în psihologia personalității, București, Editura Universit., 2012
Cuperman, R., & Ickes, W. (2009). Big Five Predictors of Behavior and Perceptions in Initial Dyadic
Interactions: Personality Similarity Helps Extraverts and Introverts, but Hurts "Disagreeables".
Journal Of Personality & Social Psychology, 97(4), 667-684.
Macsinga, I. (2016). Psihologia diferențială a personalității.Ediție revizuită și adăugită. Ed. De Vest:
Timișoara
Dafinoiu, I. (2002). Personalitatea. Metode calitative de abordare: observaţia şi interviul. Iaşi:
Editura Polirom.
DeYoung, C. G., Quilty, L. C., & Peterson, J. B. (2007). Between facets and domains: 10 aspects of
the big five. Journal of Personality and Social Psychology, 93(5), 880-896.
Engler B., (1999), Personality Theories: an introduction, Houghton Mifflin, Boston.
Epstein S., (1980), The Self-concept. A review and the proposal of an integrated theory of personality.
În E.Staub (coord.) Personality psychology: Research trend for 1993-1995. Journal of Personality, 66:
621-669.
Ewen, R.B. (1998), Personality: A Topical Approach - Theories, Research, Major Controversies and
Emerging Findings, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, London.
Ewen, R.B. (2012), Introducere în teoriile personalităţii (ed. a XII-a). Bucureşti: Editura Trei.
Fiske D.W., (1949), Personality Research, Methods, and Theory: A Festschrift Honoring Donald W.
Fiske, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, London.
Fransella, F. (Ed). International Book of Personal Construct Psychology. John Wiley & Sons:
England.
Freud S., (2001), Inhibiție, simptom, angoasă, Opere, vol. 5, București, Trei.
Freud S., (2001), Studii despre sexualitate, Opere, vol. 6, București, Trei.
Freud S., (2004), Tehnica Psihanalizei, Opere, vol. 11, București, Trei.
Gamwell, L. & Solms, M. (2006). From Neurology to Psychoanalysis: Sigmund Freud’s Drawings
and Diagrams of the Mind. Binghampton: State University of New York.

49
Gardner, B. O., Titcomb, C., Cramer, R. J., Stroud, C. H., & Bate, B. P. (2013). Perceived personality
similarity and perceptions of expert testimony. Journal of Individual Differences, 34(4), 185-192.
Golu M., Dicu A., (1972), Introducere în psihologie, Ed Științifică, București.
Golu M., (1993). Dinamica personalităţii. București: Editura Geneze.
Golu M., (2002). Fundamentele psihologiei II. București: Editura Fundației România de Mâine.pp.
533-580.
Hampson S. E., (1988), The construction of personality : an introduction / London : New York, N.Y. :
Routledge.
Hergenhahn, B.R., Olson, M.H. (1999). An introduction to theories of personality. New Jersey:
Prentice-Hall, Inc.
Horney, K. (2010). Direcții noi în psihanaliză, capitolul X: Civilizație și nevroză, București: Univers
Enciclopedic.
Horney, K. (2012), Psihologia femeii. București: EdituraTrei.
Jackson D.N., Paunonen S.V., Ashton M.C., (2004), Manual for FF NPQ (Five Factor Nonverbal
Personality Questionnaire), Port Huron, MI:Sigma Assessment Systems.
Jung C.G., (2003), Arhetipurile și inconștientul colectiv, Opere complete, vol. 1, București, Trei.
Jung C.G., (2007), Opere complete. Vol. 7: Două scrieri despre psihologia analitică, Editura Trei,
București.
Lester D., (1995), Theories of Personality a systems approach, Taylor & Francisc, Washington DC.
Littauer, Florence – Personalitate plus – Bucureşti, Editura Business Tech, 2004.
Matthews, G., Corr, Ph. (2009). Cambridge University Press (exista si varianta in limba romană)
Mathews, G., Psihologia personalității, trăsături, cauze, consecințe, Ediția a 2-a, Iași, Editura
Polirom, 2012
Matthews, G., Deary, I.J., Whiteman, M.C. (2005). Psihologia personalităţii. Trăsături, cauze,
consecinţe. Iaşi: Editura Polirom.
Mânzat I., (2007), Istoria psihologiei universale, Ed. Univers Enciclopedic, București.
McCrae, R. R. & Costa, P.T. (2008). The Five-Factor Theory of Personality. In O. P. John, R. W.
Robins, & L. A. Pervin (Eds.), Handbook of personality: Theory and research (pp. 159-181). New
York, NY: Guilford Press.
Mischel, W., Peake, S. (1986). Some facets of consistency. Psychology Review, 34, 112-123
Opre, A., Boroş, S. (2006). Personalitatea în abordările psihologiei contemporane. Cluj-Napoca:
Editura ASCR.
Paunonen, S. V., & Ashton, M. C. (2001). Big Five Factors and Facets and the Prediction of Behavior.
Journal Of Personality & Social Psychology, 81(3), 524‐539.
Paunonen, S. V. (2003). Big five factors of personality and replicated predictions of behavior. Journal
of Personality and Social Psychology, 84(2), 411-424.
Poropat, A. (2009). A Meta-Analysis of the Five-Factor Model of Personalityand Academic
Performance. Psychological Bulletin, Vol. 135, No. 2, 322–338
Romeo Zeno Crețu (2005). Evaluarea personalității. Modele alternative. Iași: Editura Polirom.
Reuven Baron & James D.A. Parker (2011). Manual de inteligență emoțională. București: Editura
Curtea Veche.
Rudman, L. & Spencer, S. (2007). The Implicit Self. New York: Psychology Press (p.137 – 153)
Schultz R., Kluft R.P., Braun B.G., (1986), The interface between multiple personality disorder, in
Dissociative Disorder.
Schnall S, Haidt J, Clore GL, Jordan AH., Disgust as embodied moral judgment., Pers Soc Psychol
Bull. 2008 Aug;34(8):1096-109. doi: 10.1177/0146167208317771. Epub 2008 May 27
Zlate M., (1996), Introducere în psihologie, Ed. Șansa, București.
Zlate M., (2006). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară. pp. 334-435.

50