Managementul Inovarii FR PDF

Managementul inovării
Cuprins
CUPRINS ..............................................................................................................................1
MANAGEMENTUL INOVĂRII ........................................................................................4
OBIECTIVELE CURSULUI .....................................................................................................4
TEMA 1 BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII ....................................6
1.1 DEFINIREA TEHNOLOGIEI..............................................................................................8

1.2 ELEMENTE DE TEORIA SISTEMELOR ............................................................................10
1.2.1 Noţiunea de sistem ............................................................................................. 11
1.2.2 Sistemul tehnologic ............................................................................................ 17
1.2.3 Sistemul de fabricaţie ........................................................................................ 24
1.3 CLASIFICĂRI ALE PROCESELOR TEHNOLOGICE ............................................................ 29
1.4 ANALIZA POTENŢIALULUI TEHNOLOGIC AL UNEI ÎNTREPRINDERI ............................... 35
1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii ...................................35
1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică ....................................47
1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii ............................................50
1.5 Test de evaluare ....................................................................................................52
1.6. Rezumat ...............................................................................................................59
TEMA 2 ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII ..........................................60
2.1 CAUZELE CARE DETERMINĂ INOVAREA LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII......................... 62

2.2 CREATIVITATE ŞI INOVARE ......................................................................................... 63
2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării ....................................................................63
2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială ................................................66
2.2.3 Tipuri de inovare industrială .............................................................................71
2.3 TEHNICI DE CREATIVITATE ŞI INOVARE ......................................................................78
1
2.3.1 Metode intuitive .................................................................................................79

2.3.2 Metode analitice ................................................................................................ 89
2.3.3. Metode de lucru asociative ...............................................................................96
2.3.4 Metode fundamentale de concepţie ..................................................................102
2.4 CERCETARE ŞI DEZVOLTARE(R&D) .........................................................................104
2.4.1 Noţiuni introductive ......................................................................................... 104
2.4.2 Interfaţa R&D- marketing ...............................................................................111
2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou ............................................................ 116
2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&D ......................................................... 118
2.5 PROGNOZA TEHNOLOGICĂ ........................................................................................ 132
2.5.1 Definire ............................................................................................................132
2.5.2 Tehnici de prognoză ........................................................................................ 134
2.5.3 Metode cantitative de previziune .....................................................................138
2.5.4 Metode calitative de previziune .......................................................................143
2.6 Test de evaluare..................................................................................................151
2.7 Rezumat ..............................................................................................................158
TEMA 3 TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII ................................ 160
3.1 DOBÂNDIREA AVANTAJULUI CONCURENŢIAL ........................................................... 161

3.1.1 Noii veniţi ........................................................................................................162
3.1.2 Rivalitatea între firmele concurente în sector..................................................165
3.1.3 Produsele noi ...................................................................................................166
3.1.4 Furnizorii .........................................................................................................167
3.1.5 Clienţii .............................................................................................................169
3.2 TEHNOLOGIA ŞI AVANTAJUL CONCURENŢIAL ........................................................... 171
3.3 STRATEGIA TEHNOLOGICĂ A ÎNTREPRINDERII .......................................................... 172
3.3.1 Diferenţierea prin costuri ................................................................................175
3.3.2 Diferenţierea prin unicitate a produselor ........................................................ 177
3.3.3 Concentrarea pe un anumit segment de piaţă .................................................179
3.4 Test de evaluare ..................................................................................................180
3.5 Rezumat ..............................................................................................................187
2
RĂSPUNSURI GRILE ....................................................................................................188
3
MANAGEMENTUL INOVĂRII
Obiectivele cursului
Orice activitate economică implică utilizarea de resurse financiare,

umane, informaţionale, materiale si tehnologice.
În ultimii ani, mulţi economişti îşi îndreaptă atenţia către resursele
tehnologice, deoarece cunoştinţele realizării unor produse au evoluat
extraordinar de rapid şi orice rămâne în urmă poate avea efecte catastrofice,
foarte greu si uneori chiar imposibil de recuperat.
Un student economist, pentru a deveni un bun specialist, trebuie să
fie în măsură să utilizeze în mod eficient toate resursele de care dispune, cu
atât mai mult cu cât ele sunt interconectate.
Cursul de faţă prezintă studenţilor o serie de modalităţi utilizate de
întreprinderile moderne care le permit să îşi mobilizeze toate resursele şi în
primul rând resursele tehnologice, în vederea reducerii costurilor, a
îmbunătăţirii performanţelor şi a calităţii produselor şi serviciilor, ceea ce le
asigură o creştere a competitivităţii acestora, crearea şi ocuparea de noi
pieţe.
4
Cursul de Managementul Inovarii este destinat studenţilor Facultăţii

de Ştiinţe Economice a Universităţii din Piteşti, forma de învăţământ
frecvenţă redusă, specializările Management şi E.C.T.S.
 Numărul total de credite
 Numărul total de ore de studiu individual
 Numărul total de ore de pregătire tutoriale
 Forma de finalizare (E, V, C) Examen semestrul II
Ponderea notei la E, V, C. 60%

Structura notei
Ponderea notei la temele de control 30%
Obiectivele disciplinei:
Disciplina Managementul Inovarii reprezintă un instrument al

managementului global al întreprinderilor dar şi un element determinant al
competitivităţii acestora. Politica europeană de promovare a calităţii
reprezintă componenta fundamentală a politicii de dezvoltare a industriei
europene, a cărei finalitate este o mai bună informare, şi instruire a
cetăţenilor UE, în scopul implicării lor directe în funcţionarea şi dezvoltarea
acestei pieţe.
Referenţi Ştiinţifici:
 Prof. univ. dr. Constantin Drăghici – F.S.E. Piteşti
 Prof. univ. dr. Marian Popescu – F.S.E. Piteşti
Tehnoredactare: Lect. univ. dr. ing. ec. Crenguţa Ileana Tomescu
5
Tema 1
BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII
1.1 Definirea tehnologiei

1.2 Elemente de teoria sistemelor
1.2.1 Noţiunea de sistem
1.2.2 Sistemul tehnologic
1.2.3 Sistemul de fabricaţie
1.3 Clasificări ale proceselor tehnologice
1.4 Analiza potenţialului tehnologic al unei întreprinderi
1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii
1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică
1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii
1.5 Test de Evaluare
1.6 Rezumat
Obiectivele temei:
Bazele tehnologice ale întreprinderii în care se prezintă noţiuni de
bază referitoare la teoria sistemelor, aspecte legate de sistemul tehnologic
evidenţiindu-se tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale
(fabricarea de materiale noi, biotehnologiile şi informatica), precum şi o
clasificare a procedeelor tehnologice având drept criterii rolul în
poziţionarea concurenţială a întreprinderii şi nivelul de dezvoltare a
tehnologiilor. De asemenea, se prezintă aspecte legate de analiza
potenţialului tehnologic al unei întreprinderi: determinarea potenţialului
tehnologic, estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică, variaţia
potenţialului tehnologic al întreprinderii.
6
Timpul alocat temei:

Bibliografie recomandată:
7
1.1 Definirea tehnologiei
În prezent există numeroase definiţii ale tehnologie, fiecare având la

bază alte criterii:
a) Tehnologia este ştiinţă a procedeelor şi mijloacelor de
prelucrare a materialelor; este ansamblul proceselor,
metodelor, procedeelor, operaţiilor, utilizate în scopul
obţinerii unui anumit produs.
La prima vedere, aceasta definiţie este satisfăcătoare. Concordanţa

acestei definiţii cu realitatea este ilustrată de orice vizită într-o întreprindere.
b) Tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe,

mijloace şi pricepere, organizat pentru a realiza
producţia unui anumit bun.
Această definiţie atrage atenţia că cele trei elemente care intră în

componenţa unei tehnologii: cunoştinţele asupra produselor care stau la
baza transformărilor ce au loc în proces („cunoştinţele”), utilaje şi
priceperea (know-how-ul) sunt componente indispensabile de importanţă
egală. Lipsa unuia dintre ele conduce la eşecuri.
Exemplu
Degeaba este cumpărată o uzină la cheie dacă nu se ştie cum să se

exploateze.
8
Degeaba este inventată o metodă revoluţionară de fabricaţie dacă

lipsesc utilajele necesare realizării procesului de fabricaţie.
Nici utilajele, nici priceperea nu sunt suficiente dacă lipsesc
elementele de cunoaştere a procesului, a proprietăţilor materiilor prime şi a
produselor intermediare, a modului cum se va comporta produsul în
exploatare.
c) Tehnologia este un ansamblu de utilaje, procedee,

echipamente şi metode pentru „a face” sau „a fabrica”
ansamblul care permite extinderea capacităţii de acţiune
a omului.
Această definiţie aduce un element în plus, deloc neglijabil,

extinderea capacităţii de acţiune a omului. Datorită ei omul poate merge pe
apă, sub apă, poate zbura, poate comunica la distanţe foarte mari aproape
instantaneu. Ce nu poate face în prezent va putea, probabil, în viitor, pe
seama unei noi descoperiri tehnice.
d) Tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a

utilajelor care permit transformarea, în condiţii
economic avantajoase, a materiilor prime în produse.
Cu această definiţie se intră în domeniul restricţiilor; transformarea

cu care se ocupă tehnologia analizată trebuie realizată în condiţii economic
avantajoase, la un cost acceptat de piaţă.
Exemplu
Astăzi, sub aspectul cunoştinţelor s-ar putea să se construiască

automobile total nepoluante, electrice sau cu hidrogen, însă preţul de
cumpărare şi costurile de exploatare ale acestor tipuri de automobile ar fi
uriaşe.
9
S-ar putea astăzi să se scoată aluminiul din „lut”, în prezent, se

extrage doar din bauxită, care este mult mai rară decât lutul, pentru că este
procedeul, care conduce la un preţ rezonabil al aluminiului.
Poate în viitor se va putea folosi un procedeu, care să plece de la
„lut” şi care să conducă la un preţ acceptabil pentru aluminiu.
e) Tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi

într-un scop precis, ştiinţele, metodele şi utilajele care
pot servi la concepţia şi realizarea unui produs şi a
procedeului său de fabricaţie.
Această definiţie este cea care răspunde cerinţelor unei economii de

piaţă, care se opune ideii (încă atât de dragă unora) de a produce orice şi
oricât, de dragul de a face maşinile să funcţioneze. Conform acestei definiţii,
o tehnologie nu are sens decât prin prisma rezultatelor finale, care trebuie să
fie certe, purtătoare de succes, obţinut în condiţii riguros definite, perfect
controlabile şi reproductibile.
1.2 Elemente de teoria sistemelor
Rezumat
„Teoria sistemelor”, concept relativ nou, permite înţelegerea

interacţiunii între diferite părţi constructive ale sistemului economic şi a
celui tehnologic.
Noţiunea de sistem este definită ca un ansamblu organizat, perceput
ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce leagă între ele elemente ce-l
compun. Un sistem se caracterizează prin: structură, funcţiuni şi însuşiri.
Principalele însuşiri ale unui sistem sunt: integralitatea,
autostabilizarea şi ierarhizarea.
Ansamblul tehnologiilor dintr-o perioadă de timp reprezintă sistemul
tehnologic cu evoluţiile sale specifice în decursul timpului.
10
Analiza întreprinderii prin prisma tehnologiilor sale poate fi făcută

prin abordarea sistemelor de fabricaţie. Acestea pot fi cu flexibilitate
naturală sau artificială, rigide de tip reglementat sau de tip automatizat.
1.2.1 Noţiunea de sistem

Prin sistem înţelegem (conform DEX) un ansamblu de elemente
dependente între ele şi formând un întreg organizat, care pune ordine într-
un sistem de gândire, reglementează clasificarea materialului într-un
domeniu al ştiinţelor sau face ca o activitate practicată să funcţioneze
conform scopului urmărit.
Conform unei alte definiţii, mai pragmatice, un sistem este un
ansamblu organizat, perceput ca un întreg prin intermediul relaţiilor ce
leagă elementele între ele.
Fig. 1.1 Definirea sistemului (A-clasic, o mulţime de puncte; B-sistemic, un ansamblu de

relaţii între puncte)
Avantaje
Studiul sistemic nu reprezintă doar o schimbare de metodă sau (mai

rău!) doar o modă. Se introduce un concept unitar, care datorită faptului că
pune pe primul plan relaţiile şi nu obiectele, face ca studiul să se poată
realiza independent de natura concretă a procesului studiat.
11
Un alt mare avantaj este acela că se deplasează efortul de concepţie

de la elementul izolat la ansamblul care îl conţine. Un studiu sistemic va
evidenţia modularitatea sa; pornind de la ideea ca sistemul este definit prin
relaţiile dintre părţi se ajunge imediat la concluzia ca unele părţi pot fi
schimbate, ceea ce reprezintă o cale de introducere a noului cu un minim de
elemente de noutate dar cu efecte care pot fi foarte mari.
Poate cel mai mare avantaj al studiului sistemic este acela că analiza
care se face este o analiză sistemică, întrucât relaţiile şi conexiunile între
părţi sunt evident mult mai dinamice decât elementele materiale ale părţilor.
Conform definiţiilor de mai sus, un sistem se caracterizează prin
structură, prin funcţiuni şi prin însuşiri. Un sistem tehnologic, care îşi
propune să realizeze un produs, poate fi ilustrat, la modul general, aşa cum
se prezintă în figura 1.2 unde unor intrări Xi , care sunt supuse unor
transformări în interiorul sistemului, le corespund ieşiri Yj.
Fig. 1.2 Definirea generală a sistemului

Structuri
După modul în care sunt structurate componentele sistemului, în

raport cu intrările şi ieşirile, distingem două structuri de bază:
- diacronică;
- sincronică.
În structura diacronică, figura 1.3, părţile sistemului (subsistemele
notate cu SS) sunt plasate în „cascadă”. Structura sincronică se
12
caracterizează prin faptul că părţile sistemului evoluează în paralel, figura

1.4.
Fig. 1.3 Structura diacronică
Fig. 1.4 Structura sincronică
În practică se întâlnesc, arareori, asemenea „structuri pure”. De cele

mai multe ori sistemele reprezintă o combinaţie, cele mai bune exemple în
acest sens fiind chiar sistemul de producţie a unei întreprinderi (figura 1.5)
sau unul din subsistemele sale, sistemul de fabricaţie (figura 1.6), ale cărui
subsisteme: logistic, efector şi de control alcătuiesc o structură diacronică ce
se află într-o relaţie de structură sincronică cu subsistemul de comandă.
13
Sistemul de producţie
Aprovizionare
CONDUCERE
Desfacere
Personal
Cercetare
Financiar - Contabil Fabricaţie
Întreţinere
Legendă: Flux de materiale şi energie
Flux informaţional
Fig. 1.5 Sistemul de producţie al întreprinderii
Sistemul de fabricaţie
Comandă
Logistică Efector Control
Legendă: Flux de materiale şi energie

Flux informaţional
Legendă:
Fig. 1.6 Sistemul de fabricaţie al întreprinderii
14
Funcţiuni
Funcţiunile sistemului sunt reprezentate de relaţiile între părţile

componente; aspectul cel mai interesant aici este faptul că, cel mai adesea,
aceste relaţii pot fi concretizate în ecuaţii matematice.
Însuşiri
Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:

- integralitatea: sistemul prezintă caracteristici specifice, care sunt
conferite de interacţiunile dintre elemente şi care sunt altele decât suma
caracteristicilor elementelor componente. Unele dintre aceste
caracteristici sunt integral noi, altele provin din potenţarea reciprocă a
caracteristicilor părţilor (sinergism).
Un avion care zboară este alcătuit din 3 mari elemente:

corpul avionului, motoarele sale şi pilotul (om sau dispozitiv
telecomandat). Niciunul dintre cele trei elemente luat singur
sau nici măcar două câte două nu zboară.
- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare,

prin adaptare faţă de perturbaţii exterioare. De fapt, autostabilizarea nu
este o proprietate a tuturor sistemelor.
Sub aspectul autostabilizării ele se împart în:
- sisteme cu reacţie negativă, cele care se opun schimbării şi
care prezintă autostabilizare;
- sisteme cu reacţie pozitivă, care prezintă tendinţa de a
amplifica efectul perturbaţiei.
15
Modul de reacţie se poate, de regulă, controla prin concepţia

sistemului şi de cele mai multe ori sistemele de tip industrial se proiectează
pentru a funcţiona cu reacţie negativă, ceea ce explică citarea autostabilizării
printre însuşirile generale ale sistemelor.
O întreprindere este, de regulă, un sistem cu reacţie negativă: o

descoperire în domeniul său de activitate este, de regulă, asimilată şi
întreprinderea îşi păstrează, după o scurtă perioadă de adaptare, locul pe
piaţă.
Dacă însă schimbarea este majoră şi întreprinderea este luată pe
nepregătite, sistemul capătă o reacţie pozitivă: încet, apoi din ce în ce mai
repede, întreprinderea se prăbuşeşte. Probabil cel mai bun exemplu în acest
sens îl constituie evoluţia unei bănci asupra căreia planează suspiciuni (nu
neapărat întemeiate). Depunătorii îşi pierd încrederea, cererea de
lichidităţi creşte foarte rapid şi banca se îndreaptă spre faliment.
- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi,

structuri stabile bine adaptate noii situaţii. Există însă întotdeauna un
„prag” al valorii perturbaţiei peste care autostabilizarea şi
autoorganizarea nu se mai manifestă. Sistemul fie se distruge, fie
evoluează spre o altă stare, care la rândul său se poate autostabiliza şi
organiza, dar care este total diferită de cea de la care s-a plecat.
Un exemplu poate fi dat de evoluţia diferită a întreprinderilor

româneşti în perioada de tranziţie, tranziţie care a reprezentat în mod
evident pentru ele o perturbaţie majoră. Unele au pierit, altele s-au redresat
în mod spectaculos dar cu o altă organigramă şi adesea cu un alt profil de
producţie.
- ierarhizarea: orice sistem este parte dintr-un sistem mai mare, în cadrul
căruia funcţionează ca un subsistem; de asemenea părţile componente
16
ale sistemului (subsistemele sale) au şi ele structură sistemică, putând fi

tratate ca sisteme independente. Operaţia de ierarhizare poate fi
continuată aproape oricât de mult în sus (până la macrocosmos care
conţine roiuri de galaxii organizate şi ele în superroiuri, la limită) şi de
asemenea în jos (până la constituţia particulelor elementare, care după
câte ştim astăzi sunt şi ele la rândul lor sisteme, dar aici cunoaşterea
noastră se cam opreşte pentru moment). Desigur că în practică
ierarhizarea funcţionează doar până la nivelul semnificativ în cazul
studiului de efectuat.
Un asemenea exemplu este cel ilustrat în figurile 1.5 şi 1.6, analiza

însă evident nu se opreşte aici; ea se va „ridica” luând în considerare şi
celelalte întreprinderi concurente precum şi pieţele de desfacere, uneori
chiar încă un pas până la studiul altor ramuri industriale unde pot apărea
tehnologii interesante pentru noi. În aval, sistemele logistice, efector, de
control şi de comandă trebuie şi ele descompuse, ca şi materiile prime,
produsele şi formele de energie. Riguros vorbind, figura 1.6 ar fi trebuit
intitulată „subsistemul de fabricaţie”, dar aceasta doar măsura în care
privim fabricaţia în corelaţie cu totalitatea întreprinderii (ceea ce este
recomandabil dar nu întotdeauna evident).
1.2.2 Sistemul tehnologic

Ansamblul tehnologiilor dintr-o anumită perioadă de timp formează,
fără îndoială, un sistem în cadrul căruia putem stabili legături pe orizontală,
între natura materiilor prime şi utilajele folosite la prelucrarea lor, între
cantităţile, dimensiunile produselor şi randamentele cu care ele sunt
realizate. Orice dezechilibru apărut conduce, ca urmare a proprietăţilor de
autostabilizare şi autoorganizare, la o schimbare a sistemului (de exemplu
17
descoperirea cimentului, cu efecte mult mai ample decât simpla reorganizare

a industriei materialelor de construcţie, a energeticii nucleare care nu a
însemnat doar găsirea unei forme de energie primară). Aceste schimbări se
aranjează de regulă în sensul progresului domeniului sub aspectul
performanţelor.
Pornind de aici, perioada de după 1700 se poate segmenta în trei

mari etape:
- cea care a debutat cu ceea ce economia politică numeşte
„revoluţia industrială” şi care este caracterizată prin
utilizarea fierului şi a fontei, a lemnului şi a fibrelor naturale,
a pietrei, a energiei aburului obţinut prin arderea cărbunilor şi
valorificat prin sisteme tip piston-bielă;
- perioada 1980-1970, caracterizată prin înlocuirea fierului cu
oţelul, a fibrelor naturale cu cele artificiale, a apariţia maselor
plastice (bachelita, de exemplu, sau celuloidul), a înlocuirii
pietrei cu cimentul şi a cărbunelui cu petrolul; energia
aburului se valorifică acum în turbine şi se transportă de
regulă prin intermediul electricităţii;
- perioada de după 1970, caracterizată de apariţia unor noi
metale, a biotehnologiilor şi mai ales a microinformaticii
lansată în 1971 odată cu inventarea microprocesorului.
Între anii 1960-1990 a avut loc o adevărată revoluţie industrială

care poate fi caracterizată prin:
18
- o reducere semnificativă a costurilor de fabricaţie în cazul

unui număr mare de produse;
- o ameliorare a performanţelor proceselor de fabricaţie;
- o schimbare a naturii produselor, care conţin componente ce
provin din ramuri industriale dintre cele mai diferite;
- o schimbare a orientării activităţii de management punându-
se accesul, în primul rând, pe o gestionare bună a resurselor
tehnologice şi pe activitatea de inovare;
- luarea în considerare, ca un factor determinant a
interacţiunilor cu mediul înconjurător şi a cerinţelor de
protecţie a acestuia.
Tehnologiile proprii celei de a treia revoluţii industriale, pe care o

parcurgem în prezent, sunt:
- fabricarea de materiale noi;
- biotehnologiile;
- informatica.
a) Fabricarea de materiale noi

În prezent există o mare libertate în alegerea materialelor, datorată
următoarelor cauze:
- creşterea varietăţii materialelor;
- stăpânirea structurii interne a acestora.
În funcţie de modul în care a fost „stăpânită” structura

materialelor, se pot distinge trei faze:
19
- structură acceptată (impurităţile cauzate de imperfecţiunile

procesului tehnologic limitează utilizările materialelor);
- structură controlată (structura este bine cunoscută ca urmare
a metodelor evoluate de analiză, iar tehnologiile permit
obţinerea uneia sau a altor structuri, ca urmare se lărgeşte
domeniul de utilizare);
- structură stăpânită (utilizările comandă compoziţia şi
structura materialelor; este epoca materialelor „de
comandă”).
Dintre materialele noi se pot evidenţia:

- materiale compozite;
- materiale plastice.
-
Materialele compozite
Ideea de materiale compozite nu este nouă, betonul armat fiind un

exemplu tipic.
În alcătuirea unui compozit intră, de regulă, trei elemente:
- un material rezistent (fibre de sticlă, de carbon, de bor, de
plastic), care oferă o rezistenţă bună la tracţiune în una, două
sau trei direcţii;
- un material de umplutură (răşini, materiale ceramice sau
metale);
- un material de legătură, care asigură compatibilitatea între
primele două.
20
Materialele compozite au proprietăţi cel puţin aditive în raport cu

materialele de bază, dar, de regulă, efectul este de tip sinergetic.
În prezent, se întâlnesc două mare categorii de compozite:
- de performanţe foarte înalte, care sunt foarte scumpe şi a
căror utilizare este limitată la aplicaţiile de vârf (domeniile
aero-spaţiale, aviaţie, chirurgie);
- comune, care şi-au găsit deja aplicaţii curente în
automobilism, sport (exp. fibrele de sticlă).
Materialele plastice
În prezent, se înregistrează o „renaştere” a materialelor plastice, pe

seama unor proprietăţi noi pe care le au materialele nou create. Din această
categorie fac parte:
- materiale plastice fluorurate, cunoscute sub numele de
teflon, care au o rezistenţă termică bună, coeficienţi de
frecare foarte scăzuţi, posibilitatea de a fi prelucrate prin
aşchiere;
- materiale de tip poliacetilene, care au o conductibilitate cu
totul remarcabilă;
- poliesterul sulfurat, rezistent la presiuni de până la 25 atm. şi
temperaturi de 190oC, chiar şi în prezenţa oxidului de etilenă
(care are proprietăţi de sterilizare) motiv pentru care se
foloseşte la fabricarea seringilor de unică folosinţă şi sticlele
de Coca-Cola.
21
b) Biotehnologiile
O bio-tehnologie se defineşte prin aceea că face apel la materia vie
(ceea ce o deosebeşte de chimie, metalurgie) prin intermediul unor fiinţe
monocelulare sau chiar a unor compuşi biochimici activi (ceea ce o
deosebeşte de tehnologiile agricole şi zootehnice).
Există teri mari ramuri ale tehnologiilor biochimice:
- tehnologii de tip fermentativ;
- tehnologii enzimative;
- tehnologii genetice.
Tehnologiile de tip fermentativ sunt controlate de microorganisme

vii şi sunt utilizate, pe lângă tehnologiile de obţinere a vinului, berii,
iaurtului, la tratarea apelor uzate, în procesul de „leşiere biologică” a
minereurilor (în SUA 15% din cupru este obţinut pe această cale), la
obţinerea pe cale naturală a unor insecticide şi antibiotice.
Tehnologiile enzimatice utilizează enzime produse de
microorganisme, fără ca prezenţa acestora să mai fie necesară. Enzimele
sunt de fapt catalizatori, care nu catalizează decât o singură reacţie şi spre un
singur produs (nu apar produşi secundari), reacţia are loc la temperaturi
joase, de 30-40oC.
Problemele care se ridică constau în a găsi enzima „bună” pentru
transformarea dorită, a o extrage şi a o fixa pe un suport.
Tehnologiile genetice prin modificări ale codului genetic pot
determina, fie producţia unei anumite enzime sau proteine de către o
22
bacterie care nu realiza aceasta în mod normal, fie chiar crearea de noi
plante şi animale.
c) Informatica
A reprezentat o revoluţie odată cu apariţia microprocesorului (1971).
În 20 de ani, cantitatea de componente plasate pe un microprocesor a crescut
exponeţial, de la cca 1000 la cca 10000000.
Aceasta a condus la realizarea unor calculatoare extrem de puternice,
foarte mici şi exploatabile aproape în orice condiţii, care au avut
următoarele efecte:
- calculatoare cu o putere de calcul foarte mare folosite la
calcule foarte complexe, la procese de simulare, ca elemente
de inteligenţă artificială;
- miniaturizarea, conduce la generalizarea utilizării micro
ordinatoarelor de către nespecialişti, dezvoltarea industriei de
soft şi a reţelelor de calculatoare;
- modularizare, apariţia roboţilor industriali inteligenţi şi a
obiectelor „inteligente” (rachete capabile să caute, să
recunoască şi să urmărească ţinta);
- dezvoltarea sistemelor digitale (telecomunicaţii), a reţelelor
de sateliţi de telecomunicaţii care conduce la mondializare;
- restructurarea unor ramuri industriale (industria ceasurilor).
Noile domenii ale revoluţiei industriale sunt puternic

interdependente şi practic dezvoltarea lor se susţine reciproc, ceea ce
întăreşte ideea de sistem cu elemente interdependente.
23
Exemplu
Noile materiale sunt influenţate de electronică prin posibilităţile de

stabilire a structurii acestora, prin cibernetizarea proceselor de fabricaţie.
Biotehnologiile depinde de materiale prin suporturile de fixare a
enzimelor, de electronică prin sistemele de control automat al regimurilor
de funcţionare.
Electronica este influenţată de existenţa noilor materiale prin
metalurgia siliciului, arseniură de galiu, materiale ceramice cu proprietăţi
speciale.
Energetica este dependentă de noile materiale, în special în
domeniul energeticii nucleare (zirconiu) şi al surselor neconvenţionale
(siliciu amorf pentru celule fotoelectrice).
1.2.3 Sistemul de fabricaţie
1.2.3.1 Definire, clasificare

Analiza unei întreprinderi prin prisma tehnologiilor sale nu poate fi
făcută fără abordarea sistemelor de fabricaţie.
Sistemele de fabricaţie se pot clasifica, în funcţie de cantitatea şi
diversitatea producţiei realizate, în patru categorii:
a) sisteme cu flexibilitate naturală;
b) sisteme cu flexibilitate artificială;
c) sisteme rigide de tip reglementat;
d) sisteme rigide de tip automatizat.
Flexibilitatea se defineşte ca fiind capacitatea de a produce serii

scurte ce cunosc variaţii de volum sau ai parametrilor ce definesc produsul
sau care sunt susceptibile de a fi frecvent modificate.
Conform acestei definiţii se distinge:
24
1- operarea cu volume diferite care implică flexibilitatea de volum

= capacitatea unui sistem de fabricaţie de a se adapta la volume
diferite de producţie sau la variaţii ale acestor volume;
2- operarea cu serii mici, care implică flexibilitatea de gamă =
capacitatea de a produce în paralel o diversitate mare de produse;
3- flexibilitate de adaptare = capacitatea e a se adapta rapid la o
înnoire a produselor;
4- flexibilitatea de variantă = capacitatea de a prelua rapid o
modificare parţială a produselor fabricate.
Polivalenţa instalaţiilor flexibile presupune:

- flexibilitatea de proces, care reprezintă capacitatea de a
adapta mai multe mijloace de producţie diferite la fabricarea
aceluiaşi produs;
- flexibilitatea de organizare, care este capacitatea de a
redistribui fabricaţia diferitelor produse între mai multe
ateliere.
a) Sistemele cu flexibilitate naturală sunt cele mai
vechi. Este vorba de atelierele de tip meşteşugăresc,
capabile să facă oricând, aproape orice. Elementele
de flexibilitate sunt conferite de maşinile unelte
universale, care pot fi folosite în orice succesiune,
precum şi de priceperea omului (nivelul de
pregătire).
25
b) Sistemele cu flexibilitate artificială sunt, din

contră, cele mai noi. Ele se bazează pe roboţi şi pe maşini unelte
(MU) capabile să execute o gamă largă de operaţii.
c) Sistemele rigide de tip reglementat sunt benzile
rulante. Ele sunt deservite de muncitori care ar putea, în
principiu, executa orice operaţie, dar, din dorinţa creşterii
randamentului, fiecăruia i-a fost încredinţată una singură.
Sistemul este rigid deoarece o schimbare a tipului de produs
realizat presupune, pe de o parte, o reinstruire a întregului
personal, o schimbare a logisticii şi o modificare a vitezei benzii,
operaţii care pot dura, cu totul, săptămâni întregi.
d) Sistemele rigide de tip automatizat sunt
reprezentate de instalaţii cu flux continuu. Aici fiecare
transformare unitară este asigurată de un utilaj anume, care nu îşi
modifică în timp regimul de funcţionare. Utilajele sunt montate
pe flux. Ca urmare, o modificare cantitativă a producţiei nu este
posibilă deoarece ar supraîncărca (sau, din contră, nu ar exploata
la capacitate) utilajele, iar o modificare calitativă a procesului ar
presupune rearanjarea în spaţiu a utilajelor şi restructurarea
conexiunilor dintre ele.
Sistemele rigide, al căror principal merit este acela de a fi
redus drastic costurile de fabricaţie, au cunoscut o dezvoltare
remarcabilă între anii 1920-1970.
În momentul de faţă, însă, cererea deplasându-se spre
produse personalizate în defavoarea celor ieftine dar
standardizate, tendinţa este de a reveni la sistemele flexibile.
26
1.2.3.2 Sistemele flexibile de fabricaţie

În cazul sistemelor flexibile de fabricaţie, nume sub care se includ
astăzi doar cele cu flexibilitate artificială, se poate vorbi de trei stadii de
implementare ale acestora, stadii ce diferă prin gradul de complexitate:
- unitatea flexibilă;
- celula flexibilă;
- sistemul flexibil.
Unitatea flexibilă este o maşină unealtă complexă, capabilă să
execute operaţii diverse. Ea este, de regulă, deservită de un robot, care
manipulează materiile prime şi produsele şi de un manipulator de scule.
Celula flexibilă este alcătuită dintr-un grup de unităţi flexibile, a
căror activitate este coordonată de la un calculator de proces.
Sistemul flexibil este alcătuit din mai multe celule flexibile, legate
printr-un sistem automat de transport de materii prime, semifabricatele şi
produsele lor finite, totul coordonat de la un calculator central, puternic.
Dacă se ia în considerare schema sistemului de fabricaţie se constată
că unitatea şi celula flexibilă vizează doar sistemul efector, în timp ce
sistemul flexibil implică întregul sistem de fabricaţie, cu toate cele patru
subsisteme (vezi fig.1.6).
Principalele caracteristici ale sistemelor flexibile de fabricaţie sunt:
- integralitatea;
- adaptabilitatea;
- adecvarea;
- autonomia funcţională.
27
Adaptabilitatea este caracteristica definitorie a sistemului. El poate

trece cu uşurinţă şi într-un timp foarte scurt de la o sarcină de producţie la
alta. Adaptabilitatea presupune şi un dinamism structural întru-cât noua
sarcină poate cere un alt itinerariu al materiilor de prelucrat pe fluxul de
utilaje.
Adecvarea constă în faptul că sistemul conţine maşini care răspund
cel mai bine tipului de produse ce trebuie realizate, asigurând totodată o
exploatare optimă a acestora.
Autonomia funcţională se manifestă prin aceea că sistemul poate
funcţiona fără intervenţia directă a omului. În cazurile foarte evoluate,
sistemul este şi autoperfectibil, în sensul că poate „învăţa” din experienţa
anterioară, utilizând programe software de inteligenţă artificială, tot fără
intervenţia omului.
Cu toate calităţile enumerate nu este deloc evident că un asemenea
sistem este întotdeauna cel mai rentabil. Cauza o constituie costurile foarte
ridicate ale maşinilor şi roboţilor care îl alcătuiesc. O comparaţie între
costurile de fabricaţie realizate pentru acelaşi produs pe sisteme diferite ne
arată că sistemele flexibile sunt cele mai rentabile într-un domeniu mediu al
numărului de unităţi produse. În cazul unui număr foarte mic de unităţi
fabricate, sistemul clasic cu flexibilitate naturală este mai ieftin, iar la serii
mari şi foarte mari, sistemele automatizate rigide sunt cele mai avantajoase,
fig.1.7 .
28
Cost Legendă:
unitar SR - SFN – sisteme cu flexibilitate naturală
- SFA – sisteme flexibile de fabricaţie
- SR – sisteme rigide
SFN
SFN SFA
SFA
Sistem
rigid
N1 N2
Nr. unităţi
Fig. 1.7 Variaţia costurilor de fabricaţie a unităţii de produs în funcţie de numărul

unităţilor produse
1.3 Clasificări ale proceselor tehnologice
Rezumat
Procesul tehnologic, definit ca fiind ansamblul operaţiilor parcurse

de materia primă în vederea obţinerii produsului finit, se clasifică în funcţie
de diferite criterii, care ţin seama de punctul de vedere al inginerului
tehnolog şi de cel al managerului.
Din perspectiva inginerului tehnolog, procesele tehnologice se
clasifică în funcţie de: modul de desfăşurare în timp, rolul jucat în obţinerea
produsului, tipul transformării.
29
Managerul firmei, fiind preocupat ca întreprinderea să ocupe şi să

menţină o poziţie dominantă pe piaţă, clasifică tehnologiile după: natura
produsului, rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii şi nivelul de
dezvoltare.
O „străpungere” tehnologică în domeniu este asigurată de
tehnologiile emergente, iar tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate
în mod curent, sunt bine stăpânite şi oferă rezultate satisfăcătoare
Prin proces tehnologic se înţelege ansamblul operaţiilor elementare

de tip mecanic, fizic, chimic, biochimic sau biologic pe care le parcurge
materia primă în cursul transformării şi ajungerii la stadiul de produs.
Clasificarea proceselor tehnologice se face în funcţie de anumite
criterii care ţin cont, fie de punctul de vedere al inginerului, fie de cel al
managerului.
Inginerul tehnolog, care exploatează procesele tehnologice, le
clasifică după următoarele criterii:
a) după modul de desfăşurare în timp se evidenţiază:
- procese tehnologice discontinue (produsul se realizează pe
şarje);
- procese tehnologice continue (presupune o linie de utilaje,
care funcţionează fiecare la parametrii constanţi);
- procese mixte (realizează o parte a transformărilor în regim
continuu şi o alta în regim discontinuu).
b) după rolul în obţinerea produsului, produsele pot fi:

- principale (realizează transformarea propriu-zisă);
30
- auxiliare (concură la realizarea transformării fără a participa

direct);
- de deservire (de logistică) – transport, depozitare, control.
c) după tipul transformării, se remarcă:

- tehnologii de transformare (utilizează procedee bazate pe
schimbarea structurii materiilor prime, prin transformări
chimice, fizico-chimice);
- tehnologii de asamblare (reunirea părţilor în vederea
obţinerii produselor).
Caracteristica tehnologiilor de asamblare constă în diversitatea de

tipuri de tehnici şi de subansambluri care trebuie integrate într-un produs
(ex. autoturismul).
Aceste criterii de clasificare ţin cont de punctul de vedere al
inginerului care le exploatează.
Pentru managerului firmei, care este preocupat ca întreprinderea să

ocupe şi să îşi menţină o poziţie dominantă pe piaţă, se folosesc pentru
clasificare alte criterii, şi anume:
1. După natura produsului se disting tehnologii:
- de produs, care vizează obţinerea pe o anumită cale a unui
anumit produs;
- de proces, care vizează organizarea fazelor de producţie,
oferirea unui serviciu;
31
- de metode, care vizează tehnologii de cercetare, de

marketing, de informatizare.
2. După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii:

- tehnologii esenţiale;
- tehnologii de diferenţiere;
- tehnologii definitorii;
- tehnologii periferice.
Tehnologiile esenţiale sunt tehnologiile ce caracterizează domeniul

industrial în care se situează întreprinderea.
Ele sunt deţinute şi utilizate de toate întreprinderile similare.
Important este ca întreprinderea să le stăpânească şi să le exploateze
la un nivel, cel puţin comparabil, cu cel al celor mai buni concurenţi.
Tehnologiile de diferenţiere sunt tehnologiile pe care le stăpâneşte
şi aplică doar întreprinderea în cauză, tehnologii care îi permit să ofere alte
produse şi servicii decât concurenţii săi.
Exemplu
O întreprindere care furnizează produse pentru tratarea apelor

uzate şi-a propus să ofere beneficiarilor săi şi un sistem informatizat, care
să le aleagă acestora cea mai bună reţetă de tratare, în funcţie de
compoziţia apei în acel moment.
O întreprindere, pentru a supravieţui şi a se impune, are neapărată

nevoie de asemenea tehnologii de diferenţiere, cu cât mai multe, cu atât mai
32
bine. Rolul lor creşte odată cu accentuarea climatului concurenţial în care

funcţionează întreprinderea.
Tehnologiile definitorii sunt cele care prezintă un interes major
pentru întreprindere, ele sunt „inima” întreprinderii.
Tehnologiile periferice sunt cele care, deşi esenţiale pentru
funcţionarea întreprinderii, nu face obiectul preocupările acesteia.
De exemplu: gestionarea fondurilor este o tehnologie periferică
pentru o turnătorie de aliaje metalice, dar va fi o tehnologie definitorie
pentru o bancă.
3. După nivelul de dezvoltare, se disting tehnologii:

- emergente (născânde);
- evolutive;
- mature;
- în declin;
- depăşite.
Tehnologiile emergente sunt cele care sunt puse la punct de puţină

vreme, care nu şi-au dovedit încă, nici calităţile şi nici defectele. S-ar putea
ca ele să fie considerabil mai bune decât cele utilizate în prezent, dar tot aşa
de bine s-ar putea să fie un eşec.
Oricum, o „străpungere” tehnologică în domeniu va fi realizată pe
seama aplicării unei tehnologii emergente existente.
Este bine ca orice întreprindere să dispună de cel puţin de o
asemenea tehnologie, aleasă însă cu grijă.
33
Tehnologiile evolutive sunt cele care s-au impus deja, fără ca

utilizarea lor să fie generalizată. Studii asupra lor pot aduce încă
îmbunătăţiri care să le facă şi mai eficiente.
Tehnologiile mature sunt cele care sunt utilizate în mod curent, care
sunt bine stăpânite şi care oferă, încă, rezultate satisfăcătoare. Ele reprezintă
cea mai mare parte a zestrei tehnologice a unei întreprinderi normale şi ele
susţin, de fapt, activitatea acesteia.
Tehnologiile depăşite sunt cele care nu oferă, la nivelul de azi, cele
mai bune performanţe sub aspectul calităţii şi al costurilor de fabricaţie.
Menţinerea lor în cadrul întreprinderii nu se justifică, decât în mod
excepţional, pentru cazurile când există o investiţie deosebit de mare care nu
este încă amortizată.
4. După nivelul de control, se disting:
- tehnologii controlabile;
- tehnologii necontrolabile.
Tehnologiile controlabile de către întreprindere sunt tehnologiile

produselor care sunt fabricate în exclusivitate în cadrul acelei întreprinderi.
Tehnologiile necontrolabile sunt cele controlate din exterior.
Exemplu
La o întreprindere constructoare de automobile, realizarea

motorului sau asamblarea caroseriei sunt tehnologii aflate sub controlul
întreprinderii. Partea de „aprindere” scapă însă controlului intern întrucât
ea corespunde unor subansambluri produse în exterior şi „importate” în
vederea realizării montajului (baterie, dinam, bujii, delcou). Pentru ca
produsul final să fie de calitate, ambele tipuri de tehnologii trebuie să se
situeze la un nivel optim. Întreprinderea va realiza acest deziderat printr-un
34
control de calitate, bun, al producţiei pentru tehnologiile „controlate

intern” şi prin specificaţii bine precizate în contractele de achiziţie a
subansamblurilor importate, dublate de un control atent de calitate la
intrarea în întreprindere.
1.4 Analiza potenţialului tehnologic al unei întreprinderi
Rezumat
Potenţialul tehnologic reprezintă valoarea resurselor tehnologice

stăpânite de o întreprindere în cadrul unei strategii globale şi într-un context
concurenţial dat.
Analiza potenţialului tehnologic se face parcurgând următoarele
etape: inventarul tehnologiilor, analiza competitivităţii produselor,
caracterizarea întreprinderii.
O metodă de estimare a potenţialului de competitivitate a
tehnologiilor se bazează pe analiza impactului schimbărilor de tehnologie
asupra poziţiei strategice a întreprinderii.
1.4.1 Determinarea potenţialului tehnologic al întreprinderii

Prin potenţialul tehnologic înţelegem valoarea resurselor
tehnologice stăpânite de o întreprindere în cadrul unei strategii globale şi
într-un context concurenţial dat.
Autorul conceptului, economistul francez J. Morin, propune
următoarea direcţie a unei analize de potenţial tehnologic, sintetizată în
figura 1.8.
35
Inventatorul tehnologiilor
Criterii
Matricea de evaluare Evaluarea Atuurile

a potenţialului atuurilor întreprinderii
tehnologic
Gradul de Matricea de evaluare a

interes al potenţialului produselor
tehnologiei realizate
Fig. 1.8 Analiza de potenţial tehnologic al întreprinderilor
1.4.1.1 Inventarul tehnologiilor

Primul pas îl reprezintă realizarea inventarului tehnologiilor
existente în întreprindere. Inventarul este o activitate cheie, căci de modul în
care este el realizat depinde toată analiza ulterioară. Se urmăreşte o listare a
tehnologiilor, a competenţelor, a know-how-urilor pe care le deţine
întreprinderea, pornind de la concepţia produselor pe care le realizează,
continuând cu fabricaţia lor, până la comercializare, servicii în garanţie şi în
post garanţie.
Tehnologiile se vor înregistra în inventar conform clasificării după
rolul lor în poziţia concurenţială a întreprinderii (esenţiale, de diferenţiere,
definitorii şi periferice) ca şi în funcţie de nivelul lor de dezvoltare
(emergente, evolutive, mature, în declin, depăşite).
O structură echilibrată ar fi cea din figura 1.9 a, dar foarte adesea se
întâlnesc structuri ca cele din figura 1.9 b, ceea ce ar trebui să dea de gândit.
36
Fig. 1.9 Structura tehnologiilor existente într-o întreprindere: I – tehnologie emergentă, II

– evolutivă, III – matură, IV – în declin, V – depăşită
O imagine corectă asupra tehnologiilor existente trebuie să cuprindă

şi răspunsurile la întrebările următoare:
1. Unde se situează întreprinderea, în raport cu necesarul, faţă de:
- nr. de clădiri;
- suprafaţa totală ocupată;
- suprafaţa construită?
2. Care este nivelul utilajelor, sub aspectul:

- performanţelor;
- gradul de uzură;
- aşezării pe fluxul tehnologic (implicit volumul transportului
intern);
- regimului de întreţinere (curativ sau preventiv)?
37
3. Cum se realizează stocarea:

- materiilor prime;
- produselor intermediare;
- produselor finite;
- coproduselor şi rebuturilor? Ce destinaţie li se dă acestora?
4. Cum se situează tehnologiile în raport cu protecţia mediului:

- sunt poluante?
- emisiile sunt sub control?
- modificarea emisiei de poluanţi se poate face prin schimbarea
regimului de lucru al utilajelor sau numai prin intermediul
instalaţiilor speciale de depoluare?
1.4.1.2 Analiza competitivităţii produselor

Cel de-al doilea pas constă în analiza competitivităţii produselor,
privită prin prisma tehnologiilor de realizare.
Pentru fiecare etapă de realizare a produsului, unde intervine o
anumită tehnologie, se construieşte o matrice care va conţine pe linii
performanţele produsului, iar pe coloane modul în care el reuşeşte să se
impună pe piaţă. Valorile trecute în fiecare căsuţă a matricei vor fi cuprinse
între 0 (cea mai slabă) şi 3 (cea mai bună), conform următoarei reguli:
0 = insuficient;
1 = mulţumitor pentru a fi acceptat pe piaţă;
2 = bine apreciat pe piaţă;
38
3 = foarte bun, evident mai bun decât al concurenţilor.
O asemenea matrice este prezentată în fig. 1.10:

Poziţionarea întreprinderii
Cerinţe Concurenţi
Elast
Nota
Criterii de Imagine
performanţă P … C
P1 …… P1 P2 C2 ……
2 … 1
1. Caract.
funcţionale
2. Preţ
3. Facilităţi
4. Cost exploatare
5. Fiabilitate
6. Întreţinere
7. Adaptabilitate
Competitivitatea nij
Fig. 1.10 Matricea de analiză a competitivităţii tehnologie-produs (pentru o tehnologie Ti
şi un produs Pj)
Performanţele care se iau, de regulă, în considerare sunt:

- caracteristicile funcţionale;
- preţul;
- facilităţile de utilizare (uşurinţă de instalare, echipamente
anexe, posibilitate de utilizare şi în alte scopuri);
- costuri de exploatare;
- fiabilitate, mentenabilitate, disponibilitate;
- compatibilitate (capacitatea produsului de a se adapta unei
configuraţii externe date).
Fiecare din aceste caracteristici se vor evalua în raport cu:
39
- cererea pieţii;
- imaginea (prestigiul) întreprinderii;
- ofertele concurenţilor;
- coeficientul de elasticitate, definit prin influenţa unei
modificări a performanţei analizate asupra cererii de pe piaţă
a produsului respectiv.
Se poate obţine astfel o notă a fiecărei caracteristici (sau criteriu de

performanţă), care se va trece în ultima coloană a fiecărei linii. Făcând, în
final, o medie a valorilor din ultima coloană găsim o notă care va defini
competitivitatea tehnologiei Ti a produsului Pj.
Notele obţinute pentru competitivitatea tehnologiei vor servi la
alcătuirea unei matrice (vezi fig. 1.11), care va furniza, în final, o notă care
poziţionează tehnologia Ti la nivelul întregii întreprinderi. Noua matrice va
avea pe linii tehnologiile utilizate în întreprindere (T1..Tn), iar pe coloane
produsele (P1..Pm). În fiecare căsuţă a matricei se va introduce nota obţinută
în pasul anterior. Media liniei va furniza nota tehnologiei la nivelul
întreprinderii, notă care va fi corectată ţinând cont de următoarele
considerente:
- măsura în care întreprinderea este capabilă să pună deplin în
valoare tehnologia respectivă;
- măsura în care exploatarea tehnologiei depinde sau nu de un
singur specialist (care ar putea pleca), de un singur furnizor
de materii prime sau de service;
- măsura în care întreprinderea este capabilă să îmbunătăţească
tehnologia respectivă;
40
- măsura în care tehnologia este protejată de brevete solide sau

printr-un nivel de tehnicitate inaccesibil concurenţilor.
Produsul Nota tehnologiei

P1 P2 ……………... Pj …………... Pm
Tehnologia (val. medie)
T1 n11 n12 n1i n1m N1
T2 n21 n22 n2i n2m N2
…......
……..
……..
……..
……..
……
……
……
……
……
…………….. ………... …………………...
Ti ni1 ni2 nii nim Ni

……….
………
………
………
………
…..
…..
…..
.....
….
…………….. ………… …………………...
Tk nk1 nk2 nki nkm Nk

Fig. 1.11 Matricea de caracterizare a tehnologiilor din întreprindere
În final, se vor obţine patru tipuri de tehnologii, situate într-o matrice

pătrată 2x2 (fig. 1.12), pe care le vom denumi în raport cu interesele
întreprinderii astfel:
- cai de bătaie;
- rentabilizare;
- probleme;
- abandon.
41
(++) Caii de bătaie

Gradul de interes al tehnologiei
(0) Probleme
- dezvoltare? - de susţinut
→
- formare cadre? - de adoptat

- recrutare cadre?
(+) Rentabilizare
(-) Abandon
- sau realocarea
- nu se mai alocă resurse
resurselor
Atuurile întreprinderii →
Fig. 1.12 Matricea de evaluare a potenţialului tehnologic
Zona (++) „Caii de bătaie”
Atuurile întreprinderii sunt mari, iar perspectivele tehnologice

generale sunt bune, chiar dacă ele nu s-au afirmat încă deplin. Sunt
tehnologii care susţin întreprinderea, pe care aceasta le utilizează intensiv,
ele fiind „caii de bătaie”. Va trebui să li se aloce şi în viitor resurse
financiare şi umane pentru a menţine, a consolida şi a întări astfel poziţia
întreprinderii.
Zona (+) Rentabilizare
Atuurile întreprinderii sunt puternice dar perspectiva pentru viitor

este mediocră sau chiar proastă. Dacă tehnologiile respective reuşesc, pe
42
moment, să producă beneficii imediate şi mari, ele vor mai fi păstrate.

Oricum, resursele dirijate spre ele pentru investiţii, dezvoltare, vor trebui
treptat orientate spre alte tehnologii (emergente, evolutive), care vor sfârşi
prin a le înlocui.
Zona (0) Probleme
Atuurile întreprinderii sunt slabe, deşi, pe de altă parte, tehnologiile

reprezintă elemente puternice de atracţie. Cauzele pentru care întreprinderea
nu stăpâneşte bine tehnologiile din această categorie trebuie bine realizate,
urmând ca apoi să se ia una din următoarele decizii:
- întreprinderea este realmente interesată în a stăpâni
tehnologia. Se vor aloca resurse pentru cercetare-dezvoltare,
atragere de specialişti, cursuri de specializare, cumpărare de
brevete etc., astfel încât, în final, tehnologia să fie adusă în
zona (++);
- tehnologia nu este bine stăpânită şi cel mai bine este să se
renunţe la ea, realocând resurse în alte direcţii.
Zona (-) Abandon
Nici întreprinderea nu stăpâneşte prea bine tehnologia, nici aceasta

nu prea are perspective. Singura soluţie este abandonarea ei şi înlocuirea cu
altă tehnologie.
43
Analiza nu trebuie să confunde potenţialul unei tehnologii, care este

o noţiune orientată spre viitor, cu interesul pentru întreprindere, care
vizează starea prezentă.
S-ar putea astfel ca o tehnologie din zona (0) să nu ofere niciun
beneficiu pe termen scurt, în timp ce o alta, chiar din zona (-) să aducă, pe
moment, beneficii importante contribuind la realizarea unor produse încă
foarte rentabile.
1.4.1.3 Caracterizarea întreprinderii

Odată realizată caracterizarea şi poziţionarea tehnologiilor, se poate
trece la caracterizarea întreprinderii, în ansamblu. Caracterizarea este făcută
în două planuri: cel financiar-contabil şi cel tehnico-economic.
Cele două analize nu sunt deloc contradictorii, mai mult ele trebuie
să fie complementare pentru a putea furniza un diagnostic corect.
Principalii indicatori tehnico-economici care se iau în considerare
sunt:
a) gradul de valorificare a materiei prime, definit ca raport
între valoarea adăugată (VA) şi volumul de activitate (A):
VA
GV  ; (1.1)
A
b) eficacitatea globală (Eg), definită ca raport între valoarea
adăugată şi numărul mediu de personal angajat (PA):
VA
Eg  ;
PA (1.2)
44
Eficacitatea globală se poate raporta, eventual, la fondul de salarii în

loc de personal angajat.
În figura 1.13 se prezintă un exemplu de situare a agenţilor
economici în raport cu eficacitatea globală, din domeniul fibrelor sintetice.
Eficacitate
globală Petrochimie
Filatură
Ţesătorie
Confecţii
Comerţ
Gradul de prelucrare
Fig. 1.13 Eficacitatea agenţilor economici din domeniul fibrelor sintetice
c) indicatorul de utilizare extensivă (Iue) se defineşte ca raport

dintre producţia efectivă (P) şi capacitatea de producţie (CP):
P
I ue  ; (1.3)
CP
Iue se poate defini şi prin raportul între timpul cât un utilaj a
funcţionat efectiv (Te) şi timpul maxim avut la dispoziţie din perioada
considerată (Tm):
Te
I ue  ; (1.4)
Tm
45
Tm  Z c  ( Z se  Z R ); (1.5)
în care: Zc = numărul de zile calendaristice din perioada considerată;
Zse = numărul de zile de sărbători legale şi zile libere
(sâmbete şi duminici);
ZR = numărul de zile de reparaţii, revizii, întreţinere;
În România Iue se calculează pornind de la timp (relaţia 1.4), ceea ce

pare mai logic deoarece în prima versiune (relaţia 1.3) se presupune că toată
producţia ar fi bună, fără rebuturi, ceea ce nu este întotdeauna aşa.
0 < Iue <1, deşi frecvent se preferă exprimarea procentuală.
Se poate calcula şi procentul de „timpi morţi” care este egal cu
(1  I ue ) 100 .
d) gradul de înnoire a echipamentului (Gie), care se determină

ca raport între investiţia medie anuală (I) şi volumul de
activitate (A):
I
Gie  ; (1.6)
A
Investiţiile unei întreprinderi se pot clasifica în mai multe tipuri,
fiecare având un alt impact asupra volumului de activitate şi asupra
beneficiilor imediate şi de perspectivă.
Se poate vorbi de:
- investiţii concretizate în elemente fizice, materiale:
a) capacităţi noi de producţie;
b) construcţii cu caracter social;
46
c) investiţii pentru protecţia mediului.
- investiţii cu rezultate nemateriale:

a) activitatea de cercetare-dezvoltare;
b) cumpărarea de brevete, licenţe, know-how-uri;
c) studii de piaţă;
d) recrutare şi formare specialişti;
e) telecomunicaţii, birotică;
f) produse program pentru informatizare.
1.4.2 Estimarea potenţialului de competitivitate tehnologică

Fiecare întreprindere dispune, la un moment dat, de un anumit
potenţial tehnologic, care se manifestă printr-o anumită capacitate de a fi
competitivă pe piaţă.
La Forumul European de Management de la Davos (Elveţia), în
1981, cabinetul de consultanţă tehnico-economică Arthur de Little din SUA
(cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de ADL) a propus o
metodă de estimare a potenţialului de competitivitate a tehnologiilor.
Aceasta se bazează pe analiza impactului schimbărilor de tehnologie
asupra poziţiei strategice a întreprinderii. Această analiză se realizează pe
baza unei matrice, care a fost întocmită în funcţie de poziţia concurenţială în
raport cu cerinţele pieţei şi capacitatea tehnologică de a le satisface, figura
1.14.
47
Gradul de atracţie al
puternic
Dileme Vedete
→
pieţii
„Vaci de muls”
slab
Necazuri
slab puternic
Poziţia concurenţială
→
Fig. 1.14 Matricea ADL
Poziţia concurenţială se estimează în raport cu o sumă de criterii,

cum ar fi:
- fracţiunea de piaţă stăpânită de întreprindere;
- gradul de control asupra tehnologiilor;
- costurile de producţie.
Pe de altă parte, maturitatea tehnologiilor reprezintă:
- potenţialul lor de creştere;
- stabilitatea riscurilor de nereuşită;
- capacitatea de a aduce repede încasări considerabile.
Orice schimbare tehnologică trebuie analizată pornind de la
modificări pe care le antrenează pe ambele axe.
Analiza propusă de ADL se bazează pe următoarele principii:

- fabricarea unui produs implică contribuţia mai multor
tehnologii distincte;
48
- tehnologiile implicate au contribuţii diferite în raport cu

poziţionarea concurenţială;
- fiecare tehnologie are un ciclu de viaţă, care poate fi scurtat
prin apariţia unor tehnologii mai performante sau poate fi
prelungit prin îmbunătăţiri posibile pe seama introducerii
progresului tehnic;
- concurenţii stăpânesc în mod diferit tehnologiile implicate şi
controlul asupra unei singure tehnologii noi şi performante
poate duce la un avantaj concurenţial notabil;
- orientarea strategică trebuie stabilită ţinând cont, atât de
poziţia pe piaţă a produsului, cât şi de tehnologiile implicate
în realizarea lui.
Pentru aplicarea în practică a acestor principii s-au propus o serie de
reguli:
- tehnologiile cheie trebuie tratate cu maxim de atenţie;
- să existe preocupare pentru introducerea a cel puţin unei noi
tehnologii emergente;
- se vor evita tehnologiile emergente care implică:
1. timp de punere la punct foarte lung;
2. un grad de risc foarte pronunţat;
3. un potenţial incert.
Aceste trei restricţii se recomandă să fie cuantificate pentru
variantele de tehnologii analizate, căpătând valori normalizate la unitate. Se
înmulţesc, pentru fiecare variantă, valorile atribuite celor trei criterii.
Varianta care va avea punctajul cel mai mare va fi aleasă.
Exemplu:
49
Se consideră două variante între care trebuie optat, V1 şi V2.

Varianta V1 are factorul timp 0,4 (deci V2 va avea 0,6, ceea ce înseamnă că
timpul de realizare este mai scurt), factorul de risc este 0,7 (fiind mai
„sigură” sub aspectul posibilităţii de reuşită faţă de V2 care va avea 0,3) şi
potenţialul de îmbunătăţi substanţial poziţia concurenţială în caz de reuşită
de 0,55 (faţă de 0,45 pentru V2).
Se calculează pentru varianta V1, nota totală N1:
N1= 0,4·0,7·0,55 = 0,154;
Pentru varianta V2, nota totală este N2:
N2=0,6·0,3·0,45 = 0,081;
Rezultă că se va adopta varianta V1 (N1>N2) pentru că are o şansă
de reuşită aproape dublă faţă de V2.
În concluzie, factorii externi (piaţa, concurenţii, noutăţile apărute)

joacă un rol important în alegerea politicii care să menţină şi să
îmbunătăţească poziţia strategică a întreprinderii într-o configuraţie
concurenţială. Însă, principalul factor îl constituie activitatea de căutare a
noului desfăşurată în interiorul întreprinderii, activitatea de cercetare-
dezvoltare (R&D).
1.4.3 Variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii

Evoluţia continuă a tehnologiilor, a concurenţilor, a cererii pieţii fac
însă ca potenţialul să varieze considerabil în timp. În figura 1.15 se prezintă
o asemenea situaţie.
În figură se prezintă costurile de fabricaţie a unui produs în cadrul a
două întreprinderi: A şi B.
În momentul N, întreprinderea A produce mai ieftin, probabil
datorită faptului că a început producţia mai devreme.
50
Fig. 1.15 Variaţia în timp a competitivităţii
Întreprinderea B, situată într-o poziţie defavorizantă, va acţiona mai

energic în sensul scăderii costurilor, ceea ce poate determina ca la momentul
N+n întreprinderea B să fie mai bine plasată sub aspect competitiv.
Exemplul poate fi considerat simplist dar este real şi se întâlneşte uimitor de
frecvent.
Scăderea costurilor de fabricaţie şi implicit poziţionarea mai bună
sub aspect concurenţial se datorează următoarelor două cauze principale:
- efectul experienţei în fabricarea produsului, care face ca
pentru un acelaşi produs costul de fabricaţie să scadă în timp
(curba „de învăţare” sau „de experienţă”);
- efectul progresului tehnic, care face ca, la costuri de
fabricaţie egale, performanţele produselor sa fie din ce în ce
mai bune.
51
1.5 Test de evaluare

1. Definiţia „tehnologia este ansamblul de utilaje, procedee,
echipamente şi metode pentru „a face” sau „a fabrica”” aduce:
a) un element în plus şi anume tehnologia permite extinderea
capacităţii de acţiune a omului;
b) restricţii;
c) cele trei elemente care intră în componenţa unei tehnologii;
d) răspunde cerinţelor unei economii de piaţă.
2. Definiţia „tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a

utilajelor care permite transformarea, în condiţii economic-
avantajoase, a materiilor prime în produse”, se caracterizează
prin:
a) tehnologia permite extinderea capacităţii de acţiune a omului;
b) introduce restricţii;
c) răspunde cerinţelor unei economii de piaţă;
d) prezintă cele trei elemente care intră în componenţa unei
tehnologii.
3. Definiţia „tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi

într-un scop precis, ştiinţele, metodele şi utilajele care pot servi la
concepţia şi realizarea unui produs şi a procedeului său de
fabricaţie”, se caracterizează prin:
tehnologii.
4. Definiţia „tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe,

mijloace şi pricepere, organizat pentru a realiza producţia unui
anumit bun”, se caracterizează prin:
52

tehnologii.
5. Un ansamblu se caracterizează prin:

a) este un sistem organizat;
b) relaţiile ce leagă elementele între ele;
c) o mulţime de elemente.
6. Avantajele studiului sistemic sunt:

a) pune pe primul plan relaţiile şi nu obiectele;
b) se deplasează efortul de concepţie spre ansamblul care conţine
elementele izolate;
c) este o cale de introducere a noului cu un minim de elemente de
noutate;
d) studiul nu se poate realiza independent de natura concretă a
procesului studiat.
7. Un sistem se caracterizează prin:

a) structură, funcţiuni şi însuşiri;
b) structură şi însuşiri;
c) structură diacronică;
d) structură sincronică.
8. Părţile sistemului sunt plasate în cascadă în cazul:

a) structurii diacronice;
b) structurii sincronice;
c) structurii combinate;
d) structurii pure.
9. În cazul structurii sincronice, părţile sistemului evoluează în:

a) cascadă;
b) paralel;
c) cascadă şi paralel;
d) mixt.
10. Sistemul de fabricaţie are o structură:

a) sincronică;
53
b) diacronică;
c) combinată;
d) pură.
11. Proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare, prin

adaptarea faţă de perturbaţiile exterioare, se numeşte:
a) integralitate;
b) autostabilizare;
c) autoorganizare;
d) autoperfecţionare.
12. Proprietatea de autostabilizare se întâlneşte la:

a) sistemele cu reacţie negativă;
b) sistemele cu reacţie pozitivă;
c) sistemele sinergetice.
13. Revoluţia industrială care a avut loc între 1960-1990 poate fi

caracterizată prin:
a) ameliorarea performanţelor proceselor de fabricaţie;
b) accentul pus pe o gestionare bună a resurselor tehnologice;
c) accentul pus pe activitatea de inovare;
d) înlocuirea fibrelor naturale cu cele artificiale, apariţia maselor
plastice.
14. Structura este cunoscută în detaliu datorită metodelor evoluate de

analiză, iar tehnologiile de elaborare permit obţinerea unei
anumite structuri sau evitarea formării unei alte structuri în cazul:
a) structurii acceptate a materialelor;
b) structurii controlate a materialelor;
c) structurii stăpânite a materialelor;
d) structurii compozite a materialelor.
15. Materialele „de comandă” care să răspundă de fiecare dată exact

solicitărilor utilizatorului au:
a) structură acceptată;
b) structură controlată;
c) structură stăpânită;
54
d) structură compozită.
16. Cele trei elemente, materialul rezistent, de umplutură şi de

legătură, intră în alcătuirea:
a) materialelor plastice;
b) materialelor compozite;
c) materialelor metalice;
d) materialelor fluorurate.
17. Tehnologiile controlate de microorganisme vii se numesc:

a) tehnologii de tip fermentativ;
b) tehnologii enzimatice;
c) tehnologii genetice.
18. Capacitatea de a prelua rapid o modificare parţială a produselor

fabricate caracterizează:
a) flexibilitatea de adaptare;
b) flexibilitatea de gamă;
c) flexibilitatea de variantă;
d) flexibilitatea de organizare.
19. Capacitatea de a se adapta rapid la o înnoire a produselor

reprezintă:
a) flexibilitatea de adaptare;
b) flexibilitatea de gamă;
c) flexibilitatea de variantă;
d) flexibilitatea de organizare.
20. Capacitatea de a adapta mai multe mijloace de producţie diferite la

fabricarea aceluiaşi produs reprezintă:
a) flexibilitatea de volum;
b) flexibilitatea de adaptare;
c) flexibilitatea de proces;
d) flexibilitatea de variantă.
21. Obţinerea produselor personalizate, în defavoarea celor

standardizate, se realizează în:
55
a) sisteme cu flexibilitate artificială;

b) sisteme rigide de tip reglementat;
c) sisteme rigide de tip automatizat;
d) sisteme cu flexibilitate naturală.
22. Sistemul flexibil este alcătuit din:

a) o singură celulă flexibilă;
b) mai multe celule flexibile;
c) un sistem automat de transport;
d) un calculator de proces.
23. Sistemele flexibile de fabricaţie sunt rentabile:

a) într-un domeniu mediu al numărului de unităţi produse;
b) într-un domeniu foarte mic al numărului de unităţi produse;
c) la serii mari şi foarte mari de produse.
24. Sistemele automatizate rigide sunt avantajoase pentru:

a) un număr mediu de produse realizate;
b) un număr foarte mic de unităţi produse;
c) serii mari şi foarte mari de produse.
25. După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii,

tehnologiile se clasifică în:
a) esenţiale;
b) de diferenţiere;
c) în declin;
d) periferice;
e) definitorii.
26. Tehnologiile care sunt stăpânite şi aplicate doar de întreprinderea

în cauză sunt:
a) esenţiale;
b) definitorii;
c) de diferenţiere;
d) evolutive.
27. Tehnologiile care sunt „inima întreprinderii” se numesc:

56
a) definitorii;
b) esenţiale;
c) mature;
d) evolutive.
28. După nivelul de dezvoltare, tehnologiile sunt:

a) emergente;
b) evolutive;
c) mature;
d) în declin;
e) depăşite.
29. Tehnologiile ce caracterizează domeniul industrial în care se

situează întreprinderea sunt:
a) esenţiale;
b) definitorii;
c) mature;
d) emergente.
30. O „străpungere” tehnologică în domeniu va fi realizată pe seama

aplicării unei tehnologii:
a) esenţiale;
b) definitorii;
c) mature;
d) emergente.
31. Tehnologiile produselor care sunt fabricate în exclusivitate în

cadrul acelei întreprinderi se numesc:
a) esenţiale;
b) controlabile;
c) definitorii;
d) emergente.
32. Analiza competitivităţii produselor privită prin prisma

tehnologiilor de realizare se face pe baza unei matrice în care pe
coloane se trec următoarele elemente de poziţionare a
întreprinderii pe piaţă:
57
a) cererea pieţii;
b) compatibilitatea;
c) prestigiul întreprinderii;
d) coeficientul de elasticitate;
e) costurile de exploatare.
33. La analiza potenţialului tehnologic, tehnologiile se clasifică după

interesele întreprinderii în:
a) cai de bătaie;
b) tehnologii emergente;
c) tehnologii abandon;
d) tehnologii problemă;
e) tehnologii de rentabilizare;
f) tehnologii evolutive.
34. În cazul tehnologiilor problemă, se va acţiona în următorul sens:

a) nu se vor mai aloca resurse;
b) se vor aloca resurse pentru cercetare-dezvoltare, atragere de
specialişti;
c) se vor organiza cursuri de specializare;
d) se vor cumpăra brevete;
e) se va renunţa la tehnologie.
35. În cazul „cailor de bătaie”:

a) atuurile întreprinderii sunt mari;
b) atuurile întreprinderii sunt slabe;
c) sunt tehnologii care susţin întreprinderea;
d) se vor aloca în viitor resurse financiare şi umane;
e) se vor organiza cursuri de specializare.
36. Caracterizarea întreprinderii, în ansamblu, se poate face cu

ajutorul următorilor indicatori tehnico-economici:
a) gradul de valorificare a materiei prime;
b) eficacitatea globală;
c) gradul de înnoire a echipamentului;
d) producţia specifică;
e) capacitatea de producţie disponibilă.
58
1.6. Rezumat
Se prezintă câteva modalităţi de definire a noţiunii de
tehnologie subliniindu-se elementele specifice fiecăreia dintre ele. Se
defineşte noţiunea de sistem şi elementele caracteristice ale acestuia,
precum şi sistemul tehnologic şi cel de fabricaţie cu cele patru
categorii ale sale: sistem cu flexibilitate naturală, artificială, sisteme
rigide de tip reglementat şi de tip automatizat.
După rolul în poziţionarea concurenţială a întreprinderii,
tehnologiile pot fi: esenţiale, de diferenţiere, definitorii şi periferice,
iar după nivelul de dezvoltare, tehnologii emergente, evolutive,
mature, în declin şi depăşite.
Se defineşte şi se analizează potenţialul tehnologic al întreprinderii,
se estimează potenţialul de competitivitate tehnologică şi se
determină variaţia potenţialului tehnologic al întreprinderii.
59
Tema 2
ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII
2.1 Cauzele care determină inovarea la nivelul întreprinderii

2.2 Creativitate şi inovare
2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării
2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială
2.2.3 Tipuri de inovare industrială
2.3 Tehnici de creativitate şi inovare
2.3.1 Metode intuitive
2.3.2 Metode analitice
2.3.3. Metode de lucru asociative
2.3.4 Metode fundamentale de concepţie
2.4 Cercetare şi dezvoltare(R&D)
2.4.1 Noţiuni introductive
2.4.2 Interfaţa R&D- marketing
2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou
2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&D
2.5 Prognoza tehnologică
2.5.1 Definire
2.5.2 Tehnici de prognoză
2.5.3 Metode cantitative de previziune
2.5.4 Metode calitative de previziune
2.7 Rezumat
60
Obiectivele temei:
În acesta tema se prezintă principalele cauza care determină
inovarea la nivelul întreprinderii, precum şi o serie de tehnici de
creativitate şi inovare folosite pentru generarea de idei noi sau pentru
găsirea celor mai bune soluţii cu caracter de noutate. Se evidenţiază
rolul cercetării şi dezvoltării (R&D) în realizarea competitivităţii
produselor unei întreprinderi. Se face o evaluare a activităţii de R&D
şi un calcul al rentabilităţii activităţii de R&D. De asemenea, sunt
prezentate câteva metode cantitative şi calitative de pregătire în
prognoza tehnologică.
61
2.1 Cauzele care determină inovarea la nivelul întreprinderii
Presiunea concurenţială obligă întreprinderile să caute permanent

soluţiile care le permit o poziţie cât mai bună pe piaţă, politică ce constituie
condiţia esenţială de existenţă a întreprinderii.
Dintre factorii principali, care determină o întreprindere, la un
moment dat, să-şi diversifice producţia şi mai ales să promoveze noul, se
pot evidenţia:
a) nevoia imperativă de a dezvolta sau măcar păstra poziţia
ocupată de întreprindere pe piaţă; este factorul cel mai
important. Practic toate întreprinderile se preocupă de păstrarea
poziţiei ocupate şi lărgirea segmentului deţinut din piaţă.
b) cererea pieţii de a-şi diversifica producţia. Majoritatea
întreprinderilor se preocupă de diversificarea în domeniul pe care
îl stăpânesc şi doar arareori este vorba de o schimbare a
profilului. În general, întreprinderile par mai tentate să-şi
diversifice produsele decât să-şi diversifice tehnologiile de
realizare a produselor. Cel mai adesea se apelează la forţele
interne pentru o diversificare a produselor şi la achiziţii externe
în rest, mai ales atunci când este vorba de o schimbarea a
profilului întreprinderii.
c) obligativitatea de a se alinia la normative impuse de
Guvern, legislaţie, cerinţe sociale. Normele cel mai frecvent
modificate în ultimii ani sunt cele referitoare la protecţia
62
mediului. Pe planul produselor oferite pe piaţă, normele de

protecţie a mediului nu afectează toate ramurile industrial. Cele
mai afectate sunt cele ale industriei chimice şi farmaceutice şi a
automobilului. În cazul altor ramuri, cele care sunt puternic
afectate de normele stricte de protecţie a mediului sunt mai ales
tehnologiile (şi nu produsele). Mai apar restricţii determinate de
standardizare sau, mai frecvent, de noile măsuri de protecţie a
consumatorului, care merg mult mai departe decât la stabilirea
mai strictă a unor termene de garanţie.
d) nevoia de a face faţă unei scăderi a ofertei sau scumpiri a
materiilor prime. Este vorba de scumpirea energiei, care a
obligat întreprinderea să îşi schimbe, atât tehnologiile, cât să îşi
reproiecteze produsele.
e) recesiunea pe care o cunosc economiile ţărilor dezvoltate pe
parcursul ultimilor ani a determinat întreprinderile să fie reticente
în a se lansa în investiţii mari pe termen lung (aşa cum presupun
schimbările de tehnologie). Ele au preferat, cel mai adesea,
inovaţiile care s-au materializat repede în produse îmbunătăţite şi
în modificări „din mers” ale proceselor tehnologice existente.
2.2 Creativitate şi inovare
2.2.1 Definirea creativităţii şi a inovării

Creativitatea reprezintă capacitatea de a identifica legături noi între
elemente (obiecte, evenimente, legi) aparent fără legătură între ele.
63
Creativitatea implică întotdeauna aducerea unui element de noutate

şi ea este punctul de plecare a inovării.
Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi
sau a unui concept nou până la stadiul final al unui produs, proces sau
activitate de service acceptate pe piaţă.
Cel mai adesea inovarea industrială porneşte de la cercetarea
aplicativă (iar uneori chiar de la cea fundamentală) continuă cu proiectarea
şi cu transpunerea industrială (care este faza cea mai costisitoare) încheindu-
se cu producţia şi desfacerea către beneficiari. Dincolo de cercetare şi
proiectare, ducerea la bun sfârşit a proiectului presupune, practic,
colaborarea tuturor serviciilor întreprinderii.
De cele mai multe ori se vorbeşte de „creativitate şi inovare”, pe de
o parte pentru că ele se condiţionează una pe alta, găsirea răspunsurilor la
toate problemele ce apar într-un proces de inovare solicitând creativitate, iar
pe de altă parte, pentru că cele două activităţi au cel mai adesea nevoie de
aceleaşi condiţii pentru a se dezvolta în cadrul unei întreprinderi.
Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune
este necesar să existe:
- o circulaţie bună a informaţiei (găsirea elementelor
disparate care trebuie puse în comun). Întreprinderea poate
facilita circulaţia prin crearea unui sistem instituţionalizat,
şedinţe, sesiuni interne de comunicări, schimburi de personal
între serviciile implicate etc.;
- cunoaşterea bună a pieţii şi a cerinţelor ei;
64
- un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică (sursa noilor

cunoştinţe din domeniul fundamental);
- acceptarea ideilor „ciudate” la care cei ce le-au emis ţin
foarte mult;
- crearea unor echipe mici, fiecare conţinând câteva persoane
cu mintea foarte deschisă (inventivi);
- o bună motivaţie a celor ce se preocupă de creativitate ceea
ce presupune întotdeauna şi un sprijin larg din partea
conducerii întreprinderii;
- asigurarea unei „formări” a oamenilor în sensul
creativităţii.
Inovarea industrială este condiţionată şi ea de o serie de factori

specifici, cum ar fi:
- o strategie clară a întreprinderii;
- obiective clar formulate;
- o finanţare corectă dublată de un management bun al întregii
activităţi de inovare;
- existenţa unei echipe competente care să poată rezolva
problemele care apar pe tot traseul parcurs de noul proiect;
- existenţa unei proceduri clare şi corecte de evaluare a
rezultatelor şi a muncii oamenilor angajaţi;
- existenţa unui climat concurenţial, atât în interiorul
întreprinderii cât şi din exteriorul său.
65
2.2.2 Factorii care influenţează inovarea industrială

Activitatea de inovare este influenţată, direct sau indirect, de peste o
sută de factori care pot fi grupaţi în două categorii:
- factorii care încurajează activitatea de inovare din
întreprindere;
- factorii care frânează activitatea de inovare din întreprindere.
a) Factorii care încurajează activitatea de inovare

Aceştia pot fi evidenţiaţi prin:
- activitatea de introducere a noului este susţinută şi
încurajată de conducerea întreprinderii. O conducere care
nu încurajează introducerea noului poate foarte uşor să
distrugă o întreprindere, altfel bine situată;
- existenţa în interiorul întreprinderii a unor oameni cu un
ridicat potenţial ştiinţific şi tehnic, atât în cadrul serviciului
R&D, cât şi în celelalte servicii şi nu în ultimul rând, chiar în
secţiile direct productive;
- o legătură strânsă cu clienţii, care pot să sugereze numeroase
înnoiri folositoare, atât lor cât şi firmei producătoare;
- o fixare şi delimitare clară a obiectivelor întreprinderii, care
să permită canalizarea eficientă a eforturilor de înnoire;
- existenţa unor studii de prognoză, atât în domeniul
tehnologic, cât şi în cel al marketingului, care să permită
întreprinderii să aleagă în mod realist direcţiile de înnoire;
66
- o politică de concentrare a resurselor întreprinderii pe un

număr restrâns de proiecte de inovare, cărora să li se poată
asigura evoluţia rapidă spre forma finală, produs nou sau
tehnologie nouă. Este vorba, în general, de politica firmelor
mici şi mijlocii, care nu îşi pot permite o abordare foarte
largă a temelor R&D, din lipsă de fonduri şi de personal;
- alcătuirea unor echipe interdisciplinare însărcinate cu
introducerea elementelor de inovare. Conducerea acestor
echipe trebuie încredinţată unor oameni care, pe lângă o
calificare înaltă, este imperativ necesar să fie deschişi spre
nou, în primul rând să fie ei înşişi capabili de a genera idei
noi.
b) Factorii care frânează activitatea de inovare a întreprinderii

Dintre aceştia pot fi evidenţiaţi:
- o concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii
produselor şi/sau tehnologiilor, care există deja în
întreprindere. Desigur că o uşoară perfecţionare a ceva
existent şi bine cunoscut este soluţia cea mai simplă şi cu
cele mai multe şanse de succes, dar politica „paşilor mici”
riscă să se materializeze printr-o „pierdere a plutonului”;
- recesiunea economică. Recesiunea, pe de o parte, limitează
drastic fondurile pe care întreprinderea le poate aloca
înnoirilor. Pe de altă parte, şi piaţa este mai puţin activă,
cererea generală scade, riscurile pe care întreprinderea şi le
asumă şi care sunt inerente oricărei înnoiri cresc considerabil;
67
- teama conducerii întreprinderii de a se implica în acţiuni

care comportă un anumit grad de risc. O asemenea situaţie a
fost (şi în bună măsură mai este) tipică pentru România şi
probabil pentru orice economie etatizată şi neconcurenţială;
- îndepărtarea întreprinderii, în urma procesului de înnoire,
de vechiul său domeniu;
- lipsa de entuziasm a firmelor mari de a se antrena în
proiecte care, la prima vedere, nu par a fi foarte importante
pentru firmă. În general firmele mari sunt mai puţin mobile
faţă de cele mici şi trebuie argumente foarte solide pentru a le
determina să se abată de la planurile lor pe termen mediu şi
lung. Deşi ele şi-ar putea permite mai uşor să îşi asume riscul
unui asemenea proiect, de regulă, nu o fac. Rezultatul este că
o altă firmă, mică, reuşeşte „străpungerea” (sau piere);
- incertitudini privind evoluţia materiilor prime sau a cererii
noului produs (exemplu: domeniul energetic – preţul la petrol
şi gaze; aspecte privind energia nucleară);
- dificultăţi de comunicare şi de informare, determinate, pe de
o parte, de specializarea excesivă a fiecărui domeniu
ştiinţific, iar pe de altă parte şi de interconexiunile tot mai
puternice dintre ele.
Din analiza unor studii de caz a rezultat că factorii care contribuie
cel mai mult la succesul unui proiect cu caracter inovator sunt:
- existenţa în cadrul întreprinderii a unui personal calificat
pentru a rezolva toate problemele ce apar, de la stadiul de
cercetare până la transpunerea industrială a proiectului;
68
- implicarea serviciului de cercetare în toate fazele noului

proiect, de la decizia de adoptare a acestuia până la realizarea
producţiei de serie;
- o comunicare eficientă şi o cooperare reală între toate
serviciile implicate;
- susţinerea permanentă din partea conducerii întreprinderii;
- existenţa unor studii corecte de prognoză a evoluţiei pieţelor
şi a cererii de aici;
- capacitatea de a accepta idei venite din afara serviciilor
direct implicate în luarea deciziilor de înnoire şi în
transpunerea în practică a acestor decizii.
Pe de altă parte, principalii factori care pot frâna introducerea

noului ar fi:
- dificultăţi care apar la trecerea de la faza laborator la faza
industrială a proiectului;
- inerţia pieţii de a accepta noul;
- lipsa unui sistem eficient de circulaţie a informaţiei, atât între
serviciile implicate în lansarea noului, cât şi între acestea şi
exterior.
Având în vedere aceste categorii de factori, se pot identifica trei

strategii posibile între care firma poate opta:
- reducerea costurilor în raport cu concurenţa;
- realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;
- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.
69
Indiferent de opţiunea aleasă, există o sumă de riscuri care apar

întotdeauna şi care trebuie avute în vedere. Cele mai importante dintre ele ar
fi:
- incapacitatea de a pune în practică strategia aleasă sau
incapacitatea de a susţine modificările pe care ea le impune
pe tot parcursul „perioadei de tranziţie”;
- diminuarea avantajului concurenţial pe care ni-l oferă
strategia de bază utilizată până acum şi pe care urmează să o
schimbăm.
Ţinând cont de modul cum întreprinderile sunt dispuse să răspundă

la elementele prezentate, întreprinderile se pot împărţi în patru categorii:
- întreprindere închisă;
- întreprindere stabilă;
- întreprindere deschisă;
- întreprindere inovantă.
Principalele caracteristici ale acestor categorii de întreprinderi se

prezintă în tabelul 2.1.
Tabelul 2.1
Caracteristicile diferitelor categorii de întreprinderi

Tipul
întreprinderii
Închisă Stabilă Deschisă Inovantă
Criterii
70
este
răspunde la o activă în
Comportare opusă la nou permanent
nouă cerinţă raport cu noul
„în faţă”
moderată, înaltă,
mică, inovare slabă, inovare
Eficienţă inovare inovare
slabă susţinută
redusă moderată
susţine
neentuziast
Mod de conducere opus la nou acceptă noul permanent
faţă de nou
noul
parţial parţial de tip
Structură birocratică
birocratică birocratică colegial
2.2.3 Tipuri de inovare industrială

Inovarea industrială poate fi privită din mai multe puncte de vedere:
- după obiectul ei;
- după gradul de intensitate tehnologică;
- după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.
a) după obiectul ei
- inovare de produs;
- inovare de proces.
Inovarea de produs:
- schimbarea de concepţie, care se bazează pe o idee nouă, ce se
sprijină sau nu pe o tehnologie nouă.
În domeniul aviaţiei, helicopterul reprezintă un

produs nou în raport cu avionul, bazat pe o idee nouă. O
fabrică de avioane poate oricând produce helicoptere,
tehnologia este (în principiu) aceeaşi. Pe de altă parte, un
avion cu reacţie diferă de un avion clasic prin motoare care
au la bază o tehnologie nouă.
71
- realizarea produsului utilizând alte materiale sau componente;
Utilizarea de materiale noi poate avea efecte diferite,

cele mai importante fiind:
 ieftinirea produsului (de exemplu prin înlocuirea
metalului cu plastic);
 creşterea performanţelor produsului (la săritura cu
prăjina s-a câştigat circa 1 metru atunci când prăjina
de lemn a fost înlocuită cu una din fibre de carbon);
 obţinerea unor funcţii noi ale produsului (înlocuirea
materialelor din care este construit cockpit-ul
maşinilor de formula 1 l-a făcut nedeformabil la şoc,
iar înlocuirea materialelor din care este confecţionat
combinezonul pilotului l-a făcut pe acesta
invulnerabil şi la foc).
- un nou design, care adesea înseamnă de fapt mai mult decât o simplă
schimbare de formă sau de aspect, el poate implica aspecte
ergonomice sau modificări de fabricaţie;
Designul automobilelor se face, de exemplu, luând în

consideraţie mai multe criterii, adesea contradictorii:
 aerodinamicitatea (care ar conduce la o mai bună
ţinută de drum şi un consum mai mic de benzină);
 suprafaţa vitrată (care oferă un plus de confort
pasagerilor);
 rezistenţa la şocuri;
 aspectul specific firmei.
- noi servicii care însoţesc produsul sau găsirea de noi utilizări

produsului, ca atare sau cu modificări minime; dacă aşa ceva
reuşeşte, acesta poate fi începutul unei noi serii în care ulterior se
regăsesc celelalte tipuri de inovare citate mai sus.
72
Unul din principalii factori care au determinat

impunerea microcalculatorului IBM-PC ca standard în
informatică l-a reprezentat cantitatea şi calitatea soft-ului
oferit o dată cu calculatorul. Aceeaşi situaţie se mai întâlnise
o dată, soft-ul fiind cel ce a impus şi a menţinut câţiva ani
buni pe piaţă calculatorul SINCLAIR-SPECTRUM.
Inovarea de proces vizează aspecte interne ale întreprinderii, căreia

îi îmbunătăţesc astfel performanţele. Este vorba de modificări ale proceselor
de fabricaţie, determinate de o nouă investiţie, de perfecţionarea
materialelor existente, de valorificarea experienţei dobândite pe parcurs.
Inovarea de proces, care uneori nu este percepută în mod explicit de
beneficiar, aduce întotdeauna întreprinderii mari foloase în lupta
concurenţială deoarece îi permite, fie obţinerea unor costuri mai mici, fie
obţinerea, la aceleaşi costuri, a unor produse mai performante.
Un exemplu tipic din prima categorie este reprezentat

de tehnologia LD de obţinere a oţelului. Oţelul LD nu era cu
nimic diferit de cel obţinut prin metoda SIEMENS-MARTIN
dar era cu 5 $ / tonă mai ieftin.
Tot inovarea de proces este cea care a permis evoluţia
calculatorului PC de vechiul 8086 la noul născut TTX (care
de fapt au structuri întru totul similare, diferind prin
microprocesor, din ce în ce mai puternic, pe măsură ce
tehnologia de realizare a circuitelor imprimate a evoluat (de
altfel cifra sau sigla din nume este tocmai cea a
microprocesorului), dar şi prin mărimea memoriei ram şi a
HDD-ului, creşte determinate tot de tehnologie.
Dacă inovarea de produs atrage întotdeauna după sine o modificare

a procesului de fabricaţie (ne trebuie alt utilaj pentru a realiza carcasa de tablă
sau de plastic a unui aspirator de praf, un alt flux tehnologic pentru un avion
73
sau un helicopter), inovarea de proces poate viza unul şi acelaşi produs. Cel
mai adesea însă ea creează premisele unor îmbunătăţiri, chiar dacă acestea
apar uneori ceva mai târziu.
Analizând comparativ cele două moduri de inovare constatăm că
majoritatea realizărilor vizează produsul, deşi activitatea de R&D (cercetare-
dezvoltare) este orientată mai degrabă spre proces.
b) după gradul de intensitate tehnologică
- inovare de ameliorare;
- inovare de adaptare;
- inovare de ruptură.
Cele mai simple sunt inovaţiile de ameliorare, care fac ca un produs

existent să devină din ce în ce mai bun, prin modificări ale unor soluţii
constructive, înlocuirea unor materii prime, apelarea la tehnologii mai
performante. Asemenea inovaţii apar în mod continuu, în zilele noastre
rareori se întâmplă ca un produs cumpărat azi să fie identic cu unul
cumpărat cu 4..5 ani în urmă.
Un exemplu este din nou cel al PC-urilor, care se

îmbunătăţesc aproape din 6 în 6 luni. Un altul ar putea fi cel
al automobilelor. Dacă facem abstracţie de echipamentul
electronic al ultimelor modele, practic automobilul este
principial neschimbat de prin 1930, dar a suferit foarte multe
„mici” îmbunătăţiri.
Inovaţiile de adaptare sunt cele care, menţinând principiile de bază

ale produsului, realizează un salt calitativ important, prin modificarea
majoră adusă unuia sau mai multor subsisteme ale sale.
74
Avionul cu reacţie poate fi considerat ca o inovaţie de

adaptare faţă de cel cu elice, deoarece el permite o viteză de
croazieră practic dublată. La fel, trenul TGV (Train en
Grand Vitesse) care circulă pe liniile ferate franceze din
1985 şi care are o viteză medie de parcurs ce depăşeşte 250
de Km/oră.
Inovaţiile de ruptură sunt cele care schimbă total sistemul, pornind

de la alte principii, ceea ce le permite obţinerea unor performanţe net
superioare.
Înlocuirea cablurilor de cupru din circuitele

telefonice cu cabluri din fibră optică este o inovaţie de
adaptare. Aşa este şi introducerea telefoniei mobile. In
schimb, o telefonie care să permită o transmisie
concomitentă audio şi video va fi o inovaţie de ruptură.
La fel, înlocuirea transportului pe cale ferată cu cel
cu autocamioane de mare capacitate este tot o inovaţie de
ruptură.
75
Fig. 2.1 Rezolvarea unei tehnologii plafonate prin perfecţionare sau înlocuire
În figura 2.1, sunt reprezentate cele trei tipuri de inovare.

Performanţele unei tehnologii se îmbunătăţesc continuu, dar există
întotdeauna un prag care nu poate fi depăşit. Uneori, apare o inovaţie de
adaptare care elimină unul din factorii plafonaţi şi permite o relansare a
tehnologiei, profitând de toată infrastructura existentă (calea ferată pentru
trenul TGV, aeroporturile pentru avioanele cu reacţie etc.). Cel mai adesea
însă, plafonarea se rezolvă prin apelarea la o tehnologie cu totul nouă (LD în
cazul oţelului, camionul de mare tonaj la transportul mărfurilor etc.)
c) după impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a

pieţei
- inovarea de fond (sinteză a unor noi tehnologii sau a unor noi nevoi;
De exemplu, tehnologia de înregistrare analogică a

sunetului a fost o inovare de fond, aşa ceva nu fusese nicicum
posibil înainte. iniţial înregistrarea s-a făcut mecanic pe
discuri, apoi s-a trecut la înregistrarea magnetică pe bandă.
- descoperirea unei nişe comerciale (recombinarea de elemente

cunoscute pentru a crea ceva nou, solicitat de piaţă);
Trecerea de la magnetofon la casetofon a fost o
inovaţie de nişe comercială, deoarece caseta, mult mai
comod de mânuit, a făcut sistemul mult mai accesibil
neprofesioniştilor, lărgind mult sfera utilizatorilor. A doua
inovaţie de nişe comercială în domeniu a fost inventarea
walkman-ului, casetofonul portabil. În ambele cazuri
inovarea a fost minoră sub aspect tehnologic, ea a avut în
schimb un efect comercial imens.
76
- inovaţia curentă (îmbunătăţirea unui produs existent);
Rămânând în cadrul aceluiaşi exemplu, realizarea de

benzi hi-fi (high fidelity) a fost o inovaţie curentă. La fel
descoperirea de noi suporturi magnetice pentru banda de
casetofon, sistemul auto-reverse etc.
- inovaţia revoluţionară (schimbarea modului de realizare, cu

păstrarea funcţiei şi clientelei);
Apariţia CD-ului este, în raport cu banda magnetică,

o inovaţie revoluţionară. Ea păstrează funcţia (conservarea
şi redarea sunetului) şi clientela, dar acelaşi suport este mai
mare). De fapt şi apariţia benzii de casetofon a fost tot o
inovaţi revoluţionară în raport cu placa de patefon,
transformată apoi în disc microsillon (placă de vinil) printr-o
inovaţie curentă.
În figura 2.2, se prezintă succesiunea modurilor de inovare după

impactul asupra industriei şi după gradul de influenţare a pieţei.
77
Fig. 2.2 Succesiunea modurilor de inovare
2.3 Tehnici de creativitate şi inovare
Unul din factorii care are o influenţă majoră asupra procesului

inovării este omul.
Creativitatea este un atribut al omului, care trebuie să ştie să se abată
de la „căile bătătorite”. Un individ creativ trebuie să fie capabil să identifice
problemele ce aşteaptă a fi rezolvate, să vină cu idei care să ajute la
rezolvarea lor şi apoi să le rezolve efectiv.
Pentru a transforma oamenii obişnuiţi în oameni inovatori s-au
elaborat o serie de tehnici şi metode de stimulare a creativităţii, care
78
favorizează generarea de idei noi sau care uşurează găsirea celor mai bune
soluţii cu caracter de noutate.
În cadrul acestor metode se pot distinge următoarele grupe:

 metode intuitive;
 metode analitice;
 metode de lucru asociative;
 metode de lucru deductive;
 metode fundamentale de creaţie.
2.3.1 Metode intuitive
2.3.1.1. Metoda Brainstorming (asaltul de idei)

Este metoda cea mai frecvent evocată, chiar dacă ea nu este încă atât
de mult folosită în ţara noastră. A fost concepută de Alexander Osborne de
la Universitatea Buffalo, la începutul anilor ’50.
Principiile care stau la baza acesteia sunt:

 nu există restricţii privind emiterea ideilor; orice idee este luată în
evidenţă, considerându-se că nu poate fi găsită calitatea, decât dacă
se caută mai întâi cantitatea de idei (principiu “cantitatea naşte
calitate”1);
 complementaritatea (de vârstă, specialişti, temperamente) conferă
colectivului o eficienţă deosebită în elaborarea ideilor;
1
Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag.88
79
 grupul poate fi considerat ca un rezervor de idei; el acţionează ca un

stimulent pentru fiecare dintre participanţi. O idee, chiar deplasată,
este reţinută, fără a fi criticată, întrucât ea poate sugera celorlalţi
membri ai grupului, idei valoroase. Critica ideilor este cu desăvârşire
interzisă;
 se poate obţine un număr dublu de idei bune (în acelaşi interval de
timp) dacă se amână emiterea unei judecăţi asupra unei probleme
până după întocmirea unei liste care include toate soluţiile posibile
elaborate (principiul “amânarea judecăţii”).
Soluţia finală poate fi rezultatul a trei modalităţi de obţinere a
ideilor şi soluţiilor intermediare:
- calea progresiv-liniară (din raţionament în raţionament o idee
generează o alta);
- catalitică (prin analogie şi opunerea permanentă a ideilor şi analiza
lor individuală, fără evaluare, se acceptă toate ideile, chiar şi cele
neobişnuite, absurde);
- mixtă – este o combinaţie a căii progresiv-liniare cu cea catalitică.
Varianta simplificată cuprinde următoarele etape:

- pregătirea reuniunii;
- desfăşurarea reuniunii;
- evaluarea ideilor.
a) Pregătirea reuniunii cuprinde activităţile de programare a acesteia,

stabilirea şi organizarea corespunzătoare a locului de desfăşurare, asigurarea
materialului de înregistrare exactă şi completă a discuţiilor, selecţia şi
80
constituirea grupului, prezentarea de către lider (animator) a problemei de

rezolvat (chiar cu câteva zile înainte de convocarea reuniunii, pentru a oferi
posibilitatea de reflectare asupra problemei supuse dezbaterii).
b) Desfăşurarea reuniunii este etapa la care participă liderul, 1-2 secretari

(care asigură materialul de înregistrare sau notează şi numerotează ideile), 5
membri cu o bogată experienţă în brainstorming şi 4-5 invitaţi, specialişti în
problema pusă în discuţie. Este indicat ca cei 6-13 membri ai grupului să fie
aşezaţi astfel încât să se vadă (la o masă rotundă sau ovală). Toate ideile
emise sunt notate sau înregistrate, fără nici un fel de reţinere sau cenzurare.
Această etapă poate dura, în funcţie de complexitatea problemei, între 20
minute şi 3 ore.
c) Evaluarea ideilor este etapa ce poate avea loc la 2-3 zile de la data
desfăşurării reuniunii. Se recomandă ca la această etapă să participe un alt
grup de experţi, mai redus ca număr, cu o gândire puternic convergentă, care
vor selecţiona şi clasifica ideile pe categorii: idei realizabile şi cu
aplicabilitate imediată, idei realizabile într-un timp mai îndelungat şi idei
neaplicabile. Soluţiile astfel clasificate sunt apoi analizate şi evaluate.
În aplicarea metodei brainstorming, pentru a rezolva probleme prin

analiza valorii trebuie asigurate o serie de condiţii:
- grupul trebuie să aibă o structură eterogenă, compusă din
specialişti (economişti, ingineri, chimişti etc.);
- asigurarea unui climat creativ;
- reuniunea trebuie condusă de un lider dinamic şi competent.
81
Metoda brainstorming este o metodă simplă şi universal integrabilă

în structura celorlalte metode.
O variantă a brainstormingului o constituie “Tehnica carnetului
colectiv”, care oferă mai mult timp pentru documentare şi reflecţie asupra
problemei în dezbatere. Fiecare membru al grupului notează, pe un carnet,
timp de o lună, ideile sale referitoare la rezolvarea unei probleme, face un
rezumat al ideilor principale şi apoi predă carnetul conducătorului grupului
de creativitate. Acesta, la rândul lui, efectuează o sinteză a ideilor
principale, pe care, împreună cu carnetele participanţilor, le supune
dezbaterii în grup. În urma discuţiilor se prefigurează şi se selectează cele
mai bune idei privitoare la rezolvarea problemei.
2.3.1.2. Metoda Delphi

A fost pusă la punct în anii 1964-1965 de către O.Helmer şi
colaboratorii săi în cadrul unui program de cercetare al trustului american
Rand Corporation din Santa Monica, statul California.
Principala caracteristică a acestei tehnici o constituie utilizarea feed-
back-ului de opinie.
Metoda necesită parcurgerea mai multor runde.
Într-o primă rundă, fiecărui membru al colectivului de specialişti
(colectivul nu este întrunit) i se înmânează spre completare câte un
chestionar, ce cuprinde întrebări privitoare la îmbunătăţirea relaţiei valoare
de întrebuinţare-cost pentru produsul supus analizei (în funcţie de caz –
prestare serviciu, organizare, comerţ, transport etc.). Intervalul de timp
stabilit pentru completare va fi în funcţie de amploarea şi complexitatea
82
problemei. După primirea tuturor răspunsurilor, acestea se prelucrează,

stabilindu-se de către experţi o valoare medie.
În următoarea rundă, a doua, valoarea medie este adusă la cunoştinţa
specialiştilor. Aceştia sunt rugaţi să facă o nouă estimare, pe marginea
rezultatelor comunicate.
Specialiştii ale căror opinii din prima rundă s-au înscris în afara
valorilor medii sunt rugaţi să-şi fundamenteze opinia exprimată.
Răspunsurile obţinute în runda a doua sunt prelucrate în mod
asemănător, până se ajunge din nou, la o valoare medie.
Procedura se repetă şi în următoarele runde, până ce se ajunge la un
consens al opiniilor. Se recomandă ca procedura să nu depăşească patru
runde.
Ceea ce este caracteristică acestei metode este reinformarea, care
îndeamnă spre o reflexie profundă pentru revizuirea punctului de vedere,
producându-se aşa numitul “efect Coudouet”, ceea ce îi determină pe unii
autori să considere această metodă ca o tehnică de tratare a informaţiei.
Spre deosebire de metoda brainstorming, care implică întâlnirea
experţilor în cadrul unei şedinţe, în metoda Delphi are loc o comunicare
mediată de grupul de conducere al anchetei. Se asigură astfel anonimatul
răspunsurilor individuale şi se elimină, în acest mod, consecinţele pe care le-
ar putea avea asupra opiniilor experţilor, prestigiul personal al unuia dintre
ei (legat de funcţie, merite ştiinţifice, înzestrare oratorică etc.).
2.3.1.3. Sinectica – Metoda Gordon

Este numită astfel după cel care a promovat-o: cercetătorul William
J. Gordon de la Universitatea Harvard din SUA. Este o metodă care a fost
83
experimentată cu succes timp de 15ani de firme americane cu renume: IBM,

General Motors, General Electric, Gillet etc.
Grupul de sinectică este mai restrâns decât cel de brainstorming,
fiind alcătuit din 5-7 membri, conduşi de un lider experimentat. Uneori,
rolul liderului poate fi îndeplinit prin rotaţie de fiecare membru al grupului.
El trebuie să fie un animator dinamic şi mobilizator, căutând să solicite la
maximum, atât pe participanţi, cât şi pe expert. Expertul este o persoană
indispensabilă grupului, prin capacităţile sale, atât profesionale, cât şi de
selecţie şi orientare a activităţii în cadrul grupului.
Participanţii trebuie să fie selectaţi cu grijă, din rândul specialiştilor care au
tangenţă cu problema pusă în discuţie.
Pe scurt, liderul serveşte interesele grupului, expertul este
reprezentantul problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de
rezolvat luând în considerare opiniile expertului.
Pierre Lebel distinge patru variante de sinectică:
a) analogia directă;
b) analogia personală;
c) analogia simbolică;
d) analogia magică.
a) Analogia directă – constă în aplicarea elementelor unei situaţii la o altă

situaţie, care poate fi distinctă de prima. Exemple:
- aplicarea în România a unor soluţii adoptate în Franţa;
- aplicarea asupra terenurilor sărace a metodelor de cultură aplicate în
deşert;
84
- aplicarea în domeniul electrocasnic a rezultatelor obţinute în

astronautică.
b) Analogia personală - constă în a atribui unui produs supus proiectării

sau reproiectării elementele caracteristice aflate în viziunea satisfacerii
majorităţii persoanelor. De aceea această metodă oferă o varietate de
rezultate între care este dificil de stabilit o coerenţă.
c) Analogia simbolică – caută să apropie unui produs sau unei caracteristici

a acestuia, o imagine simbolică. De exemplu, o fiabilitate bună a unui
produs ar putea fi reprezentată printr-o rocă de granit, printr-o piramidă din
Egipt, printr-un ocean etc.
d) Analogia magică – porneşte de la premisa faptului că problema

(produsul, serviciul) este deja reglată, ceea ce permite să iasă în evidenţă
toate schimbările intervenite în raport cu situaţia de plecare. Metoda solicită
o experienţă considerabilă, atât profesională, cât şi pedagogică.
Oricare ar fi varianta adoptată, sinectica se desfăşoară după

următoarele etape:
I. etapa de formulare şi înţelegere a problemei;
II. etapa detaşării de problemă, în care se adoptă una din variantele de
mai sus;
III. etapa de revenire la problemă şi de evaluare a soluţiilor, ţinându-se
cont în acest sens, nu numai de soluţiile economice, ci şi de soluţiile
sociale şi ecologice.
85
2.3.1.4. Reuniunea Phillips 66

Poate fi considerată drept o variantă a brainstorming-ului, în care
numărul participanţilor este fixat la 6, iar durata discuţiilor este limitată la 6
minute.
Este o variantă propusă de J. Donald Phillips de la Universitatea din
Michigan. Bineînţeles, că cele două restricţii au un aspect formal, în sensul
că rezultatele sunt aceleaşi dacă reuniunea ar dura mai puţin sau cu ceva mai
mult (15-20 minute). Faţă de brainstorming această metodă este mai
intensivă, asaltul creierului fiind mai accentuat, datorită duratei foarte scurte
a discuţiilor.
De asemenea, problema poate fi rezolvată, nu numai cu 6
participanţi, ci cu echipe formate din 6 participanţi (maxim 5 echipe a câte 6
participanţi, deci, 30 de participanţi).
Etapele metodei sunt:
- informarea asupra problemei;
- discutarea problemei în cadrul echipei;
- dezbaterea în plen;
- evaluarea generală a soluţiilor.
I – Liderul reuniunii informează echipele asupra problemei ce aşteaptă

soluţii de rezolvare.
II – Discutarea problemei se face în cadrul fiecărei echipe, care se retrage şi

discută separat timp de 6 minute (pentru problemele mai complexe durata se
86
poate prelungi la mai mult). În acest timp, fiecare participant emite idei,
soluţii care se reţin de către liderii reprezentanţi ai echipelor.
III – Dezbaterea în plen este etapa în cadrul căreia fiecare lider de echipă îşi
prezintă opiniile, soluţiile, punctele de vedere ale echipei respective. Pentru
prezentarea şi susţinerea acestora în plen se recomandă ca liderii grupurilor
de discuţie să folosească materiale ajutătoare: planşe (cu grafice, tabele,
calcule, scheme bloc, diagrame etc.) precum şi cărţi şi reviste de
specialitate, pregătite de membrii grupului respectiv.
Soluţiile unei echipe ajung acum să se confrunte cu soluţiile celorlalte
echipe, ceea ce permite o analiză critică ce conduce la ierarhizarea soluţiilor.
IV – Evaluarea generală a soluţiilor permite reţinerea acelora care vor fi

supuse unei analize de detaliu efectuată de un grup restrâns de experţi în
domeniu.
2.3.1.5. Discuţia în Panel

Este o variantă a metodei Phillips ’66. În acest caz însă se formează
doar două echipe, una numită panel sau juriu (formată din 5-7 experţi, care
propune soluţii şi le argumentează), iar cealaltă numită auditoriu (este mai
numeroasă şi are sarcina de a cenzura şi evalua ideile prezentate de membrii
juriului). Între cele două echipe se interpune animatorul. Spre deosebire de
Phillips 66, discuţia în Panel elimină a doua etapă (de discuţie pe echipe),
dezbaterea realizându-se prin dialog, argumentări şi contraargumentări
numai între cele două echipe. În final, animatorul face o sinteză a ideilor
emise, a soluţiilor propuse şi supune aprobării colective soluţia aleasă.
87
2.3.1.6. Brainwriting sau 6.3.5.

Provine din simplificarea brainstorming-ului. Cele trei cifre
semnifică faptul că iniţial metoda prevedea participarea a 6 persoane, care
trebuiau să scrie câte 3 idei în câte 5 minute.
Metoda se desfăşoară în şapte etape:

I – Liderul reuniunii informează echipa asupra problemei ce aşteaptă soluţia
de rezolvare.
II – Celor 6 participanţi li se distribuie câte o coală de hârtie, pe care este

scris enunţul problemei şi se precizează circuitul precis al hârtiilor între ei.
III – Fiecare membru al echipei, în timp de 5 minute (pentru unele probleme

se poate stabili iniţial o durată de timp mai mare, de 10-15 min.), va scrie 3
soluţii considerate cele mai bune.
IV – Fiecare participant, după traseul convenit, va transmite hârtia vecinului

său şi va primi totodată, şi el la rândul lui, hârtia completată de celălalt vecin
al său. Va analiza cele trei idei primite şi le va compara cu cele trei idei
scrise de el pe hârtie pe care a transmis-o, alegând cele mai bune trei soluţii
pe care le va înscrie pe hârtia primită, în timpul stabilit.
V – Se transferă hârtiile după acelaşi traseu, fiecare participant analizând

cele 6 soluţii înscrise pe hârtia primită, la care se adaugă în minte cele 6
soluţii de pe hârtia pe care a transferat-o vecinului, precum şi alte idei, din
88
care va alege cele mai bune 3 soluţii, pe care le va înscrie în ordinea de

valoare.
VI – Operaţiunea se repetă până ce toate hârtiile au trecut pe la fiecare

membru al echipei de 2-3 ori sau până când se observă că pe toate hârtiile
ultimele 3 soluţii sunt aproape aceleaşi, moment în care operaţiunea se
opreşte.
VII – Analizarea soluţiilor care se regăsesc pe cât mai multe hârtii şi
stabilirea soluţiei optime.
În aplicarea acestei metode emiterea de idei alternează cu critica

lor, ceea ce conferă un ritm mai dinamic de soluţionare a problemelor.
În grupurile care aplică această metodă nu-şi au locul, nici
persoanele încăpăţânate (care nu acceptă ideile altora, chiar dacă sunt mai
bune decât ale lor), nici persoanele superficiale (care se plictisesc, care nu
sunt interesate de rezolvarea problemei).
2.3.2 Metode analitice
2.3.2.1. Metoda listelor de control

Constă din faptul că specialiştilor li se pune la dispoziţie o listă de
întrebări generale la care trebuie sa răspundă. Întrebările vor aborda
orientări de tipul:
 de utilizat pentru alte scopuri: se pot găsi noi utilizări pentru a-l
folosi ca atare? sau cu modificări?
89
 de adaptat: cu ce poate fi asemuit? ce alte idei sugerează? ce

analogii ne oferă trecutul? ce se poate copia?
 de modificat: să se modifice forma? să se modifice destinaţia,
culoarea, cinetica etc.? alte modificări?
 de mărit: ce i se poate adăuga? mai lung, mai gros, mai rezistent
etc.? o valoare sau funcţie suplimentară?
 de micşorat: ce se poate diminua sau suprima? se poate mai compact
, mai mic etc.?
 de înlocuit: cu ce alte materiale, procedee etc. poate fi înlocuit?
 de reclasat: se poate aranja într-o altă ordine? interschimbarea
cauzei şi efectului? frecvenţa, viteza etc.?
 de inversat: se consideră opusul? se inversează rolurile? se transpune
pozitivul cu negativul?
 de combinat: se pot combina alte unităţi, alte ansambluri, alte idei,
alte scopuri?
Un exemplu de listă, foarte cunoscută în cercurile de specialitate,
este cea elaborată de Alex Osborne şi descrisă în lucrarea sa “Applied
Imagination”. În esenţă, se prezintă un procedeu simplu care constă din
folosirea unor întrebări care şi le-ar pune orice persoană cu o curiozitate
normală, în diverse situaţii: de ce? unde? când? cine? ce? cum? Osborne
adaugă însă, că rezolvarea în mod creativ a problemei implică o interogare
mai largă şi că imaginaţia trebuie stimulată prin întrebări de tipul: “dar
90
dacă...?”, “ce ar fi dacă...?”, urmate întotdeauna de “cu ce altceva...?” (vezi

tabelul 2.2)2.
Tabelul 2.2
Exemplu de listă de control

Nr.
Întrebare Exemplu
Crt
1 Ce alte utilizări ar putea
avea? Materiale: nylonul a înlocuit iuta din frânghii,
a. Utilizări diferite mătasea din ciorapii de damă, corzile de catgut la
rachetele de tenis;
Aparate: motorul electric poate fi utilizat, sub o
formă sau alta, la toate activităţile gospodăreşti;
b. Un nou mod de utilizare Telefonul – pentru a afla ora exactă, buletinul
fără modificări meteorologic, informaţii sportive;
Elicopterul – poate fi folosit pentru patrularea
c. O nouă utilizare cu coastei;
modificări Motoare de turbopropulsor modificate
corespunzător şi utilizate ca generatoare auxiliare la
centralele electrice;
2 Adaptări
a. Cu ce se aseamănă? Studiul zborului păsărilor a fost folosit la începuturile
aviaţiei (analogia cu fenomene din natură);
b. Ce altă idee sugerează Rezistenţa nylonului la foc a dus la inventarea unei
aceasta? hârtii din nylon rezistentă la foc;
c. Există vreun precedent? Moda are o evoluţie curioasă, inspirându-se
permanent din trecut;
2
Crum L.W. – Ingineria valorii, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1976, pag. 97-101
91
d. Există ceva asemănător Copierea naturii prin introducerea unei granule de

care ar putea fi imitat? nisip în stridii pentru obţinerea perlelor naturale;
e. De la cine aş putea Prin copierea procedeelor utilizate în întreprinderile
învăţa? competitive;
3 Modificări
a. O nouă întorsătură? Autorii de povestiri umoristice dau forme noi unor
gaguri vechi;
b. O nouă semnificaţie? Semnificaţia unei propoziţii poate fi schimbată prin
modificarea punctuaţiei, deci prin accentuarea unui
anumit element;
c. O altă culoare? Vopsirea în diferite culori a aparatelor de menaj, a
automobilului;
d. Alternarea mişcării? Beculeţele pentru pomul de iarnă care se aprind
e. Schimbarea sunetului? succesiv;
f. Schimbarea mirosului? Sonerie sau claxon muzical;
g. Schimbarea formei de Săruri de baie, parfumate;
prezentare? Zahărul mai întâi granulat, apoi tos şi mai târziu
h. Schimbarea formei cubic;
obiectului?
Rulmentul cu role tradiţional îmbunătăţit, pentru
anumite utilizări, prin variaţia dimensiunii rolelor;
4 Mărire
a) Ce se poate adăuga?
 Timp Perioada de liniştire în timp a litigiilor de muncă;
 Mărimea frecvenţei? Mese mai frugale, dar mai dese, pentru persoane care
suferă de ulcer;
 Mărimea rezistenţei? Armarea betonului;
 Mărirea capacităţii? Transportul petrolului în tancuri petroliere de mare
capacitate generează un cost redus; la avioanele mari
scade costul pe unitatea de transport;
92
 Valoare suplimentară? Orice reducere a preţurilor înseamnă valoare

suplimentară pentru cumpărători;
 Alte componente? Adăugarea unor substanţe în benzină pentru a-i
îmbunătăţi performanţele şi pentru a reduce uzura
motorului;
 Dublare?
 Multiplicare? Două ştergătoare de parbriz la automobile;
Creşterea ritmului de producţie prin prelucrarea
 Exagerare? simultană a mai multor piese;
Creşterea producţiei peste limitele comenzilor pentru
a reduce costurile de fabricaţie şi, deci, pentru
b) Ce se poate elimina? atragerea altor comenzi;
 Micşora?
 Miniaturiza? Anvelope fără cameră;
Automobile de mică capacitate, radiouri portabile,
umbrele pliante;
 Coborî? Sticle de băuturi alcoolice în miniatură;
 Mai scurt? Înălţimea mică a maşinilor moderne;

Lampă solară fabricată prin scurtarea lungimilor de
 Mai uşor? undă şi prin utilizarea unei sticle speciale;

Utilizarea materialelor uşoare în industria
 Ce se poate omite? aerodinamică a condus la posibilităţi mai mari de

transport a sarcinilor utile;
 Firul apei? Maşinile moderne omit multe din locurile tradiţionale
 Despicarea? de lubrifiere;
Robinetele de apă interne moderne;
 Minimalizare? Puii despicaţi pe porţiuni, a pulpelor, pieptului şi

aripilor pentru a mări desfacerea;
Forma pretenţiilor modeste din publicitate, de multe
ori, are drept rezultat o desfacere mărită;
93
5 Înlocuitor
a. Cine în loc de? Obţinerea altor surse de aprovizionare;
b. Ce altceva în loc de? Cutii de viteze automate în locul tipurilor acţionate
c. Alte adaosuri? manual;
d. Alt material? Aditivi în vopsele în vederea îndepărtării muştelor;
Rame din aluminiu pentru geamuri, înlocuind lemnul
e. Alt proces? sau oţelul;
Prelucrarea electrochimică a materialelor dure în
f. O altă energie? locul şlefuirii sau prelucrării prin aşchiere;
Maşini de tăiat iarba acţionate prin electricitate sau
g. Alte locuri? ardere internă;
Fabricarea reperelor necesare în noile fabrici, în
h. Un alt mod de abordare? zonele cu un standard scăzut - la un cost mai mic;
Transportul aparatelor fragile peste ocean cu avionul
i. O altă viteză? în locul vaporului, pentru a reduce avariile;
j. Un alt sunet? Viteze de aşchiere mai mari la strungurile moderne;
Muzică de fond în magazine, restaurante;
6 Rearanjarea
a. Rearanjarea reperelor? Minimaşini cu motor în poziţie transversală;
b. Un alt sistem? Străzi cu sens unic;
c. O altă amplasare? În magazine, pentru a atrage clienţii, tipul auto-
d. O altă succesiune? servire;
Modificarea succesiunii controlului pentru a micşora
e. Transpunerea cauzei şi efectul rebuturilor care apar în desfăşurarea
efectului? procesului de fabricaţie;
f. Schimbarea ritmului? La fel ca intr-un diagnostic medical;
g. Schimbarea programului? Mărirea ritmului pentru a realiza sarcinile la timp, în

vederea unui timp liber mai îndelungat;
Modificarea perioadelor de lucru pentru a permite o
94
destindere maximă de-a lungul unei zile;
7 Inversarea
a. Transpunerea pozitivului Utilizarea foliilor negative color;
şi negativului?
b. Ce se poate spune despre Construirea mai rapidă a navelor realizată prin
contrarii? începerea pupei, în primul rând;
c. O mişcare de recul? Maşina Volkswagen cu motor în spate;
d. O mişcare inversă? Blănarul care ataşează etichetele invers, în aşa fel
încât să poată fi citită atunci când haina este aşezată
e. Inversarea rolurilor? pe scaun;
Inversarea rolului conducătorilor, în aşa fel încât, să
poată fi apreciate problemele fiecăruia dintre ei;
8 Combinarea
a. Un amestec? Fibre de sticlă armată;
b. Un aliaj? Ulei şi metal pentru fabricarea lagărelor cu ungere
c. Un sortiment? automată;
Gruparea pentru desfacerea unui număr de articole cu
d. Un ansamblu? circulaţie lentă;
e. Combinarea unităţilor? Cravate şi batiste asortate;
f. Combinarea scopurilor? Perie pentru spălarea maşinilor cu furtun de apă
g. Combinarea funcţională? interior;
h. Combinarea ideilor? Ochelari bifocali;
Desfacerea loţiunii de ras împreună cu spuma de ras;
Catapulta cu abur şi puntea pe navele portavion
Întocmirea listelor de control reprezintă un mijloc de explorare a

tuturor surselor de idei referitoare la o problemă, devenind astfel un sprijin
pentru gândirea creativă.
95
2.3.3. Metode de lucru asociative

Prin faptul că in cadrul grupului constituit nu se admit critici, lăsând
libertatea fiecărui participant de a-şi exprima părerile, aceste metode
stimulează, în măsură apreciabilă, creativitatea. Se disting două grupe de
metode: metode de asociere forţată şi metode de asociere liberă.
2.3.3.1. Metode de asociere forţată a ideilor

Au fost promovate de Charles S. Whiting, care a definit aceste
metode ca fiind “un grup de tehnici pentru stimularea unor idei originale
create pe baza unei relaţii impuse între două sau mai multe obiecte sau idei,
considerate în mod normal disparate, reprezentând punctul de pornire al
unui proces de creare a ideilor”.
Dintre variantele acestei metode se disting:
 listarea;
 catalogul;
 concentrarea pe obiect.
Listarea
Constă în stabilirea unei liste de obiecte sau idei referitoare la

subiectul interesat. Apoi fiecare element al listei se compară cu celelalte în
grupe de 1-2-3, examinându-se astfel toate combinaţiile posibile, cu scopul
de a fi creat un element nou. De exemplu, un producător de articole de sport
ar putea include în listă: minge de fotbal, minge de baschet, minge de criket,
baston de criket, crosă de golf, rachetă de tenis, paletă de ping-pong etc.
96
Catalogul
Metoda este numită astfel întrucât catalogul produselor unei firme

sau expoziţii constituie “sursa de idei”.
În acest sens, se aleg la întâmplare două sau mai multe obiecte între
care se poate stabili o relaţie, care apoi este folosită pentru proiectarea unui
nou obiect.
Concentrarea pe obiect
Elementele acestei relaţii sunt alese în funcţie de un scop bine

definit, unul dintre ele fiind fix. Atenţia se concentrează asupra celuilalt
element. Se obţine o relaţie neaşteptată, uneori curioasă, care poate conduce
la idei noi şi originale. De exemplu: o crosă de golf – elementul fix şi un tub
de iluminat. Prin suprapunerea celor două elemente se pot obţine soluţii de
tipul: crosă de sticlă, crosă goală în interior, crosă electrică, crosă luminoasă
etc.
Metodele de asociere forţată sunt utilizate, în special, în
reproiectarea produselor şi în conceperea spoturilor publicitare.
2.3.3.2. Metode de asociere liberă a ideilor

Şi acestea iau, de asemenea, în considerare toate ideile, chiar şi pe
cele nerealizabile de fapt, dar care pot sugera, la rândul lor, idei pentru
problema pusă în analiză. În această categorie se includ următoarele metode:
 matriceală;
 morfologică;
 matricea descoperirii.
97
Metoda matriceală
Constă în înscrierea într-o matrice a tuturor variantelor unui element

al produsului în corelare cu toate variantele unui alt element al aceluiaşi
produs.
În completarea unei astfel de matrice pot interveni următoarele
situaţii (după notaţiile din fig. 2.3):
- soluţii imposibile (-);
- soluţie deja existentă şi folosită de concurenţilor (0);
- soluţii neserioase (x);
- soluţii posibil de realizat (u, v, y, z).
Var. element
A B C D E
Var. element
1 - x 0 y 0
2 0 - v u -
3 x 0 z 0 w
4 - - 0 - -
5 0 x x - x
Fig. 2.3 Matricea unor tipuri de rezultate
Soluţiile posibile pot fi puse apoi în conformitate cu variabilele altor

elemente implicate în rezolvarea problemei.
98
Metoda morfologică
Este recunoscută ca fiind o metodă ce garantează producerea unui

număr mare de idei. Ea a fost elaborată de Dr. Fritz Zwicky de la California
Institute of Technology atunci când şi-a propus să stabilească sursele
concrete de energie în construcţia motoarelor pentru zboruri cosmice.
Soluţiile reies cu claritate din înscrierea într-o diagramă
tridimensională a variantelor posibile pentru fiecare element caracteristic al
produsului sau al problemei analizate.
De exemplu: crearea unui scaun funcţional pentru tratament
stomatologic ar putea fi analizată din punct de vedere al materialului, al
principiului de acţionare şi al elementelor de structură funcţionale (fig. 2.4).
Specialiştii în domeniul creativităţii compară această diagramă
tridimensională cu un fişier cu sertare deschise în toate cele trei direcţii.
Conţinutul fiecărui sertar se defineşte printr-una din variantele celor trei
elemente caracteristice ale produsului (de exemplu: sertarul A corespunde
unui scaun acţionat pneumatic, cu extensie şi din fibră de sticlă).
În exemplul prezentat, nr. total de variante care s-ar putea obţine este
64 (4x4x4), iar printr-o analiză mai aprofundată a fiecărui element acesta
poate să crească. Unele variante pot fi deja inventate şi puse în aplicare,
altele pot conduce la soluţii total nepractice, iar altele la soluţii cu totul ieşite
din comun, neimaginabile.
99
Elementul de structură funcţională
Cu extensie A
Material
Fără extensie
Cu spătar Carton presat
drept
Cu spătar Metalic
înclinat Fibră sticlă
Plastic
Pneumatic
Hidraulic
Mecanic
Electric
Principiul de acţionare
Fig. 2.4 Diagrama morfologică
Matricea descoperirii
Constă din înscrierea variabilelor ce urmează a fi confruntate într-un

tabel, în care se au în vedere două aspecte determinante pentru obţinerea
unui produs sau a unui serviciu: tehnico-economic şi organizatorico-
economic.
Pentru obţinerea matricei tehnico-economice se vor inventaria
principalii factori tehnici şi toţi factorii economici ai întreprinderii. La
intersecţia lor se vor afla produse existente, dar vor exista şi cazuri în care,
la intersecţia unor factori, nu există produse corespondente, aici impunându-
se necesitatea ca acestea să fie create.
100
În plus, această matrice oferă posibilitatea analizei în timp a

problemei (fig. 2.5).
Fig. 2.5 Matricea tehnico-economică
Astfel:
- factorii economici (B) se referă la necesităţile şi pieţele actuale;
- factorii economici (B’) se referă la necesităţile şi pieţele
nesatisfăcute;
- factorii tehnici (A) se referă la tehnicile folosite în cadrul firmei;
- factorii tehnici (A’) se referă la tehnicile cunoscute şi nefolosite,
folosite în schimb de alte firme;
- factorii tehnici (A’’) se referă la tehnicile aparţinând viitorului
apropiat.
Varianta rezultată din combinarea factorului A cu factorul B

reprezintă situaţia actuală a firmei, adică satisfacerea necesităţilor şi pieţelor
actuale cu tehnica actuală existentă în cadrul firmei. Variantele A’B şi A”B
ar putea determina satisfacerea necesităţilor actuale cu costuri mai mici,
folosind tehnici mai perfecţionate. Varianta AB’ ar putea determina un
produs nou.
101
Matricea descoperirii investighează atât resursele tehnice cât şi cele

economice şi de aceea este considerată a fi un instrument foarte eficient din
punct de vedere euristic.
2.3.4 Metode fundamentale de concepţie

Pierre Lebel distinge mai multe moduri de gândire ce pot stimula
creativitatea:
- gândirea colaterală;
- Gestalt;
- notarea ideilor din timpul somnului;
- gândirea Zen şi Satori.
2.3.4.1 Gândirea colaterală

Stimulează trecerea de la o idee la alta fără a căuta nici pertinenţa şi
nici logica. Gândirea colaterală poate apare în special în metodele analogice
în care se caută similitudini. Ea poate fi reprezentată schematic astfel (fig.
2.6).
Obiectiv
Gândire colaterală
Fig. 2.6 Schema gândirii colaterale
102
2.3.4.2 Gestalt sau semantica generală

Face referire, de fapt, la două procese, unul ce ţine de forme, iar
celălalt de cuvinte, gândirea fiind orientată spre ideile asociate acestora.
Metoda poate fi utilizată în arhitectură sau design (fig. 2.7).
două profiluri faţă în faţă

sau
un vas
Fig. 2.7 Metoda Gestald
2.3.4.3 Metoda notării ideilor din timpul somnului
Această metodă porneşte de la ideea că, în timpul somnului

subconştientul îşi utilizează stocul de informaţii înregistrat în timpul zilei,
stabilind combinaţii noi, care generează idei noi.
Condiţia este ca imediat ce acestea apar, subiectul, la trezire, să aibe
la îndemână ustensilele necesare notării. Osborn aprecia această metodă şi
considera că ar putea fi folosită în completarea şedinţelor de brainstorming.
2.3.4.4 Gândirea Zen şi Satori
Urmăresc înlocuirea gândirii logice prin gândirea colaterală. În acest

sens gândirea, şi chiar personalitatea subiectului, este destructurată, fiind
cazuri când, pentru a facilita o astfel de stare, s-a recurs la alcool (este
evocată în acest sens maxima: „In vino veritas”).
103
2.4 Cercetare şi dezvoltare(R&D)
2.4.1 Noţiuni introductive

Cercetarea poate fi:
- fundamentală;
- aplicativă;
- de dezvoltare.
Cercetarea fundamentală constă în cercetări experimentale

sau teoretice întreprinse cu scopul principal de a dobândi cunoştinţe
noi fără a avea în vedere o aplicaţie practică anume.
Cercetarea aplicativă este o cercetare planificată sau o
analiză critică având ca scop dobândirea de cunoştinţe noi care au o
aplicabilitate generală sau o anume finalitate.
Cercetarea de dezvoltare constă în cercetări sistematice
bazate pe cunoştinţele dobândite în cadrul cercetării fundamentale
sau aplicative sau provenite din experienţa practică, in vederea
lansării în fabricaţie a unor materiale, produse, procedee de
fabricaţie, dispozitive, servicii sau sisteme noi în vederea ameliorării
sensibile a celor existente.
Cercetarea – dezvoltarea implică fazele de prototip (şi de
pilot), precum şi cercetările executate pe bază de contract dacă
clientul solicită realizarea de lucrări care se includ în definiţia de mai
sus şi care presupune existenţa unui element de noutate.
Nu se consideră ca fiind activităţi R&D:
104
- testele şi analizele de rutină de orice fel care se execută pentru

controlul calităţii sau modificările de rutină ale materiilor prime,
produselor intermediare şi finale, chiar dacă ele conduc în final la
unele îmbunătăţiri. Cauza excluderii rezidă în faptul că ele nu aduc
noutăţi sau un grad semnificativ de inovare;
- studiile de piaţă, analizele de cost;
- producţia de probă, dacă scopul ei nu este realizarea unui produs
ameliorat;
- lucrările cu caracter administrativ legate de elaborarea brevetelor de
invenţie sau achiziţionării de licenţe, testele de verificare a
brevetelor sau licenţelor, testele pentru rezolvarea unor litigii;
- activitatea de proiectare şi construcţie având ca scop construirea,
mutarea, rearanjarea sau pornirea unor instalaţii, altele decât cele a
căror unică folosinţă urmează a fi activitatea de R&D.
Firmele sunt obligate să desfăşoare anual activităţi de cercetare.

Cheltuielile destinate acestor activităţi sunt incluse distinct în bilanţul anual
ele având un alt regim de impozitare faţă de restul cheltuielilor. De aceea
definirea cercetării de dezvoltare s-a făcut cu un grad mare de detaliere.
Încadrarea activităţii R&D în întreprindere porneşte de la viziunea
strategică a întreprinderii:
- care este activitatea curentă şi care ar trebui ea de fapt să fie?
- care sunt tehnologiile ce susţin activităţile existente?
- care sunt posibilităţile pentru a lansa ceva nou?
105
Răspunsurile la aceste întrebări trebuie să se bazeze pe

cunoaşterea deplină a domeniului, impactul activităţii asupra
mediului înconjurător, oportunităţile oferite de piaţă, exigenţele
pieţei. Ele se pot concretiza în produse nepoluante, mai puţin energo-
intensive, mai performante.
Pentru a transforma în practică strategia avută în vedere, se vor
stabili o serie de obiective, care se concretizează imediat în obiective
de tip tehnologic:
- cum sunt exploatate tehnologiile pe care întreprinderea le stăpâneşte
foarte bine şi cum se corectează punctele slabe ale altor tehnologii?
- cum se preconizează a se face faţă ameninţărilor provenind de la
firmele concurente ce utilizează alte tehnologii?
- care sunt tehnologiile elaborate de terţi care ar putea fi preluate şi
exploatate?
Etapele analizei strategice şi locul activităţilor de tip R&D s-ar putea

reprezenta schematic ca în figura 2.8
106
Competitivitate Forţa motrice
Planuri de
viitor
Direcţia
firmei
Analiză Strategii
profituri
Efort R&D
prognoză
Serviciul
Beneficii Beneficii
Rezultate
realizate anticipate
Capital
Investiţii necesar
Forţa financiară
Fig. 2.8 Integrarea activităţilor R&D în conducerea strategică a întreprinderii
La întrebările prezentate se pot da diferite răspunsuri în funcţie de

opţiunile de bază pentru care se optează. Dintre elementele ce trebuie luate
în calcul se pot enumera:
A. Strategie:
- dorim ca întreprinderea să se plaseze „la vârf”?
- dorim ca ea să-şi menţină sau să-şi lărgească piaţa de desfacere?
- de ce mijloace dispune pentru a-şi materializa opţiunea?
B. Forţa concurenţială:
- personalul, utilajele sunt la nivelul dorit?
107
- tehnologiile cheie sunt bine stăpânite?

- dispunem de toate celelalte tehnologii necesare?
C. Factori externi:
- există restricţii legate de legislaţia de protecţie a mediului?
- există o deplasare a cererii spre produse în serii mici,
individualizate?
Activitatea de tip R&D va trebui dezvoltată dacă răspunsul este

„DA” la primul şi ultimul grup de întrebări şi „NU” la cel de-al doilea.
Dezvoltarea mai rapidă sau mai lentă a activităţilor de cercetare
depinde de numeroşi factori, care ţin, dincolo de strategia adoptată de firmă,
de numeroşi factori interni sau externi, cum ar fi: factorii de piaţă, climatul
din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare.
Factorii de piaţă
a) factori favorizanţi:
- cererea de produse noi sau reproiectate;
- legislaţie din în ce mai strictă în domeniul protecţiei mediului
înconjurător;
- legislaţia în domeniul protecţiei consumatorului (siguranţă în
exploatare, termen de garanţie);
- necesitatea economisirii energiei;
- schimbarea structurii clienţilor.
108
b) factori de frânare:
- inerţia sau teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit
risc (mai ales la nivelul conducerii întreprinderii);
- lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;
- neacordarea unui timp suficient pentru finalizarea cercetărilor şi
cererea de rezultate imediate.
Climatul din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare
a) factori favorizanţi:
- considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;
- sprijin şi încredere din partea conducerii;
- existenţa unui colectiv de cercetare valoros şi preocuparea de a
angaja tineri cu o bună (înaltă) pregătire profesională;
- susţinerea activităţii de cercetare de către Guvern prin contracte
finanţate, facilităţi fiscale;
- accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie.
b) factori de frânare:
- nesusţinerea ei în cadrul întreprinderii, fiind considerată ca o sursă
de cheltuieli suplimentare;
- slaba cunoaştere la nivelul conducerii a capacităţii şi potenţialului
serviciilor de cercetare;
- birocraţia la nivel intern şi guvernamental;
- climat fiscal nefavorabil;
- lipsa de personal necalificat;
- fonduri insuficiente;
109
- dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate

academică” (alegerea temelor de cercetare doar prin prisma
interesului strict ştiinţific fără a lua în considerare interesele
comerciale ale firmei).
Structura sectorului de cercetare poate fi:
a) centralizată - cercetarea firmei se face în cadrul unui institut

centra,l ceea ce permite:
- o bună exploatare a bazei materiale;
- o structură echilibrată a echipelor formate (poate fi cooptat şi un
membru din firmă);
- un schimb mai bogat de idei dintre diverse echipe întrucât ele
lucrează împreună în acelaşi spaţiu;
- posibilităţile de a aborda atât teme de cercetare fundamentală,
aplicativă, cât şi de dezvoltare;
- o gestiune mai simplă.
b) structură descentralizată – se realizează în sectoare ataşate
firmei, ceea ce permite:
- o foarte bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţii pe lângă
care lucrează;
- o rezolvare mult mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;
- colective mici care nu sunt apte cercetării fundamentale şi nici celei
aplicative.
c) structură mixtă – reuneşte avantajele celorlalte două.
110
2.4.2 Interfaţa R&D- marketing

Obiectul final al activităţii de cercetare industrială constă în
maximizarea activităţii economice a firmei, prin crearea de noi produse sau
noi tehnologii pentru realizarea produselor. Valoarea rezultatelor se
apreciază până la urmă prin succesul pe piaţă al rezultatelor. Pornind de aici,
apare logică încercarea de a stabili o corespondenţă şi o interacţiune
permanentă între sectorul R&D şi cel de Marketing, o „interfaţă”. Utilizarea
interfeţei constă în aceea că influenţele interne şi externe la care este supusă
întreprinderea şi de care depind succesul sau insuccesul ei, profitul, sunt
percepute corect de unul sau celălalt din constituenţii sistemului care o
alcătuiesc.
Exemplu
Tendinţele de evoluţie a domeniului strict al tehnologiilor ce stau la

baza produselor nu vor fi bine percepute de către serviciul de marketing, tot
aşa cum tendinţele de evoluţie macro-economică vor „scăpa” unei analize
făcute în cadrul serviciului R&D. Asemenea tendinţe prezintă însă o
importanţă evidentă pentru ambele servicii şi de aceea transferul de
informaţii de la unul la altul, prin intermediul interfeţei este esenţial.
Factorii care au o influenţă semnificativă asupra interfeţei sunt:

1) tehnologici:
- descoperiri ştiinţifice şi invenţii;
- schimbări în procedeele de fabricaţie a produselor;
2) economici:
- perspectivele financiare (ale întreprinderii, în particular şi ale
sistemului economic, în general)
111
- tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă al produselor, care la un

moment dat părea să scadă drastic în toate domeniile, în perioada
„societăţii de consum”, lungindu-se din nou odată cu sensibilizarea
opiniei publice în conservarea resurselor, poluare etc. În prezent,
ciclul de viaţă este diferenţiat pe clase de produse. În domeniul
informaticii, în industria automobilelor el continuă să fie deosebit de
scurt. În cazul industriei automobilelor un rol important revine
legilor antipoluare şi eforturilor de a reduce consumul specific de
carburant;
- evoluţia viitoare a pieţelor, sub aspectul variaţiei cererii, sub
aspectul calitativ (structura cererii) şi cantitativ (dimensiunile pieţei),
a tendinţelor de evoluţie a cererii consumatorilor ca şi sub aspectul
climatului concurenţial.
3) ecologici:
- influenţa tot mai mare a mişcărilor ecologiste, ale căror eforturi de
conservare a mediului sunt din ce în ce mai mult susţinute de
consumatori, cu efectele de rigoare asupra cererii diferitelor produse
sau tipuri de produse;
- existenţa a tot mai numeroase acorduri de cooperare şi protocoale
internaţionale privitoare la utilizarea unor materii prime, poluare
transfrontalieră şi aşa mai departe.
4) culturali, sociali şi politici

- orientarea generală a întreprinderii, „cultura” specifică acesteia;
- sistemul de comunicare şi circulaţie a informaţiei din întreprindere;
112
- tendinţele şi reglementările de ordin politic;

- nivelul şi evoluţia nivelului de educaţie a consumatorilor.
Interacţiunea R&D – Marketing se manifestă în trei domenii

principale:
- informaţia;
- strategia;
- activitatea concretă;
Informaţia
Constă în culegerea şi analiza informaţiilor ce prezintă interes pentru

bunul mers al întreprinderii, cum ar fi pieţele şi segmentele de piaţă,
tendinţele consumatorilor, poziţia întreprinderii în raport cu produsele pe
care le realizează, situaţia concurenţială şi evoluţia ei, situaţia în domeniul
ştiinţific şi tehnologic.
Strategia
Atât marketingul cât şi cercetarea participă direct la elaborarea

strategiei întreprinderii, pornind de la tendinţele pieţei şi de la capacitatea
lor de a răspunde solicitărilor.
Activitatea concretă
Se referă la produse şi procese noi de fabricaţie, dezvoltare a

tehnologică a descoperirilor ştiinţifice, plan de producţie şi de vânzări,
circuite de distribuţie a producţiei.
113
O bună funcţionare a interfeţei permite întreprinderii să obţină

repede răspunsuri corecte la o serie de întrebări care să îi permită stabilirea
corectă a strategiei, cum ar fi:
 pe termen scurt:
 Cum se poate prelua cel mai repede şi cel mai eficient şi cum
se poate răspunde semnalelor emise de piaţă prin oferirea de
produse sau de procedee de fabricaţie noi?
 În ce măsură evenimentele care survin pe piaţă sau evoluţia
foarte rapidă a cererii acesteia obligă întreprinderea să
reacţioneze prompt şi, dacă da, în ce direcţie?
 pe termen mediu:
 Cum trebuie modificat nomenclatorul de produse şi portofoliul
de tehnologii al întreprinderii pentru ca să se poată răspunde
viitoarelor cereri ale pieţei?
 În ce măsură nomenclatorul de produse şi portofoliul de
tehnologii vor fi influenţate de modificările în climatul
economic, politic, organizatoric, cultural, ecologic din
interiorul întreprinderii şi din societatea unde ea îşi desfăşoară
activitatea?
 pe termen lung:
 În ce măsură evoluţiile de perspectivă ale pieţei şi ale
tehnologiei vor avea influenţă asupra activităţii întreprinderii şi
în ce sens?
114
 Ce şanse are întreprinderea de a utiliza tehnologiile de care

dispune pentru a-şi consolida şi mări, în timp, avantajul
concurenţial?
 Care sunt tendinţele puse în evidenţă de către marketingul
strategic cărora întreprinderea le poate răspunde cu succes şi ce
anume trebuie să mai facă în acest sens?
Un element care poate ilustra foarte bine interacţiunea între R&D şi

marketing este reprezentat de succesul pe piaţă a unui nou produs.
În ceea ce priveşte organizarea efectivă a interfeţei, trebuie
respectate o serie de recomandări:
- personalul care lucrează în departamentul R&D să facă un stagiu în
serviciul de Marketing;
- echipele ce iau decizii la nivel strategic în domeniul inovaţiei trebuie
obligatoriu să conţină membri din ambele departamente, dar şi din
celelalte departamente ale firmei (este de dorit);
- este utilă o şedinţă organizată de câteva ori pe an, la care să participe
şefii departamentelor R&D şi Marketing dar şi directorul firmei, la
care să se aprobe şi să se urmărească evoluţia temelor avute în studiu
la departamentul R&D;
- pentru fiecare fază a unui proiect trebuie stabilit care dintre cele
două departamente are coordonarea proiectului.
115
2.4.3 Fazele de realizare a unui produs nou

Realizarea unui produs nou se face în mai multe faze, în cadrul
cărora contribuţia diferitelor departamente este, pe rând, de maximă
importanţă. Aceste faze sunt:
1. detectarea unei noi nevoi (explicită sau implicită) exprimată de
piaţă. Rolul major îi revine marketingului.
2. stabilirea specificaţiilor – prin determinarea cererii pieţei,
Marketingul stabileşte implicit şi specificaţiile produsului.
Acestea nu pot fi întotdeauna acoperite de posibilităţile
întreprinderii. De asemenea, specificaţiilor cerute de piaţă li se
pot alătura altele, conexe, care stau în puterea întreprinderii de a
le realiza şi pe care piaţa nu le solicită pentru că nu vede
„conexiunea”. În ambele cazuri serviciului R&D îi revine sarcina
ca, pornind de la constatările Marketingului şi în colaborare cu
aceasta să contureze exact tabloul specificaţiilor noului produs.
Specificaţiile se stabilesc orientativ, urmând ca în etapele
ulterioare, odată cu dezvoltarea proiectului, să se stabilească
exact cum va arăta şi ce va face noul produs.
3. cercetarea şi conceperea noului produs – rolul departamentului
R&D este evident, Marketingul doar veghează ca produsul care
va apărea să nu „alunece” în raport cu specificaţiile iniţiale pe
seama unor idei noi ce par interesante celor de la cercetare.
Specificaţiile pe care produsul le va avea efectiv ţin cont de
restricţiile la care este supus (materii prime, tehnologii de
realizare, costuri). Echilibrul între operaţiunile cele mai
116
avantajoase sub aspectul viitoarei producţii şi cele care răspund

cel mai bine cerinţelor pieţei se pot stabili prin colaborarea dintre
R&D şi Marketing, Proiectare şi Producţie.
4. proiectarea – în această fază rolul R&D se diminuează, ceea ce
nu înseamnă că nu trebuie să rămână în contact direct cu
proiectul. Creşte rolul celor din secţiile de producţie cărora le
este destinat proiectul şi care pot contribui substanţial la buna sa
realizare.
5. producţia – rolul major aparţine secţiilor productive ale
întreprinderii. Cercetarea mai este solicitată doar pentru
corectarea unor „scăpări”. În schimb rolul serviciului de
Marketing creşte din nou, întrucât el va răspunde de
comercializarea bună a viitorului produs.
6. comercializarea, exploatarea, întreţinerea – serviciile de
Producţie şi de Marketing se situează pe primul plan dar
concluziile la care ele ajung din analiza confruntării produsului
cu piaţa vor trebui transmise şi spre R&D, întrucât, foarte
probabil, piaţa va începe să aştepte un nou produs şi specificaţiile
sale trebuie stabilite în funcţie de modul în care actualul produs
este primit pe piaţă.
Măsura în care utilizatorii sunt satisfăcuţi nu reprezintă doar o

validare a activităţii trecute a departamentelor interesate ci şi unul din
elementele de direcţionare a cercetărilor privind viitorul produs.
Aceste etape pot fi reprezentate sintetic sub forma unor diagrame,
fig. 2.9.
117
Fig. 2.9 Evoluţia unui produs în curs de concepţie şi contribuţia diferitelor departamente
a) evoluţia plajelor de performanţe a produsului de la perceperea cererii pieţei până la
realizarea efectivă a produsului;
b) ponderea responsabilităţii diferitelor departamente în concepţia şi realizarea produsului
Se observă că studiul de piaţă conduce la o paletă foarte largă de

caracteristici, care începe să se restrângă în cadrul studiului de fezabilitate şi
de concepţie a noului produs.
În această perioadă ponderea majoră revine Marketingului şi R&D,
dar în prima parte intervenind şi serviciul Producţie, Marketingul de vânzare
începe să se manifeste atunci când caracteristicile de performanţă sunt bine
fixate.
2.4.4 Evaluarea şi costurile activităţilor R&D

Evaluarea activităţilor de cercetare, a raportului între fondurile
investite aici şi beneficiile obţinute de pe urma lor, dimensionarea
118
investiţiilor în R&D, sunt unele dintre cele mai spinoase probleme

economice, întrucât corelaţiile nu sunt nici directe şi nici evidente.
2.4.4.1 Evaluarea generală a activităţii serviciilor de cercetare-

dezvoltare
În general, criteriile economice de evaluare, a oricărui domeniu,
sunt:
- criterii legate de producţie (cantitatea produsă sau parametrii
producţiei, cum ar fi: calitate, costuri, termene);
- criterii de progres (tehnologiile, mijloacele utilizate, gradul lor de
actualitate);
- oamenii cu punctele lor tari şi slabe.
În principiu, o asemenea metodă de evaluare ar trebui să se poată
aplica şi la activitatea de R&D cu toate că, de regulă, cercetătorii sunt primii
care se opun unor asemenea evaluări şi, în general, oricărei încercări de a
estima în bani (sau pe oricare altă scală) rezultatele muncii lor de cercetare.
a) Evaluarea prin produse (deşi activitatea de R&D nu produce nimic

tangibil), ar putea utiliza drept criterii:
- numărul de brevete depuse;

- numărul de articole publicate;
- numărul de teme realizate şi transpuse în producţie.
Obiecţiile principale aduse unei asemenea evaluări ar fi:

- nu toate brevetele, articolele sau temele transpuse în
producţie au aceeaşi valoare;
119
- lansarea pe piaţă, cu succes, a unui produs nou nu este

meritul exclusiv a R&D – aici mai intervin producţia, MK,
serviciul comercial;
- se încurajează tehnici incorecte, cum ar fi: semnarea unor
lucrări la care nu s-a participat efectiv, publicarea aceleiaşi
lucrări în periodice diferite.
b) Criteriile legate de organizarea producţiei şi de progres se pot

aplica la activitatea de R&D astfel:
1) planificarea cercetării - Se dau răspunsuri la următoarele

întrebări: Există (cercetarea)? Este făcută de cercetători şi doar
de ei?
2) metodele de dezvoltare şi conducere a unei teme - Există
metode instituţionalizate? Sunt ele realmente aplicate? În
cadrul lor se iau în considerare şi aspectele financiare? Se
urmăreşte cu prioritate satisfacerea beneficiarului?
3) evaluarea dotării - Există o concordanţă între teme şi dotarea
existentă?
c) Evaluarea personalului este o activitate deosebit de dificilă,

cercetătorii considerându-se, pe bună dreptate, deasupra unor criterii
standard de evaluare. O evaluare se poate totuşi face sub aspectul
productivităţii şi al competenţei.
120
Evaluarea sub aspectul productivităţii implică:

- timpul efectiv de lucru;
- profesionalismul şedinţelor (punctualitate, ordine de zi, dări
de seamă, decizii clare);
- raportul: timp dedicat activităţilor administrative/timp de
cercetare. Statistic se constată că timpul pentru alte activităţi
decât cercetare trebuie să fie sub 35%, dar că o scădere a sa
sub 20% este, de asemenea, nesatisfăcătoare dacă se doreşte
ca cercetătorul să fie implicat în problemele de serviciu şi să
facă o cercetare eficace.
2.4.4.2 Calculul rentabilităţii activităţii de R&D

Rentabilitatea se defineşte ca raport între profituri şi investiţii. În
ceea ce priveşte, însă, cercetarea trebuie avut în vedere că rezultatele
cercetării (cele reuşite) oferă întreprinderii posibilitatea de a progresa, restul
este treaba altor servicii (producţie, Marketing etc.).
Productivitatea serviciilor R&D se poate determina cu o relaţie de
forma:
Producţie (specifică serviciilor R&D)
Productivitate = Investiţii
Randamentul acestor servicii este:
Beneficii
Randament = Producţie (specifică serviciilor R&D)
Din relaţiile de mai sus rezultă:

Rentabilitate = Productivitate • Randament
121
Relaţia rentabilităţii este cunoscută sub denumirea „formula lui

Foster”. Aceasta are avantajul, pentru serviciile R&D, că ambii termeni din
dreapta sunt măsurabili în mod obiectiv.
În aceeaşi relaţia prin productivitate se înţelege cantitatea de nou,
progresul tehnic realizat în urma activităţii de cercetare, iar prin randament,
valoarea beneficiilor obţinute în urma transpunerii în practică a unui element
de noutate.
Aceste două mărimi au valori diferite pentru diverse ramuri
industriale. Astfel, în domeniile noi (microelectronică, medicamente,
materiale compozite etc.) productivitatea are valori foarte ridicate, în timp
ce în ramuri oarecum „stabilizate” (industria automobilului), productivitatea
este relativ scăzută, în schimb randamentul are valori mari. În general, se
poate admite că pe măsură ce o tehnologie tinde spre plafonare, eforturile de
a o îmbunătăţi cresc din ce în ce mai mult pentru un rezultat din ce în ce mai
modest. Chiar dacă sub raportul rentabilităţii, lucrurile stau încă bine
datorită unor randamente mari, scăderea continuă a productivităţii poate fi
un semnal deosebit de important pentru conducerea firmei, căreia îi
transmite că tehnologia respectivă, va fi, mai devreme sau mai târziu,
înlocuită de o alta principal nouă.
Atât productivitatea cât şi randamentul acceptă şi valori negative.
Productivitatea este nulă atunci când eforturile de cercetare nu mai conduc
spre nicio noutate tehnică. Valorile negative apar atunci când
întreprinderea, încercând să amelioreze un parametru al unui proces, o
face prin diminuarea valorilor unui alt parametru ajungând la o formulă pe
care, global, piaţa o apreciază mai puţin decât pe cea veche.
122
Exemplu
Un automobil căruia i s-a redus consumul de carburant la suta de

km, aceasta făcându-se pe seama unei pierderi substanţiale de putere la
acceleraţie.
Un randament negativ apare atunci când un produs, care

tehnologic este superior, aduce firmei mai puţini ban,i pentru că
performanţele suplimentare (a căror realizare a costat, atât ca cercetare, cât
şi ca realizare practică) nu interesează piaţa.
Exemplu
Situaţia apare azi, destul de frecvent, pe piaţa produselor

electronice, care este inundată de noutăţi, până la limita la care ele nu mai
reprezintă un atu la vânzare, sau atunci când, din dorinţa de a exploata la
maximum o nouă descoperire, se produce atât de mult încât piaţa se
saturează şi preţurile scad drastic.
Rezultă că o bună orientare, dirijare şi valorificare a activităţii de

cercetare este un element esenţial în buna funcţionare a firmei, mai ales în
şansele sale de a se situa pe o logistică ascendentă în domeniul său de
producţie.
Foster propune o listă de întrebări cu care se estimează dacă
lucrurile merg bine sau rău în R&D.
Aceasta este:
a) direcţia firmei urmăreşte în mod atent dinamica productivităţii

temelor de cercetare? Având în vedere înalta pregătire a
cercetătorilor şi statutul lor deosebit de multe ori, conducerea preferă
să adopte politica. „lasă că ştiu ei ce fac acolo”, care poate, uneori,
123
să ducă la rezultate catastrofale, pentru că cercetătorii au preferat să

se ocupe de ceea ce îi interesează pe ei personal şi nu de temele cu
caracter major pentru firmă;
b) costurile cercetărilor de dezvoltare şi timpii necesari scad sau

cresc? Dacă costurile cresc s-ar putea ca temele de cercetare să
vizeze domenii plafonate;
c) predomină temele vizând noi metode sau cele vizând noi produse?
Elaborarea de noi metode este şi ea un semn că logistica produsului
tinde să se plafoneze şi nu se mai poate face mare lucru acolo;
d) creşte numărul de brevete şi de noutăţi semnificative rezultate din

activitatea de cercetare? Dacă nu, şansele de a părăsi actuala
logistică în favoarea uneia noi scad considerabil;
e) care este atmosfera în laboratoarele de cercetare?
f) creşterea vânzării se realizează, mai ales, pe seama segmentării

pieţii? Pierderea unor segmente de piaţă poate fi un semnal de
plafonare a tehnologiilor folosite pe moment.
g) conducerea departamentului şi a temelor de cercetare se schimbă

frecvent fără rezultate palpabile? Explicaţia rezidă adesea într-o
politică greşită impusă de direcţia generală, la care cercetarea nu
poate răspunde, indiferent de eforturi şi de oamenii care controlează
aici activitatea. Poate fi vorba fie de opţiunea pentru un domeniu
plafonat, fie de o finanţare insuficientă, de o lipsă de preocupare
pentru a facilita contractul cercetătorilor cu noul existent pe plan
mondial etc.
124
h) au apărut firme mici care ocupă segmente importante de piaţă?

Este probabil că micile firme folosesc o tehnologie emergentă pe
care marile firme nu au adoptat-o încă, datorită inerţiei.
2.4.4.3 Finanţarea cercetării
Problemele majore ale gestionării activităţii de cercetare constau în

a alege temele care prezintă cel mai mare interes pentru firmă şi a le finanţa
în mod raţional. Sumele alocate pentru cercetare sunt mari şi ele cresc
continuu.
La nivel de firmă se pune problema să se stabilească ce fonduri se
pun la dispoziţia cercetării şi cum se distribuie acestea între diferitele
proiecte.
De-a lungul anilor s-au propus o serie de tehnici cu ajutorul cărora să
se rezolve dilemele legate de finanţarea cercetării. Dintre cele mai utilizate
în practică sunt:
- metode empirice de estimare a bugetului alocat;
- alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic;
- metode empirice de alegere a temelor de cercetare;
- metode multicriteriale de apreciere a temelor de cercetare.
Metode empirice de estimare a bugetului alocat
Pentru a stabili fondul global de bani alocat activităţilor de cercetare,

foarte frecvent se apelează încă la practici cu totul empirice, cum ar fi:
- alocăm cam tot atât cât alocă şi ceilalţi din ramura noastră
industrială;
- alocăm atât de mult cât ne putem permite;
125
- alocăm ceva mai mult decât anul trecut;

- alocăm astfel încât să optimizăm raportul între costul
cercetării şi rentabilitatea ei estimată (dar este infinit mai
simplu de calculat numărătorul fracţiei decât numitorul ei);
- alocăm în funcţie de rezultatele obţinute până acum de
cercetare.
Alocarea bugetului pe baza unui studiu sistemic
O cale mai raţională în stabilirea bugetului alocat activităţilor R&D

este determinarea acestuia pornind de la sursele de finanţare şi de la
rezultatele estimate, fig.2.10.
Buget pentru
Min. Industriilor
Alte ministere
Min. Ştinţei şi
Min. Apărării
cercetare
Naţionale
cercetării
Reinvestiţii în
activitatea de
Investiţii GUVERN
cercetare
Proiect de Impozite
dezvoltare
Investiţii
Răspunsul
pieţei
Fig. 2.10 Calculul bugetului R&D pornind de la sursele de finanţare şi de la rezultatele

estimate
126
Diagrama reprezintă un sistem cu feed-back: bugetul se stabileşte în

funcţie de sursele interne şi (eventual) externe de finanţare, cum ar fi
ministerele interesate, diversele fundaţii, dar şi în funcţie de rezultatele
estimate în raport cu productivitatea muncii şi cea a capitalului investit al
întreprinderii.
Metode empirice de alegere a temelor de cercetare
Pentru alegerea temelor de cercetare care pot fi finanţate din bugetul

disponibil există o multitudine de metode, atât empirice, cât şi formalizate
matematic.
Cele mai simplu sunt cele empirice ce folosesc randamente şi indici
de performanţă, metode care pe lângă avantajul simplităţii îl prezintă şi pe
acela de a fi universal aplicabile, indiferent de natura temelor ce se compară.
Diferenţa între randamente şi indici de performanţă este aceea că
randamentele sun mărimi adimensionale, în timp ce indicii de
performanţă au dimensiuni.
În mod curent, se calculează:
- raportul între investiţia în activitatea de cercetare şi investiţia
ulterior determinată de transpunerea industrială a rezultatelor
cercetării. Valoarea raportului trebuie să fie cât mai mare (pentru
ca investiţia totală să fie minimă). Practic raportul este subunitar;
- raportul între valoarea adăugată şi investiţia R&D (trebuie să
fie maxim);
- raportul între investiţia R&D şi costurile de fabricaţie a
viitorului produs, trebuie să fie cât mai mare pe seama diminuării
cât mai mult posibil a numitorului;
127
- raportul între beneficiile aduse în urma transpunerii în practică

a proiectului şi beneficiile aduse de produsele din aceeaşi clasă
fabricate în prezent.
Valorile obţinute se corelează, de regulă, cu un indice de

concordanţă, care se determină cu relaţia:
valoare • probabilitate de succes
Ic = finanţare optimă
în care: valoare = venit, beneficiu, economii scontate a se realiza;
- probabilitate = o estimare a succesului proiectului care poate fi
făcută pe considerente tehnice, economice, tehnico-economice. În
literatura de specialitate, produsul dintre valoare şi probabilitate se
cunoaşte sub numele de valoare estimată.
- finanţare optimă = cheltuieli, investiţii, costuri strict necesare
pentru realizarea temei de cercetare.
Indici de performanţă
1. Indicele Disman
Indicele Disman se determină cu o relaţie de forma:
 Ci 
P  Rt  Rc   
 1  r  
în care: P = valoarea netă actuală a proiectului;
Rt = probabilitatea de succes tehnic;
Rc = probabilitatea de succes comercial;
Ci = valoarea proiectului în anul i (din cei n pe care se va etala
proiectul);
128
r = rata de actualizare [100 de lei de peste 1 an sunt echivalenţi cu

100/(1+r) astăzi.
2. Indicele Hess
Indicele Hess se determină conform relaţiei:
n
P   C (t )  e jt dt
0
în care: n = numărul de ani pentru care se face calculul;

j = rata de actualizare instantanee.
Indicele Hess, căruia i se pot, eventual, asocia probabilităţile Rt şi Rc

din relaţia Disman, consideră funcţia C ca fiind continuă, ceea ce reprezintă
o reflectare mai corectă a realităţii. O prelucrare dinamică a ecuaţiei Hess
permite calculul lui P  f ( n) şi P  f ( j ) ceea ce, de asemenea, permite o
estimare mai bună a indicelui într-o paletă mai largă de condiţii.
Abordarea cu maximă responsabilitate a problemelor de finanţare a
cercetării va conduce la o finanţare echilibrată care va favoriza domeniile de
emergenţă, în timp ce o finanţare superficială va conduce la alocarea celei
mai mari părţi din fonduri la teme cu o productivitate scăzută, fig. 2.11.
129
Fig. 2.11 Alocarea resurselor de cercetare în funcţie de natura tehnologiei studiate
2.4.4.4 Concluzii
În principiu, operaţia de lansare a unui nou produs decurge în trei
faze:
- identificarea oportunităţilor de a realiza ceva nou;
- realizarea noului;
- transpunerea în practică.
Ideea noului poate proveni din partea serviciului R&D, a serviciului

tehnologic sau de la Marketing. Oricare ar fi sursa iniţială, ideea trebuie să
se materializeze într-un studiu care să analizeze:
- posibilitatea de a realiza o cercetare cu succes în domeniu;
- fezabilitatea tehnologică;
130
- posibilitatea de a realiza ideea în condiţii economice

avantajoase;
- direcţiile de valorificare în practică a ideii;
- riscurile implicate.
Dacă analiza conduce la un rezultat încurajator se decide lansarea

activităţii. Se stabilesc funcţiile pe care noul produs (tehnologie) poate sau
trebuie să le îndeplinească, costurile, segmentele de piaţă unde ar putea fi
valorificat, iar de aici se definitivează lista de caracteristici şi de funcţii pe
care produsul le va îndeplini efectiv. Tot acum se estimează volumul
viitoarei producţii şi eforturile ce vor trebui făcute pentru lansarea acesteia.
În paralel, serviciul R&D îşi desfăşoară activităţile specifice, se parcurg
fazele de cercetare, proiectare, se realizează prototipul. Studiul prototipului
permite, pe de o parte o îmbunătăţire a proiectului, prin eliminarea
eventualelor puncte slabe care s-au manifestat (atât în ceea ce priveşte
produsul, cât şi tehnologia de fabricaţie), iar pe de altă parte, oferă celor de
la Marketing elementele concrete de studiu a viitoarei sale pieţe, permite o
corectă organizare a serviciilor de vânzare, service în garanţie şi
postgaranţie etc.
Admiţând că toate testele au fost trecute cu succes se trece la cea de-
a treia fază, transpunerea industrială.
Serviciului R&D îi revine acum obligaţia de a pregăti un nou produs,
celor de la serviciile productive de a-l realiza pe cel existent, eventual
aducând perfecţionări şi adaptări, iar serviciului de Marketing rolul de a
dezvolta pieţele existente şi eventual de a găsi sau chiar a crea altele noi.
În continuare se vor prezenta etapele de creare a unui nou produs.
131
1. Detectarea unei nevoi
2. Specificaţii
3. Cercetare
4. Concepţie
9. Măsura satisfacţiei
utilizatorului
5. Proiectare
6. Producţie
7. Comercializare
8. Utilizare, întreţinere
2.5 Prognoza tehnologică
2.5.1 Definire
Prognoza se defineşte ca fiind evaluarea probabilă, stabilită în mod
ştiinţific, a evoluţiei calitative şi cantitative a unui domeniu într-un interval
de timp (numit orizontul prognozei) şi stabilirea evoluţiilor şi stărilor
posibile ale domeniului, precum şi probabilităţile asociate lor, cu scopul de
a face faţă în mod inteligent şi eficient schimbărilor existente şi a celor
132
previzibile, de a permite aprecierea consecinţelor de viitor ale deciziilor

luate acum.
După domeniul pe care îl abordează prognoza, se deosebesc
următoarele tipuri de prognoze:
- prognoza tehnologică, cea care se ocupă de evoluţia tehnologiilor şi
a produselor;
- prognoza economică, cea care se ocupă de evoluţia unei economii;
- prognoza socială, se ocupă de evoluţia societăţii în ansamblul ei.
Prognoza economică se face pe baza rezultatelor pe care i le oferă

prognoza tehnologică, iar prognoza socială se realizează pe baza
rezultatelor prognozelor economice.
Sistemul are şi feed-back, în sensul că o anumită evoluţie socială va
influenţa şi evoluţia tehnologică.
Modul de interactivitate între prognoze şi modificările de tehnologie
sunt ilustrate în fig. 2.12.
133
Optimizarea sistemului
actual
Nevoi Tehnologia
sociale Structura Funcţiile prezentă
actuale nevoilor tehnologiei
actuale prezente
Studii de Schimbări
Schimbări impact tehnologice
sociale
Prognoză Prognoză
socială tehnologică
Structura Funcţiile
Nevoi viitoare a tehnologiei Tehnologia
viitoare nevoilor viitorului viitoare
Planificarea viitorului
sistem
Fig. 2.12 Corelaţia între prognoze şi evoluţia tehnologică
2.5.2 Tehnici de prognoză

Cea mai importantă clasificare împarte tehnicile de prognoză în:
- cantitative;
- calitative.
Tehnicile cantitative se fac, de regulă, pe orizonturi scurte de timp şi

vizează evoluţii strict cantitative (de exemplu: cu cât va creşte producţia şi
vânzarea autoturismelor Dacia Logan în următoarele 12 luni). Ele se
bazează pe extrapolarea datelor din trecut spre viitor (de cele mai multe ori
134
critică). Sunt folosite de majoritatea întreprinderilor (din ţările dezvoltate) şi

în mod deosebit de cele mici şi mijlocii.
Tehnicile calitative se referă la orizonturi medii şi lungi şi vizează
domenii de maximum interes ale unei firme sau chiar ale unui stat. Îşi
propun să determine modificările pe care le-ar suferi elementele unei situaţii
date sau chiar situaţia în totalitate. Modificările se vor exprima cantitativ cel
puţin sub forma unor probabilităţi. Sunt folosite de marile corporaţii, de
Guvern, alături de cele cantitative.
Tehnicile calitative permit urmărirea evoluţiei domeniilor
tehnologice şi a tehnologiilor, apariţiei „rupturilor” şi modalităţilor de a face
faţă unor asemenea situaţii.
Ambele categorii de tehnici s-au dezvoltat în paralel cu evoluţia
tehnicii de calcul, ele fiind extrem de laborioase.
Alegerea uneia dintre tehnicile de prognoză se face în funcţie de o
serie de factori, cum ar fi:
- orizontul de timp;
- gradul de detaliere;
- natura deciziei;
- stabilitatea sistemului;
- cost;
- precizie;
- uşurinţă de aplicare.
135
Orizontul de timp
Alegerea orizontului de timp se face în funcţie de scopul urmărit.

Este cel mult egal cu cel pe care se resimt efectele deciziilor pe care le vom
lua în momentul aflării rezultatelor studiului de prognoză.
Se preferă orizonturile de timp scurte şi medii în locul celor lungi.
Uneori viitorul ne interesează în cadrul unei perioade date de timp,
alteori ca o succesiune de perioade mai scurte, asupra cărora dorim
informaţii distincte.
Gradul de detaliere
Unele departamente vor fi interesate de evoluţia viitoare a fiecărui

produs în parte (de exemplu: serviciul de marketing), iar altele de evoluţia
pe ansamblu (serviciul de planificare strategică).
Natura deciziei
Pentru un manager, este important să se evidenţieze, cât mai repede

posibil, momentul în care un proces îşi schimbă evoluţia pentru a lua
măsurile corespunzătoare. În vederea adaptării la schimbare cei de la
planificare sunt interesaţi de a vedea cum variază în timp tendinţele
domeniului şi dacă tendinţele actuale pot fi extrapolate sau îşi vor schimba
natura.
Stabilitatea sistemului
Sistemele stabile evoluează după alte legi decât cele turbulente, iar
diferitele tehnici de prognoză răspund mai bine uneia sau celeilalte situaţii.
136
Costul
Costul implicat de activitatea de prognoză depinde de metoda aleasă.

Între factorii de cost care se iau cel mai frecvent în considerare se
evidenţiază:
- costul de punere la punct a metodei;
- costul de actualizare a metodei şi a datelor;
- costurile de realizare propriu-zisă a prognozei;
- costurile de comparare a rezultatelor cu cele ale altor metode
utilizate în paralel.
Precizia
Depinde de scopul urmărit, de metoda aleasă şi de orizontul de timp.

Uneori o eroare de 10% este mai mult decât satisfăcătoare, alteori o eroare
de 5% poate duce la rezultate catastrofale. Orizontul de timp influenţează
întotdeauna la fel precizia: cu cât orizontul creşte, cu atât precizia scade.
Precizia metodei mai depinde şi de volumul de date cu care se începe
studiul. Este de dorit ca acesta să fie cât mai mare, dar exigenţele diferitelor
metode nu sunt aceleaşi.
Uşurinţa de aplicare
Răspunsurile oferite de tehnicile de prognoză sunt mai uşor sau mai

greu utilizate în funcţie de stilul de lucru, metodele proprii fiecărei
întreprinderi şi uneori chiar serviciul, de aceea se recomandă adoptarea
acelor tehnici de prognoză care să se apropie cel mai mult de metodele
instituţionalizate şi acceptate în mediul respectiv. De asemenea, pentru o
137
decizie care trebuie adoptată repede se alege o altă metodă decât pentru o
decizie care nu este presantă.
2.5.3 Metode cantitative de previziune

Pentru a se realiza o prognoză cantitativă trebuie să dispunem de un
număr de valori măsurate, care au fost culese la momente diferite din
trecut. Se obţine astfel şirul X(t). Pe baza valorilor X(i) cu i=1..t, t fiind
momentul prezent, se pot calcula valorile estimate pentru perioada sau
perioadele următore, S(t+1), S(t+2),..,S(t+n). În tabelul 2.3 se prezintă
schema de corespondenţă a variabilelor.
Tabelul 2.3
Valorile măsurate, valorile prognozate şi perioada de raportare

Valori măsurate Valori
prognozate
X(t-
X(1) X(2) X(3) … X(t) S(t+1 S(t+2)
Valori 1)
Perioada 1 2 3 … t-1 t t+1 t+2
momentul
actual
Din cele prezentate rezultă:

S(t+1)=F X(1),X(2),..,X(t) (2.1),
tehnicile diferind una de alta prin modul în care se construieşte funcţia F.

Un alt element interesant îl reprezintă eroarea estimării, care se poate
stabili riguros atunci când, odată cu scurgerea timpului, evenimentul
prognozat a avut loc. Eroare se poate calcula cu o relaţie de forma:
e  t  1  S (t  1)  X (t  1) (2.2)
138
De cele mai multe ori, pentru a putea însuma erorile negative cu cele
pozitive şi a obţine o eroare medie având o valoare proporţională cu
mărimea absolută a erorilor, se lucrează cu pătratele acestora.
Prognoza cantitativă se realizează, de regulă, fie cu ajutorul
tehnicilor de regresie, fie cu metodele de prognoză prin filtraj adaptiv.
a) Tehnicile de regresie
Tehnicile de regresie caută să găsească o ecuaţie matematică pentru

a descrie variaţia,
X=f(t) (2.3).
Metoda cea mai cunoscută este metoda celor mai mici pătrate. Ideea
de bază a metodei constă în a găsi o funcţie,
Y=f(t) (2.4)
astfel încât,
 Y (t )  X (t )  min ,
2
(2.5)
însumarea fiind făcută pentru toate valorile „t” disponibile. Ca urmare este
vorba de o funcţie continuă, care, pe o reprezentare grafică X=f(t), să treacă
cât mai aproape de toate punctele.
Având un şir de „n” puncte X(t) se poate deduce, relativ uşor,
funcţia care să respecte condiţia 2.5, cu remarca ca funcţia să fie o dreaptă
de forma,
Y=a+bt (2.6)
în care coeficienţii „a” şi „b” se determină cu relaţiile:
139
n  X  t     X     t 
b ,
n t 2    t 
2
(2.7)
a
 X   b  t  .
n
Problema este că, foarte adesea, variaţia în timp a fenomenului
studiat nu este lineară. În acest caz se poate proceda în două moduri diferite.
1. Se presupune că funcţia care descrie fenomenul este o
polinomială, de tipul
y  a  bt  ct 2  dt 3  ...
(2.8)
coeficienţii a, b, c, d,… fiind calculaţi cu ajutorul unor relaţii similare cu
2.7. este necesar ca numărul de puncte de care dispunem să fie mai mare
decât gradul maxim al polinomului. Se remarcă faptul că, pe măsură ce
gradul polinomului creşte, curba calculată se aşază din ce în ce mai bine
peste punctele experimentale, la limită reproducându-le fidel.
Pentru studiile de prognoză aplicarea regresiei polinomiale este
deosebit de riscantă, mult mai eficientă fiind cea de-a doua cale.
2. Se aleg mai multe funcţii care mai întâi se „liniarizează”, după
care se calculează „a” şi „b” cu relaţiile 2.7.
b
De exemplu: funcţia Y  a  , se va liniariza prin schimbarea de variabilă
X
1
X'  devenind Y  a  bX ' .
X
Numărul funcţiilor ce se pot liniariza cu uşurinţă este în jur de 10.
Se calculează pentru fiecare dintre funcţiile alese suma pătratelor abaterilor
şi se alege funcţia pentru care se găseşte valoarea minimă a acestei sume
140
(criteriul lui Gauss). O altă manieră de alegere constă în a calcula indicele

de concordanţă între mulţimea punctelor X(t) introduse şi a punctelor Y(t)
calculate cu funcţia aleasă, optând în final pentru funcţia care are indicele
cel mai bun. Cele două metode conduc la rezultate apropiate, dar nu
întotdeauna identice.
b) Metode de prognoză prin filtraj adaptiv
O primă metodă, foarte simplă, este cea a mediilor mobile. Fie „n”
valori trecute pe bază cărora se caută valoarea pentru perioada imediat
următoare:
 X  t   X  t  1  ...  X  t  n  1 
S  t  1  
n
(2.9)
Când s-a ajuns la timpul (t+1) şi se caută noua valoare S(t+2) se va
elimina din şir valoarea cea mai veche, care a servit la calcularea lui S(t+1),
care se înlocuieşte cu X(t+1) ş.a.m.d.
Dezavantajul metodei constă în aceea că toate valorile trecute
influenţează în mod egal prognoza, ceea ce nu este real. Se poate
presupune că evoluţia în perioada imediat următoare va depinde de
evoluţiile din imediata apropiere decât de cele foarte vechi. De aceea, de
regulă, se preferă o metodă modificată, cunoscută sub numele de metoda
netezirii exponenţiale, pe baza căreia valoarea prognozată se determină cu o
ecuaţie de forma:
S  t  1   X  t    1    X  t  1   1    X  t  2    1    X  t  3
2 3
(2.10)
în care α este un coeficient cu valori între 0 şi 1.
141
O valoare mare pentru „α” va mări ponderea ultimelor date, iar o

valoare mică va face, din contră, ca tot şirul X(i) să intervină în mod
aproape egal în estimarea lui S.
Problema care se ridică este de a calcula eroarea Δ, sau pentru cazul

genera, în care,
S  t  1  W  t   X  t   W t  1  X t  1  ... (2.11)
pe W(i), care este ponderea afectată a lui X(i).

Metoda cea mai simplă de calcul a lui W(i) este cea a filtrajul
adaptiv. Schema de principiu a metodei este prezentată în fig. 2.13
X(i) Prognoză
Calculul S(t+1)
Reglarea ponderii
W(i)
Δ Eroarea
Sistemul X(t+1)
real
Fig. 2.13 Schema de principiu a calculului coeficientului W(i)
Exemplu
Fie o succesiune de 20 de date privind stările trecute ale sistemului.

Ne propunem să calculăm starea următoare folosind un număr mai mic de
date, cele din trecutul apropiat, fie ele în număr de cinci.
Rezultă, S (21)  W (20)  X (20)  W (19)  X (19)  ...  W (16)  X (16) ,
unde valorile W(i) sunt necunoscute.
Ne propunem să le calculăm pornind mai întâi de la calculul lui S(6)
pe baza lui X(1)..X(5), luând pentru W(i), în lipsa a ceva mai bun,
142
W(1)=W(2)=…W(5)=1/5. Se obţine un S(6) care va fi comparat cu X(6), iar

eroarea de prognoză ne va permite să-l recalculăm pe W(i), introducând
întotdeauna un „coeficient de adaptare”, k. Reluând iteraţia până la
sfârşitul şirului şi apoi revenind la începutul său cu un nou k, se ajunge în
final la un set de parametri care permit o previziune bună. Iteraţiile
succesive de-a lungul şirului şi apoi din nou de la începutul şirului nu sunt o
problemă pentru un calculator electronic şi s-au creat programe
specializate care realizează toate operaţiile.
2.5.4 Metode calitative de previziune

Metodele calitative de previziune au o serie de caracteristici, cum ar
fi:
- fac apel la experţi;
- rezultatul prognozelor nu este o valoare numerică sau o descriere
detaliată a situaţiei noi, ci o conturare a tendinţelor şi a limitelor în
care va evolua sistemul studiat.
Există mai multe tehnici de prognoză tehnologică, dintre care cele

mai importante sunt:
- metoda curbelor logistice (curbe în S);
- spaţiul transferurilor de tehnologie;
- metoda curbelor de substituţie şi de progres tehnic;
- metoda morfologică;
- metoda Delphi;
- metoda scenariilor.
a) Metoda curbelor logistice
O tehnologie se naşte atunci când cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice o

permit, se dezvoltă în măsura în care produsul ei răspunde unei nevoi
143
sociale şi dispare atunci când o altă tehnologie mai performantă o elimină pe

ea, ca atare, sau pe produsul pe care îl fabrică.
Studiile au arătat că evoluţia unei tehnologii ca şi a unui produs de
altfel, urmează întotdeauna aceeaşi traiectorie, descrisă matematic de o
funcţie de tip logistic, vezi figura (2.14)
p
y (2.12)
1  a  bx
în care: p este plafonul (valoarea maximă a lui y spre care funcţia se apropie
tangenţial când x tinde spre infinit;
a,b – parametrii de care depinde înclinarea părţii ascendente a
logisticii faţă de axa Ox şi ordonata la origine:
p
a  1, (2.12)
y0
în care y0 este valoarea iniţială a lui y.
Fig. 2.14 Evoluţia unei tehnologii după o curbă logistică
În cazul unei tehnologii, y este constituit, fie din performanţele

tehnologiei (număr de unităţi de produs în unitatea de timp pe plan naţional
144
sau mondial, ponderea ocupată pe piaţă), fie a produselor ei (viteza în cazul

mijloacelor de transport, memoria internă în cazul calculatoarelor), iar x
este timpul.
Pe logistică (vezi figura 2.14) se disting următoarele zone:
 OA = perioada de iniţiere, tehnologia este nouă, încă nu este bine
pusă la punct şi nu s-a impus;
 AB = perioada de dezvoltare, tehnologia este în plin avânt şi se
impune;
 BC = perioada de plafonare, tehnologia şi-a atins limitele;
 CD = perioada de extincţie, tehnologia este eliminată.
Pentru tehnologii, logistica corespunde tehnologiilor emergente,

evolutive, mature şi în declin.
Câteva elemente definitorii ale fiecăreia din aceste categorii sunt
prezentate în tabelul 2.4.
Tabelul 2.4
Caracteristicile tehnologiilor de pe logistică

Tehnologii
Emergente Evolutive Mature În declin
Caracteristici
Grupul Consum de
Rămân
Comportarea Cumpărători cu Cumpărătorilor masă;
cumpărătorii
cumpărătorilor Venituri mari; este tot mai Saturare a
foarte fideli;
larg; pieţii
Calitate
Calitate foarte Calitate mai
mediocră;
Diferenţiere; bună; Norme slabă decât a
Evoluţia Inexistenţa
Fiabilitate respectate de produselor
produsului standardelor;
bună; toţi concurente
Modificări
producătorii; apărute;
frecvente;
Mici, acoperite
Riscuri Înalte; Mici; -
de creşterea
145
rapidă;
Mici pe seama
Profituri Investiţiilor Mari; În scădere; Foarte mici;
mari;
Numeroase
Concurenţă Scădere a
Concurenţă Câteva firme; firme, fără
prin preţuri; concurenţei;
experienţă;
Supracapacitate
Supracapacitate; Subcapacitate; Capacitate
pronunţată;
Serii scurte; Serii mari; optimă; Serii
Fabricaţie Circuite
Multă mână de Începere mari; Costuri
specializate de
lucru; automatizare; optimizate;
vânzare
Segmentarea
Reclamă foarte pieţii;
Reclamă
Comercializare susţinută; Diversificare; Reducere piaţă;
susţinută;
Costuri mari; Prelungire
ciclu de viaţă
Practic, evoluţia după logistică este universală. Deosebirile apar

dincolo de panta logisticii, în aceea că unele tehnologii (produse) cunosc
perioade foarte lungi de maturitate (procedeul SOLVAY de fabricare a
sondei calcinate, care este neschimbat din 1860), iar altele nici nu ajung la
maturitate din cauza apariţiei unor noutăţi la intervale foarte scurte de timp
(calculatoarele electronice au cunoscut 4 generaţii în mai puţin de 40 de
ani).
Sub aspect economic, cheltuielile de lansare a unei tehnologii devin
foarte mari dacă lansarea se face prematur. Se prezintă în fig. 2.15 o schiţă o
efectelor economice ale unei noi tehnologii.
146
Fig. 2.15 Efectele economice ale unei tehnologii

a) – evoluţia unei tehnologii după o logistică tipică;
b) – efectele economice.
Curba trasată continuu (1) reprezintă situaţia „normală” a unei

noi tehnologii lansate la timp. Eforturile financiare încep în momentul I,
înainte de momentul 0 (fig. 2.15) când se lansează noua tehnologie. În
perioada I-F se fac cercetări fundamentate (care nu sunt foarte costisitoare)
apoi, în F-G, studii în instalaţii pilot şi semi-industriale, care presupun
eforturi financiare mult mai mari. În perioada G-A’ eforturile financiare se
materializează în investiţii, care însă încep să fie acoperite din producţia
tehnologiei noi. În domeniul A’-B’-C’ beneficiile sunt substanţiale, apoi în
147
C’-D’ ele scad. Când beneficiile tind spre zero (punctul D), tehnologia nu
mai este interesantă economic şi se renunţă la ea.
Eforturile financiare totale sunt reprezentate de suprafaţa
cuprinsă între curba I-F-G-A’ şi axa Ox, iar beneficiile totale între curba
A’-B’-C’-D’ şi axa Ox . o condiţie de succes a tehnologiei este ca totalul
beneficiilor să depăşească totalul cheltuielilor. Succesul este cu atât mai
notabil cu cât diferenţa între suprafaţa de deasupra axei Ox şi cea de sub
axa Ox va fi mai mare.
Dacă se încearcă o lansare prematură a tehnologiei, atunci când
condiţiile nu sunt încă bine pregătite (curba 2), eforturile financiare sunt
mult mai mari, pentru a suplini elementele încă nepuse la punct. În
schimb beneficiile nu sunt mai mari. Un exemplu în acest sens a fost
avionul franco-britanic Concorde în cazul căruia beneficiile nu au reuşit să
acopere eforturile de cercetare-proiectare.
Dacă tehnologia este lansată cu întârziere (curba 3) eforturile
financiare sunt mai mici, deoarece o bună parte din problemele din sfera
cercetării au fost deja rezolvate, dar şi beneficiile sunt mai mici, întrucât
punctul D nu poate fi nicicând împins spre dreapta, el depinzând de
următoarea tehnologie.
De regulă, situaţia se întâlneşte în cazul tehnologiilor pe care ţările
puternic dezvoltate le vând ţărilor din lumea a III-a, tehnologii care nu sunt
vândute decât atunci când, în ţara de origine, au depăşit punctul B de la
logistică.
Concluzia este că rezultatele economice bune se obţin doar dacă
activităţile legate de noua tehnologie sunt lansate la momentul oportun.
148
b) Spaţiul transferurilor de tehnologie
Se pune problema de a afla când este momentul optim pentru a lansa

noua tehnologie şi care din direcţiile de evoluţie a tehnologiei este cea mai
probabilă. Răspunsul este dat de o schemă logică de raţionament numită
„spaţiul transferurilor de tehnologie”, care cuprinde 8 trepte:
1. resurse ştiinţifice – sunt cuprinse ultimele noutăţi din ştiinţa
fundamentală, cunoştinţe încă neaplicate în practică. Orice
tehnologie nouă va trebui să pornească de aici;
2. resurse tehnologice – brevete de invenţii, utilaje noi, tehnici de
lucru noi;
3. tehnologii elementare – se elaborează în institutele de cercetări de
inginerie tehnologică şi în institutele de proiectări. Utilajele noi şi
tehnicile de lucru noi sunt „asamblate” astfel încât să alcătuiască un
flux tehnologic principal nou;
4. sisteme tehnologice – noul flux tehnologic se integrează într-un
proces complet de producţie, ataşându-i-se fluxurile tehnologice
corespunzătoare proceselor auxiliare şi de deservire.
Treptele 1-4 corespund „nivelului tehnologic”; deasupra lui se
plasează alte patru trepte care alcătuiesc „nivelul consecinţelor”:
5. aplicaţii –vizează posibilităţile de a valorifica produsele noii
tehnologii întrucât ele condiţionează dezvoltarea viitoare a
tehnologiei;
6. mediul ambiant – se studiază consecinţele apariţiei noii tehnologii
asupra structurii ramurii industriale căreia îi aparţin, balanţei între
subramuri;
149
7. sistemul social – se urmăresc efectele asupra economiei naţionale şi

a balanţei între ramuri, a problemelor de apărare, sănătate,
demografie;
8. societate – conţine consecinţele pe plan mondial.
Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie, de jos în sus, în

scopul prognozării evoluţiilor viitoare ale tehnologiilor poartă numele de
„prognoză explorativă”. Urcând fiecare treaptă se pot estima, atât timpul
necesar, cât şi eforturile umane şi materiale necesare pentru atingerea treptei
superioare.
Circulaţia de sus în jos poartă numele de „prognoză normativă”. Se
pleacă de la necesităţi şi se stabilesc măsurile ce trebuie luate, tehnologiile
ce trebuie dezvoltate pentru ca necesităţile respective să poată fi satisfăcut,
eventual ţinând cont şi de factorul timp.
În cazul celor 8 etape se va urmări:
8 – societate = obiective globale;
7 – sistemul social = obiective naţionale;
6 – mediul ambiant = misiuni ce trebuie realizate;
5 – aplicaţii = sarcini ce trebuie realizate;
4 – sisteme tehnologice = adaptarea sistemelor tehnologice la noile
sarcini sau crearea de sisteme tehnologice noi (nevoi);
3 – tehnologii elementare = adaptarea tehnologiilor (subsisteme);
2 – resurse tehnologice = studiul posibilităţilor şi limitelor
tehnologice;
1 – resurse ştiinţifice = cunoştinţe ştiinţifice necesare (operaţii
unitare de cercetare).
150
În practică, cele două metode de prognoză se îmbină, în sensul că în

cadrul unei prognoze explorative de la un punct se poate coborî pe o scară
„paralelă” într-o prognoză normativă ş.a.m.d.
37. În România, indicatorul de utilizare extensivă se determină ca

raport dintre:
a) producţia efectivă şi capacitatea de producţie;
b) timpul cât un utilaj a funcţionat efectiv şi timpul maxim avut la
dispoziţie din perioada considerată;
c) valoarea adăugată şi numărul mediu de personal angajat.
38. Gradul de valorificare a materiei prime se determină ca raport

între:
a) valoarea adăugată şi numărul mediu de personal angajat;
b) valoarea adăugată şi volumul de activitate;
c) volumul de activitate şi valoarea adăugată;
d) volumul de activitate şi numărul mediu de personal angajat.
39. Investiţiile cu rezultate nemateriale se concretizează în:

a) activitatea de cercetare dezvoltare;
b) studii de piaţă;
c) investiţii pentru protecţia mediului;
d) recrutare şi formare de specialişti.
40. Gradul de înnoire a echipamentului se determină ca raport dintre:

a) investiţia maximă anuală şi volumul de activitate;
b) investiţia minimă anuală şi volumul de activitate;
c) investiţia medie anuală şi volumul de activitate;
d) investiţia maximă anuală şi volumul mediu de activitate.
151
41. Poziţia concurenţială a întreprinderii se estimează în raport cu

următoarele criterii:
a) fracţiunea de piaţa stăpânită de întreprindere;
b) capacitatea de a aduce repede încasări considerabile;
c) gradul de control asupra tehnologiilor;
d) costurile de producţie.
42. Se vor evita tehnologiile emergente care implică:

a) timp de punere la punct foarte lung;
b) grad de risc foarte pronunţat;
c) un potenţial incert;
d) stabilitatea riscurilor de nereuşită.
43. Factorii principali care determină întreprinderea să promoveze

noul sunt:
a) nevoia de a păstra (dezvolta) poziţia ocupată de întreprindere pe
piaţă;
b) obligativitatea de a se alinia la cerinţele legislative şi sociale;
c) recesiunea;
d) pentru a face faţă unor scumpiri ale materiilor prime.
44. Inovarea industrială este condiţionată de:

a) o strategie clară a întreprinderii;
b) o bună motivaţie a celor ce se ocupă de creativitate;
c) existenţa unor proceduri clare şi corecte;
d) crearea unor echipe mici;
e) existenţa unui climat concurenţial.
45. Pentru ca procesul de creativitate să se desfăşoare în condiţii bune

este necesar să existe:
a) o circulaţie bună a informaţiei;
b) cunoaşterea bună a pieţei şi a cerinţelor ei;
c) un contact strâns cu comunitatea ştiinţifică;
d) acceptarea ideilor ciudate;
e) o bună motivaţie a celor ce se ocupă de aşa ceva.
152
46. Dintre factorii care încurajează activitatea de inovare se

evidenţiază:
a) conducerea întreprinderii;
b) o legătură strânsă cu clienţii;
c) o fixare şi delimitare clară a obiectivelor întreprinderii;
d) existenţa unor studii de prognoză;
e) alcătuirea unor echipe interdisciplinare.
47. Factorii care frânează activitatea de inovare sunt:

a) conducerea întreprinderii;
b) o concentrare excesivă a eforturilor asupra îmbunătăţirii
produselor;
c) recesiunea economică;
d) dificultăţi de comunicarea şi de informare;
e) incertitudini privind cererea noului produs.
48. În funcţie de categoriile de factori care influenţează introducerea

noului, firma poate opta pentru următoarele strategii:
a) reducerea costurilor în raport cu concurenţa;
b) aducerea costurilor la nivelul concurenţei;
c) realizarea unor produse diferite de cele ale concurenţei;
d) cucerirea de noi pieţe;
e) concentrarea pe un anumit segment de piaţă.
49. Întreprinderea care este activă în raport cu noul este:

a) închisă;
b) deschisă;
c) stabilă;
d) inovantă.
50. Întreprinderea care susţine permanent noul este:

a) închisă;
b) deschisă;
c) stabilă;
d) inovantă.
153
51. Întreprinderea opusă la nou este:

a) închisă;
b) deschisă;
c) stabilă;
d) inovantă.
52. Inovarea care vizează aspecte interne ale întreprinderii,

îmbunătăţind performanţele, este:
a) inovare de produs;
b) inovare de proces;
c) inovare de adaptare;
d) inovare de ameliorare.
53. Inovaţiile care schimbă total sistemul pornind de la alte principii

sunt:
a) inovaţii de adaptare;
b) inovaţii de ruptură;
c) inovaţii de ameliorare;
d) inovaţii revoluţionare.
54. Principiul „cantitatea naşte calitate” se aplică la:

a) metoda Delphi;
b) metoda Gordon;
c) metoda Brainstorming;
d) metoda Morfologică.
55. Membrii grupului se aşază la o masă rotundă, astfel încât să se

vadă, în cazul:
a) metodei Delphi;
b) metodei Brainstorming;
c) metodei Gordon;
d) metodei Phillips 66.
56. Feed-back-ul de opinie este principala caracteristică a:

a) metodei Delphi;
b) metodei Brainstorming;
c) listelor de control;
154
d) metodei Phillips 66.
57. Anonimatul răspunsurilor individuale este asigurat în cazul:

a) metodei Brainstorming;
b) metodei Delphi;
c) discuţiei în Panel;
d) Reuniunea Phillips 66.
58. Reinformarea se întâlneşte în cazul:

a) metodei Brainstormig;
b) metodei Morfologice;
c) Sinectica;
d) metodei Delphi.
59. Liderul serveşte interesele grupului, expertul este reprezentantul

problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de rezolvat în
cazul:
a) metodei Delphi;
b) metodei Gordon;
c) metodei Brainstorming;
d) reuniunii Phillips 66.
60. Analogia directă, personală, simbolică şi magică sunt variante ale:

a) Sinecticei;
b) reuniunii Phillips 66;
c) metodei Delphi;
d) discuţiei în Panel.
61. Grupul este format din şase participanţi sau din echipe a câte şase
participanţi în cazul:
b) metodei Delphi;
c) Sinecticei;
d) reuniunii Phillips 66.
62. O variantă a metodei Phillips 66 este:

a) discuţia în Panel;
155
b) tehnica carnetului colectiv;

c) metoda 6.3.5;
d) listarea.
63. Metoda care prevede participarea a şase persoane, care trebuie să

scrie câte trei idei în câte cinci minute este:
a) Brainstorming;
b) Brainwriting;
c) Phillips 66;
d) Gordon.
64. Emiterea de idei alternează cu critica lor în cazul:

b) metodei Brainwriting;
c) reuniunii Phillips 66;
d) metodei Gordon.
65. Din categoria metodelor de asociere liberă a ideilor fac parte:

a) Catalogul;
b) metoda Morfologică;
c) metoda Matriceală;
d) Matricea descoperirii;
e) Gândirea Zen şi Satori.
66. Dobândirea de cunoştinţe noi fără a se avea în vedere o aplicaţie

practică anume se realizează în cazul:
a) cercetării fundamentale;
b) cercetării aplicative;
c) cercetării de dezvoltare.
67. Studiile de piaţă, analizele de cost, producţia de probă sunt

considerate ca fiind activităţi de:
a) cercetare fundamentală;
b) cercetare aplicativă;
c) cercetare de dezvoltare;
d) nu sunt activităţi de cercetare.
156
68. Factorii de piaţă favorizanţi pentru dezvoltarea activităţii de

cercetare – dezvoltare sunt:
a) cererea de produse noi;
b) necesitatea economisirii energiei;
c) schimbarea structurii clienţilor;
d) lipsa unei orientări precise a activităţii în domeniul cercetării;
e) legislaţia în domeniul protecţiei consumatorilor.
69. Factorii de piaţă care frânează dezvoltarea activităţii de cercetare –

dezvoltare sunt:
a) teama de a se implica în activităţi ce comportă un anumit risc;
b) lipsa unei orientări precise a activităţii din domeniul cercetării;
c) schimbarea structurii clienţilor;
d) cerea de rezultate imediat.
70. Climatul din întreprindere vizavi de activitatea de cercetare are ca

factori favorizanţi:
a) considerarea activităţii de cercetare ca o investiţie;
b) existenţa unui colectiv de cercetare valoros;
c) accesul cercetătorilor la centre externe de mare tradiţie;
d) dorinţa excesivă a cercetătorilor de a dispune de „libertate
academică”.
71. Structura centralizată a sectorului de cercetare permite:

a) o bună exploatare a bazei materiale;
b) o gestiune mai simplă;
c) o rezolvare mai rapidă o problemelor curente ale producţiei;
d) posibilităţi de a aborda teme de cercetare fundamentală,
aplicativă şi de dezvoltare.
72. Structura descentralizată a sectorului de cercetare permite:

a) o bună exploatare a bazei materiale;
b) o rezolvare mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;
c) colective mici care nu sunt apte nici cercetării fundamentale,
nici cercetării aplicative;
157
2.7 Rezumat
Inovarea industrială se defineşte ca fiind transferul unei idei noi sau
a unui nou concept până la stadiul final al unui nou produs acceptat de piaţă.
Creativitatea reprezintă capacitatea de identifica legături noi între
elementele aparent fără legătură între ele, ca fiind punctul de plecare a
inovării.
Inovarea industrială este influenţată de factori care favorizează
activitatea de inovare şi de factori care frânează această activitate.
Tipurile de inovare industrială se clasifică în funcţie de obiectul
inovării (de produs, de proces), după gradul de intensitate tehnologică (de
ameliorare, de adaptare, de ruptură) şi după impactul asupra industriei şi
după gradul de influenţare a pieţei (de fond,nişe comerciale,curentă,
revoluţionară).
Generarea de idei noi este favorizată de o serie de tehnici şi metode
de stimulare a creativităţii(metode intuitive, analitice, de lucru, asociative
sau deductive, metode fundamentale de creaţie).
Un rol important în inovarea industrială îl joacă cercetarea
dezvoltarea.
Cercetarea poate fi fundamentală, aplicativă şi de dezvoltare.
Activitatea de R&D este influenţată de numeroşi factori interni şi externi,
care o pot favoriza sau frâna.
Operaţia de lansare a unui produs nou decurge în trei faze:
identificarea oportunităţilor de a realiza ceva nou, realizarea noului şi
transpunerea în practică.
158
Prognoza se defineşte ca fiind evaluarea probabilă a evoluţiei

calitative şi cantitative a unui domeniu într-un interval de timp şi stabilirea
evoluţiilor şi stărilor posibile ale domeniului, cu scopul de a face faţă
schimbărilor existente şi a celor previzibile, de a aprecia consecinţele de
viitor ale deciziilor luate în prezent.
Prognoza poate fi tehnologică, economică şi socială.
Tehnicile de prognoză pot fi cantitative (tehnici de regresie, metode de
prognoză prin filtraj adaptiv) şi calitative (metoda curbelor logistice, spaţiul
transferurilor de tehnologie, metoda scenariilor).
159
Tema 3
TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII
3.1 Dobândirea avantajului concurenţial

3.1.1 Noii veniţi
3.1.2 Rivalitatea între firmele concurente în sector
3.1.3 Produsele noi
3.1.4 Furnizorii
3.1.5 Clienţii
3.2 Tehnologia şi avantajul concurenţial
3.3 Strategia tehnologică a întreprinderii
3.3.1 Diferenţierea prin costuri
3.3.2 Diferenţierea prin unicitate a produselor
3.3.3 Concentrarea pe un anumit segment de piaţă
3.5 Rezumat
Obiectivele temei:
Se prezintă factorii care conduc la producerea unor schimburi în
activitatea unei întreprinderi; tipuri de achiziţie din exterior a tehnologiilor;
elemente definitorii pentru avantajul concurenţial al întreprinderii şi rolul
tehnologiei în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţial, precum şi
strategia tehnologică a întreprinderii şi poziţionarea strategică a acesteia.
160
3.1 Dobândirea avantajului concurenţial
Avantajul concurenţial se defineşte ca fiind valoarea suplimentară

pe care o firmă o poate crea pentru clienţii săi în raport cu costurile de
producţie aferente produsului.
În acest sens, întreprinderea poate să ofere produse mai bune şi mai
performante decât cele ale concurenţilor, la preţuri echivalente cu ale
acestora sau poate să ofere produse cu aceleaşi caracteristici cu cele ale
concurenţilor, dar la preţuri mai mici.
Pentru crearea avantajului concurenţial întreprinderea poate să
adopte următoarele strategii:
- impunere prin costuri (mai mici);
- impunere prin produse mai performante;
- dominarea doar a unui segment de piaţă.
Principalele forţe de tip concurenţial care acţionează pe o piaţă sunt

prezentate în figura 3.1.
161
Noii veniţi
Furnizorii
Clienţii
Concurenţii
din sector
Produsele noi
Fig. 3.1 Forţele de tip concurenţial din cadrul unui sector
Prin sector se înţelege mulţimea firmelor care fabrică produse ce pot

fi substituite unul de celălalt şi între care un beneficiar poate alege.
3.1.1 Noii veniţi

Asupra noilor veniţi acţionează o serie de elemente defavorizante,
cum ar fi:
- economiile de scală;
- protecţia produselor preexistente prin brevete;
- imaginea de marcă;
- nevoia de capital;
- costuri de reconversie;
- accesul la circuitul de distribuire;
- costuri de fabricaţie mai mari;
- riposta din partea celor ce ocupă deja sectorul;
- politica economică a guvernului.
162
Economiile de scală
Factorul de scală este un coeficient cu care costul unitar de

fabricaţie a unui produs scade pe măsură ce creşte numărul de unităţi din
produsul respectiv realizate în unitatea de timp şi în aceeaşi unitate
economică.
Noii veniţi sunt obligaţi, fie să intre de la început cu o capacitate
mare de producţie (dificil), fie să înceapă cu o capacitate mai mică, ceea ce
înseamnă costuri mai mari de producţie.
Aceste dezavantaje pot fi contracarate de noii veniţi printr-o
diversificare mult mai accentuată a produselor oferite, precum şi prin
reducerea costurilor de producţie ca urmare a valorificării complete şi
complexe a materiilor prime folosite.
Imaginea de marcă
Este unul dintre cele mai mari handicapuri al unui nou venit şi îl
poate depăşi prin practicarea unor preţuri promoţionale la produsele sale,
pentru o perioadă de timp.
Situaţia este mai favorabilă dacă noul venit are o imagine de marcă
într-un sector apropiat.
Nevoia de capital
O parte din capitalul necesar este implicat în activităţi cu un

coeficient mare de risc (reclamă susţinută, activităţi de R&D), o altă parte
este destinată creării de stocuri, acoperirii pierderilor de lansare (cauzate de
preţuri promoţionale), creditelor acordate clienţilor. Uneori capitalul necesar
163
este disponibil la bănci, dar redistribuirea lui în alt sector va atrage prime
mari de risc plătite băncilor.
Costuri de reconversie
Prin schimbarea produsului realizată de o firmă, cu unul nou, uneori

se impun costuri suplimentare din partea consumatorilor, pentru reciclarea
forţei de muncă (de exemplu pentru un utilaj).
Accesul la circuitele de distribuire
Pătrunderea se poate face prin acordarea de facilităţi distribuitorilor,

prin convertirea reţelei vechi (atunci când este posibil), prin crearea propriei
reţele.
De regulă, vechii producători au relaţii bune şi de lungă durată cu
distribuitorii, ceea ce îngreunează şi mai mult sarcina noilor veniţi.
Costuri de fabricaţie mai mari
Vechii producători au acces la surse de materii prime mai ieftine sau

amplasate mai aproape, beneficiază de efectele „curbei de experienţă” (atât
în producţia propriu-zisă, cât şi în distribuţie, comercializare, activităţile de
logistică). De asemenea, vechii producători dispun de venituri în lichidităţi
considerabile (pe seama curbei de experienţă şi a segmentelor de piaţă
deţinute) ce pot fi reinvestite în echipamente noi şi tehnologii performante.
Efectul curbelor de experienţă poate fi anihilat prin:
- inovaţii la nivelul produsului sau al tehnologiei lui de fabricaţie
(care conduc la o nouă curbă de experienţă);
- piaţa poate să se îndrepte spre o cerere uşor diferită unde, din nou,
curba de experienţă se reia de la zero;
164
- unele firme pot duce o politică de îmbunătăţire continuă a

produselor, ceea ce conduce la produse noi care justifică preţurile
mai mari.
3.1.2 Rivalitatea între firmele concurente în sector

Rivalitatea se materializează prin manevre în vederea ocupării
unei poziţii privilegiate pe piaţă folosind o tactică bazată pe concurenţă la
nivelul preţurilor, publicitate, lansarea de produse noi, ameliorarea
activităţilor de service, garanţii oferite clientelei.
Rivalitatea este determinată de:
- ritmul de creştere al sectorului;
- gradul de diferenţiere între produsele diferitelor firme;
- raportul între puterea firmelor concurente;
- strategii diferite ale firmelor.
Ritmul de creştere al sectorului
Pe măsură ce logistica tinde să se plafoneze, concurenţa devine din

ce în ce mai accentuată. Lupta vizează, mai ales, împărţirea pieţii.
În cazul unui sector în expansiune, firmele fac eforturi pentru a
creşte odată cu el. Concurenţa nu se manifestă.
Gradul de diferenţiere între produsele diferitelor firme
Gradul de diferenţiere tinde să se reducă odată cu ajungerea

produsului la maturitate. Din acest moment diferenţierea se face doar prin
preţul produsului sau prin service-ul care-l însoţeşte.
165
Raportul între puterea firmelor concurente
Când firmele sunt de putere apropiată, fiecare va încerca pe o cale

sau alta, să se ridice deasupra celorlalte. Acesta va conduce la o varietate de
acţiuni de tip concurenţial, iar sectorul are o structură instabilă.
Dacă în sector este o firmă care domină, aceasta va impune o
anumită disciplină (prin intermediul unui preţ director) de la care celelalte
nu îşi permit să se abată.
Strategii diferite ale firmelor
O firmă mare, bazată pe acţiuni, trebuie să obţină un anumit

beneficiu pe capitalul investit (obligată de acţionarii săi).
O firmă mică, cu un singur proprietar, îşi permite beneficii mai mici,
atât cât să-i asigure existenţa şi independenţa. Aceste firme pot crea
„necazuri” firmelor mari.
Firmele din exteriorul ţării, care beneficiază de alte condiţii (cost al
materiilor prime şi al forţei de muncă, fiscalitate etc.) pot fi concurenţi
foarte puternici.
O firmă care doreşte implantarea sa pe o piaţă străină (considerând
că îi măreşte prestigiu) poate să renunţe, pe acea piaţă, la rentabilitate şi ca
urmare destabilizează firmele existente pe piaţa respectivă.
3.1.3 Produsele noi

Permanent, într-un anumit domeniu, apar produse care realizează
aceleaşi funcţii, dar pornind de la principii diferite de cele folosite de
produsele standard.
166
La un moment dar, unul din aceste produse va reuşi să se impună pe

piaţă, în defavoarea celor deja existente. Momentul impunerii este greu de
estimat.
Unele produse rezistă mult timp pe palierul de plafonare, altele sunt
înlocuite înainte de plafonare (produsele din industria calculatoarelor
electronice).
Factorii care favorizează produsele de înlocuire sunt:
- nivelul preţurilor;
- costurile de conversie;
- disponibilitatea clienţilor de a achiziţiona produse noi.
Nivelul preţurilor la noile produse sunt, adesea, sensibil mai mici

decât la cele vechi.
Costurile de conversie, atât la producător, cât şi la utilizator ar
trebui să fie cât mai mici, noul produs ar trebui să se încadreze în sistemul în
care înlocuieşte vechiul produs cu modificări minime ale sistemului.
3.1.4 Furnizorii
Măsura în care se poate negocia cu furnizorii de materii prime va
reprezenta unul din factorii determinanţi ai situaţiei concurenţiale.
Elementele cu influente majore sunt:
- diversificarea tehnologiilor de realizare a produselor;
- gradul de concentrare al furnizorilor;
- existenţa materiilor prime înlocuitoare;
- importanţa pentru furnizor a cantităţilor solicitate;
- importanţa materiei prime şi posibilitatea de a o stoca;
167
- riscul de integrare în aval;

- gradul de standardizare a produselor;
- fidelitatea faţă de furnizor.
Diversificarea tehnologiilor de realizare a produselor are ca efect

diversificarea cererii de materii prime si ca urmare furnizorii sunt mai puţin
solicitaţi (mai abordabili).
Gradul de concentrare al furnizorilor

Ca regula generală, dacă firmele furnizorilor sunt mai mari decât
cele ale beneficiarilor, furnizorii îşi impun condiţiile mai uşor.
Concentrarea apare în cazul acelor materii prime care sunt
indispensabile unor anumitor ramuri industriale, iar producţia globală a
acestor materii prime este controlată (exemplu: OPEC, producătorii de
cafea, de cacao etc.).
Unele mari concerne industriale au obţinut beneficii uriaşe prin
controlul unui produs intermediar esenţial, care le-a permis să controleze o
întreagă filieră industrială.
Existenţa unei materii prime înlocuitoare este un factor care

acţionează în defavoarea furnizorilor.
Exemplu
În cazul băuturilor răcoritoare a existat o concurenţă puternică

între furnizorii de zahăr şi cei de îndulcitori sintetic, care a slăbit puterea
furnizorilor, în ciuda faptului că ei reprezentau firme mult mai puternice
decât cele ale clienţilor lor.
168
Importanţa pentru furnizori a cantităţilor solicitate

Furnizorul va favoriza pe cel ce-i solicită cantităţile cele mai mari
din produsul realizat.
Importanţa materiei prime şi posibilitatea de a o stoca

Dacă este o materie primă de maximă importanţă şi care nu se poate
stoca, puterea furnizorului este foarte mare (exemplu: Renel, Distrigaz etc.).
Riscul de integrare în aval, care ar diminua concurenţa între
producătorii care apelează la acelaşi furnizor. Furnizorii nu sunt avantajaţi
de integrare, nici din aval, nici din amonte.
Gradul de standardizare al produselor dezavantajează pe furnizori,
în raport cu beneficiarii. Standardizarea nu dă posibilitatea furnizorilor de a
se diferenţia.
Fidelitatea faţă de furnizor

Ea poate determina furnizorul să ofere anumite facilităţi.
Politica unei firme de a se aproviziona alternativ de la mai mulţi
furnizori poate slăbi puterea acestora de a negocia preţurile.
3.1.5 Clienţii
Clienţii vor lupta întotdeauna pentru o reducere a preţurilor şi o
îmbunătăţire a calităţii şi a serviciului, profitând în acest scop de lupta
concurenţială dintre întreprinderile producătoare.
Clienţii sunt un factor determinant prin doua elemente:
- forţa de negociere;
- sensibilitatea la variaţii de preţ.
169
Forţa de negociere
Este influenţată de următorii factori:

- concentrarea clienţilor în raport cu concentrarea firmelor
producătoare, îi avantajează pe clienţi(dacă este mai mare) sau pe
producători;
- cantităţile cumpărate, cu cât sunt mai mari, cu atât creşte puterea de
negociere a clienţilor în defavoarea firmelor furnizoare care sunt
obligate să ţină seama de client.
Sensibilitatea la variaţii de preţ
Modul în care cantităţile cumpărate se modifică în funcţie de oricât

de mică variaţie a preţului depinde de:
- diferenţa de performanţe pe care noul produs le prezintă în raport cu
cel vechi şi măsura în care ele răspund unor nevoi reale ale
cumpărătorului; în cazul în care mai mulţi furnizori au produse cu
diferenţe foarte mici ale performanţelor, clientul va alege produsul
cu preţul mai mic;
- profitul pe care îl obţine cumpărătorul la noul produs, direct sau
indirect. Pentru un produs „obişnuit” dacă cumpărătorul va obţine pe
urma lui un profit considerabil, el va fi mai puţin sensibil la preţ,
deoarece va avea şi interesul să îşi protejeze cumva furnizorul;
- imaginea de marcă a firmei producătoare reduce, de regulă,
sensibilitatea la o mărire a preţurilor de vânzare şi o accentuează în
cazul unei reduceri a acestora. Imaginea de marcă mai permite
170
furnizorului să îşi „aleagă” oarecum clienţii, ceea ce echilibrează

raportul.
3.2 Tehnologia şi avantajul concurenţial
O problemă cheie este aceea de a identifica tehnologiile care

contribuie la întărirea poziţiei concurenţiale şi de a şti dacă o nouă
tehnologie se justifică sau nu a fi achiziţionată şi introdusă în întreprindere.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru a
fi realmente utilă firmei în lupta de a-şi menţine poziţia concurenţială sunt:
- noua tehnologie trebuie să permită reducerea costurilor sau
diferenţierea produselor;
- avansul tehnologic pe care-l conferă firmei trebuie să fie durabil;
- tehnologia trebuie să acţioneze asupra acelor factori care permit
firmei să avanseze sub raport concurenţial ( de exemplu o
tehnologie care este sensibilă la economia de scală va favoriza mai
mult întreprinderea cu o producţie foarte mare, decât pe o alta cu o
producţie mică, chiar dacă ea este adoptată de ambele firme);
- trebuie să confere, celui ce o adoptă primul, avantaje concurenţiale
care să se menţină (cel puţin parţial) şi după ce alte firme au
adoptat-o;
- trebuie să influenţeze pozitiv structura de ansamblu a
întreprinderii (eventual a întregului domeniu);
171
Tehnologiile care restructurează un domeniu sunt cele care prezintă

cel mai mare interes. Ele vor fi acelea care înlocuiesc un produs sau
procedeu cu unul mai bun şi mai ieftin.
Viteza de înlocuire va depinde de raportul dintre calitatea şi preţul
noului produs şi al celui înlocuit, cât şi de costurile de înlocuire.
Tehnologiile care nu îndeplinesc condiţiile prezentate nu prezintă
interes pentru firmă, iar uneori pot avea chiar efecte negative asupra
poziţionării sale concurenţiale.
3.3 Strategia tehnologică a întreprinderii
Prin strategie se înţelege ansamblul relaţiilor pe care

întreprinderea, în calitate de subsistem, doreşte să le stabilească cu
sistemul căruia îi aparţine, respectiv cu sectorul industrial în care îşi
desfăşoară activitatea.
Elementele care determină poziţionarea strategică a întreprinderii
sunt:
- gama de produse realizate;
- piaţa/pieţele vizată/e;
- modul de distribuţie şi de comercializare a produselor;
- volumul vânzărilor;
- tehnologiile folosite;
- activitatea de R&D şi achiziţiile de tehnologie;
- sistemul financiar-contabil.
172
Strategia tehnologică a întreprinderii este calea pe care ea o alege

pentru a-şi dobândi, dezvolta şi apoi utiliza tehnologiile.
Strategia tehnologică trebuie să aducă răspuns la întrebările:
- ce tehnologii să adoptăm şi să utilizăm?
- cât de avansate tehnologic trebuie să fie ele?
- ce pondere trebuie să aibă tehnologiile noi?
Decizia trebuie luată şi în funcţie de caracteristicile sectorului din

care face parte întreprinderea.
În ceea ce priveşte alegerea unei tehnologii emergente sau
îmbunătăţirea unei tehnologii ajunsă la maturitate, decizia este greu de luat.
Ca regulă generală, tehnologiile emergente sunt mai promiţătoare şi
productivitatea activităţii de cercetare este în cazul lor foarte mare.
Riscul major constă în incertitudinea privitoare la performanţele lor
reale.
Asupra alegerii tehnologiei pot influenţa o serie de factori, cum ar
fi:
- efectul de scală, poate fi determinat pentru că o anumită tehnologie
devine interesantă peste un anumit prag;
- curba de învăţare;
- gradul de standardizare (tendinţa de creştere în timp);
- capacitatea produsului de a accepta diferenţieri (cazul
autoturismelor);
- segmentarea pieţei;
173
- caracteristicile noului produs (dacă pe piaţă sunt două produse cu

aceleaşi funcţii, dar care se bazează pe principii diferite, va fi ales
produsul care implică costuri de achiziţie şi de exploatare mai mici);
Tehnologiile firmei, precum şi pe cele pe care dorim să le

introducem, se vor analiza ţinând cont de trei opţiuni:
- diferenţierea prin costuri;
- diferenţierea prin unicitate a produselor;
- concentrarea pe un anumit segment de piaţă.
În tabelul 3.1 se prezintă caracteristicile strategiilor pe care le poate

adopta firma.
Tabelul 3.1
Caracteristicile strategiilor
Strategia Produse Procedee
- reducerea costurilor
- coborârea pe curba de
produselor prin
experienţă pentru
reducerea
consumuri;
consumurilor
diferenţiere prin costuri - creşterea
specifice, prin
productivităţii muncii;
simplificarea
- sporirea economiilor
metodelor de
de scală.
fabricaţie, logistică etc.
- tehnologii cu grad
- dezvoltarea de produse înalt de precizie, cu un
diferenţiere prin unicitatea de calitate superioară, control foarte strict,
produselor cu caracteristici mai mai flexibile şi
bune. capabile de a
personaliza produsele.
- dezvoltarea de produse - metode care să
concentrarea pe un
care au doar realizeze produsele
segment de piaţa prin
caracteristicile exact la nivelul
preţuri
necesare pentru solicitat de segmentul
174
satisfacerea unui de piaţă avut în

segment limitat şi vedere.
specific de piaţă.
- realizarea unui produs
mai bun pentru - metode care să
concentrarea pe un segmentul de piaţă permită maximizarea
segment de piaţă prin considerat superior valorii adăugate
diferenţiere celor ale concurenţilor pentru un anumit
care vizează obiective segment de clientelă.
mai largi.
3.3.1 Diferenţierea prin costuri

Constă în a utiliza cât mai mult efectele curbei de experienţă, o
reducere a tuturor pierderilor, atât la nivelul tehnologiei, cât şi al
cheltuielilor generale ale întreprinderii, optimizarea cheltuielilor în
domeniu, cercetării, reclamei, desfacerii, service-ului.
Service-ul
Reducerea costurilor devine preocuparea dominantă a conducerii.

Dacă obiectivul este atins, se înregistrează o creştere semnificativă
a beneficiilor (deoarece preţul de vânzare rămâne cel determinat de
costurile medii ale sectorului) şi o întărire a poziţiei sale în raport cu
firmele concurente.
De asemenea, firma este avantajată în lupta cu clienţii puternici
deoarece ei pot solicita reducerea preţului până la valoarea cea mai mică
oferită de producătorii sectorului. Dar dacă firma are deja cele mai mici
preţuri, această cerinţă nu o mai afectează.
Şi poziţia în raport cu furnizorii este mai bună, deoarece costurile
scăzute permit o flexibilitate mai mare şi o dependenţă mai scăzută a
poziţiei concurenţiale de o eventuală creştere a preţurilor materiilor prime.
175
Scăderea costurilor constituie şi o barieră puternică în faţa noilor

veniţi şi slăbeşte ameninţare produselor de înlocuire, diferenţa între ele şi
produsul oferit fiind din ce în ce mai mică.
Dominaţia prin costuri se poate realiza concret, sub aspect
tehnologic, pe două căi:
- folosirea celei mai bune tehnologii, ceea ce se poate obţine prin
investiţii masive (este aplicată de firme cu putere economică mare);
- găsirea unei alte metode de fabricaţie pe care ceilalţi concurenţi nu
au adoptat-o din inerţie sau din neştiinţă (exemplu: introducerea
fabricaţiei pe bandă rulantă de către firma FORD a condus la o
reducere însemnată a costurilor de asamblare a automobilelor).
Producerea la costuri scăzute ridică o serie de probleme:

- întreprinderea trebuie să reinvestească mereu, ceea ce este dificil în
cazul sectoarelor cu o tehnologie foarte dinamică. De aceea ea se va
limita la un număr relativ restrâns de clase de produse pe care nu îşi
poate permite să le personalizeze prea mult;
- progresul tehnologic riscă să facă noile investiţii ale firmei
ineficiente, prin prisma poziţiei de lider sub aspectul costurilor,
înainte ca ele să fie amortizate;
- imitarea de către firmele concurente;
- incapacitatea de a sesiza că piaţa solicită un produs nou;
- ridicarea globală a costurilor, prin creşterea preţurilor la materiile
prime, a salariilor, care să anuleze eforturile firmei şi să avantajeze
176
firmele care au optat pentru dominaţia prin intermediul produselor

diferenţiate.
3.3.2 Diferenţierea prin unicitate a produselor

Strategia de a oferi un produs sau un serviciu care să poată fi apreciat
ca unic în sectorul respectiv se poate realiza:
- printr-o concepţie originală a produsului (exemplu: automobilul
Citroën cu suspensia hidraulică reglabilă);
- un anumit aspect (toate firmele de automobile care au adoptat fiecare
o „linie” proprie pentru caroserie);
- performanţe specifice;
- un sistem de service mai eficient decât al concurenţei;
- o fiabilitate deosebită (automobilele marca Volvo, Mercedes);
- uşurinţa de a găsi piese de schimb.
Este bine ca o firmă să se diferenţieze prin cât mai multe din

elementele prezentate.
Diferenţierea prin unicitate a produselor asigură următoarele
avantaje:
- clienţii sunt fideli firmei pentru că apreciază produsele sale,
acordând o atenţie mai mică raportului dintre preţul produsului
apreciat şi cel oferit de concurenţă;
- beneficiile mari obţinute permit să se facă faţă pretenţiilor
furnizorilor;
177
- limitează puterea cumpărătorilor care nu găsesc pe piaţă un alt

produs cu acelaşi ansamblu de caracteristici şi funcţii şi ca urmare nu
vor exercita presiuni asupra preţului.
Diferenţierea prin unicitate nu trebuie să neglijeze preocupările în

ceea ce priveşte reducerea costurilor de producţie, numai că ordinea de
importanţă este alta.
Condiţiile necesare adoptării strategiei de diferenţiere prin unicitate
sunt:
- capacitate notabilă în domeniul R&D, pornind chiar de la cercetarea
fundamentală, o organizare bună a activităţilor din domeniu;
- o tradiţie a firmei în domeniul respectiv însoţită de existenţa unor
oameni deosebit de competenţi, atât la nivelul tehnologiilor de bază
şi de diferenţiere, cât şi a tehnologiilor auxiliare;
- existenţa unui prestigiu al firmei în domeniul calităţii producţiei şi al
soluţiilor tehnologice de avangardă, care să dea încredere
cumpărătorilor în produsele oferite;
- cointeresarea personalului pornind de la criterii calitative şi mai
puţin de la cele cantitative (oferirea de avantaje care să atragă
oamenii inventivi, savanţii, inginerii, muncitorii cu o calificare foarte
înaltă).
Riscurile asociate diferenţierii prin unicitatea produselor sunt:

- de la un anumit prag, diferenţa de preţ poate deveni mai importantă
decât avantajele oferite;
178
Acest aspect variază de la un sector la altul. De exemplu avioanele

Boeing s-au impus prin performanţe, în ciuda unor diferenţe considerabile
de preţ.
În cazul utilajelor care prin defectare ar produce pagube mari
întreprinderii, se preferă utilajele care au o fiabilitate mare cu toate că sunt
mai scumpe.
În ţările sărace (cum este cazul şi României în prezent), pentru
majoritatea produselor factorul unicitate contează mai puţin decât cel al
preţului.
- gradul de unicitate poate dispărea rapid pe seama imitării soluţiei

adoptate, dacă ea se dovedeşte agreată de cumpărător;
- pot să apară schimbări de modă sau de legislaţie, care să fie în
contradicţie cu elementul de unicitate propus de firmă şi, în acest
caz, tot avantajul ei concurenţial dispare.
Exemplu
Motoarele de automobil în doi timpi, mai ieftine şi mai uşor de

exploatat şi de întreţinut, cu randamente termice mai bune, dar care au
dispărut practic odată cu introducerea unor legislaţii antipoluante, căreia
motoarele nu i-au putut face faţă.
3.3.3 Concentrarea pe un anumit segment de piaţă

Această strategie poate cuprinde fie dominaţia prin costuri scăzute,
fie prin individualizarea produsului, ambele măsuri vizând însă strict un
anumit segment al pieţei. Este vorba de un anumit client, de o gamă de
produse sau o piaţă limitată geografic.
Dacă firma apreciază că poate servi acel segment într-un mod mai
eficace decât restul concurenţilor, atunci îşi va dirija strategia către el.
179
Exemplu
Firmele de soft care s-au profilat exclusiv pe produse program vizând

editoare de texte, programe de gestiune a bazelor de date (Word, Perfect,
Excel).
Riscurile provin din faptul că firmele concurente pot oferi produse,

care să satisfacă deplin segmentul ales de piaţă, se pot crea de către firme
concurente segmente şi mai mici de piaţă în cadrul segmentului ales şi astfel
ele vor beneficia de avantajele scontate de firma în discuţie.

73. Structura descentralizată a sectorului de cercetare permite:
d) o bună exploatare a bazei materiale;
e) o rezolvare mai rapidă a problemelor curente ale producţiei;
f) colective mici care nu sunt apte nici cercetării fundamentale,
nici cercetării aplicative;
g) o bună corelaţie cu planurile de activitate ale unităţilor pe lângă
care lucrează.
74. Dintre factorii economici care au o influenţă semnificativă asupra

interfeţei R&D – Marketing se pot evidenţia:
a) perspectivele financiare;
b) tendinţa de evoluţie a ciclului de viaţă a produselor;
c) nivelul educaţiei consumatorilor;
d) sistemul de comunicare şi circulaţie a informaţiei din
întreprindere;
e) evoluţia viitoare a pieţelor.
75. Rolul major îi revine Marketingului în următoarele faze de

realizare a unui produs nou:
a) detectarea unei noi nevoi;
b) stabilirea specificaţiilor;
c) cercetarea şi conceperea noului produs;
180
d) comercializarea, exploatarea, întreţinerea.
76. Evaluarea generală a activităţii de cercetare – dezvoltare se poate

face prin:
a) evaluarea prin produse;
b) evaluarea personalului;
c) criterii legate de organizarea producţiei şi de progres;
d) evaluarea cererii pe piaţă a produselor.
77. Evaluarea sub aspectul productivităţii se face în cazul activităţii de

cercetare – dezvoltare în baza următorului criteriu:
a) evaluarea prin produse;
b) criterii legate de organizarea producţiei şi de progres;
c) evaluarea personalului.
78. Rentabilitatea activităţii de R&D se defineşte ca:

a) raport între profituri şi investiţii;
b) raport între producţie şi investiţii;
c) raport între beneficii şi producţie.
79. Productivitatea are valori negative atunci când:

a) eforturile de cercetare nu mai conduc spre nicio noutate tehnică;
b) ameliorarea parametrului unui proces conduce la diminuarea
valorilor unui alt parametru, ajungând la o formulă mai puţin
apreciată de piaţă;
c) un produs superior tehnologic aduce firmei mai puţini bani.
80. Finanţarea cercetării se face aplicând:

a) metode empirice de estimare a bugetului alocat;
b) studiu sistemic de alocare a bugetelor;
c) metode empirice de alegere a temelor de cercetare;
d) metode multicriteriale de apreciere a temelor de cercetare.
81. „Se alocă activităţii de cercetare cam tot atât cât alocă şi ceilalţi
din aceeaşi ramură industrială” face parte din categoria metodelor
de finanţare:
a) empirice de estimare a bugetului alocat;
181
b) bazate pe un studiu sistemic;

c) empirice de alegere a temelor de cercetare;
d) multicriteriale.
82. Calculul raportului între investiţia în activitatea de cercetare şi

investiţia ulterior determinată de transpunerea industrială a
rezultatelor cercetării se face în cadrul:
a) metode empirice de estimare a bugetului alocat;
b) metode bazate pe un studiu sistemic;
c) metode empirice de alegere a temelor de cercetare;
d) metode multicriteriale.
83. Finanţarea cercetării trebuie să favorizeze:

a) domeniile de emergenţă;
b) domeniile evolutive;
c) domeniile depăşite;
d) domeniile în declin.
84. Tehnicile cantitative de prognoză se caracterizează prin:

a) se fac pe orizonturi scurte de timp;
b) se fac pe orizonturi medii sau lungi;
c) vizează evoluţii cantitative;
d) determină modificările pe care le suferă elementele unei situaţii;
e) se bazează pe extrapolare;
f) vizează domenii de maxim interes ale unei firme.
85. Tehnicile calitative de prognoză se caracterizează prin:

a) se fac pe orizonturi scurte de timp;
b) se fac pe orizonturi medii sau lungi;
c) vizează domenii de maxim interes ale unei firme.
d) permit urmărirea evoluţiei domeniilor tehnologice;
e) determină modificările pe care le suferă elementele unei situaţii;
86. Alegerea uneia din tehnicile de prognoză se face în funcţie de:

a) orizontul de timp;
b) modificările tehnologice;
182
c) stabilitatea sistemului;
d) gradul de detaliere;
e) gradul de interes.
87. Precizia prognozei depinde de:

a) scopul urmărit;
b) metoda aleasă;
c) costul de punere la punct a metodei;
d) orizontul de timp;
e) stabilitatea sistemului.
88. Pentru a realiza o prognoză cantitativă trebuie:

a) să dispunem de un număr de valori măsurate;
b) valorile să fie culese la acelaşi moment de timp;
c) valorile să fie culese la momente diferite din trecut;
d) să dispunem de un şir de valori estimate pentru perioadele din
trecut.
89. Dintre cele mai folosite metode cantitative de previziune fac parte:
a) tehnicile de regresie;
b) metoda mediilor mobile;
c) metoda netezirii exponenţiale;
d) metoda curbelor logistice.
90. În cadrul tehnicilor de regresie cea mai folosită metodă este:

a) metoda netezirii exponenţiale;
b) metoda celor mai mici pătrate;
c) metoda mediilor mobile;
d) metoda curbelor de substituţie.
91. Toate valorile trecute influenţează în mod egal prognoza în cazul:

a) metodei netezirii exponenţiale;
b) metodei celor mai mici pătrate;
c) metodei mediilor mobile;
d) metodei curbelor de substituţie.
92. Metodele calitative de previziune se caracterizează prin:

183
a) fac apel la experţi;

b) rezultatul prognozelor este o valoare numerică;
c) rezultatul prognozelor nu este o valoare numerică;
d) rezultatul prognozelor este o conturare a tendinţelor şi a
limitelor în care va evolua sistemul studiat.
93. Din categoria metodelor calitative de previziune fac parte:

a) metoda curbelor logistice;
b) metode de prognoză prin filtraj adaptiv;
c) metoda curbelor de substituţie;
d) metoda scenariilor;
e) spaţiul transferurilor de tehnologie.
94. În cadrul metodei curbelor logistice, „y” este:

a) timpul;
b) performanţele tehnologiei;
c) plafonul;
d) măsura nevoii sociale.
95. Pe curba logistică, zona AB corespunde unei tehnologii care:

a) este în plin avânt;
b) şi-a atins limitele;
c) nu s-a impus;
d) este eliminată.
96. Pe curba logistică zona BC corespunde următoarei perioade a unei

tehnologii:
a) de iniţiere;
b) de dezvoltare;
c) de extincţie;
d) de plafonare.
97. Eforturile financiare sunt mult mai mari atunci când o tehnologie
a fost lansată:
a) la timp;
b) cu întârziere;
c) prematur;
184
d) în niciuna din situaţiile prezentate.
98. Beneficiile sunt mici atunci când o tehnologie a fost lansată:

a) la timp;
b) cu întârziere;
c) prematur;
d) în niciuna din situaţiile prezentate.
99. Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie de „jos în sus”

poartă numele de:
a) prognoză normativă;
b) prognoză explorativă;
c) prognoză tehnologică;
d) prognoză socială.
100. Circulaţia în spaţiul transferurilor de tehnologie de „sus în

jos” poartă numele de:
a) prognoză normativă;
b) prognoză explorativă;
c) prognoză tehnologică;
d) prognoză socială.
101. Pentru crearea avantajului concurenţial întreprinderea poate

adopta următoarea strategie:
a) impunere prin costuri;
b) impunere prin produse performante;
c) dominarea doar a unui segment de piaţă;
d) adoptarea unor tehnologii emergente.
102. Forţele de tip concurenţial care acţionează pe o piaţă sunt:

a) furnizorii;
b) clienţii;
c) produsele noi;
d) noii veniţi;
e) reglementările legislative.
185
103. Elementele defavorizante care acţionează asupra noilor veniţi

sunt:
a) economiile de scală;
b) nevoia de capital;
c) imaginea de marcă;
d) costurile de reconversie;
e) politica economică a Guvernului.
104. Accesul la circuitele de distribuire se poate realiza prin:

a) acordarea de facilităţi distribuitorilor;
b) crearea propriei reţele;
c) convertirea reţelei vechi;
d) intensificarea publicităţii şi reclamei.
105. Efectul curbelor de experienţă poate fi anihilat prin:

a) inovaţii la nivelul produsului;
b) inovaţii la nivelul tehnologiei de fabricaţie;
c) îmbunătăţirea continuă a produselor;
d) modificarea cererii pieţelor.
106. Furnizorii sunt dezavantajaţi în raport cu beneficiarii de:

a) fidelitate;
b) gradul de standardizare a produselor;
c) existenţa unei materii prime înlocuitoare;
d) importanţa materiei prime.
107. Productivitatea activităţii de cercetare este mai mare în cazul:

a) tehnologiilor emergente;
b) tehnologiilor evolutive;
c) tehnologiilor mature;
d) tehnologiilor de diferenţiere.
108. Reducerea costurilor produselor prin reducerea consumurilor

specifice, prin simplificarea metodelor de fabricaţie, logistică,
corespunde strategiei:
a) de diferenţiere prin costuri;
b) de diferenţiere prin unicitatea produselor;
186
c) de concentrare pe un segment de piaţă prin preţuri;

d) de concentrare pe un segment de piaţă prin diferenţiere.
109. Diferenţierea prin costuri asigură următoarele avantaje:

a) o întărire a poziţiei firmei în raport cu firmele concurente;
b) îşi întăreşte poziţia faţă de furnizori;
c) îşi întăreşte poziţia faţă de noii veniţi;
d) creşte fidelitatea clienţilor.
110. Limitarea puterii cumpărătorilor faţă de firmă se asigură aplicând

strategia de:
a) diferenţiere prin unicitatea produselor;
b) diferenţiere prin costuri;
c) concentrare pe un segment de piaţă prin preţuri;
d) concentrare pe un segment de piaţă prin diferenţiere.
3.5 Rezumat
Se prezintă factorii care conduc la producerea unor schimburi în
activitatea unei întreprinderi; tipuri de achiziţie din exterior a tehnologiilor;
elemente definitorii pentru avantajul concurenţial al întreprinderii şi rolul
tehnologiei în dobândirea şi menţinerea avantajului concurenţial, precum şi
strategia tehnologică a întreprinderii şi poziţionarea strategică a acesteia.
187
Răspunsuri grile
G. nr. R G. nr. R G. nr. R G. nr. R G. nr. R

1 a 23 a 45 3 67 d 89 b
2 b 24 c 46 1 68 1 90 c
3 c 25 2 47 2 69 3 91 4
4 d 26 c 48 3 70 4 92 3
5 2 27 a 49 b 71 4 93 b
6 2 28 3 50 d 72 3 94 a
7 a 29 a 51 a 73 4 95 d
8 a 30 d 52 b 74 1 96 c
9 b 31 b 53 b 75 3 97 b
10 c 32 3 54 c 76 c 98 b
11 b 33 2 55 b 77 a 99 a
12 a 34 1 56 a 78 b 100 3
13 2 35 1 57 b 79 4 101 4
14 b 36 3 58 d 80 a 102 4
15 c 37 b 59 b 81 c 103 2
16 b 38 b 60 a 82 a 104 3
17 a 39 3 61 d 83 2 105 3
18 c 40 c 62 a 84 2 106 a
19 a 41 2 63 b 85 3 107 a
20 c 42 1 64 b 86 3 108 2
21 a 43 1 65 3 87 3 109 a
22 2 44 3 66 a 88 1 110 3
188

Managementul Inovarii FR PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul Inovarii FR PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Managementul inovării

MANAGEMENTUL INOVĂRII ........................................................................................4

OBIECTIVELE CURSULUI .....................................................................................................4

TEMA 1 BAZELE TEHNOLOGICE ALE ÎNTREPRINDERII ....................................6

1.1 DEFINIREA TEHNOLOGIEI..............................................................................................8

TEMA 2 ÎNTREPRINDEREA ŞI PROCESUL INOVĂRII ..........................................60

2.1 CAUZELE CARE DETERMINĂ INOVAREA LA NIVELUL ÎNTREPRINDERII......................... 62

2.3.1 Metode intuitive .................................................................................................79

TEMA 3 TEHNOLOGIA ŞI STRATEGIA ÎNTREPRINDERII ................................ 160

3.1 DOBÂNDIREA AVANTAJULUI CONCURENŢIAL ........................................................... 161

RĂSPUNSURI GRILE ....................................................................................................188

Orice activitate economică implică utilizarea de resurse financiare,

Cursul de Managementul Inovarii este destinat studenţilor Facultăţii

Ponderea notei la E, V, C. 60%

Disciplina Managementul Inovarii reprezintă un instrument al

1.1 Definirea tehnologiei

Timpul alocat temei:

1.1 Definirea tehnologiei

În prezent există numeroase definiţii ale tehnologie, fiecare având la

La prima vedere, aceasta definiţie este satisfăcătoare. Concordanţa

b) Tehnologia este un ansamblu complex de cunoştinţe,

Această definiţie atrage atenţia că cele trei elemente care intră în

Degeaba este cumpărată o uzină la cheie dacă nu se ştie cum să se

Degeaba este inventată o metodă revoluţionară de fabricaţie dacă

c) Tehnologia este un ansamblu de utilaje, procedee,

Această definiţie aduce un element în plus, deloc neglijabil,

d) Tehnologia este ştiinţa procedeelor de fabricare şi a

Cu această definiţie se intră în domeniul restricţiilor; transformarea

Astăzi, sub aspectul cunoştinţelor s-ar putea să se construiască

S-ar putea astăzi să se scoată aluminiul din „lut”, în prezent, se

e) Tehnologia este arta de a utiliza, într-un context local şi

Această definiţie este cea care răspunde cerinţelor unei economii de

1.2 Elemente de teoria sistemelor

„Teoria sistemelor”, concept relativ nou, permite înţelegerea

Analiza întreprinderii prin prisma tehnologiilor sale poate fi făcută

1.2.1 Noţiunea de sistem

Fig. 1.1 Definirea sistemului (A-clasic, o mulţime de puncte; B-sistemic, un ansamblu de

Studiul sistemic nu reprezintă doar o schimbare de metodă sau (mai

Un alt mare avantaj este acela că se deplasează efortul de concepţie

Fig. 1.2 Definirea generală a sistemului

După modul în care sunt structurate componentele sistemului, în

caracterizează prin faptul că părţile sistemului evoluează în paralel, figura

Fig. 1.3 Structura diacronică

Fig. 1.4 Structura sincronică

În practică se întâlnesc, arareori, asemenea „structuri pure”. De cele

Financiar - Contabil Fabricaţie

Legendă: Flux de materiale şi energie

Logistică Efector Control

Legendă: Flux de materiale şi energie

Funcţiunile sistemului sunt reprezentate de relaţiile între părţile

Principalele însuşiri ale unui sistem sunt:

Un avion care zboară este alcătuit din 3 mari elemente:

- autostabilizarea: proprietatea sistemelor de a-şi menţine o anumită stare,

Modul de reacţie se poate, de regulă, controla prin concepţia

O întreprindere este, de regulă, un sistem cu reacţie negativă: o

- autoorganizarea: proprietatea sistemului de a-şi crea, în situaţii noi,

Un exemplu poate fi dat de evoluţia diferită a întreprinderilor

ale sistemului (subsistemele sale) au şi ele structură sistemică, putând fi

Un asemenea exemplu este cel ilustrat în figurile 1.5 şi 1.6, analiza

1.2.2 Sistemul tehnologic

descoperirea cimentului, cu efecte mult mai ample decât simpla reorganizare

Pornind de aici, perioada de după 1700 se poate segmenta în trei

Între anii 1960-1990 a avut loc o adevărată revoluţie industrială