Specializarea: Managementul sectorului public

Cariera funcționarului public analiza comparativă

Student:
Dorohoncianu Vasile-Mircea
 “1. Funcţia publică şi funcţionarii publici în reglementarea românească

Noţiunea de funcţie publică, tradiţional, s-a impus ca o noţiune fundamentală a

dreptului public, în principal a dreptului administrativ, ea fiind strâns legată de noţiunea de
activitate, autoritate, organ1.

Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în
general, şi ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă
dispută între doctrină, jurisprudenţă şi reglementare2.

Funcţionarea oricărei autorităţi sau instituţii publice presupune trei elemente:

competenţă, mijloace material-financiare şi personal (resurse umane) structurat pe
compartimente, linii ierarhice şi funcţii, dintre care doar unele sunt funcţii publice. Titularul
unei funcţii publice, într-o formulare generică, poartă denumirea de funcţionar public3.

În ţara noastră există o bogată tradiţie în privinţa reglementării tuturor aspectelor

referitoare la regimul funcţiei din administraţia de stat. Problema funcţionarilor publici, a
dregătorilor, a constituit întotdeauna o preocupare majoră pentru sistemele legislative şi de
guvernare din evoluţia istorică a României. Prima reglementare din legislaţia modernă cu
privire la funcţionarii administrativi se află în Regulamentele organice. Această reglementare
a fost modificată în lumina prevederilor Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Unele
dispoziţii cu privire la funcţiile publice sunt cuprinse în Legea electorală din 1864, care face
corp comun cu Constituţia lui Cuza. De exemplu, art. 26 stabileşte că “mandatul de deputat
este necompatibil cu funcţiile de miniştri, membri ai Curţii de Casaţie, de procuror pe lângă
curţi şi Tribunale, de directori şi şefi de secţiune la diferite ministere precum şi de militari în
serviciul activ”. În ipoteza în care un deputat ar fi primit o funcţie publică salariată atunci
legea îl considera demisionat, nemaiputând să îşi exercite mandatul.

Constituţia din 1866, de fapt prima constituţie a românilor, în sensul de astăzi al

termenului, consacră principiul conform căruia regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi,
respectiv numeşte sau confirmă în “funcţiunile publice potrivit legii”. De exemplu, Legea
Curţii de Conturi din 14 martie 1874 stabilea în art. 8 că preşedintele şi membrii curţii se
numeau de Rege, “după lista de prezentaţiune în număr îndoit, dată de Adunarea Deputaţilor”.

1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 547
2
Mircea Preda, Drept administrativ. Partea generală, Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004, p. 64
3
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 548
De asemenea, şi Legea pentru organizarea judecătorească din aceeaşi perioadă stabilea că,
pentru fiecare vacanţă, Consiliul Superior al Magistraturii recomandă un număr de trei
persoane (magistraţi sau avocaţi) din care ministrul numeşte pe unul4.

Legea din 19 iunie 1923 a reprezentat dreptul comun pentru funcţionarii publici. La 3
noiembrie a fost adoptat Regulamentul legii statutului funcţionarilor publici care stabileşte, în
detaliu, regimul juridic al funcţionarului public din administraţia de stat (funcţia, gradul,
postul, clasa, cum se face numirea, pregătirea profesională, ierarhia administrativă, dreptul
disciplinar, dreptul la pensie).

Legea statutului funcţionarilor publici din 19 iunie 1923 a rămas în vigoare, cu mici
modificări, până la 8 iunie 1940, când s-a promulgat Codul funcţionarilor publici. La 22
septembrie 1946 se adopta Legea nr. 746 pentru Statutul funcţionarilor publici, lege care
cuprindea şase părţi. Prima parte era consacrată dispoziţiilor generale, partea a doua se referea
la condiţiile de încadrare, partea a treia la drepturile funcţionarilor, retribuţii, indemnizaţii,
pensionare, partea a patra se referea la îndatoririle funcţionarilor, partea a cincea conţinea
dispoziţii speciale, iar partea a şasea, dipsoziţii finale ţi tranzitorii. Această lege a fost, însă,
abrogată după trei ani, prin Decretul nr. 418 din 16 noiembrie 1949, pe fondul preocupărilor
privind adoptarea primului Cod al muncii. Realităţile politice prin care a trecut România după
cel de-al doilea război mondial, ca de altfel toate ţările ce au intrat în sfera de dominaţie a
imperiului sovietic, urmare a înţelegerilor de la Yalta, nu au putut rămâne fără efect în ceea ce
priveşte reglementarea funcţiei publice.

Cadrul de reglementare a funcţiei publice s-a modificat continuu dupa 1990, adoptarea
Statutului funcţionarului public conturând un cadru adecvat pentru desfăşurarea activităţii
lucrătorilor din sectorul public. Mai mult, există încercări recente pentru dezvoltarea
reglementărilor vis-à-vis de cariera funcţionarilor şi transformarea lor într-un corp de
profesionişti de elită.

Astfel, în România s-a înfiinţat Institutul Naţional de Administraţie (INA), după

modelul francez, în anul 2001 care are drept obiectiv formarea şi perfecţionarea pregătirii
profesionale pentru funcţionarii publici. INA organizează în principal, cursuri de formare
profesională specializată în administraţia publică, de 2 ani, în urma promovării unui concurs
naţional organizat anual de Institutul Naţional de Administraţie. Aceasta instituţie a fost
înfiinţată în vederea respectării atât a principiului egalităţii la acces, cât şi a imparţialităţii
4
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 553
organizării unui concurs public pentru ocuparea unor posturi de funcţionar public. Totuşi
nominalizarea pentru posturile de inalţi funcţionari nu se face prin concurs, bazându-se pe
criterii politice şi de încredere, în cadrul unui proces care nu respecta aceste principii şi
continuă să promoveze persoane a căror capacitate şi reputaţie nu este întodeauna dintre cele
mai bune. România trebuie să copieze modelul aplicat de alte naţiuni europene şi să creeze, în
mod real, o administraţie publică nouă şi independentă.

2. Funcţia publică şi funcţionarii publici în reglementarea europeană

Statutul funcţionarilor publici îşi află originea în dispoziţii cosntituţionale ale statelor
Uniunii Europene, care fixează competenţele în materie, enunţând în unele cazuri chiar şi
regulile de fond ce leagă autorităţile publice5.

Denumirea de statut, provenind de la cuvântul latin statutum, derivat din verbul

statuere (a statua, a decide, a ordona) semnifică un ansamblu de norme juridice ce cuprinde
voinţa statului de a reglementa, în mod autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori
instituţii juridice6.

Statutul funcţionarilor publici sau dreptul comun al funcţiei publice, într-o formulare
mai riguroasă sub aspect juridic, ar putea fi definit ca ansamblul regulilor referitoare la
situaţia juridică a funcţionarului7.

În acest sens, mai peste tot în statele Uniunii Europene se regăseşte un Statut al
funcţionarilor publici.

Prima ţară care a adoptat un Statut al funcţionarilor publici a fost Spania, în anul
1852, urmată de Luxemburg, în anul 1872 şi apoi de Danemarca, unde prima lege despre
funcţionari datează din anul 1899. Primul Statut al angajaţilor civili ai Statului a fost adoptat
în Italia în anul 1908, iar prima lege irlandeză referitoare la funcţia publică datează din anul
1922.

5
Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 161
6
V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ. Partea generală, Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002,
p. 354
7
J. Ziller, Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Editions
Montchrestien, Paris, 1993, p. 365
 Olanda a adoptat prima lege cu privire la funcţionari, în anul 1929 şi Regulamentul
general privind funcţionarii Regatului în anul 1931. În Olanda există două categorii de agenţi
publici: funcţionarii numiţi printr-un act unilateral, dispunând de un statut public, şi
contractualii care beneficiază de un contract de drept privat. În general, cel interesat este,
înainte de a deveni funcţionar, agent contractual. Nu sunt consideraţi ca funcţionari de stat, în
sensul strict al noţiunii, cadrele didactice, poliţiştii, magistraţii şi militarii 8. Statutul olandez
conţine dispoziţii speciale cu privire la două aspecte: recrutarea şi cariera.

În Germania a existat încă din anul 1806 un Cod bavarez al funcţiei publice, dar prima
lege de codificare generală a dreptului funcţiei publice, s-a adoptat în timpul regimului
naţional socialist, abia în anul 1937.

În Franţa, deşi tradiţiile privitoare la funcţia publică sunt anterioare Revoluţiei de la

1789, iar Camerele au examinat de-a lungul vremii diferite propuneri legislative, primul mare
Statut al funcţiei publice a fost adoptat abia în anul 1946.

La rândul ei, Grecia a adoptat primul Statut general al funcţionarilor, în anul 1951,
inspirându-se din Statutul francez, din dreptul german şi din dreptul englez al funcţiei publice.
Actualul Cod al funcţionarilor publici din Grecia defineşte funcţionarul public ca fiind orice
angajat direct al statului sau al unui stabiliment public, care este remunerat şi legat de acesta
printr-o relaţie de serviciu voluntară şi prin disciplină. Funcţionarii publici execută voinţa
statului şi servesc poporul, datorând credinţă Constituţiei şi patriei9.

Tot din perspectiva dreptului comparat, existenţa unor statute sau Coduri, cu rol de
drept comun al funcţiei publice ridică două probleme legate de sfera funcţionarilor publici, şi
anume: în ce măsură se aplică statutul personalului din administraţie sau, cu alte cuvinte, care
sunt categoriile de funcţionari publici ce intră sub incidenţa Statutului şi care este gradul de
generalitate a regulilor cuprinse în Statut?10

Într-o primă grupă de ţări, cea mai consistentă, statutul funcţionarilor publici este, în
principiu, aplicabil tuturor agenţilor permanenţi din administraţia statului, a colectivităţilor
locale şi a autorităţilor administrative autonome (Belgia, Grecia, Spania, Franţa, Irlanda,
Olanda şi Portugalia). Este şi cazul Italiei până la reglementarea adoptată în anul 1993.

8
J. L. Bodiguel, Les fonctions publiques dans l’Europe des Douze, L.G.D.J., Paris, 1994, p. 140
9
V. Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 59
10
J. Ziller, op. cit., p. 369
 Regatul Unit se află într-o situaţie diferită: având la origine situaţia de servitor al
Coroanei, plasat în afara aplicării sistemului de common-low, statutul de civil servant este
rezervat exclusiv perosnalului din administraţia de stat, care i se supune în totalitate. Dar, în
acelaşi timp, nu s-ar putea pretinde că nici o regulă a dreptului public nu ar putea fi aplicabilă
agenţilor din alte administraţii. Serviciul naţional de sănătate, care depinde de stat, poliţia şi
cadrele didactice care depind de autorităţile locale, pentru a da doar căteva exemple, se află
într-o situaţie mixtă, de reglementare unilaterală şi convenţii colective11.

În ceea ce priveşte gradul de generalitate a dispoziţiilor statutare, în doctrină se

subliniază că în majoritatea statelor occidentale există în realitate mai multe funcţii publice
statutare, ce se supun propriilor reglementări, şi nu doar unui singur Statut, cu ale cărui reguli
de fapt se completează Statutele speciale.

În Spania se distinge între funcţia publică de Stat, cea a colectivităţilor locale şi cea a
comunităţilor autonome.

În Franţa, se distinge între funcţia publică propriu-zisă, ce se supune legii privind

drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici, pe de o parte, şi militarii şi magistraţii pe de altă
parte, supuşi fiecare unor reglementări specifice12.

Statutul funcţiei publice în Franţa reprezintă o codificare de principii. Existenţa unui

statut evită confuzia între agent şi funcţia pe care o exercită.

Sistemul statutului francez are ca fundament trei principii: principiul egalităţii, cel al
independenţei şi cel al răspunderii. Este o constantă a funcţiei publice pe trei versanţi, fondată
pe o dialectică între afirmarea drepturilor şi obligaţiilor, valabile pentru ansamblul
funcţionarilor şi traducerea a ceea ce este specific referitor la cele trei categorii existente:
funcţionarii de stat, ai colectivităţilor teritoriale şi ai serviciilor sanitare.

3. Cariera funcţionarilor publici în România

3.1. Recrutarea funcţionarilor publici

11
J. Ziller, op. cit., p. 370
12
J. Ziller, op. cit., p. 373
 Selecţia funcţionarilor publici a reprezentat, dintotdeauna, o preocupare de prim ordin
pentru „clasa politică”, respectiv pentru partidele politice aflate la guvernare sau, după caz, în
opoziţie. Criteriile şi metodele de selecţie, cum se susţine în literatura de specialitate, reflectă
în fiecare ţară şi pentru fiecare epocă caracteristicile fundamentale ale sistemului adminstrativ
statal respectiv13.

Cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse,

care intervin de la data naşterii raportului de serviciu până în momentul încetării acestui
raport. Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o funcţie
publică superioară şi avansarea în gradele de salarizare.

Principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică sunt
următoarele: competenţa, principiu potrivit căruia persoanele care doresc să acceadă sau să
promoveze într-o funcţie publică trebuie să deţină şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile
necesare exercitării funcţiei publice respective, competiţia, principiu potrivit căruia
confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinelor necesare exercitării unei funcţii publice se face prin
concurs sau examen; egalitatea de şanse, prin recunoaşterea vocaţiei la carieră în funcţia
publică a oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile stabilite potrivit legii;
profesionalismul, principiu potrivit căruia exercitarea funcţiei publice se face cu respectarea
principiilor prevăzute de lege; motivarea, principiu potrivit căruia, în dezvoltarea carierei,
autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să identifice şi să aplice, în condiţiile legii,
instrumente de motivare morală şi materială a funcţionarilor publici, precum şi să sprijine
iniţiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora.

Managementul carierei în funcţia publică se asigură de către: Agenţia Naţională a

Funcţionarilor Publici, prin elaborarea cadrului legal şi a instrumentelor necesare organizării
şi dezvoltării carierei în funcţia publică; autorităţile şi instituţiile publice, prin aplicarea
principiului egalităţii de şanse şi a motivării; funcţionarul public, prin aplicarea consecventă a
principiilor competenţei şi al profesionalismului, în vederea dezvoltării profesionale
individuale.

Recrutarea funcţionarilor publici se face prin concurs organizat în limita funcţiilor

publice vacante prevăzute anual în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice.

13
B. Gournaz, J.F.Kesler, J. Siwek-Pouydesseau, Adminstration publique, P.U.F., Paris, 1967, p. 351
 Poate ocupa o funcţie publică persoana care îndeplineşte următoarele condiţii14:

a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;

b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;

c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;

d) are capacitate deplină de exerciţiu;

e) are o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei publice pentru care candidează,

atestată pe bază de examen medical de specialitate;

f) îndeplineşte condiţiile de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;

g) îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;

h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra

statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică
înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu
intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea;

i) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică în ultimii 7 ani;

j) nu a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prion lege.

Concursurile pentru ocuparea unei funcţii publice se organizează astfel: de către

comisia de concurs constituită pentru recrutarea înalţilor funcţionari publici; de către Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici, pentru ocuparea funcţiilor publice de conducere vacante,
cu excepţia funcţiilor publice de conducere de şef birou şi şef serviciu; de către autorităţi şi
instituţii publice din administraţia publică centrală şi locală, pentru ocuparea funcţiilor publice
de execuţie, a funcţiilor publice de conducere de şef serviciu şi şef birou şi, respectiv, a
funcţiilor publice specifice vacante; de către Institutul Nţional de Administraţie, pentru
admiterea la programele de formare specializată în administraţia publică, organizate în scopul
numirii într-o funcţie publică.

Pentru a participa la concursurile organizate pentru intrarea în corpul funcţionarilor

publici, candidaţii trebuie să îndeplinească condiţiile minime de vechime în specialitatea

14
Art. 54 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici
studiilor necesare exercitării funcţiei publice prevăzute în fişa postului pentru care candidează
astfel: minimum 7 ani pentru funcţiile publice din categoria înalţilor funcţionari publici, cu
posibilitatea reducerii acestei perioade în condiţiile legii; minimum 5 ani pentru funcţiile
publice de conducere, cu excepţia funcţiilor publice de şef birou, şef serviciu, secretar al
comunei, precum şi a funcţiilor publice specifice asimilate acestora; minimum 2 ani pentru
funcţiile publice de conducere de şef birou, şef serviciu, secretar al comunei, precum şi pentru
funcţiile publice specifice asimilate acestora; minimum 5 ani pentru funcţiile publice de
execuţie de grad profesional „superior”; minimum 3 ani pentru funcţiile publice de execuţie
de grad profesional „principal”, minimum 1 an, 8 luni, respectiv 6 luni, în funcţie de nivelul
studiilor absolvite, pentru funcţiile publice de execuţie de grad profesional „asistent”.

Concursul constă în trei etape: selectarea dosarelor de înscriere, proba scrisă, interviu.

În vederea organizării şi desfăşurării concursurilor pentru recrutarea funcţionarilor

publici se constituie comisii de concurs, respectiv comisii de soluţionare a contestaţiilor, prin
act administrativ al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice organizatoare a
concursului.

3.2. Numirea funcţionarilor publici

Numirea în funcţiile publice se face prin actul administrativ emis de către conducătorii
autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică locală sau centrală, la
propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici. Emiterea actului administrativ de
numire se face în termen de cel mult 15 zile lucrătoare de la data la care candidatul a fost
declarat admis.

Actul administrativ de numire are formă scrisă şi trebuie să conţină temeiul legal al
numirii, numele funcţionarului public, denumirea funcţiei publice, data de la care urmează să
exercite funcţia publică, drepturile salariale, precum şi locul de desfăşurare a activităţii.

Fişa postului aferentă funcţiei publice se anexează la actul administrativ de numire, iar
o copie a acesteia se înmânează funcţionarului public.
 La intrarea în corpul funcţionarilor publici, funcţionarul public depune jurământul de
credinţă în termen de trei zile de la emiterea actului de numire în funcţia publică defintivă.
Jurământul are următoarea formulă: Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să îndeplinesc
conştiincios îndatoririle ce îmi revin în funcţia publică în care am fost numit, să păstrez
secretul profesionalşi să respect normele de conduită profesională şi civică. Aşa să îmi ajute
Dumnezeu. Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor religioase.
Refuzul depunerii jurământului se consemnează în scris şi atrage revocarea actului
administrativ de numire în funcţia publică.

3.3. Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale

În carieră funcţionarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcţia publică şi

de a avansa în gradele de salarizare. Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin
ocuparea unei funcţii publice superioare vacante. Promovarea într-o funcţie publică superioară
se face prin concurs sau examen.

Promovarea poate fi: definitivă, atunci când funcţia publică superioară se ocupă prin
concurs sau examen, temporară, atunci când funcţia publică de conducere sau, după caz,
funcţia publică corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici se ocupă pe perioadă
determinată.

Pentru a participa la concursul pentru promovarea într-o funcţie publică de execuţie

din gradul profesional principal, funcţionarii publici trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii minime:

a) să aibă o vechime minimă de 2 ani în funcţiile publice de execuţie din gradul

profesional asistent, în clasa corespunzătoare studiilor absolvite;

b) să fi obţinut, la evaluarea performanţelor profesionale individuale din ultimii 2 ani,

cel puţin calificativul „foarte bun”;

c) să îndeplinească cerinţele specifice prevăzute în fişa postului.

 În ceea ce priveşte nivelul studiilor absolvite, acesta este particularizat în Legea nr.
188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, în funcţie de clasa şi categoria15
funcţiei publice superioare în care funcţionarul public aspiră să avanseze.

Pentru ocuparea funcţiilor de conducere vacante trebuie îndeplinite următoarele

condiţii de vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice: minimum 2
ani pentru funcţiile publice de şef birou, şef serviciu şi secretar al comunei, minimum 5 ani
pentru celelalte funcţii.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face

anual. Procedura de evaluare are ca scop: avansarea în gradele de salarizare, retrogradarea în
gradele de salarizare, promovarea într-o funcţie publică superioară, eliberarea din funcţia
publică, stabilirea cerinţelor de formare profesională a funcţionarilor publici.

În urma evaluării performanţelor profesionale individuale funcţionarului public i se

acordă unul dintre următoarele calificative: excepţional, foarte bun, bun, satisfăcător,
nesatisfăcător.

Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici se

face de către o comisie de evaluare, compusă din cinci personalităţi, recunoscute ca specialişti
în administraţia publică, propuse de Ministerul Administraţiei şi Internelor şi numite prin
decizie a primului ministru.

Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale

funcţionarilor publici se aprobă prin Hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale
a Funcţionarilor Publici, după consultarea organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici,
reprezentative la nivel naţional

4. Cariera funcţionarilor publici în alte state membre ale Uniunii Europene

15
După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei categorii după cum
urmează: a) funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici; b) funcţii publice
corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere; c) funcţii publice corepunzătoare categoriei
funcţionarilor publici de execuţie.
 Noţiunea de carieră, dominantă în diverse state europene, rezumă faptul că
funcţionarul aflat în serviciul statului sau al unei colectivităţi locale se găseşte într-o situaţie
statutară.

Adică legală şi impersonală, care îi asigură şanse rezonabile de promovare de-a lungul
activităţii sale profesionale şi garanţii suficiente privind siguranţa activităţii sale.

Dreptul la carieră evocă garantarea prin lege a vocaţiei funcţionarilor publici la

avansare şi promovări.

În doctrina occidentală, noţiunea de carieră a funcţionarului public este definită ca

reprezentând dezvoltarea în timp a situaţiei profesionale a unui funcţionar public, de la
recrutare până în momentul în care încetează activitatea profesională a acestuia16.

Dacă ne raportăm la dreptul comparat, cu specială privire la reglementările din ţările

Uniunii Europene, vom constata peste tot o grijă cu totul aparte faţă de dreptul la carieră al
funcţionarilor publici, care presupune, înainte de toate, dreptul la stabilitate în funcţie; pentru
unele funcţii din adminstraţie este reglementat, la fel ca şi pentru magistraţi, principiul
inamovibilităţii (în special în Franţa), iar în Germania funcţionarii sunt numiţi, de regulă, pe
viaţă (Amstellung auf Lebenszeit)17.

Noţiunea de funcţionar public nu reprezintă acelaşi înţeles în cazul în care este

analizată din punct de vedere al dreptului penal, dreptului financiar sau dreptului
administrativ.

Din perspectiva dreptului adminstrativ, cel mai adesea, statutele utilizează formulări
tautologice, de genul agenţii titulari de funcţii în administraţie sunt funcţionari publici.

Terminologia folosită în Danemarca, în Grecia şi în Regatul Unit are originea cea mai
veche şi totodată cea mai legată de trecutul monarhic al statelor europene. Funcţionarul este
un servitor (spre exemplu, traducerea noţiunii din limba daneză este chiar aceasta, de om de
serviciu), un servitor civil (civil servant) sau chiar un servitor al coroanei (crown servant) în
vocabularul specific sistemului anglo- saxon.

16
Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 179
17
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 614
 În alte cazuri, terminologia, care nu s-a schimabt din secolul al XVIII-lea, este în mai
mică măsură legată de ideea de monarhie, dar face trimitere tot la noţiuni din vechiul regim,
deoarece semnifică literar vorbind, titularul unui birou (în Germania şi în Olanda)18.

În limba spaniolă şi în cea portugheză, cuvântul funcţionar, reflex al noţiunii mai

moderne, apărute o dată cu Revoluţia franceză, de funcţie publică, se traduce prin
functionario. Belgia şi Luxemburg utilizează termenul mai neutru de agent al Statului sau
colectivităţilor publice.

Irlanda conciliază noţiunile cele mai moderne cu noţiunile cele mai vechi, subliniind
în acelaşi timp că funcţionarul este servitorul suveranului (civil servant este sintagma utilizată
pentru funcţionarul civil de stat) şi că, în prezent, el este agentul serviciului public (public
servant este un termen mai larg decât civil servant).

În toate ţările Uniunii se întâlnesc condiţii de acces la funcţia publică, destinate să

garanteze calificarea profesională a viitorilor funcţionari şi să limiteze arbitrariul în selecţie19.

4.1. Cariera funcţionarilor publici în Franţa

Administraţia franceză beneficiază de o considerabilă legitimitate între cetăţenii săi, ca

o consecinţă a greutăţii sale în economie, a rolului său în construcţia Statului şi a participării
sale active în reformele sociale şi în dezvoltarea economică.

Forma cea mai înaltă de pregătire a funcţionarilor administraţiei de stat în Franţa se

realizează la celebra ENA (École Nationale d’Administration). ENA, sau aşa-numita fabrica
enarcilor a fost fondată în 1945 de către generalul De Gaulle cu scopul de a recruta cadre
administrative superioare, formându-le pentru a conduce destinele Naţiunii în faţa unor
partide politice discreditate. ENA îndeplineşte în mod fundamental trei obiective: a)
recrutează potenţialii înalţi funcţionari prin intermediul unui concurs competitiv. b)
examinează, evaluează şi selecţionează candidaţii pentru diferitele corpuri pentru o periodă de
formare de doi ani. c)oferă studenţilor săi o adevărată iniţiere în viaţa administrativă şi
profesională, contribuind la formarea reţelelor de lucru20.

18
Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 168
19
J. Ziller, op. cit., p. 384
20
Salvador Parrado Diez, Sisteme administrative comparate, Ed. Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 2006, p. 68
 Franţa ne oferă, astfel, un model care nu vizează recrutarea direct de funcţionari, ci
recrutarea de elevi într-o şcoală specializată care va forma viitorii funcţionari, ce vor fi numiţi
la terminarea şcolii în anumite corpuri, alese după ordinea clasării în şcoală. Există o
puternică tradiţie în acest sens, prima şcoală fiind Şcoala de poduri şi şosele, înfiinţată în
1742, iar apoi în timpul imperiului s-au creat diferite şcoli pentru formarea funcţionarilor
publici, a inspectorilor de impozite. Constatăm că la celebra École Nationale
d’Administration nu s-a ajuns peste noapte, ci după o experienţă de 200 de ani de învăţământ
adminstrativ21. Un model asemănător găsim şi în alte ţări ale Uniunii Europene, cum ar fi
Spania, unde după exemplul ENA s-a format Centrul de formare şi perfecţionare a
funcţionarilor, transformat apoi în Institutul Naţional de Administraţie Publică d’Alcala de
Henares22.

Admişii la ENA, funcţionari în practică, experimentează un proces de socializare

foarte competitiv. Timp de 27 de luni cât durează şederea în această instituţie cu sedii în Paris
şi Strassbourg, elevii parcurg două etape: una de practică, de obicei într-o ambasadă sau într-o
prefectură, şi alta, de formare în ambele sedii. Pe parcursul acestei perioade, studenţii sunt
supuşi la 16 probe, a căror notă finală îi clasifică şi îi ordonează, determinându-şi astfel
cariera lor administrativă pe viaţă.

Corpurile adminstrative mai prestigioase – Consiliul de Stat, tribunalul de conturi şi

inspectorii financiari- selecţionează pe cei mai buni, nu mai mult de 10% din promoţia de la
ENA, pentru a-şi menţine astfel elitismul. Acei care nu acced la marile corpuri cer
încorporarea lor în corpurile administratorilor civili, care sunt generalişti distribuiţi diferitelor
ministere. În mod paradoxal, ENA a fost creată pentru a forma administratori generali, dar
aceştia nu intră în obiectivele sale, căci în acel moment erau nişte începători – formaţi în
1945- în faţa grand corp-urilor de mare tradiţie.

În orice caz, toţi elevii de la ENA sunt enarci care s-au socializat în acelaşi mediu.

Pentru a înţelege modul în care se formează elita administrativă şi care este rolul său,
trebuie să se înţeleagă semnificaţia conceptului de corp. Administraţia centrală se structurează
21
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 607
22
În celelalte ţări ale Uniunii Europene sunt fie puternice influenţe ale modelului francez (Spania, Italia,
Luxembourg), fie ale celui britanic (Irlanda, Grecia, Belgia), dar sunt prevăzute şi sisteme proprii tradiţionale de
recrutare, cum ar fi cel din Germania, unde se practică o soluţie liberă pe mai multe etape, dar majoritatea
candidaţilor au studii juridice şi numai excepţional studii filozofice sau ştiinţifice (J. Ziller, Administrations
comparées. Les systèmes politico-administratifs de l’Europe des Douze, Editions Montchrestien, Paris, 1993, p.
394)
în 1.790 de corpuri, din care 1.600 în serviciu activ. Un corp se compune din funcţionari
supuşi la aceleaşi dispoziţii particulare privind accesul, promovarea şi alte aspecte ale vieţii
profesionale conform statutului general. Apartenenţa la un corp determină, de exemplu,
nivelul de salarizare.

Procedura elitistă nu oferă statusul de elită adminstrativă. Acest status se ocupă în

funcţie de posturile ocupate. Faptul de a aparţine la un grand corp sau de a fi pur şi simplu un
enarc deschide uşile organizaţiilor cheie ale puterii executive: cabinetele şi secretariatele
generale ale Primului Ministru şi al Preşedintelui; cabinetele ministeriale şi accesul la
funcţiile de desemnare politică şi chiar posturile de miniştri.

Membrii marilor corpuri sunt destul de mobili şi ocupă nu numai posturile cheie din
Administraţie, ci de asemenea din instituţiile publice şi private. Acest fenomen, cunoscut sub
numele de pantouflage, începe să aibă anumite conotaţii negative. În nişte vremuri în care
Statul francez, în ciuda faptului că se bucură de o sănătate bună, nu se află la înălţimile
Statului de Bunăstare din trecut; şi într-o situaţie în care se intensifică privatizarea şi
deregularizarea anumitor servicii, avantajele salariale care sunt oferite de lumea afacerilor
sunt tentante.Daca s-ar trece din firma privată în sectorul public, aşa cum se întâmpla în
trecut, experienţa acumulată în firma privată ar fi îmbogăţitoare, dar situaţia se schimbă cu
uşurinţă, o persoană formată într-o şcoală prestigioasă cum este ENA, cu experienţă într-un
cabinet ministerial, obţine posturi foarte interesante în sectorul privat, păgubind Statul cu
cheltuielile formării sale. Din această cauză, s-a încercat recent să se restrângă tactica
pantouflage-ului, punându-se la punct un regim de incompatibilităţi23.

„4.3. Cariera funcţionarilor publici în Marea Britanie

În Marea Britanie, caracterizată prin existenţa unei separări a funcţiei publice de

politică, organizarea şi derularea carierei aparţin funcţiei publice. În centrul regimului juridic
aplicabil funcţionarilor se află principiul neutralităţii, existând o separare netă între funcţiile
administrative, încredinţate funcţionarilor, şi cele politice, rezervate persoanelor aparţinând
unui partid politic. Funcţia publică se caracterizează pritr-o largă autonomie, deoarece există
un organ independent, Civil Service Commision, care recrutează funcţionarii fără intervenţia
autorităţilor politice. Cariera funcţionarilor se construieşte după merit şi după vechime,

23
Salvador Parrado Diez, op. cit., p. 69
regimul libertăţilor fiind supus unor reguli stricte ce garantează imparţialitatea şi
neutralitatea24.

Funcţionarii britanici pot să aparţină unui partid, dar acest drept trebuie exercitat cu
discreţie. O anchetă desfăşurată cu privire la numărul de funcţionari angajaţi în politică a
demonstrat că aceştia nu prea sunt interesaţi de activităţile politice, iar înalţii funcţionari
gândesc chiar că dispun de mai multă putere, jucând rolul unor eminenţe cenuşii decât al unor
persoane active politic25.

Sub aspectul modalităţilor de selectare şi de recrutare, toate ţările cunosc un minim de

formalităţi care permit delimitarea fucnţiei publice de sectorul privat.

„Modelul britanic se caracterizează prin recrutarea printr-o comisie independentă.

Potrivit acestuia, recrutarea funcţionarilor trebuie încredinţată unui mic grup de personalităţi
independente, care nu sunt supuse presiunilor electorilor prin intermediul deputaţilor pe care ii
reprezintă. Este vorba de o comisie (Civil service commision) formată din trei comisari numiţi
de guvern, care au drept sarcină selecţionarea şi recrutarea funcţionarilor de care ministerele
au nevoie, punând în concurenţă toţi candidaţii: sistemul concursului deschis (open
competition). Creşterea efectivelor de funcţionari a făcut însă imposibilă recrutarea directă a
tuturor funcţionarilor de către comisie, care nu mai realizează interviuri directe decât cu
candidaţii la funcţii superioare, ce dispun de o diplomă universitară.”

„Concursul de nivel superior în sistemul britanic încearcă să înlăture orice exerciţiu

academic sau bazat pe memorie şi presupune trei etape: prima constă în teste de calificare, a
doua constă în lucrări în vederea admiterii, iar a treia îi implică pe toţi cei declaraţi admişi ce
vor trece prin faţa unui juriu (final selection board), care în urma unui interviu de 35 de
minute îşi va forma o opinie definitivă. Pentru primele două etape, notarea candidatului
implică luarea în considerare a nu mai puţin de 11 criterii, şi anume: capacitatea de analiză,
imaginaţie constructivă, rigoare, exprimarea în scris, exprimarea orală, aptitudine în stabilirea
de bune relaţii, capacitatea de a influenţa şi de a convinge, dinamism, determinare, stabilitate
emoţională şi maturitate26.

24
Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 179
25
J.L.Bodiguel, op. cit., p. 92
26
Ibidem, p. 89
 „5. Concluzii

„Formarea, recrutarea, promovarea şi perfecţionarea personalului din administraţia

publică au o deosebită însemnătate în asigurarea unui personal calificat în cadrul autorităţilor
acesteia. Este necesar să avem în vedere faptul că eficienţa administraţiei depinde în egală
măsură şi de modul cum acest personal este gestionat şi nu în ultimul rând, de managementul
resurselor umane din

administraţia publică.

În România, în exercitarea atribuţiilor sale, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici

aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a recrutării şi promovării pentru
funcţiile publice pentru care organizează concurs, avizează şi monitorizează recrutarea şi
promovarea pentru celelalte funcţii publice, în condiţiile legii.

O altă componentă foarte importantă a gestiunii funcţiei publice o reprezintă acordarea

de către Agenţie a avizului pentru stabilirea de către autorităţi şi instituţii publice a funcţiilor
publice din cadrul aparatului propriu. Cu privire la gestiunea funcţionarilor publici, Agenţia
are şi atribuţia de a întocmi şi administra baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice
şi a funcţionarilor publici. Evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici se
realizează în colaborare cu autorităţile şi instituţiile publice, pe baza datelor transmise de
acestea, în format electronic, în standardul stabilit de Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici.

În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se întâlneşte sistemul de

recrutare a funcţionarilor prin concurs : Franţa, Italia, Marea Britanie, Spania, Irlanda,
Portugalia. Cu toate riscurile şi dezavantajele sale, metoda concursului tinde să se
generalizeze în majoritatea statelor contemporane. Dacă este aplicată cu obiectivitate şi
corectitudine, ea constituie cea mai indicată metodă de selecţie a personalului administraţiei
publice, întrucât poate asigura acesteia, un personal calificat, competent, capabil să obţină
rezultate superioare în activitate. Procedeul concursului este prezentat ca o exigenţă a
democraţiei şi ca o garanţie a neutralităţii administraţiei publice faţă de cetăţeni.

Analiza comparativă a sistemelor de recrutare pentru diverse funcţii publice dezvăluie

o serie succesivă de operaţiuni care nu sunt nici efectuate şi nici nu se regrupează de aceeaşi
manieră, precum: publicarea posturilor vacante, examinarea candidaţilor, alegerea dintre
candidaţi a acelora care par cei mai apropiaţi de posturile care urmează a fi ocupate,
recrutarea şi în sfîrşit, numirea.

În majoritatea statelor europene au fost puse în aplicare programe de formare speciale

în sfera de probleme ale Uniunii Europene, la nivel interministerial sau în cadrul fiecărui
minister.

Bibliografie

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ediţia a IV-a, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005

2. Salvador Parrado Diez, Sisteme administrative comparate, Ed. Universităţii Al. I.

Cuza, Iaşi, 2006

3. Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006

4. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Sisteme administrative comparate, Ed. Sedcom

Libris, Iaşi, 2001

5. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei, Elemente de ştiinţa administraţiei, Ed. Junimea,

iaşi, 2004

6. Gabriela Stănciulescu, Armenia Androniceanu, Sisteme comparate de administraţie

publică europeană, Ed. Economică, Bucureşti, 2001

7. Călinoiu Constanţa, Verginia Vedinaş, Teoria funcţiei publice comunitare, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 1999

8. Mircea Preda, Drept administrativ. Partea generală, Ediţia a III-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004

9. V. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ. Partea generală, Ediţia a III-a, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 2002

10. J. Ziller, Administrations comparées. Les systèmes politico-administratifs de

l’Europe des Douze, Editions Montchrestien, Paris, 1993
 11. Maria Viorica Bedrule Grigoruţă, Managementul serviciilor publice, Ed.
Tehnopress, Iaşi, 2007

12. I. Plumb, Managementul serviciilor publice, ASE, Bucureşti, 2000

13. Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998

14. Ioan Alexandru şi alţii, Drept administrativ european, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2005

15. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici

16. Hotărârea Guvernului nr. 1209/2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei

funcţionarilor publici”