Sunteți pe pagina 1din 4

TUDOR ARGHEZI

Testament

Am luat ocara, şi torcând uşure


Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,  Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Decât un nume adunat pe o carte,  Am luat cenuşa morţilor din vatră
În seara răzvrătită care vine Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră, 
De la străbunii mei până la tine,  Hotar înalt, cu două lumi pe poale, 
Prin râpi şi gropi adânci Păzind în piscul datoriei tale. 
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă Durerea noastră surdă şi amară
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.  O grămădii pe-o singură vioară, 
Pe care ascultând-o a jucat
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi. Stăpânul, ca un ţap înjunghiat. 
 Ea e hrisovul vostru cel dintâi. Din bube, mucegaiuri şi noroi
Al robilor cu saricile, pline Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi. 
De osemintele vărsate-n mine.  Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Ca să schimbăm, acum, întâia oară Odrasla vie-a crimei tuturor. 
Sapa-n condei şi brazda-n calimară E-ndreptăţirea ramurei obscure
Bătrânii au adunat, printre plăvani,  Ieşită la lumină din padure
Sudoarea muncii sutelor de ani.  Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite Rodul durerii de vecii întregi. 
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.  Întinsă leneşă pe canapea, 
Şi, frământate mii de săptămâni Domniţa suferă în cartea mea. 
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,  Slova de foc şi slova faurită
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.  Împărechiate-n carte se mărită, 
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,  Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte. 
Lăsând întreagă dulcea lui putere. Robul a scris-o, Domnul o citeşte, 
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mânia bunilor mei.
Creator al unui univers poetic de o frapantă originalitate T. Arghezi se remarcă în prima jumătate a sec.
XX ca un artist cu o viziune amplă în literatura română.
Poezia „Testament” deschide volumul de versuri de debut Cuvinte potrivite, apărut în 1927. Nu a fost
publicată anterior în periodice, deoarece a fost redactată special ca o prefaţă la primul său volum de versuri.
(Încadrarea în specie.) Testamentul ca specie literară are o lungă tradiţie europeană și românească
începând cu Francois Villon, continuând cu acela al lui Ienăchiţă Văcărescu şi până la cel eminescian, fără a uita
testamentul oral al ciobanului mioritic.
O trăsătură care atestă apartenența poeziei la modernism este utilizarea și amestecul tuturor registrelor
stilistice.
(Structura compoziţională.) Poezia este construită pe două momente distincte. Prima strofă constituie
o adresare cu destinatar specific. Deşi comunicarea cu acesta se realizează prin formele neaccentuate ale
pronumelui personal, poetul nu se referă la o persoană anume. Această generalizare a destinatarului este
subliniată şi de folosirea vocativului „fiule!” Din acest motiv, putem afirma că mesajul poetului este adresat unui
receptor general şi anume lungul şir al generaţiilor viitoare.
Următoarele trei strofe constituie o expunere de motive, o justificare a gestului iniţial ce transformă
poezia într-o artă poetică în care Arghezi sintetizează concepţia sa despre actul scrisului şi misiunea poetului în
lume.
Tema textului și viziunea despre lume a autorului sunt exprimate prin referire la estetica urâtului,
concept ilustrat în lirica europeană. Tema este rolul artistului , poezia fiind o artă poetică. O primă idee prin care
se face referire la aceasta este concretețea limbajului artistic. În viziunea lui Arghezii scriitorul este un artizan,
un meșteșugar care trebuie să găsească cea mai potrivită formă pentru a exprima ideile sale. O altă idee care
subliniază tema este aceea a rolului pe care artistul trebuie să și-l asume, acela de voce a poporului căruia îi
aparține.
Patru elemente de construcție ale textului sunt importante pentru evidențierea viziunii despre viață a
autorului: titlul, inicipitul, figurile semantice și elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are prin multitudinea de consoane o sonoritate gravă. În sens
propriu este un act juridic ce formulează o ultimă dorinţă adresată urmaşilor spre împlinire, iar în sens figurat,
testamentul nu este altceva decât „un nume adunat pe-o carte” și face referire la moștenirea spirituală pe care
autorul dorește să o ofere urmașilor, opera sa artisitică. Titlul poate face referire și la o poziție fermă, o atitudine
estetică tranșantă de la care nu acceptă să se abată. În acestă situație s-ar putea vorbi despre o metamorfozare a
acestuia în valori ale artei eterne. Testamentul oferă și sugestii religioase evocând textele sacre ,Noul și Vechiul
Testament, poetul subliniind această idee în cuprinsul operei: „am luat cenușa morților din vatră/Și am făcut-o
Dumnezeu de piatră”.
Incipitul, „Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte/Decât un nume adunat pe-o carte” marcheazăprintr-
u dialog imaginar tată – fiu una dntre ideile de bază ale textului, legătura cu urmașii. Verbul la forma negativă
are un impact puternic asupra cititorului. Se stabilește astfel contactul între cei doi poli ai comunicării, eu – tu,
determinând instantaneu un nivel înalt al emoției lirice. Atitudinea poetului oscilează între modestie și
conștientizarea deplină a propriei valori revărsate în opera sa.
Limbajul poetic vine din vorbirea bătrânilor, din limba populară, „din graiul lor cu-ndemnuri pentru
vite” din care poetul a „ivit cuvinte potrivite”, ceea ce constituyie o mărturisire de credință căreia îi rămâne
devotat. Inovația stilistică face ca poetul să valorifice cuvintele în sens estetic, să le dea o nouă semnificație
întrucât cuvântul arghezian este atotputernic, omnipotent, poate să mângâie sau să pedepsească.
Finalul dă o definiție concretă cuvântului, „slova de foc și slova făurită”, operei literare care este o
îmbinare armonioasă între har, talent, inspirație, trudă și efort, între toate acestea existând o uniune perfectă.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea extului, Arghezii dovedindu-se inovator și la
nivelul organizării strofice și la cel al prozodiei. Strofele inegalede la 4 la 18 versuri sugerează stări emoționale
diferite, frângeri bruște ale discursului poetic și continuări largi, explicative, de mare vibrație sufletească,
tonalități variate ale frazei. Rima este împerecheată, alternând rima masculină în care accentul cade asupra
ultimei silabe, cu cdea feminină, în care accentul cade pe penultima silabă, iar măsura este variată fiind cuprinsă
între 9 – 11 silabe.
În poezie sunt prezente numeroase figuri semantice care nuanțează și sporesc puterea de evocare a
imaginilor, potențând considerabil realitatea prezentată. Epitetul dublu „durerea noastră surdă și amară”,
oximoronul „izbăvește pedepsitor”, inversiunea „iscat-am”, toate contribuie la expresivitatea textului.
Metaforele creează imagini vizuale, „cenușa morților din vatră”, auditive, „durerea...o-ngrămădii pe-o singură
vioară” și gustative „veninul străns l-am preschimbat în miere”. Enumerația „din bube, mucegaiuri și noroi”
completată de versul „iscat-am frumuseți și prețuri noi” constituie fraza cheie a textului, promovându-se astfel
ideea că în artă nu există urât sau frumos, numai tehnica artistică contează.
Semnificația mesajului este ușor de observat prin faptul că poetul se adresează direct urmaşului, căruia
nu-i lasă moştenire valori materiale, ci o creaţie spirituală. Cartea trebuie așezată cu credinţă la căpătâi, pentru că
reprezintă nu numai un simbol al creaţiei poetului, ci constituie şi o dovadă a numeroarelor încercări anterioare.
Practic, cartea este un document spiritual al strămoşilor, al căror efort iese la lumină prin condeiul poetului.
Efortul trudnic al predecesorilor este reliefat prin apelul la cuvinte monosilabice încărcate de forţă sugestivă. Ori
de cate ori Arghezi a intenţionat să reliefeze truda fizică sau efortul voliţional de excepţie, a recurs la versuri
alcătuite aproape în întregime din cuvinte monosilabice:„În câmp,în dâmb,în râpi şi-n pisc / Viu când mă urc şi
trist când iar mă isc”.Sintaxa caracterizată prin dislocări topice are rostul de a ilustra şi din punct de vedre grafic
lungul drum străbătut de strămoşi. Substantivul treaptă poate sugera conştiinţa integrării în tradiţia naţională,
dar şi conştiinţa contribuţiei distincte, personale, la înnoirea limbajului poetic.
Dacă vorbim despre justificarea adresarii putem spune că expunerea de motive se construiește pe o
succesiune de idei ce reliefează atât structura psihică a poetului cât şi gândirea lui estetică. Mai întâi, exprimă
legătura dintre generaţii şi responsabilitatea urmaşilor faţă de predecesori, oameni simpli. Opera sa nu ar fi fost
posibilă fără munca neobosită de veacuri a acestora. De aceea, imaginile artistice vin să consemneze ecoul pe
care suferinţa ţărănimii îl are în mintea şi sufletul poetului, care adoptă o atitudine sacramentală de slujitor al
trecutului.
Tot aici este dezvoltată şi sursa limbajului său artistic. Acesta provine din graiul cu îndemnuri pentru
vite, semn că o bună parte a limbajului său se deschide spre cel solemn, dar uzual, folosit de ţărănime. De aceea
şi selectează acele sintagme care să concentreze ideea de vechime a acestei clase sociale (rob, sarică, brazdă,
plăvan, sudoare, bici şi odraslă).
Evident, limbajul lui Arghezi nu se reduce la această zonă lingvistică, pentru că el explorează limba
română în totalitatea stilurilor ei funcţionale, inclusiv spre registrul argotic sau în arii lingvistice considerate până
la el ca fiind improprii lirismului (zdrenţe, bube, mucegaiuri).
După propriile mărturisiri, Arghezi a căutat cuvinte „puturoase”, cuvinte „cu râie” pentru a înfăţişa o
anumită latură a existenţei, dar tot el este cel care foloseşte în poezia „boabei şi a fărâmei” cuvinte cu candoare
de copil. Prezenţa vocabulelor ce sugerează domeniul specific al artei (icoane, muguri, coroane) transfigurează
universul real primar în universul ficţional secund.
Ni se dezvăluie şi lupta poetului cu materia verbală, despre care Arghezi a scris în nenumărate articole,
vorbind despre îndelungata muncă de şlefuire a lexicului, socotindu-se mereu la început de drum în arta
cuvântului: „Scriu de 30 de ani, dar debutez în fiecare zi ca prima dată când am acoperit un ochi de hârtie cu
slove”.
Frământată mii de săptămâni, materia lexicală se toarnă în cuvinte potrivite. Acest proces de prelucrare
pentru a obţine expresivitatea maximă este sugerat de prezenta verbelor a preface, a schimba sau a preschimba.
Introdusă pentru prima dată în literatura română, estetica urâtului îi oferă lui Arghezi libertatea de a
apela la cuvinte uneori şocante sau considerate a fi degradante. El dezvăluie ideea că în artă nu există cuvinte
urâte sau frumoase, ci numai cuvinte adecvate exprimării ideii, subordonate intenţiei poetice, iar exprimarea
artistică greşită şi lipsa de talent conduc la realizarea unei opere fără valoare.
Structura de adâncime, al doilea nivel de lectură, se face simțită lesne,: întreg textul se transformă
într-un elogiu adus obiectului dominant prin substantivul carte. Acesta reprezintă „o treaptă” spre civilizaţia
umană, un „testament” și un „hrisov” ce sintetizează viaţa sprituală a unei epoci şi a unui popor.
Sintagma „cuvinte potrivite” semnifică meşteşug şi strategie de îmbinare, practic căutarea originalităţii
prin plasarea cuvintelor în contexte inedite, împletind inspiraţia, „slova de foc” cu munca perpetuă, „slova
făurită”. Potrivindu-le permanent, poetul păstrează frăgezimea cuvintelor, dar le obligă să se subordoneze
exprimării unei idei, gând sau sentiment. Între el şi străbuni nu există doar o continuitate de sprit, ci şi de efort.
Ceea ce rezultă este opera. Din cenuşa vetrei şi din oseminte, poetul a făurit un idol care veghează căminul
familial şi liniştea. Sintagma „Dumnezeu de piatră” are capacitatea de a surprinde imaginea poetului ca un
concurent al divinităţii. Tot cartea este instrumentul de răzbunare şi de dreptate visată de secole, însă creaţia nu
trebuie să exercite funcţionarea represivă a justiției sociale. Din cuvinte potrivite poetul crează leagăne urmaşilor,
iar „biciul răbdat” nu este un instrument de răzbunare, ci, paradoxal, de iertare.
Textul se constituie într-o operă de mare importanță artistică, într-o artă poetică în care autorul își
exprimă viziunea despre creator, un text pragmatic care creează un univers liric singular în întraga literatură
română.