UNIVERSITATEA DIN ORADEA

Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic

Program Postuniversitar de formare și dezvoltare continuă: Management
educațional

Stimularea vs. prevenirea conflictului în mediul scolar

Tehnici de comunicare

PROFESOR:
LECTOR UNIV.DR. POP CLAUDIA
PROPUNĂTOR:
BILAȘCO (PALCUȘ) VIORICA

ORADEA
2020
 Într-o abundență de evidențe teoretice și empirice care au conceptualizat efectele negative
ale conflictelor, demersul de față pleacă de la premisa inevitabilității conflictului în mediul școlar
și încearcă să descopere și o natura pozitivă a ceea ce poate defini conflictul. Văzut din
perspectivă constructivă conflictul poate aduce beneficii elevilor, mai mult decât atât se pledează
ca acestea ar fi necesare și prielnice dezvoltării umane.
O completă şi relevantă înţelegere a naturii conflictelor în experienţa umană oferă o
conştientizare a aspectelor pozitive ale acestora asupra dezvoltării individuale şi interpersonale.
Uline et al.(2003), au susţinut că ,în eforturile noastre de a coopera cu ceilalţi, avem
opinii diferite despre cât de bine ne putem realize scopurilecomune. Conflictele au efecte
mobilizatoare , energizante. Ele pot declanşa o puternică energie fizică şi o intensă concentrare
psihologică. Această energie motivează indivizii să rezolve conflictul şi să-şi pună planurile în
acţiune. (Gavreliuc, 2006)
Oamenii caută uneori conflictele prin activităţi sportive şi jocuri competitive,
deoarece interacţiunile sunt stimulative şi distractive (Johnson, Johnson, 1995). Conflictele ne
fac conştienţi de problemele care rebui rezolvate. Recunoaşterea faptului că există o problemă,
a modului în care o putem soluţiona, a părţilor implicate, ajută la reducerea emoțiilor negative
față de ceilalți.
Conflictul este o parte naturală şi inevitabilă a vieţii şcolii. Elevii se află într-un
permanent dezacord cu privire la o multitudine de activităţi: lângă cine să stea la masă, ce joc să
joace în vacanţă, când să înveţe, când să se relaxeze,când să vorbească, când să asculte, cine face
ordine în clasă etc. Johnson şi Johnson(1996) au observant că în şcoală există o varietate de
tipuri de conflicte, incluzând controversa, conflictul conceptual şi conflictul de interese. Ei au
descris conflictul ca o stare de incompatibilitate comportamentală şi conflictul de interese ca o
situaţie ce apare atunci când o persoană, prin acţiunile sale, încearcă să-şi atingă obiectivele
împiedicând, blocând sau interferând cu acţiunile altei personae care, la rândul ei, urmăreşte să-şi
atingă propriile scopuri. Conflictele de interese sunt frecvent întâlnite, ele apar în mod natural şi
sunt create în mod deliberat. În multe clase, profesorii provoacă un conflict de interese între elevi
prin faptul că aceştia concurează pentru note. Mai ales în mediile puternic competitive. Dar
modul în care sunt gestionate conflictele, nu doar prezenţa lor, determină dacă ele sunt
constructive sau distructive. Uneori interesele profesorilor şi elevilor coincid, alteori se află în
contradicţie. Pentru a învăţa cum să resolve conflictele de interese,profesorii trebuie să înţeleagă
dorinţele şi nevoile elevilor, obiectivele pe care le apreciază şi caută să le atingă şi potenţialul
câştig pe care l-ar obţine prin atingerea lor.
Johnson şi Johnson (1996) au afirmat că, atunci când profesorii şi studenţii au o mai
bună înţelegerea conflictului, vor căuta să-l gestioneze într-o manieră constructivă. Sunt acele
şcoli în care conflictul are un sens pozitiv,este recunoscut ca fiind inevitabil, sănătos, valoros şi
ajută la îmbunătăţirea calităţii predării, învăţării şi a climatului educaţional. Toţi actorii
educaţionali implicaţi(profesori, elevi, părinţi, conducerile instituţiilor deînvăţământ)creează şi
încurajează posibilitatea apariţiei conflictului, care produce emoţii pozitive, interes şi un sens al
implicării în activităţile educaţionale.Sunt stimulate învăţarea prin cooperare şi organizare a
elevilor în echipe de predare, astfel încât fiecare să utilizeze procedure specific ancorate în
aceeaşi bază decunoştinţe. Conflictele pot deveni şi distructive atunci când sunt negate,
suprimate sau evitate. Dacă elevii nu sunt pregătiţi în spiritual gestionării eficiente a conflictului,
ei vor folosi tehnici proprii, comunicare, de cele mai multe ori, se dovedesc inadecvate.
Ei pot trăi emoţii negative, de furie, supărare, se pot angaja în acte violente, se pot hărţui
sau abuza verbal reciproc etc. Adesea, aceste acţiuni nu rezolvă problemele, cât mai curând îi
înstrăinează pe elevi de colegi sau de şcoală în general. Conflictele negative pot distruge
eficacitatea activităţilor şcolare, rup relaţiile interpersonal profesori-elevi, elevi-elevi, sabotează
munca profesorilor la clasă, întârzie şi diminuează eforturile de predare şi învăţare şi scade
semnificativ angajamentul individual faţă de obiectivele şcolii. În sinteză, conflictele distructive
în şcoală se caracterizează prin faptul că un individ câştigă pe seama celuilalt, participanţii sunt
furioşi, răniţi, neîncrezători şi au resentimente, iar posibilitatea ca, pe viitor, rezolvarea
conflictului cu celălalt să fie pozitivă descreşte. Prin contrast, conflictele constructive în şcoală îi
fac pe actorii implicaţi să se placă, să aibă încredere reciprocă, să se respecte, fiecare dintre ei
atingându-şi obiectivele, iar potenţialul de rezolvare pozitivă a conflictului creşte.
Gestionarea constructivă a conflictelor are mai multe efecte pozitive. Astfel, conflictele
pot spori angajamentul şcolar, pot creşte motivaţia pentru învăţare şi pot dezvolta abilităţile de
rezolvarea problemelor. De asemenea, îi ajută pe tineri să se maturizeze mai repede, iar percepţia
lumii din perspective altei personae îi face pe elevi să devină mai puţin egocentrici.
Tot mai mulţi elevi au înţeles că demersul de cooperare în rezolvarea conflictelor din
clasă sau şcoală îi face să se simtă mai bine din punct de vedere psihologic felul acesta, ei sunt
mai în măsură să facă faţă stresului şi ostilităţilor. Învăţând abilităţi gestionarea conflictului şi
înţelegând importanţa de a fi parte a unui grup în care este valorizată cooperarea, elevii au şanse
mai mari de a se angaja în sarcinile educaţionale. Relațiile lor interpersonal cu profesorii, colegii
mai mari sau mai mici se pot menţine la un nivel superior. Conflictul poate aprofunda o relaţie,
întărindu-i fiecărei persone convingerea că relaţia se poate stăpâni şi sub stres. Soluţionarea
conflictului le oferă eleviilor o identitate comună şi coerenţă. Nu există nimic mai mult care să
poată separa indivizii decât conflictele gestionate zadarnic, după cum nu există nimic mai mult
care aducă oamenii împreună decât gestionarea fructuoasă a conflictelor.
Elevii au idei diferite despre cum să rezolve conflictele. Unii se bazează pe dominaţia
fizică, prin ameninţări şi violenţă, alţii folosesc atacul verbal, indiferenţa, cedează în faţa
celorlalţi sau încearcă o reconciliere cu cealaltă persoană. Toate aceste proceduri pot crea haos în
clasă. Acest haos poate fi redus dacă elevii şi profesorii se raportează la aceleaşi norme şi
urmează aceleaşi procedure de rezolvarea conflictului. Normele sunt expectanţe împărtă şite
despre comportamentele adecvate într-o situaţie. Soluţionarea conflictelor e pe prin stabilirea
unui set comun de norme care trebuie stabilite în mod clar şi explicit. Raportarea la aceleaşi
procedure este cu atât mai important cu cât elevii provin din culture sau grupuri entice diverse şi
au un fundal lingvistic diferit. Cu toate că diversitatea reprezintă o sursă de creativitate şi
energie, ea poate genera problem în gestionarea conflictelor în clasă. Suspiciunile şi temerile
elevilor trebuie eliminate în mod obligatoriu diferenţele recunoscute şi armonizate .
În timp ce majoritatea profesorilor sunt preocupaţi de efectele negative, distructive ale
conflictelor în şcoli (de exemplu, violenţa), cele mai multe teorii dedicate conflictului postulează
că acesta este necesar și benefic dezvoltării umane. Astfel, din punct de vedere psihanalitic,
conflictul cu părinţii şi separarea de aceştia reprezintă o necesitate pentru încurajarea
individuaţiei, conduc la îmbunătăţirea relaţiilor interpersonal reducerea anxietăţii. Înfamilie,
copilul dezvoltă anumite caracteristici, precum dragostea angajamentul relaţional faţă de părinţi,
iar mai târziu, adult fiind, înlocuieşte legăturile strânse cu familia prin relaţii funcţionale de
ataşament şi angajament faţă de cei de vârsta lui (Marian, 2019). Totodată se vorbea despre
faptul că un conflict rezultă din maturizarea cognitivă, stimulând înţelegerea propriilor
mecanisme cognitive şi a relaţiilor cu ceilalţi. Conflictul este mecanismul prin care copiii şi
adolescenţii achiziţionează noi structuri cognitive, dezvoltă noi perspective, îşi schimbă modurile
de gândire, toate acestea având ca rezultat schimbarea comportamentului faţă de părinţi şi
covârstnici. Noile patternuri de comportament creează noi conflicte, iar rolurile şi normele de
conduită aşteptate sunt renegociate.
În literatura de specialitate există trei teorii sociopsihologice care aduc contribuţii majore
la înţelegerea conflictului în şcoli şi la dezvoltarea strategiilor şi programelor de rezolvare
acestuia : teoria interdependenţei sociale, teoria structură-proces-atitudine/ comportament şi
teoria intereselor duale.
Prima teorie menţionată, teoria interdependenţei sociale,a fost dezvoltată de Deutsch
(Gavreliuc, 2006). Teoria a postulat inerenţa conflictelor în toate relaţiile interpersonal şi deter
minismul situaţiei sociale, a contextului social asupra modului de rezolvare a conflictelor. De
exemplu, într-un mediu structurat cooperant, în care indivizii lucrează împreună pentru atingerea
scopurilor comune, este încurajată interacţiunea. Promovarea interacţiunii îi determină pe
indivizi să acţioneze reciproc în atingerea scopurilor fiecăruia, favorizând soluţiile sănătoase şi
constructive în abordarea conflictelor. Un mediu competitive este unul în care indivizii lucrează
împotriva celorlalţi pentru a-şi atinge scopurile personale. Astfel, sunt întâlnite interacţiuni
divergente, care-I înfrânează pe indivizi în atingerea scopurilor lor şi, în cele din urmă, duc la
soluţii nesănătoase şi distructive. În situaţiile individualiste, în care indivizii lucrează singuri
pentru a-şi atinge scopurile personale, nu apare nici o interacţiune şi prin urmare, nici un
conflict. Indivizii ignoră obiectivele celorlalţi şi le consider irelevante pentru obţinerea propriului
succes. Aceste relaţii cauzale sunt bidirecţionale(o structură cooperantă favorizează
interacţiunile, iar încurajarea interacţiunilor tinde să creeze structure cooperante). Structura şi
tipurile de interacţiune tind să fie consistente. Ceea ce determină dacă tipul de interacţiune este
cooperant sau competitiv, este percepţia contextului în care are loc conflictul, şi nu conflictul
propriu- zis (doi indivizi se pot percepe ca fiind în competiţie şi să se comporte în consecinţă,
deşi, în realitate, nu sunt). Conflictele sunt soluţionate constructive atunci când sunt urmate de
consecinţe care mulţumesc toate părţile implicate, când îmbunătăţesc relaţiile interpersonal
dintre indivizi şi când dezvoltă abilităţile acestora de a rezolva conflictele viitoareîntr-o manieră
pozitivă (Johnson, Johnson,1995).
Teoria accentuează eficacitatea mediului cooperant în găsirea de soluţii pozitive de
rezolvarea conflictelor. Astfel, ar putea reprezenta o alternativă la mediul competitiv statornicit
între profesori sau între elevi, în condiţiile în care şcoala nu a dezvoltat o comunitate
profesională de învăţare sau un sistem similar de învăţare prin cooperare.
A doua teorie sociopsihologică, teoria structură-proces-atitudine/comportament, are la
bază concepţia teoretică a lui Lewin (1951) şi sugerează că structura unei situaţii determină
procesele de interaeţiune, iar acestea, la rândul lor, determină atitudinile şi comportamentele
indivizilor implicaţi (Gavreliuc, 2006). Rolurile şi normele definite şi anticipate într-o situaţie
prescriu modalităţile adecvate sau inadecvate în care indivizii se aşteaptă să interaeţioneze unii
cu alţii. Pe lângă toatea cestea, există o multitudine de factori care conturează structura unei
situaţii, precum puterea, dispoziţia spaţială, numărul de oameni implicaţi etc. Schimbările în
fiecare dintre aceşti factori ar putea conduce la schimbări în system şi la nivelul interacţiunilor
dintre membri. Acest lucru determină potenţiale schimbări în atitudinile şi comportamentele
părţilor. Prin urmare, modul în care situaţia este structurată determină patternul comportamental
care duce la găsirea unor soluţii constructive sau nu în rezolvarea conflictelor.
Teoria intereselor duale este fundamentată pe conceptual de grilă managerial a lui Blake
şi Mouton (Gavreliuc, 2006) şi postulează faptul că în prevenirea conflictelor indivizii urmăresc
două interese majore: interesul pentru atingerea scopurilor personale (interesul faţă de sine) şi
interesul pentru menţinerea unei relaţii adecvate cu o altă persoană (interesul faţă de altul).
Aceste interese au fost descrise ca variind de la un nivel ridicat de indiferenţă la un nivel ridicat
de preocupare faţă de celălalt, iar gradul de importanţă a determinat cinci strategii de prevenire a
unui conflict. Astfel, atunci când atât scopurile, cât şi relaţiile puternic valorizate, iar ambele
părţi îşi ating pe deplin obiectivele fără nici o tensiune negativă, putem vorbi despre negocierea
integrativă în rezolvarea problemelor. Când scopurile şi relaţiile sunt valorizate moderat este
angajată strategia compromisului în rezolvarea conflictului, în care părţile sacrifică unele scopuri
sau relaţii proprii din dorinţa de a ajunge la un acord. A treia strategie de prevenție
conflictului,abandonul,este utilizată când scopurile sunt mai puţin importante, iar relaţiile sunt
cele mai valorizate, indivizii renunţând la scopurile lor din dorinţa de a-şi păstra relaţiile
pozitive. A patra strategie, retragerea, este întâlnită atunci când nici scopurile şi nici relaţiile nu
sunt considerate importante, iar părţile se retrag din situaţie, evitând conflictul. În sfârşit,a cincea
strategie, constrângerea, este o clasică strategie de negociere victorie-înfrângere, în care fiecare
individ caută să-şi atingă scopul prin forţarea sau convingerea celuilalt de a ceda.
 Bibliografie

Boncu Şt. (2005). Procese interpersonale. Iași: Editura Institutul European.

Gavreliuc A. (2006). De la relaţiile interpersonale la comunicarea socială. Iași: Editura
Polirom.
Johnson, D., & Johnson, R. (1996). Teaching all students how to manage conflicts
constructively. The Journal of Negro Education, Summer 1996, 65, 3, ProQuest Central, p.322
Marian, L.A. (2019). Medierea conflictelor în școală. În V. Enea (coord.).Intervenții
psihologice în școală. Manualul consilierului școlar. Iași: Editura Polirom, p.127-136