Sunteți pe pagina 1din 115

RELAŢII ECONOMICE

INTERNAŢIONALE
CUPRINS
INTRODUCERE..................................................................................................................4
CAP. 1. INTRODUCERE ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE........5
1.1. Interdependenţele economice internaţionale............................................5
1.2. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională ................8
a economiilor naţionale...................................................................................8
1.3. Fluxurile internaţionale ale unei economii deschise................................9
1.4. Poziţia internaţională a unei economii naţionale....................................13
CAP. 2. COMERŢUL INTERNAŢIONAL......................................................................19
2.1. Noţiuni de bază.......................................................................................19
2.2. Teorii ale comerţului internaţional.........................................................21
2.3. Eficienţa economică a comerţului exterior.............................................23
2.3.1. Aspecte generale.............................................................................23
2.3.2. Indicatori de eficienţă la nivel microeconomic ..............................24
2.3.3. Indicatori de eficienţă la nivel macroeconomic..............................25
Cuvinte cheie:.....................................................................................................................28
CAP. 3. COOPERAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ, COMPONENTĂ A
RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE.....................................................30
3.1. Definirea cooperării şi colaborării internaţionale...................................30
3.2. Forme de alianţe competitive [21].........................................................31
3.3. Forme de cooperare industrială..............................................................35
3.4. Societăţile mixte.....................................................................................39
3.5. Tranzacţii comerciale internaţionale [21]..............................................42
3.5.2. Consultanţa şi asistenţa inginerească..............................................43
3.5.3. Licitaţiile internaţionale..................................................................44
CAP. 4. RELAŢIILE VALUTAR-FINANCIARE...........................................................47
4.1. Funcţiile relaţiilor financiar-valutare internaţionale..............................47
4.2. Finanţarea şi creditarea internaţională....................................................48
4.2.1. Operaţiuni de finanţare internaţională.............................................48
4.2.2. Creditarea internaţională.................................................................51
4.3. Mijloace şi instrumente de plată internaţionale......................................52
4.3.1. Valutele...........................................................................................53
2
4.3.2. Monede internaţionale.....................................................................53
4.4. Modalităţile şi acordurile de plată internaţionale...................................56
4.5. Eurovalutele; Eurocreditele....................................................................57
4.6. Datoria externă.......................................................................................59
4.7. Instituţii monetar-financiare internaţionale [13]....................................62
CAP. 5. INVESTIŢIILE STRĂINE..................................................................................68
5.1. Cauzele apariţiei investiţiilor în străinătate............................................68
5.2. Investiţiile străine: rol, evoluţie..............................................................69
5.3. Cadrul economic şi legislativ.................................................................72
5.4. Efectul investiţiilor străine directe asupra creşterii economiei mondiale
.................................................................................................................................75
5.5. Rolul investiţiilor străine directe în economia ţărilor în curs de
dezvoltare.................................................................................................................77
5.6. Impactul investiţiilor străine directe asupra economiilor în tranziţie [18]
.................................................................................................................................80
CAP. 6. STATUL ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE....................84
Care din următoarele domenii de competenţă aparţin statului:.....................................85
TESTE GRILĂ...................................................................................................................86
RĂSPUNSURILE TESTELOR DE CONTROL ŞI AUTOEVALUARE....................106
CAPITOLUL 2.................................................................................................................106
CAPITOLUL 4.................................................................................................................108
CAPITOLUL 6.................................................................................................................110
RĂSPUNSURI TESTE GRILĂ......................................................................................111
MIC DICŢIONAR DE TERMENI UTILIZAŢI ÎN RELAŢIILE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE.......................................................................................................112
BIBLIOGRAFIE..............................................................................................................115

3
INTRODUCERE

Prezentul curs se adresează, în primul rând, studenţilor de la Facultatea de Ştiinţe


Economice şi Administraţie Publică, toate specializările, forma de învăţământ la distanţă, cu
scopul de a oferi acestora un prim pachet de informaţii referitoare la problemele de bază ale
Relaţiilor Economice Internaţionale. Cursul este astfel conceput încât să permită cursanţilor
să cunoască fundamentele relaţiilor economice internaţionale, a conţinutului şi formelor de
realizare a acestui tip de relaţii internaţionale, precum şi pe înţelegerea mecanismului
acestor legături, a factorilor care participă la acest tip de acţiuni – agenţii economic, statul,
instituţiile şi organizaţiile internaţionale.
La baza procesului de concepere şi structurare a cursului a stat ideea că, în condiţiile
trecerii la o economie de piaţă, marea majoritate a agenţilor economici sunt orientaţi spre
contracte cu lumea exterioară; în plus, într-o economie mondială caracterizată de o continuă
accentuare a interdependenţelor dintre state, nici o economie naţională nu poate exista în
stare de izolare economică.
Lucrarea este structurată în şase capitole în care sunt prezentate, într-un mod
sistematic, o serie de aspecte de bază referitoare la relaţiile economice internaţionale. Astfel,
primul capitol al lucrării se doreşte a fi o scurtă introducerea în problematica relaţiilor
economice internaţionale, a diviziunii muncii, definind noţiunile de economie deschisă,
balanţă de plăţi externe, balanţă a creanţelor şi angajamentelor externe. În următorul capitol
sunt definite cele mai importante noţiuni cu care se operează în practica relaţiilor economice
internaţionale şi sunt prezentate teoriile care stau la baza derulării schimburilor comerciale
internaţionale. Conceptul de cooperare economică internaţională în diversele sale variante,
de la forma cea mai simplă de alianţă competitivă, până la forma instituţională de societate
mixtă, este abordată în capitolul trei. Următoarea parte a lucrării este consacrată relaţiilor
valutar-financiare internaţionale, respectiv operaţiunilor de finanţare şi creditare
internaţională, mijloacelor şi instrumentelor de plată internaţională. Sunt definite şi analizate
valutele şi monedele internaţionale, modalităţile şi acordurile de plată internaţională,
eurovalutele şi eurocreditele. O altă parte a lucrării abordează o serie de probleme legate de
investiţiile străine, rolul, evoluţia şi efectul investiţiilor străine directe asupra creşterii
economiei. În final este subliniat, pe scurt, rolul statului în relaţiile economice
internaţionale.
Baza documentară a lucrării cuprinde cărţi de referinţă şi lucrări de specialitate atât în
limba română, cât şi în limbi străine. Notele bibliografice au rolul nu numai de a indica
sursele folosite în elaborarea lucrării, ci şi de a invita studenţii şi specialiştii în domeniu, să
continue şi să aprofundeze studiul acestui domeniul.

4
CAP. 1. INTRODUCERE ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Rezumat
Acest capitol face o scurtă introducere în relaţiile economice internaţionale prezentând câteva
aspecte referitoare la interdependenţele economice internaţionale şi la factorii care determină adâncirea şi
diversificarea acestora. Alte probleme abordate sunt diviziunea mondială a muncii şi factorii care
determină specializarea internaţională a economiilor naţionale, fluxurile internaţionale ale unei economii
deschise şi poziţia internaţională a unei economii naţionale.

1.1. Interdependenţele economice internaţionale

Creşterea şi dezvoltarea economică, factori inseparabili şi care se întrepătrund


permanent stau la baza întregului progres al omenirii.
Societatea umană nu s-a dezvoltat uniform, pe tot globul pământesc, datorită
diferenţelor în ceea ce priveşte abundenţa sau lipsa de resurse naturale, dar şi diferenţelor de
organizare a comunităţilor umane.
Dezvoltarea economică a diferitelor teritorii a condus, în cele din urmă, la apariţia
unor forme economice organizate în mod unitar, în cadrul unor teritorii delimitate, respectiv
în cadrul statelor naţionale formate şi extinse odată cu apariţia şi dezvoltarea capitalismului.
Caracterul de naţional este dat de faptul că acest ansamblu de schimburi de activităţi
se realizează între membrii unei anumite comunităţi umane, într-un teritoriu bine delimitat,
aparţinând unui stat naţional.
Existenţa economiilor naţionale şi dezvoltarea acestora au adus cu sine şi legăturile
dintre diversele economii naţionale, ca forme de convieţuire şi de acces la resursele celuilalt
sau de transfer a realizărilor unuia către celălalt.
Odată cu apariţia statelor naţionale şi consolidarea economiilor naţionale apar şi
strategii naţionale de dezvoltare.
Unii economişti de renume, ca Adam Smith, vedeau numai în relaţiile externe ale
economiei naţionale o resursă de îmbogăţire naţională.
Adam Smith considera că “dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine
decât le-am produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul
activităţii noastre, utilizat într-un mod din care putem trage oarecare folos. Activitatea unei
ţări nu e utilizată cu cel mai mare avantaj când e îndrumată către producţia unui articol pe
care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de producţie” [24].
Adam Smith a prezentat o adevărată teorie cu privire la relaţiile economice externe,
care, la vremea sa erau cu preponderenţă relaţii comerciale. Acesta a susţinut ideea unei
politici liberale economice în relaţiile externe, care să asigure naţiunii britanice o reală sursă
şi metodă de îmbogăţire.
Adam Smith recunoaşte ca deosebit de mari avantajele oferite de comerţul exterior şi
anume:
• pe de o parte, faptul că acesta dă producătorului intern şansa de a-şi
desface pe piaţa externă acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe
piaţa internă;
• pe de altă parte, creează astfel mijloacele de plată pentru a aduce din
afară pe piaţa internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care
producătorii autohtoni nu au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce.

5
David Ricardo [23], continuând şi dezvoltând această orientare a lui A. Smith, afirmă
că “într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural
capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase”.
David Ricardo a încercat să rezolve două probleme legate de comerţul internaţional:
teoria costurilor comparative şi teoria echilibrării automate a balanţei de plăţi externe.
Conform teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în comerţul
internaţional, rezultă că fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse
pentru care are cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca diviziunea
internaţională a muncii să se adâncească, conducând spre maximizarea eficienţei
economice.
Atât A. Smith cât şi D. Ricardo consideră comerţul internaţional ca aducător de
avantaje pentru economiile participante şi ambii pun aceste avantaje în strânsă şi obiectivă
legătură cu adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, cu specializarea producătorilor, dar
şi a economiilor naţionale, pe acele produse care le asigură cele mai reduse costuri şi cel mai
mare profit.
Producţia de mărfuri şi crearea noii pieţe mondiale au condus, pe de o parte, la
apariţia concurenţei internaţionale, iar pe de altă parte, la apariţia primelor concepte
teoretice privind atitudinea necesară faţă de comerţul internaţional, fie la export, fie la
import. Astfel s-au conturat politici liberale (comerciale) care serveau intereselor unor
exportatori şi politici protecţioniste, care apărau interesele noilor veniţi pe arena producţiei
de mărfuri, a industrializării şi apoi a comerţului internaţional.
Economia unei ţări nu poate exista şi nu poate fi viabilă decât în cadrul şi în legătură
cu economiile celorlaltor ţări.
Economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe economice
internaţionale. În cadrul acestui sistem de conexiuni, interesele şi problemele economiilor
naţionale se întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături şi raporturi calitative diferite
ele pot exista şi progresa.
Sistemul complex de interdependenţe economice existent s-a format după cel de-al
doilea război mondial sub influenţa profundelor schimbări în diviziunea mondială a muncii
şi a revoluţiei ştiinţifico-tehnice.
Interdependenţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică continuu, în
strânsă legătură cu:
– schimbările politice care au loc pe arena mondială;
– modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare economică;
– adâncirea diviziunii internaţionale a muncii, îndeosebi ca urmare a revoluţiei
ştiinţifico-tehnice;
– diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
– evoluţia preţurilor internaţionale şi a problemelor valutar-financiare sub influenţa
unor factori contradictorii.
Astfel, schimbarea configuraţiei politice a lumii după cel de-al doilea război
mondial, ca urmare a prăbuşirii sistemului colonial, a accentuat lupta pentru independenţa
de stat şi formarea a numeroase economii naţionale. Aceste ţări au intrat în noi raporturi cu
numeroase alte state în vederea valorificării resurselor materiale şi umane, pentru făurirea
unor economii interdependente. Schimbarea radicală a raporturilor politice de dependenţă, a
contribuit în mod hotărâtor la dezvoltarea interdependenţelor economice internaţionale.
După cum subliniază unii cercetători, multe dintre popoarele astăzi subdezvoltate
cunoşteau, la momentul pierderii independenţei, un grad de civilizaţie superior pentru epoca
6
respectivă (incaşii, aztecii, indienii etc.). Metropolele capitaliste au distrus, însă, complet
sau în mare parte aceste civilizaţii formate de-a lungul veacurilor, întrerupând cursul normal
al evoluţiei lor.
Economia mondială modernă cuprinde nu numai economiile naţionale, dar şi o serie
de organizaţii, instituţii internaţionale. Apar, pe de o parte, organizaţiile economice
internaţionale, care, la un anumit moment, se transformă în subiecţi derivaţi de drept
internaţional, cu tendinţe de a deveni subiecţi direcţi de drept internaţional. Transferul de
competenţe peste atributele naţionale le dă acestora dreptul, cum este cazul Parlamentului
European, de a se substitui statelor, în anumite limite şi competenţe, chiar în relaţiile
internaţionale (rol consultativ). Pe de altă parte, se observă insă apariţia şi intensificarea
rolului unor instituţii şi organisme internaţionale în procesele mondoeconomice. ONU nu
reuşeşte a se impune cu acurateţe (PNUD, ONUDI, UNCTAD etc.), însă FMI, BERD,
Banca Mondială se implică şi dau economiei mondiale impulsuri sau semnale clare de
interferenţă.
O altă caracteristică o reprezintă intensificarea integrărilor regionale şi interregionale
sau a globalizării unor fenomene economice.
Un alt exemplu, de acest fel, îl constituie noile deschideri pentru ţările din centrul şi
estul Europei sau exemplul Hong-Kong-ului.
Asimetria profundă dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor, situaţie specifică în
care se află economia mondială contemporană, influenţează în mare măsură
interdependenţele economice internaţionale. Datele statistice arată faptul că peste jumătate
din populaţia globului (56,1%) se află în ţările cu economie subdezvoltată, în care PNB
variază de la ţară la ţară între 90$ şi 499 $/locuitor şi acestea contribuie doar cu 8,5% la
producţia mondială. Ţările dezvoltate, deşi reprezintă doar 18,7% din populaţia lumii, deţin
peste 68% din producţia mondială [27].
Decalaje mari se menţin şi în ceea ce priveşte productivitatea muncii sociale. Astfel,
între ţările dezvoltate din punct de vedere economic şi cele mai puţin dezvoltate, raportul
este de 13:1.
În ultimele decenii au avut loc schimbări în ceea ce priveşte centrele de putere
economică. Unele dintre acestea au dispărut sau şi-au pierdut din importanţă, în schimb
altele au apărut şi au tendinţa să se dezvolte. Având în vedere numai trei centre de putere
din Europa Occidentală, America de Nord şi Asia de Sud-Est şi un singur indicator (PIB)
este evident că Asia de Sud-Est şi, în primul rând Japonia continuă să avanseze spre primul
loc, SUA are tendinţa să decadă, dar vin puternic din urmă ţările din Europa Occidentală.
Creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime, materiale şi combustibili (de
exemplu petrol), majorarea sau reducerea dobânzilor la creditele acordate diferitelor ţări,
precum şi ponderea mare a datoriilor externe ale unor ţări, au făcut să crească
sensibilitatea economiilor naţionale faţă de evoluţia şi tendinţele vieţii economice
internaţionale, ceea ce au imprimat interdependenţelor dintre ţări o dinamică pe care n-au
avut-o până acum.
În cel de-al treilea raport către Clubul de la Roma, intitulat “Restructurarea ordinii
internaţionale” sunt evidenţiate tipurile de interdependenţe Nord-Sud, dintre ţările bogate şi
ţările sărace [28].
În primul rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de alimente; unele ţări au
surplusuri, în timp ce altele au deficite alimentare.
În al doilea rând, sunt interdependenţele generate de nevoia de energie şi minerale, în
condiţiile în care cererea şi oferta au traiectorii geografice diferite.
În al treilea rând, apar interdependenţe generate de posibilitatea dereglării

7
echilibrului ecologic sau de problema apărării mediului înconjurător.
În al patrulea rând, sunt speranţele de a reduce decalajele izbitoare dintre bogaţii şi
săracii lumii.
În concluzie, interdependenţele economice înseamnă cooperare reciproc avantajoasă,
între state suverane, bazate pe principiile dreptului internaţional, pentru progresul fiecărei
naţiuni.

1.2. Diviziunea mondială a muncii şi specializarea internaţională

a economiilor naţionale

Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele
lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi locul
fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai
multe schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii
acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a diferitelor ţări.
Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a
economiei interne, la cerinţele pieţei mondiale.
Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:
• condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, orez,
citrice, extracţia unor minereuri etc.);
• mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit,
posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
• nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea
forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;
• tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia
de un anumit fel;
• factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor
puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de specializare
internaţională. Astfel, în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor care
se bazează pe tehnica modernă, care au specializare internaţională de înaltă eficienţă, ceea
ce le permite să deţină o pondere însemnată din totalul exporturilor mondiale. La antipodul
acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror specializare
internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PNB însumat în exporturile
mondiale. Între aceste două mari grupări se află ţările în curs de dezvoltare şi cu nivel mediu
de dezvoltare. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă, în esenţă,
potenţialul economic al statelor.
Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a dependenţei
statelor de piaţa externă, de accentuare a interdependenţelor între ţările lumii, reflectată de
creşterea cotei de export în producţia mondială, manifestată prin următoarele fenomene
[27]:
În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale a
muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate. Un
număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste 80% din exporturile totale de produse
manufacturate.
8
În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură în
diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii
moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin producători şi
furnizori de produse industriale de bază şi clasice.
În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre
produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi
cea extractivă.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările
dezvoltate, iar pe de altă parte, prin politica deliberată a statelor respective de limitare a
dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din lumea a treia).
În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de dezvoltare,
de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii. Astfel, după ce,
începând de la mijlocul secolului al XX-lea unele ţări din Asia de Sud-Est au dezvoltat
industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în Japonia), producătorii din
Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de modă, iar producţia textilă de serie
– care solicită un volum mare de muncă inferior calificată – s-a deplasat spre ţările vecine.
În al cincilea rând, după 1975, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi
contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la
resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb
între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Cu toate schimbările produse, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe
schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul mondial de
valori.
Ca urmare, ţara mai avansată îşi vinde mărfurile peste valoarea lor, deşi mai ieftin
decât ţările concurente. Ţara mai favorizată primeşte mai multă muncă în schimbul unei
cantităţi mai mici de muncă.

1.3. Fluxurile internaţionale ale unei economii deschise

Tranzacţia desemnează fluxul economic care reflectă crearea, transformarea,


schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune schimbarea de
proprietate asupra bunurilor şi/sau a drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilizarea de forţă de muncă şi capital [21].
Mulţimea tranzacţiilor (fluxurilor) economice pe care o ţară le are cu restul lumii
poate fi prezentată ca o reuniune a fluxurilor comerciale şi financiare (figura nr. 1).
Fluxurile comerciale internaţionale reflectă interdependenţele dintre ţări, ca efect al
adâncirii treptate a diviziunii mondiale a muncii şi al specializării agenţilor economici din
diferite ţări în producerea şi comercializarea de produse corporale (produse de bază şi
produse prelucrate), produse necorporale (brevete de invenţii, know-how, proiectare) sau de
prestări de servicii de felul transporturilor şi asigurărilor internaţionale de persoane şi de
mărfuri, al turismului internaţional sau servicii profesionale.
Comerţul invizibil cuprinde, pe de o parte, tranzacţiile internaţionale cu produse
necorporale şi prestările de servicii, iar pe de altă parte, creanţele şi obligaţiile decurgând
din mişcarea între economiile naţionale a factorilor de producţie capital şi forţă de muncă.
Fluxurile financiar-monetare internaţionale [21] sunt acele tranzacţii dintre agenţii
economici aparţinând unor state distincte, care se exprimă şi se realizează prin mijloace de
plăţi şi de credit. Acestea cuprind două categorii de tranzacţii:

9
– fluxuri de compensare a tranzacţiilor comerciale, astfel încât orice
deplasare/cedare de produse corporale sau necorporale sau prestări de servicii într-un sens
între partenerii de contract are ca efect o deplasare în sens invers a unui flux de plăţi;
– fluxuri financiare independente faţă de activitatea comercială, se concretizează în
mişcări internaţionale de capital şi cuprind:
• credite externe acordate sau primite;
• investiţii externe directe sau de portofoliu;
• mişcări de fonduri pe termen scurt;
• venituri din plasamente financiare externe;
• transferuri financiare unilaterale.
Din punctul de vedere al factorului timp, mişcările de capital pot fi împărţite în trei
mari grupe de fluxuri:
– mişcări de capital pe termen lung (peste un an) realizate sub formă de investiţii
directe şi de portofoliu, sub formă de împrumuturi angajate şi/sau acordate, precum şi sub
forma finanţării unei sau unor filiale externe de către firma-mamă;
– mişcări de capital pe termen scurt (până la un an) concretizate sub formă de
credite comerciale şi plasamente financiare cu caracter speculativ;
– transferuri financiare cu caracter excepţional şi unilateral apărute, de exemplu,
ca o consecinţă a unui război.
Investiţia directă într-o întreprindere presupune un plasament financiar al unui
nerezident în scopul de a influenţa luarea deciziilor. Limita inferioară pe care trebuie să o
atingă un asemenea plasament pentru a fi considerat ca investiţie directă este, convenţional,
de 10% din acţiunile sau activele instituţiei vizate. Acest flux financiar cuprinde atât
plasamentele iniţiale cât şi câştigurile reinvestite.
Investiţia de portofoliu este o tranzacţie care are ca obiect valori mobiliare de natura
acţiunilor sau a obligaţiunilor, scopul fiind acela de valorificare a capitalului pe o piaţă
externă mai avantajoasă decât propria piaţă financiară.
Cea mai modernă formă de schimburi economice internaţionale, care a luat o
amploare deosebită după al doilea război mondial, este cooperarea economică
internaţională.
Cooperarea economică internaţională are o serie de trăsături specifice, care o
particularizează în cadrul circuitului economic mondial [1].
a) Cooperarea economică se întemeiază şi promovează un complex de fluxuri (de
investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de produse), pe când comerţul internaţional
reprezintă unul din fluxurile economice principale.
b) Prin natura sa, cooperarea economică internaţională este forma cea mai echitabilă
de schimb reciproc de activităţi dintre state, pe când comerţul internaţional conţine şi o serie
de elemente cu caracter discriminatoriu.
c) Cooperarea economică internaţională introduce un element de continuitate şi
stabilitate în relaţiile economice dintre ţări, pe când evoluţia comerţului mondial depinde de
numeroşi factori care îl pot stimula, dar şi frâna.
d) Cooperarea economică internaţională nu se substituie fluxurilor deja existente, ci
contribuie la dezvoltarea lor.
Principala cauză a exploziei schimburilor monetare şi a importanţei deosebite ce a
căpătat-o piaţa mondială a capitalurilor a constituit-o explozia schimburilor de mărfuri.
Totodată, a luat naştere o internaţionalizare a instituţiilor financiare.

10
11
de bază
Fluxuri cu
produse
corporale prelucrate

brevete de
invenţii
Fluxuri cu
Fluxuri know-how
produse
comerciale
necorporale
proiecte

servicii
profesionale

servicii de
Prestări transp. şi
servicii turism

turism
internaţional
Fluxuri
economice

De compensare
a activităţii
comerciale

credite externe

investiţii
Fluxuri externe
financiare
mişcări de
Independente capital pe
de activităţile termen scurt
comerciale
plasamente pe
termen lung

transferuri
unilaterale

Figura nr. 1 – Fluxurile economice ale unei economii deschise

Sursa: Ioan Popa – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997

12
Internaţionalizarea “actorilor” şi a operaţiunilor pe piaţa capitalurilor a început după
război şi s-a extins într-un ritm rapid în ultimii ani. Ca urmare, a avut loc un proces de
specializare şi diversificare a burselor internaţionale.
Bursele pot fi clasificare în burse generale şi burse specializate.
Bursele generale efectuează operaţiuni de negociere pentru o gamă largă de mărfuri,
precum şi tranzacţii cu hârtii de valoare, valute etc. De regulă, bursele generale funcţionează
în marile centre comerciale: Zürich, Paris, New York, Chicago, Londra, Hamburg,
Amsterdam, Roterdam, Singapore, Rio de Janeiro etc.
Bursele specializate pot fi de mai multe feluri:
1. Burse de mărfuri (pentru anumite produse), cum ar fi:
– pentru vânzarea de cafea: New York, Roterdam, Londra;
– pentru comercializarea zahărului: New York, Londra, Amsterdam;
– pentru bumbac: Sao Paolo, Alexandria, Bombay, Sidney;
– pentru metale: Londra, New York etc.
2. Burse de valori, care efectuează operaţiuni legate de negocierea valutelor,
efectelor comerciale (cambii, bilete la ordin), efectelor publice (rente, obligaţiuni,
bonuri de tezaur), iar în unele cazuri şi metale preţioase (aur, argint). Cele mai
importante burse de valori sunt la: New York, Londra, Paris, Melbourne, Tokyo,
Yokohama.
3. Burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional. În cadrul acestora se
negociază operaţiuni de asigurări (Lloyd’s din Londra) şi navluri (Pireu, New
York, Amsterdam).

1.4. Poziţia internaţională a unei economii naţionale

Poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în


balanţa de plăţi externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe. Cunoaşterea acestora
este necesară în procesul elaborării politicii economice externe a oricărei guvernări într-o
lume interdependentă, cum este cea de astăzi.
Cele două balanţe sunt rezultatul abordării diferite a relaţiilor economice
internaţionale ale unei ţări.
Balanţa de plăţi externe cuprinde toate tranzacţiile de natură financiară sau
comercială încheiate cu străinătatea de către rezidenţii săi şi reprezintă un raport periodic
între intrările şi ieşirile de mijloace valutare.
Conform dicţionarului juridic al Uniunii Europene [26], balanţa de plăţi este
“instrumentul financiar valutar întocmit sub formă de tabel statistico-economic în care sunt
trecute şi prin care se consemnează toate plăţile şi încasările externe ale unei ţări, rezultate
din schimburile sale economice de orice natură cu străinătatea, pe o perioadă determinată de
timp, de obicei un an”.
M. I. Wasserman [26] defineşte balanţa de plăţi ca fiind o prezentare statistică a
tranzacţiilor economice într-o perioadă dată între rezidenţii unei ţări şi rezidenţii altei ţări,
grup de ţări sau organizaţii internaţionale specifice. Potrivit FMI, criteriul după care sunt
împărţiţi agenţii în rezidenţi sau nerezidenţi este centrul de interes economic şi nu
naţionalitatea sau alte criterii legale. Astfel, sunt consideraţi rezidenţi: familiile şi indivizii
care îşi creează în ţară gospodării; întreprinderi, corporaţii şi cvasi-corporaţii (de exemplu:
sucursale ale investitorilor străini direcţi); instituţii non-profit; guvernul şi administraţia
publică locală. În categoria nerezidenţilor intră: familii, întreprinderi, corporaţii, instituţii
13
non-profit străine; români care şi-au mutat centrul de interes economic în străinătate; turişti,
oameni de afaceri, funcţionari diplomatici străini aflaţi temporar în România.
Jean Weller [27] consideră balanţa de plăţi şi credite a unei ţări ca un tablou al
conturilor sale externe, al fluxurilor reale şi financiare în legătură cu restul lumii.
Ca orice bilanţ anual, balanţa de plăţi şi credite comportă un activ (credit) şi un pasiv
(debit).
În principiu, tranzacţiile internaţionale se efectuează generând plăţi, de obicei în
valută (totuşi, o parte a comerţului internaţional se derulează sub formă de operaţiuni
speciale, exportul fiind compensat prin importul de mărfuri, fie la nivel de tranzacţie, fie la
nivel de relaţie).
Fiecare operaţie care dă naştere unei intrări de devize este înscrisă în activul balanţei,
fiecare operaţie care generează o ieşire de devize în pasivul balanţei. Există şi operaţiuni
care se efectuează fără o contraprestaţie, nici în natură, nici în devize, fiind considerate
transferuri unilaterale (donaţii, ajutoare etc.).
Evaluarea tranzacţiei se face la preţul pieţei.
Momentul înregistrării tranzacţiei este momentul schimbului de proprietate.
Balanţa de plăţi externe înregistrează la activ (în credit) aportul de resurse rezultate
din exportul de bunuri, prestarea de servicii, încasarea de venituri aferente factorilor de
producţie care au părăsit ţara şi poziţii financiare reprezentând reduceri ale activelor externe
sau creşteri ale pasivelor externe ale economiei, iar la pasiv (în debit) reducerea resurselor
ca urmare a importului de bunuri, achiziţionării de servicii, plăţii de venituri aferente
factorilor de producţie aduşi spre valorificare din străinătate, precum şi poziţii financiare
reprezentând creşteri ale activelor externe ale ţării sau reduceri ale pasivelor externe.
Balanţa de plăţi se întocmeşte:
– global – pentru a evidenţia totalitatea fluxurilor sau tranzacţiilor economice şi
financiare ale unei ţări cu restul lumii;
– bilateral – pentru relaţiile cu o anumită ţară;
– regional – pentru schimburile cu un grup de ţări.
Soldul balanţei reflectă relaţia în care se găsesc contul curent şi contul de capital din
punctul de vedere al intrărilor şi ieşirilor generate de tranzacţiile internaţionale. Se pot
calcula şi o serie de solduri parţiale pe tipuri de tranzacţii.
Balanţa de plăţi poate fi:
 excedentară, dacă soldul > 0. Ţara respectivă îşi măreşte creanţele asupra
străinătăţii, mişcările monetare reglând soldul în mod favorabil acestei ţări;
 deficitară, dacă soldul cumulat < 0;
 echilibrată, variaţia creanţelor este nulă, soldul = 0.
Alături de soldurile totale sau parţiale, în analizele de balanţă se utilizează şi
indicatorul grad (rată) de acoperire a plăţilor prin încasări.
Ca indicator absolut, notând cu Ii încasările şi cu Pi plăţile, soldul (Si) exprimat în
unităţi monetare (de regulă dolari SUA) şi afectat de semn poate fi calculat:
Si = I i − Pi > 0
<
Ca nivel relativ, gradul de acoperire (Ga) se poate calcula:
Ii
G Ai = ⋅100 > 100%
Pi <
Calculat sub formă de raport, gradul de acoperire a plăţilor prin încasări (Ga) prezintă
două avantaje:
– dezechilibrul absolut capătă o dimensiune calitativă exprimată procentual;

14
– este eliminată utilizarea semnului soldului, care poate influenţa negativ unele
demersuri analitice
Rolul balanţei de plăţi externe rezidă din forma sub care se prezintă, cea a unui tabel
de sinteză, permiţând compararea sub raport cantitativ şi calitativ a schimburilor reale şi
financiare cu străinătatea. Concluziile se referă la competitivitatea producţiei naţionale în
raport cu cea străină, prin confruntarea cantitativă şi structurală dintre export şi import, prin
analiza fluxurilor de capital, de credite, servicii etc.
De asemenea, balanţa de plăţi externe dă posibilitatea analizei indicatorilor raportului
de schimb la nivel macroeconomic, oferind orientări cu privire la direcţiile de dezvoltare ale
producţiei naţionale, mai ales în domeniul industrial.
Strict teoretic, o balanţă de plăţi este întotdeauna echilibrată întrucât eventualul
excedent valutar este destinat creşterii sau reconstituirii resurselor valutare sau promovării
exportului de capital şi plasării de fonduri pe bază de credit. Eventualul deficit poate fi
acoperit fie din resursele bugetare, fie prin atragerea de fonduri străine pe calea creditului,
împrumutului sau importului de capital.
Totuşi, echilibrarea balanţei de plăţi externe, în principal stingerea soldului pasiv este
una din preocupările de bază ale oricărei politici comerciale.
Factorii destabilizatori care determină dezechilibre ale balanţei de plăţi externe pot fi
de două categorii: factori endogeni şi exogeni.
Factorii endogeni au un rol preponderent în crearea soldului pasiv al balanţei. Printre
aceştia menţionăm:
– întârzieri în punerea în funcţiune a unor obiective industriale de însemnătate
naţională;
– reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente
fortuite;
– creşterea importului;
– reducerea calităţii producţiei pentru export;
– reducerea deliberată a unor exporturi în scopul industrializării pieţei interne sau
din alte raţiuni etc.
Factorii exogeni au un caracter conjunctural, iar înlăturarea urmărilor acestora nu se
poate face fără intervenţia statului. Printre aceştia se evidenţiază:
– dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în structura
exportului şi importului;
– restricţiile cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările
importatoare;
– micşorarea intrărilor în valută ca urmare a fluctuaţiei cursului de schimb valutar;
– influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă care afectează
situaţia valutei naţionale, fluctuaţia cotaţiei acesteia şi corelaţia dintre preţurile interne şi
externe.
Modalităţile prin care poate fi echilibrată o balanţă de plăţi externe deficitară sunt
următoarele:
– sprijinirea producţiei, cu valorificarea superioară pe piaţa externă, în scopul
creşterii preţurilor la export şi a creşterii veniturilor în valută convertibilă;
– sprijinirea politicii de investiţii, prin atragerea capitalurilor străine;
– emisiunea de obligaţiuni pe piaţa externă;
– obţinerea de credite de la organismele financiare internaţionale;
– primirea de ajutoare (financiare sau materiale);
15
– atragerea de credite guvernamentale;
– amânarea sau reeşalonarea restituirii unor credite;
– vânzări de aur şi metale preţioase din rezervele naţionale.
Balanţa de creanţe şi angajamente externe, numită şi poziţia investiţională
internaţională a unei ţări exprimă stocul de active şi pasive financiare externe existente la un
moment dat în relaţiile cu nerezidenţii [21].
Balanţa de creanţe şi angajamente externe cuprinde stocul de creanţe şi angajamente
financiare ale economiei la un moment dat, de obicei sfârşitul anului. Modificarea acestui
stoc este rezultatul tranzacţiilor derulate în raporturile cu alte ţări (cuprinse şi în balanţa de
plăţi externe), dar şi efectul schimbărilor petrecute în ratele de schimb şi a preţurilor
utilizate în evaluarea creanţelor şi angajamentelor sau alte ajustări valorice.
Din punct de vedere structural, creanţele şi angajamentele unei economii pot fi
grupate pe cele patru mari sectoare implicate în fluxurile financiare internaţionale: guvernul,
autoritatea monetară (BNR), sectorul bancar şi sectorul nebancar. Din această balanţă se
poate evidenţia poziţia net creditoare (+) sau net debitoare (–) a unei ţări în raporturile sale
cu restul lumii.
Fiecare componentă a balanţei de creanţe şi angajamente este reflectată prin: poziţia
la începutul anului; tranzacţii în timpul anului; efectul schimbărilor de preţ; efectul
modificări cursului de schimb; alte ajustări; poziţia la sfârşitul anului.
Deosebirea dintre cele două instrumente poate fi evidenţiată astfel: în timp ce balanţa
de plăţi externe cuprinde doar fluxurile efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi de-a lungul
unui an la valoarea de piaţă din momentul schimbului, poziţia investiţională internaţională a
ţării exprimă pe lângă efectul anual al tranzacţiilor şi efectul variaţiei preţurilor şi al
modificării cursului de schimb, ca şi cel al altor ajustări asupra valorii creanţelor şi/sau a
obligaţiilor angajate faţă de străinătate.

În concluzie, economia mondială se bazează pe un amplu sistem de interdependenţe


economice internaţionale în cadrul căruia interesele şi problemele economiilor naţionale se
întrepătrund şi numai în virtutea acestor legături şi raporturi calitative diferite ele pot
exista şi progresa. Tendinţa generală caracteristică perioadei postbelice este cea de
creştere a dependenţei statelor de piaţa externă şi de accentuare a interdependenţelor
dintre statele lumii. Interdependenţele dintre ţări, ca efect al adâncirii diviziunii
internaţionale a muncii sunt reflectate de un complex de fluxuri comerciale şi financiare,
iar poziţia unei economii naţionale în raporturile ei cu restul lumii este reflectată în
balanţa de plăţi externe şi balanţa de creanţe şi angajamente externe.

Cuvinte cheie:
• diviziunea mondială a muncii;
• specializarea internaţională a economiilor naţionale;
• fluxuri economice;
• fluxuri comerciale;
• fluxuri financiare;
• balanţă de plăţi externe;
• balanţă de creanţe şi angajamente externe.

16
Teste de control şi autoevaluare:

1. Notaţi cu adevărat sau fals următoarele afirmaţii:


a. comerţul exterior dă producătorului intern şansa de a-şi satisface pe piaţa externă
acea parte a producţiei realizate care nu are cerere pe piaţa internă;
b. comerţul exterior creează mijloacele de plată pentru a aduce din exterior pe piaţa
internă acele produse care sunt cerute de aceasta şi pentru care producătorii autohtoni
nu au înclinaţia sau disponibilitatea de a le produce;
c. fiecare ţară se va specializa în producerea şi exportul acelor produse pentru care are
cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie, ceea ce face ca diviziunea mondială a
muncii să se adâncească.

2. Care din următorii factori conduc la adâncirea şi diversificarea interdependenţelor


economice internaţionale?
a. schimbările politice care au loc pe arena mondială;
b. modificarea structurii lumii contemporane din punctul de vedere al nivelului de
dezvoltare economică;
c. adâncirea diviziunii internaţionale a muncii;
d. diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional.

3. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate?


a. condiţiile naturale nu contribuie la specializarea internaţională a economiilor
naţionale;
b. tradiţiile economice pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia de un
anumit fel;
c. mărimea teritoriului şi a populaţiei conferă ţărilor posibilităţi diferite de a se
specializa în producţie;
d. nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, calificarea forţei de
muncă, disponibilităţile de capital determină specializarea internaţională a
economiilor naţionale.

4. Economia modernă mondială cuprinde:


a) economiile naţionale;
b) numai ţări puternic dezvoltate;
c) organizaţiile internaţionale;
d) instituţiile internaţionale;
e) numai din ONU şi Uniunea Europeană.

5. Fluxurile financiare independente faţă de activitatea comercială cuprind:


a) credite externe acordate sau primite;
b) investiţiile externe directe sau de portofoliu,
c) prestările de servicii;
d) veniturile din plasamente financiare externe;
e) transferuri financiare unilaterale.

6. Factorii endogeni ce determină dezechilibrul balanţei de plăţi sunt:


a) micşorarea intrărilor în valută ca urmare a fluctuaţiilor cursului de schimb
valutar;

17
b) reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente
fortuite;
c) creşterea importurilor;
d) reducerea calităţii producţiei pentru export;
e) restricţii cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările
importatoare.

7. Factorii exogeni ce determină dezechilibre ale balanţei de plăţi sunt:


a) reducerea deliberată a unor exporturi în scopul industrializării pieţei interne;
b) dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în structura
exportului şi importului;
c) reducerea calităţii produselor pentru export;
d) influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă ce
afectează situaţia valutei naţionale şi corelaţia dintre preţurile interne şi cele
externe.

8. Ce se înţelege prin diviziunea mondială a muncii?

9. Care sunt factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale?

10. Care este diferenţa dintre balanţa de plăţi externe şi balanţa creanţelor şi angajamentelor
externe?

18
CAP. 2. COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Rezumat
În acest capitol sunt definite câteva noţiuni de bază ale comerţului internaţional(export, import,
reexport, comerţ invizibil, tranzit etc.) şi sunt prezentate o serie de trăsături şi tendinţe ce caracterizează
evoluţia comerţului internaţional. Tot în acest capitol sunt abordate pe scurt cele mai importante teorii
clasice şi moderne care stau la baza efectuării schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii, precum şi
cei mai importanţi indicatori folosiţi la măsurarea eficienţei economice a comerţului exterior.

2.1. Noţiuni de bază

Comerţul internaţional include totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre


două sau mai multe state.
Obiectul comerţului internaţional este reprezentat de bunuri materiale şi de servicii.
Comerţul exterior al unei ţări cuprinde exportul, importul, reexportul şi tranzitul.
Prin export se înţelege vânzarea de bunuri şi servicii aparţinând economiei unei ţări,
iar prin import, cumpărarea pentru economia naţională de bunuri şi servicii din alte ţări.
Exportul şi importul de servicii mai poartă denumirea de export invizibil şi import invizibil.
Reexportul reprezintă activitatea desfăşurată de persoane autorizate, de a cumpăra mărfuri
din unele ţări şi de a le revinde în altele, cu sau fără indigenarea lor. Comerţul de tranzit
constă în activitatea desfăşurată de persoane autorizate, pentru transportul mărfurilor străine
pe teritoriul naţional. Transportul poate fi substituit şi comerţului invizibil.
Comerţul internaţional, mai ales în ultimele decenii, a devenit unul din factorii
determinanţi ai creşterii economice. O expresia a acestei tendinţe o constituie faptul că, în
perioada 1951-1991, volumul comerţului mondial a sporit cu circa 10,5% pe an, faţă de
numai 1-2% în perioada interbelică şi 5-6% în anii de înflorire a liberului schimb de la
sfârşitul secolului trecut.
Interdependenţa comerţ-dezvoltare, bazată pe diviziunea internaţională a muncii, se
manifestă pe fondul unei dependenţe reciproce a fluxurilor economice internaţionale, ceea
ce duce la tot mai strânsa intercondiţionare dintre procesele naţionale de creştere şi evoluţia
pieţei mondiale.
Evoluţia comerţului internaţional se caracterizează prin următoarele trăsături
principale [27]:
1. Tendinţa de creştere a exporturilor mondiale. În perioada 1960-1980, valoarea
exporturilor mondiale a sporit peste 15 ori. Datorită recesiunii mondiale, în următorii trei
ani, 1981-1983 a avut loc o scădere a comerţului mondial, urmată, începând din 1984 – de o
înviorare. În 1986 a fost depăşit nivelul din 1980, iar în anul 1991 comerţul mondial a fost
cu 75% mai mare decât în 1980.
2. Accentuarea diversificării comerţului mondial
În perioada postbelică au apărut noi pieţe (a ordinatoarelor, a microprocesoarelor
etc.), iar în prezent se extinde piaţa internaţională a roboţilor industriali. De asemenea, a
sporit importanţa comerţului cu brevete, ritmul său de creştere fiind mai ridicat decât cel al
ansamblului comerţului internaţional.
3. Creşterea ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale
Această tendinţă s-a manifestat în întreaga istorie a comerţului mondial. În perioada
1950-1985, ponderea ţărilor dezvoltate industrializate în exporturile mondiale a crescut de la

19
60,8% la 65,6%, iar a ţărilor în curs de dezvoltare a scăzut de la 31,1% la 23,9%; în anul
1991, ponderea ţărilor industrializate în exporturile mondiale a fost de aproape 70%.
4. Înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele
industrializate
Termenii schimburilor înseamnă ce cantitate de bunuri trebuie să exporte o ţară
pentru a putea importa aceeaşi cantitate de bunuri.
Dacă se iau în considerare numai ţările în curs de dezvoltare nepetroliere, în perioada
1975-1993, după calculul UNCTAD, rezultă că aceşti termeni s-au deteriorat cu 47%. Cauza
acestei evoluţii constă în tendinţa de rămânere în urmă a preţurilor la produsele primare. În
consecinţă, pentru o cantitate egală de produse, ţările în curs de dezvoltare pot obţine o
cantitate mai mică de produse.
5. Adoptarea unor noi măsuri – tarifare şi netarifare – de îngrădire a comerţului
mondial.
Restricţiile tarifare cuprind diferite taxe vamale percepute asupra mărfurilor care se
exportă; ele influenţează preţul de vânzare al mărfurilor respective. Îngrădirile netarifare
includ o sferă cu mult mai largă: restricţii cantitative la import, taxe fiscale, stabilirea de
norme obligatorii de calitate la import etc.
6. Aspectele ecologice au devenit factori importanţi în negocierea unor înţelegeri
comerciale regionale sau mondiale, ridicând probleme care trebuie să fie rezolvate în
numai câţiva ani.
Astfel, obiectivele ultimelor negocieri în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC) cuprind înlăturarea subvenţiilor destinate agriculturii, reducerea barierelor
comerciale netarifare şi standardelor diferite pentru produse şi reducerea pe cât posibil a
restricţiilor asupra investiţiilor străine.
7. Tendinţa de “tripolarizare” a schimburilor comerciale internaţionale.
Comunitatea economică vest-europeană, împreună cu SUA şi Japonia, au ajuns să
totalizeze aproape trei sferturi din valoarea exporturilor mondiale.
8. În perioada postbelică, spre deosebire de perioadele anterioare, comerţul
internaţional a devansat ca ritm de creştere nu numai PNB sau PIB, ci şi producţia
industrială şi agricolă, la nivel mondial.
Aceasta înseamnă că, revoluţia ştiinţifico-tehnică a imprimat o corelaţie nouă între
dinamica exporturilor şi a producţiei în sensul că, aceasta din urmă este devansată de
exporturi, ceea ce, la scară internaţională înseamnă devansarea producţiei mondiale de către
comerţul internaţional. În condiţiile adâncirii diviziunii mondiale a muncii s-a accentuat
specializarea şi cooperarea internaţională în producţie, ceea ce a determinat realizarea pe
calea schimburilor comerciale internaţionale a unei cote părţi tot mai mari din producţia
tuturor statelor.
9. Din compararea comerţului internaţional cu evoluţia rezervelor de aur şi devize
centralizate (la nivel de stat) ale lumii nesocialiste, rezultă că acesta, comerţul internaţional,
a devansat, atât ca ritm de creştere cât şi ca volum valoric absolut, rezervele de aur şi
devize centralizate ale ţărilor nesocialiste. Aceasta devine pentru o bună parte dintre state, o
frână în calea dezvoltării comerţului exterior, agravându-le problema lichidităţii
internaţionale.
Pe parcursul anilor ’90, comerţul internaţional a cunoscut o creştere rapidă, astfel
încât în anul 1995, exportul mondial a ajuns la 4,3 trilioane $, o creştere cu 2% faţă de anul
precedent.
Această creştere este rezultatul următoarelor fenomene:
− liberalizarea continuă a comerţului, îndeosebi prin scăderea taxelor vamale;

20
− întărirea grupărilor regionale de comerţ;
− creşterea investiţiilor în ţările în curs de dezvoltare;
− revigorarea înregistrată de comerţul exterior al ţărilor din estul şi centrul Europei.
Şi în următorii ani va continua tendinţa de creştere a comerţului internaţional, în
principal, în contextul accelerării integrării economice mondiale. În ultimul timp, comerţul
internaţional a crescut de două ori mai repede decât producţia mondială. Acesta este
rezultatul faptului că multe firme produc componente şi subansamble în una sau mai multe
ţări şi le asamblează în altele. Multe companii îşi stabilesc centre regionale sau globale,
pentru anumite produse, pe care apoi le exportă pe tot globul.
O importanţă foarte mare o capătă comerţul intra-regional. Comerţul intra-regional a
înregistrat o creştere sensibil mai mare decât comerţul inter-regional. Există trei regiuni
majore pentru comerţul internaţional: America de Nord, Uniunea Europeană şi Japonia
(împreună cu ţările ASEAN).

2.2. Teorii ale comerţului internaţional

La baza efectuării schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii stau diferite


teorii, izvorâte, multe dintre ele, din necesităţile practice ale epocilor în care au fost
elaborate.
Aceste teorii pot fi clasificate în teorii clasice şi teorii moderne [26].

1) Teorii clasice
a) Mercantilismul este doctrina care pledează pentru dezvoltarea exportului, ca sursă
principală de acumulare a avuţiei naţionale (în acea vreme, era vorba de acumularea
monedelor de aur şi argint). Apariţia mercantilismului în sec. XVI-XVII a fost justificată de
însemnătatea deosebită pe care o aveau aurul şi argintul în confecţionarea monedelor
utilizate în circuitul plăţilor internaţionale. Se preconiza o politică protecţionistă.
Cei care pledau pentru această doctrină ignorau faptul că acumularea de bani din
export, în mod excesiv, ducea la inflaţie. Promovarea exportului şi achiziţionarea de aur în
tezaurul naţional sunt valabile şi astăzi, cu anumite restricţii.
b) Teoria avantajului absolut este teoria de început a şcolii liberale clasice, în frunte
cu Adam Smith. În “Avuţia naţiunilor”, autorul încearcă să demonstreze marea însemnătate
pe care o are comerţul pentru îmbogăţirea naţiunilor.
Avantajul absolut constă în achiziţionarea de bunuri materiale. Această teorie apărută
la începutul secolului al XIX-lea este şi o replică la teoria mercantilistă care reducea avuţia
naţiunii la achiziţionarea de bani în sistemul bimetalist: aur şi argint.
Există numeroase critici aduse teoriei avantajului absolut:
− în primul rând, nu se ia în considerare şi nu se explică motivaţia care determină
ţările mari să realizeze operaţiuni de comerţ exterior, presupunându-se că ele
dispun de mari resurse naturale şi nu au, în aparenţă, nevoie de relaţii comerciale
cu străinătatea;
− în al doilea rând, se neglijează faptul că avantajele tehnologice ale unei ţări nu
durează la infinit.
Doctrina clasică liberală ridică concurenţa la rang de principiu. Conform acestei
doctrine, munca este sursa avuţiei, adică valoarea întemeiată pe ofertă şi cerere. Se insistă
pentru eliminarea barierelor din calea comerţului.

21
c) Teoria avantajului relativ
Conform acestei teorii, o ţară trebuie să se specializeze şi să exporte mărfurile pentru
care, comparativ, este mai eficientă. David Ricardo, celebrul economist englez, este liderul
acestei teorii şi a formulat teoria costurilor comparative (modelul ricardian).
Cu toate că i s-au adus completări importante, ea constituie şi astăzi fundamentarea
teoretică de bază a raţiunii schimburilor de mărfuri între naţiuni. Această teorie este una
unifactorială, bazată pe factorul muncă şi, din această cauză, va fi în detrimentul ţărilor în
curs de dezvoltare, cu productivităţi ale muncii la niveluri inferioare. Aceasta este una dintre
limitele teoriei lui David Ricardo, altele fiind:
− în mod ireal, modelul presupune o distribuţie egală a câştigurilor şi pierderilor
între ţări;
− nu ţine seama că unele ţări sunt interesate cu prioritate în eliminarea sau reducerea
la maximum a şomajului, maximizarea eficienţei fiind trecută pe un plan
secundar;
− se neglijează analiza sectorului serviciilor.
Teoria a fost lansată de Ricardo la începutul secolului al XIX-lea pentru a susţine
expansiunea exportului englez de produse manufacturate, ştiut fiind că Anglia dispunea de o
industrie prelucrătoare dezvoltată la acea vreme. În mod direct, se avea în vedere
promovarea exportului de produse industriale din Anglia, contra produse agricole din Franţa
şi materii prime din diferite ţări, mai ales din colonii. În acest model, unifactorial, munca
este singurul factor de producţie şi avantajul comparativ poate rezulta numai datorită
diferenţelor de productivitate.
d) Modelul trifactorial a fost conceput de Paul Samuelson şi Ronald Jones. Autorii
propun trei factori necesari pentru realizarea de produse: munca, natura şi capitalul. Ei
presupun că pentru realizarea produselor industriale sunt necesari doi factori: munca şi
capitalul, iar pentru realizarea produselor agricole sunt necesari tot doi factori: munca şi
natura (pământul). Astfel, munca reprezintă factorul principal, factorul comun, în timp ce
capitalul şi natura reprezintă factori specifici.
Influenţa comerţului asupra repartiţiei veniturilor nu este luată în considerare, cu
toate că:
− industriile diferă în funcţie de factorii de producţie pe care îi utilizează;
− costurile generate de transferul resurselor de la o industrie la alta sunt, de
asemenea, diferite.
O schimbare în structura sortimentală a producţiei va face să crească cererea pentru
unii factori de producţie şi să scadă pentru alţii.
e) Avantajul relativ al factorilor de producţie
Este o teorie lansată de economiştii suedezi Hecksher şi Ohlin, ca replică la modelul
ricardian al costurilor comparative. Potrivit acestei teorii, o ţară trebuie să se specializeze în
producerea acelor mărfuri a căror producţie se bazează pe folosirea factorilor de producţie
intensivi de care ţara respectivă dispune cu prisosinţă: capital intensiv sau muncă intensivă.
Ţara poate deveni competitivă pe piaţa internaţională numai pe această bază. Din
acest punct de vedere, ţările se clasifică în: ţări cu capital intensiv şi ţări cu muncă intensivă.
Realizarea de produse competitive pe piaţa internaţională se poate face fie numai cu capital
intensiv, fie numai cu muncă intensivă, fie cu ambele, ceea ce ar fi ideal.
Criticile care se aduc acestei teorii includ următoarele:
− autorii ignoră variaţiile în calitatea resurselor umane;
− se ignoră însemnătatea tehnologiilor şi invenţiilor.

22
f) Teoria ciclului de viaţă al produsului este susţinută de şcoala de la Harvard. Este o
teorie concentrată pe expansiunea de piaţă şi pe inovaţia tehnologică. Conform acestei
teorii, produsele pot lua calea exportului numai după ce au ajuns în faza de maturitate, după
ce a fost saturată piaţa internă. Teoria porneşte de la producţia şi piaţa SUA şi poate fi
aplicată în cazul unor produse de larg consum, precum: fibre sintetice, echipament
electronic sau produse din industrii tehnologice de vârf (aeronautică, farmaceutică, optică
etc.).

2) Teorii moderne
În condiţiile contemporane de evoluţie a comerţului mondial, teoriile clasice nu mai
pot să explice în mod satisfăcător cauzele expansiunii comerciale a diferitelor state şi firme.
Gradul de internaţionalizare şi integrare al diverselor producţii participante la realizarea
comerţului internaţional sunt avute în vedere la fundamentarea noilor teorii.
Se observă că teoriile apărute în ultimii ani caută să fundamenteze strategia şi
organizarea afacerilor şi motivarea relaţiilor internaţionale.
a) Teoria modernă a firmei
Orice firmă trebuie să acţioneze în trei direcţii principale pentru realizarea
expansiunii sale comerciale, în condiţii de competitivitate:
− reducerea costurilor de producţie şi transport, cel puţin la nivelul concurenţei
potenţiale;
− intensificarea politicii de marketing pentru stăpânirea pieţelor, adică să se ajungă
la ceea ce se numeşte puterea de piaţă a firmei;
− aprofundarea şi permanentizarea calculului de eficienţă.
b) Teoria globalizării
La baza expansiunii comerciale externe trebuie să stea trei factori majori:
− existenţa unei tehnologii adecvate care să permită depăşirea distanţelor
geografice, în condiţii optime de rentabilitate, standardizarea producţiei şi
fragmentarea procesului de producţie;
− urmărirea profitului global, adică pe întreg lanţul producţie – transport –
distribuţie; o nerentabilitate în sectorul producţie poate fi acoperită de o
rentabilitate îndestulătoare într-unul din celelalte sectoare;
− creşterea implicării statelor în reglarea şi controlul afacerilor internaţionale.
Această teorie este specifică internaţionalizării capitalului şi acumulărilor de capital.
c) Alte teorii
O serie de teorii au la bază îndeosebi particularităţile specifice comerţului
internaţional modern:
− localizarea industriei în funcţie de costul transportului şi al mâinii de lucru, care
creează producţii rentabile, surse competitive pentru expansiunea exportului;
− internaţionalizarea firmei care oferă posibilitatea exploatării de noi pieţe şi
blocarea competiţiei.

2.3. Eficienţa economică a comerţului exterior

2.3.1. Aspecte generale


Noţiunea de eficienţă economică poate fi pusă în evidenţă de:
*0 rentabilitate;
*1 efectul economic propagat.
23
Rentabilitatea reprezintă efectul economic direct şi imediat, materializat în beneficiul
inclus în preţul fiecărei tranzacţii.
Efectul economic propagat reprezintă influenţa economică pe care o are fiecare
tranzacţie asupra altor tranzacţii corelate sau asupra unor necesităţi interdependente,
dintr-un proces sau dintr-o complexitate de procese economice din acelaşi domeniu sau din
domenii contingente, colaterale.

2.3.2. Indicatori de eficienţă la nivel microeconomic


a) Rentabilitatea operaţiunilor de comerţ exterior
Rentabilitatea exportului apare ca o diferenţă între preţul extern încasat şi preţul de
revenire la export. Rentabilitatea importului apare ca o diferenţă între preţul intern încasat şi
preţul extern plătit, majorat cu taxele vamale, taxa pe valoare adăugată şi alte taxe instituite
de legislaţia naţională pentru anumite produse (cum ar fi accizele pentru articolele de lux).
Rentabilitatea exportului se poate calcula cu ajutorul a două formule:
 Pm 
R e = Pev − 
C  
 s
şi
(
R e = Pev − P × C'
m s
)
unde: Re – rentabilitatea exportului sau profitului;
Pev – preţul extern în valută sau preţul în valută obtenabil la export;
Pm – preţul de revenire la export, exprimat în monedă naţională (fără cota de profit);
Cs – cursul de schimb al valutei faţă de moneda naţională;
Cs' – cursul de schimb inversat, respectiv cursul de schimb al monedei naţionale faţă
de valută.
Rentabilitatea importului se poate măsura prin două formule:
P 
R = P − i 
i d C 
 s
şi
R = P − (P ×C's )
i d i
unde: Ri – rentabilitatea importului sau profitului;
Pd – preţul de desfacere la intern exprimat în moneda naţională;
Pi – preţul de plătit la import exprimat în valută;
Cs – cursul de schimb al monedei naţionale faţă de valută;
Cs' – cursul de schimb inversat, respectiv cursul de schimb al valutei faţă de moneda
naţională.

b) Efectul economic propagat


Efectul economic propagat este a doua componentă a eficienţei economic a
comerţului exterior şi constă în influenţa pe care o au diferitele tranzacţii de afaceri cu
străinătatea asupra satisfacerii necesităţilor interdependente industrial şi social de investiţie,
producţie şi consum.
Acest indicator nu poate fi exprimat direct prin formule matematice universal
valabile, dar poate fi ilustrat prin analize economice sprijinite pe calcule economice
specifice sau colaterale. De exemplu: se importă o instalaţie de poliuretan la preţul de 20
mil. $ faţă de 25 mil. $ cât ar costa dacă ar fi fabricată în ţară. S-a realizat un venit de 5 mil.
$ şi un efect economic propagat complex care constă în:
− economisirea valutei care se plătea anual pentru importul de poliuretan;
24
− satisfacerea industriei naţionale de încălţăminte cu poliuretan din producţia
naţională;
− angajarea de forţă de muncă autohtonă;
− crearea de cantităţi suplimentare de poliuretan pentru export.
O importanţă majoră a efectului economic propagat al tranzacţiilor economice
externe constă în influenţa acestora asupra acoperirii capacităţilor de producţie cu comenzi
într-o proporţie cât mai mare, precum şi a aprovizionării lor cu materii prime şi materiale
din import.

2.3.3. Indicatori de eficienţă la nivel macroeconomic


a) Rata rentabilităţii generale a comerţului exterior
Se calculează atunci când balanţa comercială pe o anumită perioadă dată (de exemplu
un an) este echilibrată.
I −E
R = ⋅100
rg F +F
x c
unde: Rrg – rata rentabilităţii generale a comerţului exterior;
I – valoarea importului în preţuri interne într-o perioadă de un an;
E – valoarea exportului în preţuri interne într-o perioadă de un an;
Fx – fondurile fixe;
Fc – fondurile circulante.
Rentabilitatea globală a comerţului exterior se mai poate calcula şi din raportarea
preţului de revenire mediu al importului pe un an la preţul de revenire mediu al exportului
pe aceeaşi perioadă, toate exprimate în moneda naţională. Un raport supraunitar indică
rentabilitate (ceea ce înseamnă economie de muncă socială), iar un raport subunitar indică
pierdere. Raportul echiunitar indică un comerţ fără rentabilitate şi fără pierdere.
b) Raportul de schimb
Raportul de schimb reprezintă raportul cantitativ sau valoric dintre produsele
exportate şi cele importate. Se poate calcula pe produse individuale, pe grupe de produse, în
cadrul compensaţiilor şi, în special, pe totalitatea schimburilor în cadrul balanţei comerciale
echilibrate valoric.
Indicatorul este utilizat la nivel macroeconomic, având o mare însemnătate în
orientarea politicii economice de stat în domeniul investiţiilor pe ramuri şi subramuri
economice, din punct de vedere al participării la diviziunea mondială a muncii.
În cazul produselor individualizate se calculează ce cantitate dintr-un anumit produs
se poate obţine, din import, în schimbul unei unităţi cantitative dintr-un alt produs sau, cu
preţul unei unităţi cantitative dintr-un produs, ce cantitate poate fi importată dintr-un alt
produs.
În cazul grupelor de produse, se calculează ce cantităţi sau valori din mai multe
produse de acelaşi gen sau diferite se pot obţine, din import, contra unei unităţi cantitative
sau valorice dintr-un produs sau mai multe produse.
Raportul de schimb se calculează cu următoarea formulă:
∑qi (Qi ) Pe
sau
∑q j (Q j ) Pi
Σ qi (Qi) – cantitatea (sau valoarea) totală importată rezultată din însumarea

25
cantităţilor diferitelor produse, exprimate în aceeaşi unitate de măsură;
Σ qj (Qj) – cantitatea (sau valoarea) totală exportată rezultată din însumarea
cantităţilor diferitelor produse, exprimate în aceeaşi unitate de măsură;
Pe – preţul mediu obţinut la export;
Pi – preţul mediu plătit la import.
Raportul de schimb se utilizează pentru a determina structura de ansamblu a
schimburilor de mărfuri efectuate cu străinătatea pe o perioadă de un an. Ţara care va
exporta produse inferior prelucrate şi va importa produse superior prelucrate va avea un
raport de schimb defavorabil, adică va scoate din ţară mai multe materiale în raport cu cele
introduse în circuitul economic naţional. Importanţa acestei concluzii este mare pentru ţările
mici şi medii care nu dispun de suficiente resurse de materii prime şi progresul lor economic
depinde, în mare măsură, de dezvoltarea industrială bazată pe import de materii prime.
c) Soldul comercial
Soldul comercial sau balanţa comercială (parte a balanţei de plăţi externe) rezultă din
diferenţa dintre exportul şi importul de bunuri şi servicii, pe o perioadă determinată.
Balanţa comercială poate fi:
− excedentară, când exportul este mai mare decât importul;
− deficitară, când importul este mai mare decât exportul;
− echilibrată, când exportul est egal cu importul.
Analiza acestui indicator duce la concluzia că este necesară o politică
macroeconomică care să faciliteze creşterea producţiei naţionale de bunuri şi servicii,
calitativ şi cantitativ. Statul trebuie să se implice pentru:
− sprijinirea ramurilor de producţie de interes naţional major (scutiri sau reduceri de
impozite, subvenţii, prime la export);
− sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii, care formează segmentul cel mai
dinamic al unei economii moderne;
− facilităţi pentru sporirea importului selectiv de capital;
− instituirea temporară de cursuri de schimb valutar preferenţiale la export;
− protejarea producţiei autohtone pe calea tarifului vamal.
d) Efortul la exportul de bunuri şi servicii
Acest indicator rezultă din raportul între export şi producţie, pe o perioadă
determinată, de exemplu, un an de zile:
E
Ef ex = ⋅100
P
în care:
Efex – efortul la export;
E – exportul;
P – producţia.
În condiţiile economiei contemporane, de integrare a acesteia, dacă se exportă
minimum 30% din producţia naţională, , atunci se consideră că ţara respectivă poate
beneficia de avantajele diviziunii internaţionale a muncii. Totuşi, trebuie consideraţi şi alţi
factori în analiza care se face, cum sunt: politica comercială generală, relaţiile de cooperare
industrială internaţională, gradul de dezvoltare a comerţului intern, mărimea şi capacitatea
de absorbţie a pieţei interne, volumul şi densitatea surselor de materii prime şi materiale pe
teritoriul naţional etc.
O altă modalitate de calcul a indicatorului este cea pe cap de locuitor. Compararea se
poate face însă, numai cu statele apropiate ca mărime teritorială, populaţie, resurse naturale
şi condiţii de climă şi sol.
26
e) Capacitatea de consum a pieţei interne
Se determină prin însumarea producţiei interne cu importul şi scăderea exportului din
suma rezultată.
Ccpi = P + I – E
în care:
Ccpi – capacitatea de consum a pieţei interne;
P – producţia internă;
I – importul;
E – exportul.
Acest indicator creează o imagine asupra gradului de dependenţă a economiei
naţionale de economia mondială. O producţie mare pe plan intern, un import şi un export
redus, definesc un grad de dependenţă scăzut faţă de economia mondială şi totodată indică o
tendinţă de autarhie, de izolare, ce se soldează cu un nivel de trai scăzut, cu un nivel
tehnico-ştiinţific depăşit de progresele pe plan internaţional.
f) Rata penetrării mărfurilor străine pe piaţa autohtonă
Se calculează prin împărţirea importului pe o perioadă determinată la capacitatea de
consum a pieţei interne, rezultatul fiind înmulţit cu 100:
I
Rp = ⋅100
Ccpi
unde:
Rp – rata penetrării;
I – importul;
Ccpi – capacitatea de consum a pieţei interne.
Important este şi calculul gradului de penetrare a mărfurilor şi serviciilor străine pe
grupe de mărfuri şi servicii sau chiar pe produse. Acest indicator poate ajuta politica
macroeconomică în luarea unor măsuri care să limiteze importul şi să stimuleze exportul,
adică elaborarea de pârghii economice pentru încurajarea şi protejarea producătorilor
autohtoni.
g) Rata transnaţionalizării
Se determină prin împărţirea producţiei realizate în străinătate, de firmele dintr-o
anumită ţară, la exportul ţării respective, rezultatul înmulţindu-se cu 100:
Ps
Rt = ⋅100
E
unde:
Rt – rata transnaţionalizării;
Ps – producţia realizată în străinătate;
E – exportul.
Din analiza acestui indicator se pot desprinde câteva concluzii esenţiale pentru o
economie naţională:
− gradul de integrare a economiei naţionale;
− gradul în care capitalul autohton ia drumul străinătăţii pentru a realiza un profit
mai mare;
− dacă producţia internă este scăzută, caracterizată prin creşterea şomajului, statul
trebuie să creeze premise favorabile repatrierii capitalului, în paralel cu sporirea
importului de capital.

27
În concluzie, comerţul internaţional include totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii
dintre două sau mai multe state. Evoluţia comerţului internaţional se
caracterizează, printre altele, printr-o tendinţă de creştere a exporturilor
mondiale şi de accentuare a diversificării comerţului mondial, prin creşterea
ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale, prin înrăutăţirea
termenilor schimbului între ţările în curs de dezvoltare ţi ţările industrializate,
prin adoptarea unor noi măsuri tarifare şi netarifare şi prin tendinţa de
tripolarizare a schimburilor comerciale internaţionale. La baza efectuării
schimburilor internaţionale de mărfuri şi servicii stau diferite teorii izvorâte
din necesităţile practice ale epocilor în care au fost elaborate. Comerţul
internaţional presupune şi cuantificarea eficienţei sale, ceea ce se poate realiza
cu ajutorul unor categorii de indicatori măsuraţi la nivel micro şi
macroeconomic.

Cuvinte cheie:

• comerţ internaţional;
• comerţ exterior;
• termenii schimburilor;
• mercantilism;
• avantaj relativ;
• avantaj absolut;
• rentabilitatea operaţiunilor de comerţ exterior;
• efect economic propagat;
• raport de schimb;
• sold comercial.

Teste de control şi autoevaluare:

1. Care din următoarele trăsături caracterizează evoluţia comerţului internaţional?


a. tendinţa de creştere a exporturilor mondiale;
b. tendinţa de scădere a exporturilor mondiale;
c. accentuarea diversificării comerţului mondial;
d. scăderea ponderii ţărilor industrializate în exporturile mondiale;
e. înrăutăţirea termenilor schimbului ţărilor în curs de dezvoltare cu cele industrializate;
f. tendinţa de “tripolarizare” a schimburilor internaţionale.

2. Apreciaţi cu “adevărat” sau “fals” următoarele afirmaţii:


a. mercantilismul este o doctrină care pledează pentru dezvoltarea importului;
b. teoria avantajului absolut pledează pentru achiziţionarea de bunuri materiale;
c. teoria avantajului absolut pledează pentru acumularea avuţiei naţionale sub formă de
monede din aur şi argint;
d. teoria avantajului relativ reprezintă fundamentul raţiunii schimburilor de mărfuri
între naţiuni;
e. modelul ricardian este un model unifactorial.

28
3. Care din următorii indicatori de eficienţă a comerţului exterior pot fi utilizaţi în analiza
la nivel microeconomic?
a. rentabilitatea operaţiunilor de comerţ exterior;
b. efectul economic propagat;
c. rata rentabilităţii generale a comerţului exterior;
d. soldul comercial.

4. În categoria indicatorilor de eficienţă economică a comerţului exterior la nivel


macroeconomic se includ:
a. rentabilitatea operaţiunilor de comerţ exterior;
b. raportul de schimb;
c. rata rentabilităţii generale a comerţului exterior;
d. soldul comercial;
e. rata transnaţionalizării;
f. capacitatea de consum a pieţei interne.

5. Ce include comerţul internaţional?

6. Ce se înţelege prin export? Ce se înţelege prin import?

7. Ce reprezintă comerţul invizibil?

8. Enumeraţi teoriile clasice care stau la baza schimburilor economice internaţionale.

9. Enumeraţi teoriile moderne care stau la baza schimburilor economice internaţionale.

10. Ce reprezintă rentabilitatea comerţului exterior? Ce reprezintă efectul economic propagat


al comerţului exterior?

29
CAP. 3. COOPERAREA ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ,
COMPONENTĂ A RELAŢIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Rezumat
Capitolul al treilea se axează pe definirea cooperării şi colaborării internaţionale, a tipurilor de
operaţiuni pe care literatura de specialitate le include fie în categoria cooperării economice internaţionale,
fie în categoria alianţelor strategice. Tot în acest capitol sunt prezentate principalele forme de alianţe
competitive şi cooperare industrială şi a avantajelor şi dezavantajelor pe care le implică.

3.1. Definirea cooperării şi colaborării internaţionale

Specializarea şi diviziunea internaţională a muncii plasează relaţiile economice


internaţionale pe un nou curs, determinat atât de nevoia şi lupta pentru a accede la cele mai
noi realizări ale ştiinţei şi tehnologiei universale, cât şi de accesul la resursele de capital şi
de informaţii ce se formează diferit ca structură şi mărime în cadrul unor economii naţionale
sau în cadrul unor uniuni de state luate separat [1].
Calea clasică de tip comercial de a putea avea acces la toate acestea nu mai satisface
nevoile moderne şi ritmurile necesare aplicării noilor descoperiri sau ale noilor tehnologii.
Deosebirile de nivel tehnologic, de disponibilităţi de capital, de resurse ştiinţifice şi
financiare dintre economiile naţionale impun noi modalităţi de conlucrare între state sau
între firme din state diferite, ca şi dintre firmele situate pe teritoriul aceluiaşi stat.
În anii ’60 – ’70 au apărut în mediul internaţional şi sunt în plină afirmare în prezent
o serie de forme şi tehnici de afaceri, care depăşesc cadrul strict al schimbului de marfă şi
orizontul de timp specific contractelor de export-import tradiţionale.
Aceste noi tipuri de operaţiuni sunt incluse în literatura de specialitate fie în categoria
largă a cooperării economice internaţionale, fie în categoria alianţelor strategice, cu două
mari grupări: alianţe competitive şi cooperare industrială, fie în grupul tehnicilor de transfer
internaţional de tehnologie.
Alianţele competitive sunt reţele complexe de comunicaţii ce se stabilesc între firme
în vederea realizării unor obiective lucrative în domeniile marketingului şi comercializării
producţiei, cercetării şi dezvoltării etc. În mod obişnuit, în această categorie se includ
acordurile de marketing, operaţiunile de licenţiere, franşizare, societăţile mixte.
Principalele raţiuni ale alianţelor competitive constau, în principal, în
complementaritatea tehnologică, convergenţa de interese şi sporirea poziţiei competitive
prin acţiune comună. Aceasta înseamnă că se pleacă de la ideea punerii în valoare a
capacităţii specifice a fiecărui partener printr-un aranjament de prestaţii reciproce.
O altă raţiune a alianţelor o reprezintă interesele comune ale părţilor, ce pot constitui
temeiul cooperării în marketing şi producţie sub forme care merg de la simplul acord de
distribuţie reciprocă a mărfurilor, până la înţelegeri privind proiectarea fabricaţiei şi
dezvoltarea produsului. Specific acestor aranjamente este spiritul de conlucrare care domină
relaţiile dintre parteneri, amenajarea intereselor particulare în raport cu obiectivele comune.
De aceea, alianţele sunt, de regulă, asociate cu forme de cooperare economică, ele tind să se
realizeze pe o perioadă mai îndelungată de timp şi să evolueze spre formule instituţionale
(de exemplu societăţi mixte).
Aceste alianţe competitive urmăresc realizarea unor scopuri strategice (denumite şi
alianţe strategice), a unor obiective pe termen lung:
30
a) creşterea competitivităţii internaţionale;
b) depăşirea unor obstacole de politică comercială;
c) lupta de concurenţă.
Cooperarea industrială, conform definiţiei Comisiei Economice a ONU pentru
Europa, cuprinde operaţiuni care depăşesc simpla vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii şi
presupune, între părţi aparţinând unor ţări diferite, crearea comunităţii durabile de interese
în domeniul producţiei, al transferului de tehnologie, al marketingului şi comercializării, în
vederea asigurării pentru parteneri a unor avantaje reciproce.
Principalele caracteristici ale cooperării industriale sunt:
 centrul operaţiunilor este situat în domeniul producţiei, chiar dacă obiectul
cooperării poate fi mai complex, implicând activităţi comune de cercetare-dezvoltare,
marketing şi comercializare, finanţare etc.
Conform abordării ONUDI, cooperarea industrială, se referă, în sens restrâns, la
conlucrarea în producerea a două sau mai multe produse, în folosirea aceleiaşi tehnologii şi,
în sens larg, la livrările de echipament, construcţia de obiective industriale, acţiuni de
valorificare a resurselor naturale etc.
 cooperarea industrială poate fi privită ca o conlucrare în management, care
presupune coordonarea funcţiilor firmelor partenere în scopul creşterii competitivităţii şi
stabilirea de legături durabile între parteneri din ţări diferite.
 cooperarea se caracterizează printr-un regim normativ specific şi o bază juridică
distinctă, conferite, pe de o pate, de nivelul şi mecanismul negocierii şi derulării acţiunilor
respective, iar pe de altă parte, de caracteristicile contractului de cooperare.
În literatura de specialitate se disting două mari forme de cooperare industrială:
 cooperarea între firme separate: subproducţia şi coproducţia
 cooperarea instituţională (organică) sub forma societăţilor mixte.
Între alianţele competitive şi cooperarea industrială există mai multe puncte comune,
iar, uneori ele sunt considerate ca având aceeaşi natură şi se tratează împreună (de exemplu,
societăţile mixte sunt considerate, atât forme de alianţă cât şi de cooperare).
Un loc aparte în tranzacţiile internaţionale revine exportului de obiective complexe,
tranzacţiilor de anvergură care implică mari avantaje financiare, transferuri tehnologice,
precum şi sisteme de contracte care impun o conlucrare intensă şi de durată între parteneri.

3.2. Forme de alianţe competitive [21]

3.2.1. Producţia sub licenţă (licenţierea) este operaţiunea prin care o firmă (licenţiat
sau beneficiar) dobândeşte, contra plăţii unui preţ, dreptul de a utiliza cunoştinţele tehnice
brevetate ale unei firme (licenţiator). În esenţă, operaţiunea constă în acordarea, cu titlu
oneros, a dreptului de utilizare a unei tehnologii de produs sau proces printr-un act care
poartă numele de licenţiere.
Brevetul de invenţie reprezintă actul de garanţie asupra proprietăţii industriale.
În ceea ce priveşte sistemele procedurale de acordare a brevetelor de invenţie, pe
plan internaţional se remarcă existenţa a două sisteme principale: sistemul atributiv şi
sistemul declarativ.
Legislaţiile unor state ca Anglia, SUA, Germania, Austria, Suedia, Brazilia,
Argentina, Israel, Finlanda şi a ţărilor est-europene aplică sistemul atributiv de drept al
proprietăţii industriale, impunând o cercetare prealabilă a domeniului de noutate a invenţiei.
Legislaţia altor ţări, cum ar fi Belgia, Spania, Grecia, Luxemburg, Turcia şi o serie de
31
ţări din America Latină, Asia şi Africa aplică sistemul declarativ, în sensul că nu se impune
a se cerceta în prealabil existenţa elementului de noutate al invenţiei, însă cumpărătorii au
posibilitatea de a solicita garanţii suplimentare, prin contracte de cesiune sau licenţă.

Licenţierea prezintă următoarele caracteristici principale:


a) Este o formă a transferului de tehnologie. Obiectul licenţierii îl constituie
cunoştinţele tehnice care au făcut obiectul unui brevet, în speţă invenţii.
b) Este un mijloc de valorificare a unor drepturi de proprietate industrială. Specific
licenţierii este faptul că se transferă în esenţă cunoştinţe tehnice, invenţii, care sunt folosite
de beneficiar în activitatea sa de producţie şi permit fabricarea de produse sau realizarea de
servicii.
c) Este o formă de cooperare industrială. Producţia sub licenţă presupune
colaborare în producţie şi comercializare şi, de regulă, un sistem de relaţii pe termen mai
lung. În multe contracte de licenţiere se încheie aranjamente complementare în baza cărora
licenţiatul produce piese, subansamble, componente, care urmează să fie integrate în
produsul finit, operaţiunea căpătând astfel caracteristicile unei producţii în comun. Plata se
poate face şi în produsele rezultate.
d) Este o modalitate de internaţionalizare a afacerilor firmei. În cadrul formelor de
internaţionalizare, licenţierea poate fi considerată ca o etapă intermediară între export
(producţie internă şi comercializare la extern) şi producţia în străinătate. Aceasta reprezintă
o modalitate preferată de firmele mici care nu dispun de capitalul şi experienţa necesare
pentru a avea o societate mixtă sau o filială de producţie în străinătate. Totodată, licenţierea
poate fi preferată atunci când ţara vizată impune restricţii la import sau la investiţiile directe,
când segmentul de piaţă este restrâns sau când există oportunităţi de licenţiere a proceselor
tehnologice auxiliare fără acordarea dreptului de utilizare a tehnologiei de bază.
Avantajele licenţierii internaţionale:
 acces pe pieţe externe dificil de penetrat;
 implicare redusă cu resurse şi risc scăzut;
 informaţii cu privire la produs şi concurenţă;
 costuri reduse;
 îmbunătăţirea calităţii livrării şi serviciilor post-vânzare.
Dezavantajele licenţierii internaţionale:
 posibila stimulare a unor concurenţi;
 lipsa controlului asupra operaţiunilor licenţiatului;
 slaba implicare pe piaţa licenţiatului;
 posibila pierdere a unor avantaje competitive;
 necesitatea unei organizări specifice.
Contractul de licenţă consacră acordul de voinţă al părţilor, cu privire la transferul
dreptului de folosinţă al brevetului şi respectiv plata preţului, stabilind drepturile şi
obligaţiile reciproce.
Licenţiatorul are două obligaţii principale:
– obligaţia de remitere, în baza căreia licenţiatorul trebuie să pună la dispoziţie
licenţiatului dreptul de folosinţă a brevetului (exploatarea acestuia),
– obligaţia de garanţie, privind existenţa şi validitatea dreptului transmis, precum şi
în legătură cu exercitarea acestuia.
Licenţiatul are următoarele obligaţii:
– obligaţia de a exploata licenţa, exploatarea trebuie să fie serioasă, efectivă;

32
– obligaţia de plată a preţului stabilit prin contract.
Din punctul de vedere al întinderii obligaţiilor cesionarului, contractele de licenţă se
împart în două categorii:
– licenţă pentru tehnologia curentă, care dă licenţiatului acces la tehnologia de care
dispune licenţiatorul la momentul încheierii contractului;
– licenţă pentru tehnologia curentă şi viitoare, care dă acces la tehnologia
dezvoltată de licenţiator în perioada de valabilitate a contractului.
De regulă, obiectul transferului se prezintă sub forma unui pachet, care cuprinde mai
multe elemente:
 brevete, mărci de fabrică/comerţ, drepturi de autor;
 specificaţii de produs şi proces;
 proceduri de control a calităţii;
 programe de producţie şi manuale de instrucţiuni;
 sarcina obţinerii unor performanţe;
 programe de formare tehnică şi profesională;
 informaţii privind produsul şi piaţa acestuia.
Principala componentă a transferului rămâne însă folosirea brevetelor. Totodată, de
cele mai multe ori cunoştinţele patentate sunt însoţite de elemente tehnice şi tehnologice
nebrevetabile (know-how). Pe de altă parte, transferul de know-how se poate face şi
independent de licenţă, printr-un contract de vânzare a cunoştinţelor nebrevetate.
Know-how-ul este reprezentat de ansamblul cunoştinţelor tehnice, nebrevetabile,
deţinute de o firmă, în legătură cu fabricarea unui produs sau aplicarea unor tehnologii
industriale, pe care aceasta înţelege să le păstreze în secret, pentru a le exploata ea însăşi
şi/sau a le transmite, în anumite condiţii, terţilor interesaţi.
Preferinţa pentru know-how este generată adesea de procedura greoaie, îndelungată
şi costisitoare, implicată de înregistrarea invenţiilor şi eliberarea brevetelor, timp în care
elementele de noutate tehnică cuprinse în cererea de brevet o pot perima.
În cadrul know-how-ului, spre deosebire de licenţa de brevet, în sarcina ambelor părţi
apare obligaţia de a păstra secretul asupra acestuia.

Contradicţii şi abuzuri în licenţierea internaţională


Cesionarea licenţelor de producţie reprezintă o cale eficientă de realizare a
transferului internaţional de tehnologie către ţările în curs de dezvoltare.
În cadrul UNCTAD s-a considerat necesar să se inventarieze tipurile de abuzuri şi de
restricţii care pot apărea în cazul licenţierii internaţionale, deoarece marile societăţi din
ţările dezvoltate, care oferă aceste brevete, în lupta lor pentru supremaţie pot să abuzeze de
statele mai puţin dezvoltate.
Un abuz cu efecte nefaste îl constituie clauza achiziţionărilor legate, prezentă în
majoritatea acordurilor, care implică obligativitatea pentru cesionar de a cumpăra, odată cu
licenţa şi elementele tehnico-materiale ale aplicării ei (maşini, echipamente etc.).
Un alt procedeu care contravine interesului cesionarului este transmiterea de
tehnologie prin sistemul licenţelor grupate, procedeu agreat de furnizorii de licenţe. Acest
sistem constă în obligaţia cesionarului interesat în cumpărarea unui brevet, să cumpere un
număr determinat de alte brevete, cu care acesta se corelează. Acest sistem este interzis în
legislaţia unor ţări, totuşi se încearcă promovarea acestui sistem în relaţiile internaţionale.
De asemenea, se consideră ca fiind un abuz, sau cel puţin o practică ilicită, durata
îndelungată a plăţii către cesionant, adică a transferării veniturilor (a unei părţi din ele),

33
provenite din aplicarea în producţie a procedeului care face obiectul licenţei.
Nivelul ridicat al preţurilor pretinse de cesionanţi reprezintă un alt abuz. În general,
se consideră că preţurile sunt excesiv de mari, iar când numărul deţinătorilor este mic, preţul
înregistrează, cu atât mai mult creşteri însemnate (uneori se întâlneşte preţul de monopol).

3.2.2. Distribuţia sub franşiză (franşizarea)


Franşizarea este, în esenţă, un aranjament comercial prin care o persoană, cedentul,
acordă unei alte persoane, beneficiarul, permisiunea de a se folosi în afaceri de drepturi
intelectuale şi materiale aparţinând cedentului.
În literatură se vorbeşte de două tipuri de franşizare:
– franşiza pe produs (cel din “prima generaţie”), care se aplică în relaţiile
 dintre producător şi detailist (exemplu: staţiile de benzină);
 dintre producător şi angrosist (exemplu: produse Coca-Cola);
 variante combinate (exemplu: Coca-Cola).
– franşizarea formulei de afaceri (a doua generaţie), caz în care se află beneficiarul
unei afaceri complete (Mc Donald’s sau Kentucky Friend Chicken).
Din punctul de vedere al conţinutului, operaţiunea de franşizare prezintă următoarele
patru caracteristici:
• se bazează pe un contract prin care cedentul permite beneficiarului să desfăşoare
activităţi lucrative sub numele său (sau sub un nume asociat cu cedentul) şi în
conformitate cu o formulă de afaceri agreată de acesta;
• cedentul asigură beneficiarului asistenţă tehnică, materială şi, uneori, financiară
atât înaintea angajării afacerii, cât şi în timpul derulării acesteia;
• cedentul are drept de control asupra modului în care beneficiarul derulează
afacerile;
• beneficiarul este proprietar al afacerii sale, fiind o persoană juridică distinctă de
cedent. El foloseşte propriul capital şi îşi asumă riscurile afacerii.
Franchisingul este o operaţiune complexă, care îmbină elemente şi obiective
specifice mai multor tipuri de tranzacţii internaţionale.
În primul rând, este o formă de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală
(utilizarea în afaceri a mărcii, numelui de comerţ, drept de autor, know-how etc.).
În al doilea rând, este o formă de marketing şi distribuţie internaţională.
În al treilea rând, este un mijloc de promovare a afacerilor printr-un management
eficient (implicarea IMM).
În al patrulea rând, este o formă de alianţă competitivă, o tranzacţie în care se îmbină
aspectele comerciale, cu cele de alianţă şi cooperare.

Factorii care au contribuit la dezvoltarea franşizării:


1. declinul industriei producătoare tradiţionale şi avansul sectorului serviciilor (sunt
potrivite pentru activităţi de servicii);
2. creşterea atracţiei pentru activităţi antreprenoriale individuale, revitalizarea liberei
iniţiative, stimularea IMM;
3. multe firme mari tind să adopte politici de “dezinvestire”, vânzând o parte din
afaceri unor investitori independenţi;
4. crearea unui cadru legislativ adecvat în ţările occidentale (SUA, UE, Australia)
prin apariţia contractului de franşizare.

34
Exemplu
Franchising la McDonald’s în România
În primul rând, suma necesară pentru a prelua un contract de franşizare de la
McDonald’s este de 75.000 $, cu posibilitatea de a plăti în lei la cursul zilei. Această sumă
este folosită pentru a acoperi costul mediu de deschidere a restaurantului (materii prime,
unele obiecte de inventar, salarii etc.) şi pentru a constitui un depozit de siguranţă (aproape
15.000 $).
În al doilea rând, beneficiarul trebuie să ofere clienţilor condiţii de calitate a
alimentelor, servire rapidă, o justă valoare a meniului servit asemănătoare celor oferite de
restaurantele din reţeaua McDonald’s.
McDonald’s oferă beneficiarilor:
 amplasamentul viitorului restaurant;
 oferă know-how şi informaţii despre producătorii naţionali serioşi şi cu preţuri
rezonabile;
 asigură instruirea personalului pe o perioadă de 9-14 luni.
Obligaţiile beneficiarului:
 plăteşte 5% din vânzări pentru dreptul de folosinţă a numelui de marcă;
 plăteşte 18% din vânzări pentru chirie;
 contribuie cu 4% din vânzări pentru constituirea unui fond de marketing, cheltuit
pentru a face cunoscută firma la nivel naţional;
 1% din vânzări pentru publicitate locală prin sponsorizări etc.

3.3. Forme de cooperare industrială

Principalele forme de cooperare industrială între firme separate sunt subproducţia


(sau subcontractarea) şi coproducţia (sau producţia în comun). În ambele cazuri, partenerii
au în vedere existenţa ori dezvoltarea tehnologică şi creşterea productivităţii şi
competitivităţii prin acţiunea comună în producţie şi, de multe ori, şi în marketing şi
comercializare.
Deosebirile dintre cele două forme de cooperare ţin în principal de natura raporturilor
dintre părţi (asimetrică în subproducţie, echilibrată în coproducţie), precum şi mecanismul şi
orizontul temporal al operaţiunilor (pe termen scurt la subproducţie şi pe termen lung la
coproducţie).
Pe de altă parte, societăţile mixte sunt considerate în literatură atât forme de alianţe
strategice, cât şi modalităţi de realizare a cooperării în afaceri în întreprinderi comune.
3.3.1. Coproducţia reprezintă o formă de cooperare industrială ce presupune un grad
ridicat de complexitate tehnică a activităţii şi de complementaritate a potenţialului
partenerilor. Ea constă în înţelegerea dintre două firme din ţări diferite de a fabrica
independent, sub aspect tehnic, anumite subansamble şi de a-şi livra elementele fabricate
pentru a se efectua asamblarea în vederea obţinerii produsului finit. Aceasta este
coproducţia organică, care se bazează pe o specializare de tip organologic pe piese,
subansamble etc.
Obiectul coproducţiei organice poate fi un bun imobil (clădiri, autostradă, cale ferată
etc.) sau un bun mobil (autovehicul, maşină, utilaj etc.).
În cazul în care obiectul este un bun imobil, asamblarea lui se face la locul de
amplasare, prin livrarea de către fiecare din parteneri a componentelor fabricate şi
participarea în comun la operaţiunea de asamblare.
35
Dacă produsul finit este o maşină, un utilaj etc., asamblarea se poate realizare în trei
modalităţi:
 asamblarea în întreprinderile ambilor parteneri, prin livrarea reciprocă a
subansamblelor fabricate de fiecare. Această modalitate se practică în cazul în care
componentele livrate sunt de volum şi greutate aproximativ egală şi când ambii parteneri
dispun de condiţii optime de asamblare;
 asamblarea în întreprinderea unuia dintre parteneri, de regulă a celui care fabrică
subansamblurile cu volumul şi greutatea cea mai mare, din motive de economie de cheltuieli
de transport;
 asamblarea într-o terţă ţară, care reprezintă o piaţă importantă de desfacere a
produselor rezultate din coproducţie. Această modalitate se practică în cazul în care
operaţiunea de montaj nu este complicată şi nu implică aparatură, spaţii etc. speciale.
Coproducţia organică cunoaşte o extindere notabilă în toate relaţiile internaţionale: în
cadrul acestora, atât în industria prelucrătoare, cât şi în construcţii, exploatarea şi
valorificarea unor zăcăminte etc.

Exemple
1. O societate ungară şi una austriacă au încheiat un acord de cooperare pentru
producerea în comun a autocarelor. Partenerul austriac produce cea mai mare parte a
elementelor autocarelor care au nevoie de întreţinere: motorul, cutia de viteze şi
mecanismele de transmisie, şasiul etc. Partea ungară fabrică caroseria, echipează şi finisează
interiorul, efectuează montajul. Fiecare partener este responsabil de procedeele tehnice pe
care le foloseşte pentru fabricarea părţii ce-i revine. Comercializarea se face sub o marcă
comună, pieţele împărţindu-se astfel: piaţa Europei Răsăritene este rezervată exclusiv
partenerului ungar, în timp ce pieţele occidentale sunt, în cea mai mare parte, împărţite între
cei doi parteneri.
2. Acordul dintre un mare constructor de echipament greu din SUA şi o întreprindere
poloneză pentru punerea la punct şi construirea în comun a unui tractor pe şenile de mare
putere, într-o nouă concepţie. Diviziunea muncii se prezintă astfel: know-how-ul aparţine
firmei nord-americane, iar construcţia are loc, atât în Polonia, cât şi în SUA, fiecare dintre
parteneri producând anumite componente ale tractorului.
Cea de-a doua variantă a coproducţiei este cunoscută sub denumirea de “program
comun de producţie” şi constă în înţelegerea dintre agenţii economici din ţări diferite,
privind partajarea gamei de produse, adică fabricarea de către fiecare a unui segment al
nomenclatorului de produse, urmând apoi un schimb, astfel încât fiecare partener să dispună
de întreaga gamă de produse.
Acest tip de coproducţie are o aplicare tot mai largă în industria chimică şi
farmaceutică, în industriile ce produc mijloace de transport etc., în general în ramuri care se
caracterizează printr-o largă gamă de produse.
Această variantă de coproducţie are la bază diviziunea internaţională, intraramură a
muncii, adică specializarea pe produse finite etc.
În situaţii frecvente, coproducţia prin program comun se combină parţial cu
coproducţia organică.
Fiecare partener va avea dreptul să comercializeze întreaga gamă de produse, acestea
vânzându-se sub o marcă proprie. În ceea ce priveşte pieţele, are loc o împărţire a lor în
funcţie de considerente care ţin, atât de cooperarea respectivă, dar şi de politica economică
externă a statelor de origine ale partenerilor.

36
Exemplu
O societate din Germania a încheiat un acord de cooperare cu o societate din
Iugoslavia, pentru a fabrica în comun motoare Diesel. Aceste motoare sunt produse în două
serii: seria A – modele mici – este produsă de către întreprinderea iugoslavă şi seria B –
modele mai mari – de către întreprinderea germană.
Anumite elemente ale ambelor serii sunt produse în totalitate numai de către unul
dintre parteneri (în Iugoslavia – cele care solicită un consum mare de forţă de muncă şi de
către Germania – cele cu un grad ridicat de tehnicitate). În ceea ce priveşte comercializarea
produselor, întreprinderea iugoslavă are dreptul exclusiv de a vinde pe piaţa propriei ţări, iar
întreprinderea germană dispune de exclusivitate în vânzarea pe pieţele vest-europene. Pe
pieţele est-europene, cei doi parteneri pot concura şi fiecare dintre ei poate să-şi rezerve,
dacă doreşte, dreptul exclusiv de vânzare pentru seria pe care o fabrică. În practică, ei se pun
de acord, de la caz la caz, pentru a evita să facă oferte în condiţii mai avantajoase, unul
decât altul.
România participă la această formă de cooperare, în ambele variante, atât cu ţările
vecine, cât şi cu ţările occidentale dezvoltate.
De exemplu: cu o societate iugoslavă cooperează prin coproducţie organică în
producerea unui tip de avion şi a unor locomotive electrice de capacitate, ce nu se realizează
în nici una din cele două ţări, iar cu Ungaria pentru fabricarea anumitor tipuri de vagoane.
Coproducţia prin partajarea gamei de produse este utilizată pentru cooperarea cu firma
CIBA-CEGY din Elveţia, pentru producerea unor medicamente.
Avantajele coproducţiei sunt deosebit de importante. Printre acestea:
 potenţează eforturile partenerilor, deoarece fiecare va executa acele
subansambluri, sau va fabrica acele articole pentru care este mai bine specializat şi dotat
tehnic comparativ cu partenerul său (avantaj comparativ). Se realizează, astfel, o reducere a
costurilor unitare de producţie, creşterea competitivităţii prin preţ a produselor şi ridicarea
nivelului tehnico-funcţional al acestora;
 creşterea nivelului calitativ al produselor rezultate din cooperare, folosindu-se
specialişti, experienţă de producţie, abilitate tehnică, anumite procedee de fabricaţie
specifice etc.;
 fiind o cooperare de tip structural, bazată pe specializare, în care interesele
părţilor sunt convergente, coproducţia are un caracter stabil şi durabil, fapt ce duce la o
colaborare riguroasă a activităţilor şi elaborarea unei strategii optime de firmă;
 prin coproducţie sunt înlăturate dificultăţile pe care le ridică cerinţele lărgirii
capacităţilor de producţie cărora întreprinderile mici sau mijlocii le fac faţă destul de greu;
 nu afectează autonomia părţilor contractante, pentru că fiecare partener este
independent în organizarea producţiei în propria firmă şi poate angaja şi alte raporturi de
cooperare în alte forme cu terţii.
Această formă de cooperare prezintă şi unele dificultăţi şi inconveniente:
 din punct de vedere tehnic, este necesară o riguroasă sincronizare a executării
subansamblelor şi o maximă promptitudine a livrărilor. De multe ori, datorită transportului
defectuos, ambalajului necorespunzător, nesincronizarea în producţie, se încalcă graficul de
livrări, producând perturbaţii în procesul de producţie al celuilalt partener. Încercarea de a
crea stocuri de rezervă duce la creşteri suplimentare a costurilor, diminuând avantajele de
preţ.

3.3.2. Subproducţia este o formă de cooperare internaţională între o firmă principală


– numită ordonator şi o firmă secundară subproducătoare, prin care ultima se angajează să
37
producă pentru cea dintâi, fie un produs finit, fie anumite componente, piese, subansambluri
etc., care urmează să fie încorporate în produsul finit.
Subproducţia este întâlnită în literatura de specialitate şi sub denumirea de
subcontractare, sau de prelucrare pe bază de contract.
Subproducţia are două variante de bază:
 producerea de produse finite;
 producerea de subansambluri.
variante care pot fi numite:
 subproducţia de capacitate (conjuncturală, concurenţială);
 subproducţia de specialitate (structurală, complementară).

a) Subproducţia de capacitate presupune fabricarea de către subcontractanţi a unor


produse finite identice cu cele realizate de ordonator, care preia producţia executantului şi o
desface sub marcă proprie, permiţând eventual şi subcontractantului să o comercializeze, pe
o arie limitată şi, de regulă, sub aceeaşi marcă ca şi restul producţiei.

Exemplu:
Un şantier naval românesc a încheiat un contract cu o firmă norvegiană prin care se
obligă să producă pentru aceasta 12 nave cu o capacitate de 7300 tdw. Vasele respective
urmează să fie utilizate de firma norvegiană după cum crede de cuviinţă (să le închirieze, să
le vândă sub propria marcă etc.). Ordonatorul norvegian a stabilit concepţia (forma şi
dimensiunile) de producţie şi a furnizat şantierului românesc documentaţiile şi planul de
lucru, motoarele, elicele, aparatura de navigaţie şi de telecomunicaţii. Plata s-a făcut printr-o
anumită sumă de bani, într-o valută convertibilă.
Principala cauză a subproducţiei de capacitate este de ordin conjunctural, atunci când
apare un decalaj între cererea brusc crescută şi insuficienta capacitate de producţie de care
dispune ordonatorul, ceea ce implică apelarea la subproducători, care dispun de capacităţi de
producţie insuficient utilizate, dar care nu sunt cunoscuţi pe piaţă şi nu posedă reţele proprii
de distribuţie.
Există şi soluţia ca ordonatorul să-şi sporească propria capacitate de producţie, dar
aceasta poate fi făcută după un timp determinat şi cererea trebuie satisfăcută rapid, sau
ordonatorul nu este dispus să investească, până nu are certitudinea că cererea va fi
persistentă, de durată. Subproducătorii, întreprinderi de proporţii mai reduse, se pot adapta
mai elastic fluctuaţiilor conjuncturale.
Anumite întreprinderi mari recurg la subcontractarea internaţională şi pentru că au
procese de producţie foarte complicate (complexe) şi este dificil să se calculeze cu precizie
repartizarea cheltuielilor generale în costul de producţie pe produs. Ele folosesc
subcontractarea pentru a dispune de un element util de comparaţie.
Avantajele subproducţiei de capacitate:
 ordonatorul poate satisface cu promptitudine cererea (poate utiliza în mod
profitabil conjunctura favorabilă apărută pe piaţă);
 pentru ordonator este un mijloc de a evita investiţiile în noi capacităţi;
 nivelul deteriorării conjucturii şi al reducerii cererii se transferă prin subproducţia
de capacitate de la ordonator la subproducător;
 subproducătorul beneficiază pe perioada contractului de o anumită asistenţă
tehnică şi financiară acordată de ordonator;
 dacă producţia este pe o perioadă mai îndelungată, atunci subproducătorul poate

38
înregistra şi importante acumulări;
 pentru economia ţării subproducătoare, ea contribuie la sporirea exportului unor
produse manufacturate şi obţinerea de valută.
În cazul subproducţiei de capacitate relaţia ordonator-subproducător este marcată de
preponderenţa elementului tehnic, de subordonare, în dauna celui funcţional, de conducere.

b) Subproducţia de specialitate reprezintă înţelegerea dintre un ordonator şi un (mai


mulţi) subproducători, în virtutea căreia ultimul produce un subansamblu, component, reper,
piesă etc., (în care acesta este specializat) care urmează să se includă în produsul de bază
fabricat de ordonator.
Principalele motivaţii ale acestui tip de subproducţie se referă la: profilarea
subproducătorului pe componentele respective şi, în legătură cu aceasta dotarea tehnică
corespunzătoare, specializarea forţei de muncă şi obţinerea unei producţii calitativ
superioare şi cu costuri mai reduse. Acestea duc la creşterea competitivităţii produsului finit,
îmbunătăţirea rentabilităţii economice globale a producţiei.
În relaţiile dintre parteneri apare şi se adânceşte o diviziune tehnică a muncii, temeiul
complementarităţilor economice dintre firmele respective.

Exemplu:
O firmă franceză a decis să fabrice prin subcontractare un element necesar asamblării
unui aparat hidraulic; piesa a fost iniţial concepută din oţel turnat şi subcontractantul trebuia
să o facă la fel – fără a fi însă ferm condiţionat. El a propus o nouă soluţie: turnarea din
fontă maleabilă. Noua soluţie a dus la micşorarea costului de producţie cu 25% şi
menţinerea calităţii.
Caracteristicile subproducţiei de specialitate sunt:
– Subproducţia este un mijloc de simplificare a structurilor întreprinderilor, a
organizării şi funcţionării lor;
– Ordonatorul este scutit să organizeze stocarea de subproduse şi de piese care îi
parvin în flux continuu de la subproducător şi, deci, nu va mai investi în amenajarea de
depozite, pentru angajarea unor salariaţi în plus etc.;
– Subproducţia de specialitate este o cooperare structurală. Cauza nu este fluctuaţia
conjuncturală a cererii, ci calculul economic;
– Subproducţia de specialitate este, în acelaşi timp, o cooperare complementară,
deoarece se bazează pe complementaritatea tehnică a partenerilor;
– Asistenţa tehnică şi financiară se reduce în cazul subproducţiei de specialitate.
În cazul subproducţiei de specialitate relaţia ordonator-subproducător este dominată
de aspectele de ordin funcţional, conlucrativ, în dauna celor ierarhice, de subordonare.

3.4. Societăţile mixte

Noţiunea de societate mixtă a fost utilizată în mai multe sensuri în literatura de


specialitate: ca un acord între două sau mai multe părţi pentru a lucra împreună în cadrul
unui proiect de afaceri; ca un aranjament între două sau mai multe firme independente
pentru organizarea producţiei şi marketingului; o societate constituită de parteneri din ţări
diferite, de regulă, pe relaţiile Nord-Sud şi Vest-Est (în practica europeană).
În prezent, se consideră că societatea mixtă este o formă de cooperare (sau, de alianţă
strategică) prin care doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite desfăşoară în comun, în
39
cadrul unei entităţi independente, cu personalitate juridică, activităţi de producţie, marketing
şi comercializare, financiare etc., prin partajarea beneficiilor şi riscurilor afacerii.
Cooperarea prin societăţi mixte prezintă câteva caracteristici [21]:
a) Relaţiile dintre părţi sunt de lungă durată, iar partenerii participă în comun la
gestionarea afacerilor şi răspund solidar. Prin aceasta, societăţile mixte se deosebesc de
consorţii, care au caracter temporar, se constituie, de regulă, pentru un singur proiect de
afaceri şi se bazează pe raporturi creditor-debitor.
b) Cooperarea are un caracter organic (sau instituţionalizat) în sensul că partenerii
deţin părţi dintr-o societate, care poate fi nou-creată sau rezultată din transformarea unei
societăţi existente (prin preluare de acţiuni de către unul din parteneri).
În literatura de specialitate se arată că societăţile mixte se deosebesc de filiala din
străinătate, prin aceea că relaţiile dintre parteneri sunt de natura cooperării, iar regimul
juridic este în multe ţări, îndeosebi în cele în curs de dezvoltare, unul special.
c) Cooperarea are un caracter complex şi evolutiv, în sensul că ea poate să se refere
atât la acţiuni de marketing şi comercializare (societăţi mixte de comercializare, ca formă de
distribuţie), cât şi la activităţi productive (formă de cooperare în producţie) sau cele bancare
(băncile mixte). Totodată, cooperarea prin societăţi mixte reprezintă o componentă a
strategiei de internaţionalizare, care să ducă la dezvoltarea afacerilor sub forma investiţiilor
directe sau la achiziţii şi fuziuni pe piaţa mondială.
Astfel, în cadrul a ceea ce se numeşte strategia de integrare succesivă, o firmă poate
începe prin crearea unor consorţii sau a altor forme de interdependenţă temporară, trece apoi
la stadiul societăţii mixte, pentru ca, în final să procedeze la o preluare sau fuziune.
O altă strategie este numită “pânza de păianjen” şi este utilizată în special în industria
automobilelor; ea constă în crearea unei reţele de alianţe strategice şi cooperări, care
gravitează în jurul marilor producători.
Extinderea cooperării prin societăţi mixte are la bază o serie de raţiuni/avantaje atât
pentru firmele din ţara exportatoare, cât şi pentru partenerii lor din ţara gazdă.
În primul rând, societăţile mixte reprezintă o cale avantajoasă a transferului de
tehnologie, atât pe relaţia Nord-Nord, cât şi pe relaţia Nord-Sud şi Vest-Est. Deţinătorul de
tehnologie o poate valorifica atât prin aport la capitalul social, cât şi prin acordarea de
licenţe, franşize sau vânzarea de know-how către societatea mixtă.
În al doilea rând, societăţile mixte pot reprezenta un mijloc eficient de acces la noi
resurse, permiţând diversificarea şi sporirea afacerilor. Acest argument este valabil mai ales
atunci când este vorba de relaţii între firme mari, consacrate pe piaţă şi firme mici şi
mijlocii, cu o mai redusă experienţă.
O formulă de succes în anii ’80 – ’90 a reprezentat-o aşa numitul capital de risc,
respectiv suportul de capital, acordat de mari firme unor întreprinzători, firme mici, pentru
valorificarea comercială a unei noi tehnologii sau a unei idei de afaceri.
Un factor important în relaţiile Nord-Sud sau Vest-Est îl constituie accesul
partenerilor occidentali la o forţă de muncă bine calificată în condiţiile unui cost relativ
redus, ceea ce permite creşterea competitivităţii şi lărgirea ariei de comercializare.
În al treilea rând, societăţile mixte sunt căi avantajoase de penetrare pe pieţe externe,
îndeosebi cele afectate de bariere comerciale sau puţin deschise spre comerţul internaţional.
În unele ţări, îndeosebi în cele în curs de dezvoltare, aceste forme de cooperare sunt
preferate investiţiilor directe; în unele cazuri, ele se bucură de un regim favorizant, în ceea
ce priveşte acordarea de garanţii pentru finanţare, regimul fiscal (de exemplu, Arabia
Saudită, India, Mexic, China) sau prioritate la achiziţiile de stat (China).
Din perspectiva ţărilor în curs de dezvoltare, ca gazde ale societăţilor mixte, se pot

40
evidenţia următoarele avantaje:
• acces la tehnologiile industriale moderne;
• dezvoltarea industriei, a infrastructurii etc.;
• transfer de metode moderne de gestiune şi organizare a producţiei;
• utilizarea şi perfecţionarea forţei de muncă;
• utilizarea reţelelor de comercializare occidentale pentru promovarea exportului;
• economisirea/posibilitatea sporirii resurselor valutare etc.
În practică, totuşi, această formă de cooperare întâmpină dificultăţi şi prezintă limite:
În primul rând, unele studii arată că în societăţile mixte cooperarea dintre părţi se
caracterizează prin instabilitate, multe societăţi fiind desfiinţate după un număr de ani (între
50 şi 70%).
În al doilea rând, mulţi parteneri occidentali acuză dificultăţile de control şi
coordonare în cadrul societăţilor mixte, îndeosebi cele create în ţările în curs de dezvoltare.
În al treilea rând, partenerii sunt preocupaţi de posibilitatea pierderii controlului
asupra propriilor tehnologii şi pieţe sau de favorizare a concurenţilor. Astfel, un partener
poate intra în alianţe strategice cu un concurent al asociatului său în societate, după cum
societatea mixtă poate deveni concurent direct al firmelor asociate.
După obiectul de activitate, societăţile mixte pot fi grupate în şase categorii [1]:
a) Societăţi în domeniul cercetării-dezvoltării
Societăţile în activitatea de cercetare fundamentală se întâlnesc rar, deoarece
profitabilitatea lor nu poate fi anticipată; riscul mare, nevoia de capital, dotare şi personal
înalt calificat, termenul îndelungat de recuperare a investiţiei, fac ca ele să fie un fenomen
aproape sporadic.
Societăţile în domeniul cercetării aplicate au o frecvenţă mai mare de apariţie. Ele
sunt caracterizate prin faptul că partenerii care cooperează sunt firme puternice din punct de
vedere financiar, iar activitatea se desfăşoară cu tehnologii avansate, cu posibilităţi certe de
aplicare. Specificul acestor societăţi mai constă şi în faptul că aportul partenerilor este în
mare măsură în formă fizică (spaţiu, materiale diverse, aparatură de laborator, aparatură
electronică etc.). De cele mai multe ori. Firmele cooperante sunt concurente în domeniul
respectiv, dar forţa financiară şi dorinţa de a-şi consolida poziţia pe piaţa internaţională, de a
reduce riscurile şi costurile şi de a-şi crea noi posibilităţi de extindere a gamei de produse, în
domenii de vârf, le determină să apeleze la unirea eforturilor cu alte firme, din acelaşi
domeniu sau din domenii complementare. Trebuie menţionat faptul că, de multe ori, firmele
fondatoare sunt cu capital de stat, deoarece acestea îşi “pot permite” să îşi asume riscuri
mari.
b) Societăţi comune în domeniul explorării şi exploatării resurselor naturale.
Asemenea societăţi sunt printre primele care s-au constituit de-a lungul timpului. De
obicei, asocierea se face cu parteneri locali, din ţara în care se exploatează resursele
respective. Scopul lor îl reprezintă valorificarea profitabilă a unor resurse în apropierea
pieţelor de desfacere.
Ele se constituie având ca motivaţii principale împărţirea riscurilor privind
exploatarea resurselor şi a costurilor ridicate de explorare şi exploatare. În număr mare, ele
se întâlnesc în Australia (în domeniul minier), în Canada (pentru exploatarea petrolului), în
ţările africane (pentru diferite minereuri şi lemn), în ţările asiatice şi sudamericane (pentru
petrol, lemn, metale şi altele).
c) Societăţi comune în engineering şi construcţii
Se practică în mod frecvent între întreprinderile mici şi mijlocii şi se combină cu alte
forme de cooperare. Astfel, firme din ţări dezvoltate constituie societăţi comune pentru
41
construirea de obiective industriale la cheie, obiective din infrastructură etc., de regulă în
ţări în curs de dezvoltare, iar, mai recent, în ţări aflate în tranziţie. De exemplu, multe
societăţi comune cu capital american şi al unor firme din Hong Kong au constituit asemenea
obiective în China.
d) Societăţile comune în producţie au o pondere remarcabilă în totalul societăţilor.
Obiectivele lor pot fi: producţia în comun a anumitor bunuri, penetrarea pe o anumită piaţă,
prin asocierea cu o firmă deja prezentă pe piaţa respectivă, anihilarea efectelor protecţioniste
ale ţării sediu, reducerea costurilor de transport, folosirea reţelei de distribuţie a partenerului
local, a metodelor avansate de management etc.
e) Societăţile comune în comercializare au cea mai largă răspândire, reprezentând
50% şi peste, din totalul societăţilor cu capital străin şi autohton. Practica internaţională
evidenţiază existenţa unor societăţi al căror obiect de activitate îl reprezintă numai
cumpărarea în comun, de regulă specializate pe materii prime. Partenerii unei asemenea
societăţi nu concurează, ci caută să negocieze împreună preţurile de cumpărare cu furnizorii
lor, creându-se o relaţie preferenţială. De obicei, mărfurile astfel procurate sunt folosite în
societate, se revând sau sunt folosite în mod independent de către parteneri, în firmele lor.
Majoritatea acestor forme de societăţi sunt firme care vând în comun produsele
partenerilor sau alte produse. Ele se constituie datorită dorinţei unuia sau ambilor parteneri
de a penetra pe o anumită piaţă, de a-şi extinde gama produselor comercializate, de a putea
realiza legături de durată, de a avea acces la canalele de distribuţie ale partenerului şi de a
beneficia de experienţa, cunoştinţele şi relaţiile acestuia pe piaţa respectivă.
f) Societăţile comune în servicii reprezintă un fenomen relativ nou, cu o extindere
remarcabilă în ultimii 10 ani. Ele au apărut ca urmare a dezvoltării noilor tehnologii care au
încurajat expansiunea deosebită a serviciilor.
Domeniile concrete în care se realizează această cooperare sunt: băncile,
transporturile, consultanţa, ingineria, instituţiile financiare, asigurările, telecomunicaţiile,
reţelele de date şi atele. Cea mai mare parte a lor se află situate în ţările dezvoltate.
Motivaţiile specifice ţin de nevoia permanentă de a fi prezent şi activ pe piaţa internaţională,
de nevoia de informare şi racordare la sistemele internaţionale de comunicaţii. Multe dintre
aceste societăţi s-au înfiinţat în domenii specializate.

3.5. Tranzacţii comerciale internaţionale [21]

3.5.1. Exportul de obiective industriale este o formă de tranzacţii internaţionale care


îmbină aspecte specifice exportului tradiţional cu elemente care ţin de investiţiile directe în
străinătate; totodată, prin caracteristicile sale – valoarea ridicată a tranzacţiei, derularea pe
termen mijlociu şi lung, coparticiparea partenerilor la realizarea şi darea în funcţiune a
obiectivului, transferul de tehnologie etc. el poate fi încadrat în cooperarea industrială.
Operaţiunea constă în construirea de obiective industriale în ţara beneficiarului prin
efectuarea de către exportator – singur sau împreună cu terţe firme – a unor activităţi cum
sunt următoarele:
 furnizarea şi montarea instalaţiilor tehnologice;
 executarea lucrărilor de montaj, construcţii şi inginerie civilă;
 aprovizionarea cu factori de producţie;
 formarea forţei de muncă etc.
La realizarea şi punerea în funcţiune a obiectivului sunt, de regulă, asociate şi firme
locale, inclusiv firma beneficiară.
42
Principalele caracteristici ale exportului de obiective industriale sunt următoarele:
 reprezintă un sistem de relaţii funcţionale între firmele participante – exportator,
beneficiar, subcontractanţi, organisme publice, societăţi financiar-bancare etc. – în care se
îmbină activităţi comerciale, de cooperare şi investiţii, prestaţii intelectuale şi materiale,
procese de producţie şi schimb etc.;
 tranzacţiile sunt, de regulă, de valori foarte ridicate şi se derulează pe o perioadă
îndelungată de timp; ca atare, şi riscurile asociate acestor operaţiuni sunt mai numeroase şi
au un impact mai mare asupra rezultatelor economico-financiare ale părţilor implicate;
 de multe ori, încheierea contractului se face în urma unei licitaţii organizate de
reprezentanţii firmei beneficiare, câştigătorul acesteia procedând de obicei, la
subcontractarea unor activităţi cu furnizori, firme de consulting-engineering, antreprenori
etc., din ţara beneficiară şi din terţe ţări;
 baza contractuală a tranzacţiei poate fi reprezentată de mai multe contracte
separate, un contract global sau un contract “la cheie”.

Contracte separate
În cazul în care se adoptă această formulă se încheie între beneficiar şi firme terţe
contracte pentru: furnizări de utilaje şi tehnologii, licenţieri, construcţii şi lucrări de
infrastructură etc.
Răspunderea faţă de cumpărător revine fiecărui contractant pentru prestaţia datorată
conform contractului; exportatorul este răspunzător în limita contractului direct încheiat cu
importatorul, coordonarea lucrărilor fiind în sarcina cumpărătorului.

Contracte globale
În acest caz, între exportator şi importator se încheie un contract combinat, care se
referă atât la lucrările de construcţii montaj şi infrastructură, cât şi la furnizarea de instalaţii
şi materiale şi prestarea de servicii.
Exportatorul îşi asumă faţă de client răspunderea pentru ansamblul lucrărilor şi
livrărilor, chiar dacă executarea unora dintre acestea este transferată unui subcontractant.

Contracte la cheie
În acest caz, exportatorul îşi asumă faţă de client responsabilitatea realizării
întregului obiectiv industrial – proiectare, punere în funcţiune, asistenţă şi exploatare,
potrivit prevederilor contractuale, în baza unui preţ stabilit.
O variantă a exportului de obiective complexe este cunoscută în literatură sub
denumirea de cooperare tripartită şi, este vorba de realizarea unui proiect industrial pentru
un beneficiar prin coparticiparea a două sau mai multe firme din terţe ţări.
Exportul de obiective complexe, în general, şi cooperarea tripartită, în special, pot fi
realizate în două mari modalităţi:
 fără constituirea unei grupări instituţionale, partenerii acţionând independent;
 prin crearea unui consorţiu, a unei asociaţii fără personalitate juridică sau o
societate.

3.5.2. Consultanţa şi asistenţa inginerească


Prin consultanţă se înţelege acordarea de asistenţă în vederea organizării unei
activităţi economice, a perfecţionării conducerii şi a funcţionării unor întreprinderi ori
instituţii prin formularea unor recomandări de ordin economic sau tehnic.
43
Activitatea de asistenţă inginerească reprezintă ansamblul de operaţiuni, care
urmăresc efectuarea de investiţii în condiţii de eficienţă maximă şi care cuprind totalitatea
activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare care însoţesc realizarea unui proiect.
Diversificarea şi amplificarea activităţilor economice şi tehnice, ce necesită
informaţii complete şi o experienţă vastă în domenii de strictă specializare, au determinat
fuziunea operaţiunilor de consultanţă şi asistenţă inginerească cu ceea ce este cunoscut sub
denumirea de consulting-engineering.
Activitatea de consulting-engineering cuprinde o gamă largă de operaţiuni, de la
simpla consultaţie acordată beneficiarului într-o anumită problemă până la realizarea unui
obiectiv “la cheie”, incluzând pregătirea specialiştilor şi a personalului necesar funcţionării
normale a obiectivului.
Prestaţiile sunt efectuate de firme specializate care dispun de mijloacele necesare:
dotări materiale şi personal calificat, cunoştinţe teoretice şi practice vaste, posibilităţi largi
de informare etc.
Principalele surse de acordare a serviciilor sunt:
– întreprinderi sau birouri specializate (inclusiv instituţii de cercetare-proiectare);
– compartimente de proiectare-dezvoltare din cadrul unor firme mari care produc
echipamente şi/sau realizează lucrări “la cheie”;
– instituţii de învăţământ superior;
– specialişti în domeniu;
– constructori locali, mai ales pentru lucrările de construcţie civilă.
Serviciile de consultanţă – care sunt solicitate cel mai frecvent de beneficiarii de
credite şi sunt utilizate pentru implementarea unor proiecte economice. Se pot clasifica în
patru categorii, în funcţie de natura serviciilor procurate:
 studii de preinvestiţii;
 servicii de pregătire proiecte, devize etc.;
 servicii de execuţie;
 asistenţa instituţională şi funcţională.

3.5.3. Licitaţiile internaţionale


Licitaţiile sunt pieţe de mărfuri care concentrează cererea şi oferta într-o perioadă
determinată şi într-un anumit loc, oferta fiind prezentată, fie ca o partidă efectivă de mărfuri,
fie scriptic sub formă de documentaţie.
Scopul licitaţiei este de a selecta acel vânzător care acordă condiţiile cele mai
avantajoase şi mai ales preţul cel mai redus (licitaţii de cumpărare) sau acel cumpărător care
oferă cele mai bune condiţii şi preţul cel mai ridicat (licitaţii de vânzare).
Licitaţiile internaţionale sunt forme de comercializare pe piaţa mondială a unor
mărfuri specifice, individualizate, în special produse de valoare ridicată, bunuri de
echipamente, inclusiv obiective economice complexe.
Licitaţiile, ca forme de comercializare, prezintă o serie de caracteristici distinctive
care le deosebesc de alte tehnici de comercializare, şi anume:
 se desfăşoară pe bază de regulamente proprii, care cuprind metode şi norme
speciale, cu caracter general sau specific naturii obiectului comercializat, legislaţiei şi
reglementărilor care guvernează organizarea lor;
 reduc rolul negocierilor, deoarece se fac pe bază de oferte;
 sunt bazate pe concurenţă (în primul rând, preţul);
 se fac prin acţiunea de adjudecare;

44
 sunt tranzacţii prompte care duc la încheierea operativă a contractelor.
Licitaţiile internaţionale pot fi organizate de firmele producătoare sau de către cele
cumpărătoare, de comercianţi, de intermediari, de agenţi sau firme specializate, de regulă cu
participarea băncilor care finanţează operaţiunile de comerţ exterior, a unor delegaţi oficiali
ai camerelor de comerţ, autorităţilor judecătoreşti etc.
Licitaţiile pot fi clasificate după diferite criterii:
a) după regimul juridic şi posibilităţile de participare se disting:
• licitaţii deschise (publice), la care numărul de participanţi este
nelimitat, putând lua parte, cu şanse egale, toate firmele interesate;
• licitaţii închise (limitate), organizate numai pentru un anumit număr de
firme specializate, invitate de organizatori;
b) după frecvenţa organizării, licitaţiile pot fi:
• periodice, care au loc cu regularitate la anumite date, în anumite locuri;
• ocazionale, organizate atunci când este necesar, având în cele mai
multe cazuri caracter nerepetabil;
c) după funcţia pe care o îndeplinesc şi poziţia organizatorilor în actul de vânzare-
cumpărare, distingem:
• licitaţii pentru vânzare (de export);
• licitaţii pentru cumpărare (de import).
d) după mărimea partizilor de mărfuri comercializate, licitaţiile pot fi:
• cu ridicata;
• cu amănuntul.
e) după natura obiectului tranzacţiei există:
• licitaţii pentru produsele de bază;
• licitaţii pentru produse finite;
• licitaţii pentru servicii.

În concluzie, specializarea şi diviziunea internaţională a muncii plasează relaţiile


economice internaţionale pe un nou curs. În anii 60-70 au apărut în mediul internaţional şi
sunt în plină afirmare în prezent o serie de forme şi tehnici de afaceri care depăşesc cadrul
strict al schimbului de marfă şi orizontul de timp specific contractelor tradiţionale de
export-import (alianţe competitive, cooperare industrială, tehnici de transfer internaţional
de tehnologie etc.).

Cuvinte cheie:
• cooperare economică internaţională;
• alianţe competitive;
• cooperare industrială;
• licenţiere;
• franşiză;
• coproducţie;
• coproducţie organică;
• program comun de producţie;
• subproducţie de capacitate;
• subproducţie de specialitate;
• societate mixtă;
45
• export de obiective industriale;
• consulting- engineering;
• licitaţie internaţională.

Teste de control şi autoevaluare:

1. Principalele caracteristici ale cooperării industriale sunt:


a. centrul operaţiunilor este situat în domeniul producţiei;
b. spiritul de conlucrare domină relaţiile dintre parteneri;
c. poate fi privită ca o conlucrare în management;
d. are un regim normativ specific şi o bază juridică distinctă.

2. Franşizarea reprezintă:
a. transferul dreptului de folosinţă a unor mărci de fabrică şi plata preţului
corespunzător;
b. un aranjament comercial prin care cedentul acordă beneficiarului permisiunea de a se
folosi în afaceri de drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului.

3. Deosebirile dintre subproducţie şi coproducţie ţin, în principal, de:


a. gradul de complexitate tehnică a activităţii;
b. natura raporturilor dintre părţi;
c. mecanismul operaţiunilor;
d. obiectul activităţii;
e. orizontul temporal al operaţiunilor.

4. Coproducţia organică:
a. se bazează pe o specializare de tip organologic;
b. reprezintă înţelegerea dintre două firme din ţări diferite de a fabrica independent, sub
aspect tehnic, anumite subansamble şi de a – şi livra elementele fabricate pentru a se
efectua asamblarea în vederea obţinerii produsului finit;
c. are ca obiect un bun imobil,
d. are ca obiect un bun mobil.

5. Subproducţia are ca variante de bază:


a. subproducţia de capacitate;
b. producerea de subansamble;
c. realizarea de produse finite;
d. subproducţia de specialitate.

6. Ce reprezintă cooperarea industrială?

7. Care sunt cele mai importante forme de alianţe competitive?

8. Care sunt cele mai importante forme de cooperare industrială?

9. Cum pot fi grupate societăţile mixte în funcţie de obiectul de activitate?

46
10.Care sunt cele mai importante tipuri de tranzacţii comerciale internaţionale?

CAP. 4. RELAŢIILE VALUTAR-FINANCIARE

Rezumat
Capitolul dedicat relaţiilor valutar-financiare internaţionale începe cu prezentare funcţiilor pe care
le îndeplinesc relaţiile valutar-financiare internaţionale şi continuă cu operaţiunile de finanţare şi creditare
internaţională. Tot în acest capitol sunt abordate o serie de aspecte legate de mijloacele şi instrumentele de
plată internaţionale, respectiv valutele şi euro-valutele, acreditivele şi incasso-urile documentare, datoria
externă. Principalele organisme economico-financiare cu vocaţie internaţională sunt prezentate pe scurt în
finalul acestui capitol.

4.1. Funcţiile relaţiilor financiar-valutare internaţionale

Relaţiile economice internaţionale se desfăşoară sub forma unor schimburi de


mărfuri şi servicii între firme situate în state diferite sau chiar între state ca atare. Orice
schimb de bunuri sau utilităţi presupune un proces de transfer de proprietate care se face, de
regulă, contra unei alte utilităţi, dar, de cele mai multe ori, contra unei mărfi universal
valabile – banii, monede cu circulaţie şi garanţie internaţională.
Pe această cale, între economiile naţionale se creează raporturi băneşti, ca urmare a
participării la circuitul economic mondial, care asigură o anumită distribuire şi chiar
redistribuire a produsului mondial de bunuri şi servicii – denumite generic relaţii valutare şi
financiare.
Relaţiile financiar valutare cuprind atât legăturile derivate din schimburile de
mărfuri, cât şi relaţiile de credit internaţional şi transferurile de capital, asigurările
internaţionale etc.
Prima condiţia a unor astfel de relaţii constă în existenţa unui anumit mijloc de plată
recunoscut şi acceptat de toate economiile naţionale, adică a unei monede sau valute cu
circulaţie internaţională, garantată de un anumit for-stat sau organizaţie cu o bancă
specializată în acest scop şi acceptată sau recunoscută de alte state, toate acceptând
convertibilitatea acesteia în bunuri şi servicii sau chiar în aur.
Participarea statelor şi diferitelor organisme la activitatea de schimburi economice
internaţionale atrage după sine formarea relaţiilor financiar-valutare ca relaţii băneşti
exprimate în diferite valute.
Relaţiile financiare internaţionale contribuie la realizarea circuitului economic
mondial dintre economiile naţionale şi diferitele instituţii şi organisme internaţionale privind
schimburile de mărfuri, schimburile de servicii, cooperarea tehnico-ştiinţifică,
internaţională, constituirea şi utilizarea resurselor financiare de creditare şi finanţare.
O funcţie importantă a relaţiilor financiar-valutare o constituie conţinutul economic
al relaţiei de repartiţie care are loc pe plan internaţional.
Astfel, prin relaţiile financiare internaţionale se realizează dezvoltarea şi
modernizarea economiilor şi acţiunilor social-culturale naţionale, sprijinirea ţărilor în curs
de dezvoltare, acordarea de ajutoare, împrumuturi pentru diferite termene, participarea la
diferite organizaţii şi instituţii internaţionale.
Resursele financiare care stau la baza relaţiilor financiare internaţionale se constituie
din disponibilităţile caselor de economii şi ale băncilor, din resursele băneşti ale agenţilor
economici, resursele financiare ale diferitelor instituţii şi organisme internaţionale, resursele

47
financiare existente la nivelul guvernelor.
O altă funcţie o reprezintă relaţia de creditare privind constituirea şi repartizarea
resurselor de creditare pe plan internaţional. Resursele de creditare se constituie de la
organismele bancare naţionale şi internaţionale, de la persoane juridice şi fizice. Creditele se
acordă pentru diferite scopuri pe termen scurt, mijlociu şi lung.
Aceste funcţii se realizează prin sistemul financiar-valutar, care se ocupă cu
constituirea şi dirijarea resurselor financiar-valutare, potrivit principiilor şi normelor în
vigoare.
Sistemul financiar-valutar internaţional este format din Fondul Monetar Internaţional
(FMI), Banca Reglementelor Internaţionale (BRI), Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD); Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD), precum şi
din sistemele financiar-bancare constituite la nivelul fiecărei ţări membre la unul din
organismele bancare menţionate.

4.2. Finanţarea şi creditarea internaţională

4.2.1. Operaţiuni de finanţare internaţională


Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin
care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi economico-
sociale, în particular, a afacerilor [8].
Pentru realizarea unor obiective de importanţă deosebită, realizare ce necesită a se
face într-un termen lung, diferite instituţii economice, financiare, politice sau chiar persoane
private dintr-o ţară au nevoie de fonduri financiare din afara ţării lor.
Fondurile necesare se găsesc la bănci, consorţii sau instituţii financiare
internaţionale.
Obţinerea acestor fonduri se poate face prin negocieri bilaterale directe, dar mai ales
prin intermediul unor instituţii financiare, care sunt organisme specializate ce formează un
cadru instituţional adecvat operaţiunilor de finanţare.
Acest cadru instituţional se numeşte piaţa financiară internaţională, iar operaţiunile
de obţinere şi distribuire a fondurilor se numesc operaţiuni de finanţare internaţională.
Finanţarea internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea unor fonduri disponibile
pe piaţa financiară internaţională, iar pe de altă parte, repartizarea fondurilor necesare
beneficiarilor care şi-au exprimat opţiunea.
Cererea de fonduri pe piaţa financiară internaţională poate proveni de la guvern,
bănci, societăţi comerciale, municipalităţi, instituţii financiare, iar ofertele de capitaluri pot
să apară de la instituţiile financiare deţinătoare de capitaluri disponibile pe termen lung:
instituţii financiare internaţionale, consorţii, case de economii, societăţi de asigurare,
corporaţii transnaţionale etc.
Finanţarea se realizează cu ajutorul unor instrumente sau titluri de credit şi se poate
prezenta sub trei forme:
– prin vânzare de valori mobiliare: acţiuni (titluri de proprietate ce au un venit
variabil: dividendul) şi obligaţiuni (titlu de credit cu venit fix: dobânda);
– împrumuturi pe termen lung, garantate cu obligaţiuni, rente de stat, bonuri de
tezaur etc.;
– împrumuturi ipotecare.
Piaţa financiară internaţională cuprinde două sectoare:
48
 piaţa primară, pe care se negociază titlurile lansate pentru prima oară pe piaţă;
 piaţa secundară, pe care se negociază titlurile care au mai servit la negocieri şi
circulă prin vânzare-cumpărare.
Pieţele financiare internaţionale au fost la început pieţe naţionale, pe care, cu timpul,
au început să se facă tranzacţii în monedă străină şi negocieri pe termen lung cu utilizarea
capitalurilor disponibile transferate dintr-o ţară în alta.
Principalele pieţe financiare internaţionale sunt: New York, Londra, Paris, Zürich,
Frankfurt, Tokyo, Hong-Kong etc.
Realizarea operaţiunilor de finanţare presupune următoarele stadii:
În primul rând, se întreprind de către cadrul instituţional al pieţei financiare acţiuni
de acumulare de fonduri de pe pieţele naţionale. Aici se înscriu solicitările de fonduri pentru
investiţii sau pentru finanţarea plasamentului de titluri, impunerea de către unele instituţii
financiare internaţionale de virare a unor cotizaţii sau cote de participare (FMI, Banca
Mondială), solicitarea de fonduri pentru ajutoare etc. Fondurile atrase sunt exprimate, în
acest stadiu, în monedă naţională.
În cel de-al doilea stadiu apare faza de evaluare internaţională a fondurilor atrase.
Aceasta se face prin folosirea monedei naţionale pusă la dispoziţie, cu ajutorul cursului
valutar al etalonului internaţional.
În cel de-al treilea stadiu, piaţa financiară face dirijarea fondurilor evaluate în bani
etalon internaţional pe destinaţii, realizându-se efectiv mişcarea de fonduri spre economiile
naţionale care le-au solicitat.
Operaţiunile financiare internaţionale sunt, în principal, următoarele:
– investiţii internaţionale directe;
– finanţarea pentru plasamentul internaţional de titluri;
– ajutoarele financiare internaţionale;
– asigurări şi reasigurări;
– cotizaţii la instituţiile financiare internaţionale.
1. Investiţiile internaţionale directe au drept scop realizarea unor obiective
economice importante, cum ar fi: construirea de întreprinderi, mijloace de transport,
realizarea de prospecţiuni geologice, proiecte edilitare etc. Investiţia poate fi integrală sau
parţială, caz în care statul beneficiar participă cu o parte convenită la investiţie. Obiectivele
constituite rămân pe o perioadă determinată proprietatea furnizorului (sau în proprietate
comună, în cazul investiţiei parţiale).
Realizarea investiţiei internaţionale directe se face în mai multe etape:
♦ etapa pregătitoare – etapa în care fiecare parte se informează şi realizează o
documentaţie asupra partenerului.
Furnizorul se documentează asupra aspectelor economice, fiscale, politice şi
monetare, asupra legislaţiei privind investiţiile din ţara beneficiară. Astfel, furnizorul este
interesat din punct de vedere economic: asupra solvabilităţii beneficiarului, asupra existenţei
materiei prime, asupra forţei de muncă (ieftină şi calificată), asupra pieţei de desfacere,
asupra problemelor ecologice. Problemele politice au şi ele o importanţă deosebită:
stabilitatea, legislaţia etc. În domeniul fiscal, furnizorul este interesat de nivelul impozitelor
şi al taxelor vamale. O altă preocupare a furnizorului este stabilitatea monedei naţionale.
La rândul său, beneficiarul, în cazul unui contract mixt, se documentează asupra
solvabilităţii investitorului, reputaţiei sale pe piaţa mondială, posibilităţilor tehnice oferite
etc.
Această etapă se încheie cu un acord internaţional de investiţii, respectiv un contract
în care se prevăd drepturile şi obligaţiile părţilor, clauzele de apărare pentru ambele părţi,
49
clauzele fiscale, monetare şi politice.
Odată cu semnarea acordului se prezintă proiectul de construcţie, se stabileşte
termenul de execuţie, modalitatea de returnare a împrumutului, modalitatea de exploatare şi
dobânda datorată de beneficiar.
♦ etapa de execuţie propriu-zisă – finanţarea lucrărilor de realizare a obiectivului
proiectat.
Se evaluează contribuţia cu fonduri, materiale sau instalaţii, drepturi de proprietate
industrială (marcă, patent). Evaluarea se face în etalonul internaţional stabilit. Fondurile
destinate investiţiei circulă prin mijloacele internaţionale de plată şi sunt folosite pentru
plăţile necesare realizării obiectivului.
♦ etapa de exploatare a investiţiei
După construirea obiectivului apar alte necesităţi sub formă de necesităţi
suplimentare sau, eventual, acoperirea unor pierderi. După punerea în funcţiune apare
problema împărţirii beneficiului rezultat între parteneri (în cazul investiţiei mixte).
♦ etapa de lichidare a investiţiei
Se face în cazul vânzării obiectivului construit de către ţara beneficiară sau în cazul
apariţiei falimentului.
Se evaluează partea de proprietate a fiecărui partener, în etalonul internaţional,
eventualele daune sau despăgubiri şi apoi se reglează mişcarea corespunzătoare a fondurilor
prin băncile participanţilor.

2. Plasamentul internaţional de titluri


Instituţii de pe pieţele internaţionale deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest
capital prin cumpărarea de titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri ipotecare, bonuri de tezaur etc.)
în altă ţară. Fondurile astfel obţinute de ţara emitentă, primesc apoi, în această ţară o
destinaţie economică sau financiară internă.
Emitentul de titluri (întreprindere, guvern, instituţie financiar-bancară) este condus la
vânzarea acestora pe piaţa internaţională de lipsa de fonduri pe piaţa proprie. El obţine prin
acest procedeu fondurile necesare pentru realizarea unui obiectiv.
Plasamentul internaţional de titluri se poate face pe piaţa financiară internă a unei ţări
sau pe piaţa internaţională.
Plasamentul pe o piaţă naţională are loc atunci când posesorul de capital disponibil,
cumpără titluri din altă ţară, în cadrul unei operaţiuni financiare.
Plasamentul de titluri pe piaţa internaţională. Instituţii financiare internaţionale sau
sindicate bancare multinaţionale şi-au luat sarcina de a emite obligaţiuni într-o manieră
străină atât emitentului, cât şi cumpărătorului. Acestea se numesc euroobligaţiuni, iar
emisiunea lor euroemisiune. Caracteristica acestora este că împrumuturile angajate sunt pe
termen lung şi de valoare foarte mare.
Avantajul constă în evitarea restricţiilor impuse de anumite state asupra plasării
titlurilor şi de asemenea, punerea la dispoziţie a unor sume foarte mari.

3. Ajutorul financiar internaţional


Un loc important îl ocupă ajutorul pentru dezvoltare şi finanţările definitive,
creditele pe termen lung, donaţiile etc. Ajutorul pentru dezvoltare se concretizează sub
forma livrărilor de ajutoare materiale şi/sau sub forma altor sume virate prin mijloacele de
plată internaţională.

4. Operaţiunile de asigurare şi reasigurare au apărut ca urmare a creşterii riscurilor


50
operaţiunilor financiare internaţionale. Scopul acestei asigurări este de a acoperi în cazul
unei pierderi conjuncturale de piaţă sau contractuale de împrumut, pagubele suferite de una
din părţi. Fondurile pot circula în ambele sensuri, unul de la asigurat la asigurător, sub
forma primelor de asigurare şi invers de la asigurător la asigurat sub forma despăgubirilor.

5. Cotizaţia unei ţări membre către instituţia financiară internaţională; sumele sunt
mici, iar fluxul circulă într-un singur sens, de la plătitor la instituţia financiară.

4.2.2. Creditarea internaţională


Relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre instituţiile financiare naţionale sau
internaţionale, prin care, pe de o parte, se acumulează fonduri (sub formă de bunuri, servicii
şi capital), iar pe de altă parte, se concentrează cereri de credit, constituie piaţa
internaţională de credit.
Constituirea de fonduri pe piaţa internaţională de credit este rezultatul activităţii unui
complex de relaţii între un aparat specializat, format din instituţii internaţionale de credit,
adică un cadru internaţional de credit, şi economiile naţionale. Acestea alimentează piaţa de
credit cu fonduri sub formă de creanţe (în bani) sau sub formă de valoare efectivă (bunuri şi
servicii).
Mobilizarea de fonduri pe piaţa internaţională de credit concentrează fonduri
internaţionale, fonduri proprii, credite ale unor instituţii financiare şi subvenţii de stat.
Specificul operaţiunii de creditare este dat de următoarele elemente:
 rambursarea sumei primite la termenul convenit prin contract, acord etc.;
termenul poate fi scurt sau mediu;
 perceperea unei dobânzi, care este rezultatul înţelegerii părţilor, dar se situează în
jurul procentului stabilit pe piaţa de credit;
 obiectul creditului şi valoarea sa;
 condiţionări de natură economică, politică sau monetară.
Principalii participanţi pe piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare de nivel
diferit.
Pe plan naţional, pot participa la creditarea internaţională o serie de instituţii
financiar-bancare: banca centrală, băncile comerciale, băncile specializate în comerţ
exterior, băncile mixte, instituţiile de asigurare etc.
Pe plan regional există instituţii financiar-bancare care creditează tranzacţiile
internaţionale din regiunea respectivă: Banca Europeană pentru Investiţii (pentru Europa),
Banca Internaţională de Dezvoltare (pentru America).
Pe plan mondial acţionează FMI, Banca Mondială şi afiliatele ei etc.
În situaţia în care pentru finanţarea unor credite este nevoie de un efort financiar
deosebit, atunci intervin băncile mixte, consorţiile bancare, în care aduc resurse mai multe
state.
Băncile mixte sunt bănci specializate la nivel naţional, cu capital format din
vărsămintele unor bănci din două sau mai multe ţări partenere. Ele promovează schimburile
comerciale din ţările partenere şi impulsionează diverse forme de cooperare.
Consorţiul bancar este format dintr-un grup de bănci instituit anume pentru
efectuarea unei operaţiuni financiare de mare anvergură. De obicei, acestea preiau lansarea
unor emisiuni de titluri sau obligaţii şi plasarea lor pe piaţa financiară.

51
Clasificarea creditului
a) În funcţie de obiectul de creditare
1. credite pentru operaţiuni de import-export
Acestea se acordă, de obicei, pentru 80-85% din valoarea contractului, restul urmând
a fi achitat sub formă de avans de import Plata se face în aceeaşi valută în care se face
creditul;
2. credite bancare: care, spre deosebire de creditele comerciale acordate unul altuia
de către vânzătorul şi cumpărătorul mărfurilor, acestea sunt acordate de bănci fie
importatorului, fie exportatorului, pentru completarea sau restituirea fondurilor proprii;
3. credite pentru nevoi de balanţă, de care beneficiază un stat în scopul acoperirii
soldurilor deficitare ale balanţei de plăţi externe;
4. credite interguvernamentale, care sunt acordate sau primite de guvern, organisme
financiare internaţionale sau instituţii publice pentru acoperirea unor necesităţi financiare
generale şi nu pentru tranzacţii comerciale.
b) În funcţie de durata creditului
1. pe termen scurt: 6-12 luni
2. pe termen mijlociu: 1-5 ani
c) În funcţie de natura creditului
1. creditul de export (de furnizor). Acest credit este acordat de un exportator
importatorului, prin livrarea de marfă, furnizorul acceptă achitarea valorii mărfii la o dată
convenită de părţi;
2. creditul de import (de cumpărător). Acesta este un credit bancar acordat de o
bancă din ţara exportatorului direct importatorului, pentru ca acesta să poată plăti marfa la
livrarea ei.
d) În funcţie de modalitatea de acordare sau primire
1. creditul de scont
Acesta este creditul ce se obţine de firmele comerciale, industriale, de servicii, de la
bănci prin scontarea efectelor de comerţ rezultate din tranzacţiile comerciale. Creditul de
scont are o valoare egală cu valoarea nominală a efectelor de comerţ, mai puţin taxa de
scont reţinută de bănci.
2. creditul de cont curent
Acesta este acordat de băncile comerciale clienţilor săi, pe termen scurt, pentru
acoperirea unor cecuri.
3. creditul de rambursare
Este acordat clienţilor care au contractat împrumuturi pe piaţa internaţională, iar la
data scadenţei nu au suficiente mijloace de returnare a acestuia.
4. creditul pentru constituirea de depozite
Se acordă în cazurile în care este necesară crearea anumitor depozite bancare în
diferite ţări sau pentru deschiderea de acreditive cu finanţare la deschidere.

4.3. Mijloace şi instrumente de plată internaţionale

Pe piaţa internaţională se efectuează, între ţări, schimburi de bunuri şi servicii, care


comportă plăţi şi încasări între parteneri şi care pot lua forme diferite dependente de
împrejurări, condiţii, interesul părţilor, capacitatea de plată a debitorilor etc.
Totalitatea formelor şi instrumentelor de plată prin care se poate lichida o obligaţie ce
rezultă din operaţiuni comerciale, tranzacţii financiare sau credit internaţional, formează

52
mijloacele de plată internaţionale.
În sfera acestor mijloace de plată sunt cuprinse : valutele, monedele internaţionale şi
devizele.

4.3.1. Valutele
Valutele sunt monede naţionale care au circulaţie, putere de plată şi pot fi constituite
rezervă şi în alte ţări decât în cea emitentă.
Valutele au calitatea de a realiza lichidarea imediată a obligaţiilor de plată în relaţiile
economice internaţionale.
Valutele se pot clasifica după mai multe criterii.
Valuta în numerar (valută efectivă) se prezintă sub formă de bancnote sau monezi,
iar valuta în cont se află sub formă de disponibil într-un cont la bancă.
Valuta în cont poate fi utilizată, la dispoziţia titularului de cont, ea transformându-se
la cererea acestuia în valută în numerar. Valuta în cont poate fi, după modul de depunere, la
vedere şi la termen.
După modul de preschimbare a valutelor, acestea pot fi: convertibile, neconvertibile,
transferabile şi liber-utilizabile.
Valutele convertibile sunt, în mod practic, monedele care se schimbă liber, contra
unor alte monede naţionale sau internaţionale (emise de un institut financiar-bancar
internaţional).
Valutele neconvertibile participă la un număr restrâns de operaţiuni valutare,
schimbându-se într-un singur sens: cumpărarea de valută convertibilă intrată în ţară, ca
monedă neconvertibilă.
Valutele transferabile au un anumit grad de convertibilitate stabilit în cadrul unei
înţelegeri pe plan regional, contribuind la transferarea de fonduri pentru un număr restrâns
de operaţiuni.
Valutele liber-utilizabile sunt valute cu convertibilitate totală recunoscute de FMI şi
alte organizaţii financiare internaţionale ca utilizabile pe plan larg în cadrul tranzacţiilor
internaţionale şi ca valute negociabile în volum mare, pe toate pieţele financiare. În această
categorie intră următoarele valute: dolarul SUA şi yenul japonez.
Unele valute puternice, emise de ţări cu economie dezvoltată, mult apreciate şi
căutate pe piaţa financiară pot juca rolul de valută de rezervă. Aceste monede îşi menţin
identitatea naţională, însă sunt utilizate ca instrumente de plată cu putere liberatorie
nelimitată şi ca mijloc de rezervă pe plan internaţional. Pentru ca o monedă să servească
drept valută de rezervă trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:
a) să joace un rol important în operaţiunile financiar-valutare internaţionale;
b) să fie liber convertibilă;
c) să se bucure de o stabilitate pe termen lung.
În urma renunţării pe plan internaţional la definirea monedei naţionale prin conţinutul
de aur sau de devize corespunzător valorii sale, s-a trecut la definirea puterii ei de
cumpărare, criteriu mai aproape de realitate pentru compararea a două monede naţionale.

4.3.2. Monede internaţionale


Moneda internaţională este moneda cu mare putere liberatorie şi care circulă în afara
graniţelor statului emitent, servind ca mijloc de plată şi de rezervă pe piaţa internaţională.
În acest context se înscriu două categorii de monede internaţionale:

53
– monede naţionale care datorită unor însuşiri şi împrejurări deosebite capătă
caracter de monedă internaţională;
– instrumente monetare şi unităţi de cont emise de organisme financiare
internaţionale.
Din prima categorie au făcut parte în evoluţia istorică a finanţelor diferite monede
naţionale care au avut circulaţie şi în alte ţări decât cea emitentă, de exemplu, napoleonul
francez, lira sterlină, lira otomană ş.a. În prezent, în această categorie se înscriu cele cinci
monede liber-convertibile.
Din cea de-a doua categorie fac parte D.S.T., EURO, EURCO, E.U.A. ş.a.
D.S.T. (Drepturile Speciale de Tragere) sunt o unitate de cont emisă de FMI, în urma
erodării poziţiei dolarului SUA ca monedă de rezervă pe plan internaţional.
Unitatea de cont este, în general, unitatea monetară utilizată pentru înregistrarea în
conturile instituţiilor financiar-valutare internaţionale. Unitatea de cont a fost creată pentru a
evita unele fluctuaţii de pe piaţă a monedelor naţionale.
D.S.T. nu îndeplinesc toate funcţiile unei monede internaţionale; ele nu pot fi folosite
ca mijloace directe de plată, ci numai prin convertirea lor în alte valute şi au o circulaţie
limitată la instituţiile financiare internaţionale (FMI, băncile centrale, Banca Reglementelor
Internaţionale ş.a.). D.S.T. pot totuşi prelua funcţiile unei monede de rezervă. Această
monedă de cont are un curs valutar relativ stabil, a devenit un etalon monetar internaţional,
adoptat convenţional ca bază a unui sistem monetar. Valoarea D.S.T. este bazată pe metoda
“coşului valutar” (valoarea medie ponderată a celor mai importante valute), valoare ce nu
depinde de situaţia economică sau financiara a unei ţări. Monedele care fac parte din coşul
valutar utilizat pentru stabilirea cursului D.S.T. sunt: dolarul SUA (40%), marca germană
(21%), francul francez (11%) lira sterlină (11%) şi yenul japonez (17%).
Deciziile de emisiune (alocare) de D.S.T. se adoptă periodic de către F.M.I. în
principiu la cinci ani, emisiuni care sunt puse la dispoziţia ţărilor membre, în cont la banca
comercială, în mod gratuit, fără ca beneficiarul să fie obligat să efectueze o contraprestaţie
proproţional cu cotele de participare la resursele F.M.I. Alocările de D.S.T. reprezintă un
drept pentru ţările membre ale F.M.I. de a-şi procura de la această instituţie financiară
devize pentru plăţi internaţionale. Un membru al F.M.I. are dreptul de a utiliza D.S.T. de
care dispune pentru a cumpăra valută de la alte state membre sau pentru răscumpărarea
propriei sale monede de la acestea şi, în anumite condiţii, chiar de la F.M.I., pentru a-şi
achita către aceste organisme dobânzi sau comisioane datorate. Tranzacţiile ocazionate de
utilizarea deţinerilor de D.S.T. au loc, în principiu, prin intermediul băncilor centrale ale
statelor participante [13].
Deci, este vorba, în cazul D.S.T., de un mecanism minuţios conceput pentru alocarea
şi utilizarea acestora. Reprezentând o lichiditate internaţională creată de F.M.I. prin alocare,
D.S.T. sunt puse la dispoziţia membrilor acestei instituţii financiare, în scopul sporirii
rezervelor lor valutare. De aceea, noţiunea de alocare este diferită de cea de împrumut. În
primul rând, lichidităţile sub această formă nu provin din depozite prealabil constituite, ci
sunt create de F.M.I.. În al doilea rând, alocările de D.S.T. nu sunt rambursabile. Creşterea
periodică (de regulă la cinci ani) a alocărilor de D.S.T. ridică nivelul deţinerilor acestora în
fiecare ţară membră a F.M.I. şi, prin aceasta, a lichidităţii intenraţionale.
EURO monedă emisă în cadrul Sistemului Monetar European este o unitate de cont
utilizabilă în ţările din acest sistem. Această monedă îşi stabileşte valoarea tot prin metoda
coşului valutar la care participă numai monedele din S.M.E., în proporţii diferite:

54
1 EURO este egal cu:
40,7844 Franci belgieni 0,796244 Lire sterline
2,22799 Guldeni olandezi 40,7844 Franci luxemburghezi
13,9119 Şilingi austrieci 6,63186 Franci francezi
202,692 Escudo portughezi 6,01125 Mărci finlandeze
1957,61 Lire italiene 1,97738 Mărci germane
168,220 Pesetas spaniole [6]

Începând cu 1 ianuarie 1999, între cele 11 state vest-europene comunitare – Austria,


Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi
Spania, se stabileşte trecerea la folosirea în toate calculele, în contractele comerciale şi în
raporturile monetare ca unitate monetară unică EURO. În practica de pe piaţă se folosesc de
către aceste state monedele lor naţionale, iar din ianuarie 2002 fost pusă în circulaţie
moneda EURO, cu submultiplii – centul în monezi de 1 cent, 2 cenţi, 5 cenţi, 10 cenţi, 20
cenţi şi 50 cenţi. De asemenea, vor circula ca monede, 1 Euro, 2 Euro şi multipli în bancnote
de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 EURO.
Zona celor 11 state ce au trecut la EURO a şi primit deja denumirea de
“EUROLAND”.
Practic, de la această dată, aria de utilizare a dolarului se restrânge considerabil,
ţinând cont de faptul că statele aderante la Uniunea Monetară, bazată pe EURO, reprezintă
peste 290 de milioane de locuitori ai Terrei.
Uniunea Europeană, cu un PIB total de 7130,04 miliarde dolari, în 1997, şi un export
de 1.871,8 miliarde dolari în acelaşi an, deţine o pondere de 20% în exportul mondial,
urmată de SUA, cu 16,3%, iar în importul mondial deţine 19,2% (SUA, 20,4%). Era
dominaţiei totale a dolarului SUA, este practic spre sfârşit, la baza comerţului mondial
urmând a sta, pe lângă dolar, şi noua monedă unică europeană.
EURCO (European Compozit Unit) este o unitate de cont creditată de C.E.E. pe baza
unui coş valutar format din monedele ţărilor membre. Această monedă a fost utilizată pentru
unele emisiuni de obligaţiuni. Banca Europeană pentru Investiţii a fost prima instituţie care
a folosit această unitate pentru obligaţiunile emise de ea.
E.U.A. (European Unit of Account) este o unitate de cont europeană, compusă din
cantităţi anume din monedele C.E.E. În anul 1975 Banca Europeană de Investiţii a adoptat
E.U.A, pentru înregistrările în conturile sale; de asemenea, un an mai târziu Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi a Oţelului a introdus E.U.A. pentru operaţiunile pe care le
efectua.
A.M.U. (Assian Monetary Unit) este o monedă folosită de Uniunea de Cliring
Asiatică pentru tranzacţii între ţările membre. Această monedă este ţinută la egalitate cu
D.S.T.
Aceste monede internaţionale au fost denumite şi unităţi monetare artificiale, fiind
create de diferite organisme financiare internaţionale ca soluţie pentru instabilitatea
generalizată a monedelor naţionale. Ele sunt instrumente de plată cu circulaţie limitată, au o
stabilitate relativ superioară monedelor naţionale, nu sunt influenţate direct de evoluţia
preţurilor, evaluarea lor se face pe bază de coş valutar, îndeplinesc funcţii monetare limitate,
dar au utilizare de etalon monetar.

55
4.4. Modalităţile şi acordurile de plată internaţionale

Modalităţile de plată sunt tehnici utilizate pentru încasarea contravalorii mărfii în


tranzacţiile internaţionale.
În practică sunt utilizate atât tehnici simple (plata facturii şi plata la predarea mărfii),
dar şi tehnici mai complexe (acreditivul documentar, incasso-ul documentar, scrisoarea de
garanţie bancară sau ordinul de plată).

a) Plata facturii
Plata contra factură este o tehnică simplă utilizată pentru tranzacţii de valoare mică
sau în relaţiile dintre firmele aparţinând aceluiaşi grup. Ea presupune o bună cunoaştere şi
încrederea reciprocă a partenerilor.
Mecanismul operaţiunii este foarte simplu: după ce şi-a îndeplinit obligaţiile de
livrare, exportatorul trimite factura comercială direct la cumpărător, care va plăti
contravaloarea acesteia la data stabilită prin contract.
b) Plata la predarea mărfii (cash on delivery – COD) se utilizează pentru tranzacţii
de valoare redusă şi au avantajul uşurinţei de realizare. Aceasta constă în faptul că
vânzătorul mărfii instructează pe cărăuş (firma de transport) să prezinte marfa destinatarului
livrării şi să o predea contra plăţii în numerar sau prin cec. Această tehnică implică 3 părţi:
exportatorul, importatorul, cărăuşul.
Principalul dezavantaj constă în posibilitatea riscului de refuz a plăţii din partea
importatorului.
c) Acreditivul documentar
Este una din modalităţile de plată cele mai uzitate. Folosirea preferenţială a
acreditivului documentar în schimburile de mărfuri internaţionale se explică, în primul rând,
prin perioada destul de îndelungată din momentul în care vânzătorul a expediat marfa şi
până când cumpărătorul poate dispune de ea.
În al doilea rând, părţile contractante nefiind în relaţie directă, rămân deseori în
imposibilitatea de a culege informaţii precise asupra posibilităţii şi solvabilităţii lor, ceea ce
ar putea să-l afecteze pe cumpărător.
Astfel apar interese contradictorii, caz în care apare a treia parte – o bancă, în care
ambii parteneri au încredere şi care foloseşte în acest scop acreditivul documentar.
Deci, la cererea cumpărătorului, banca sa se angajează direct faţă de vânzător să-i
plătească o sumă de bani determinată, pe baza prezentării din partea acestuia a unor
documente specificate în mod expres în scrisoarea de deschidere a acreditivului. Acest
angajament bancar este independent de solvabilitatea cumpărătorului, de acordul acestuia
privind marfa sau alte împrejurări care s-ar ivi după expedierea mărfii şi care ar putea
determina pe cumpărător să refuze plata.
d) Incasso-ul documentar reprezintă o modalitate de plată folosită atunci când
încrederea între parteneri legată de îndeplinirea obligaţiilor contractuale este mai mare decât
în cazul acreditivului documentar.
Spre deosebire de acreditiv, în cazul incasso-ului băncile nu se angajează la plată, ele
având doar rolul de gestionare a documentelor.
În principiu, modul de funcţionare al incasso-ului documentar presupune ca banca
vânzătorului (expeditorului) să remită spre încasare băncii cumpărătorului (importatorului)
documentele depuse de vânzător (exportator), care fac dovada livrării mărfii şi pe care
banca cumpărătorului (importatorului) le eliberează acestuia numai contra plată.

56
Folosirea incasso-ului documentar este recomandată numai dacă:
– vânzătorul şi cumpărătorul au încredere unul în celălalt;
– capacitatea şi bunăvoinţa cumpărătorului de a plăti nu sunt în dubiu;
– în ţara importatorului există stabilitate politică, economică şi condiţii legale de
desfăşurare;
– ţara importatorului nu impune nici o restricţie importatorului şi plăţilor.
e) Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie dată de o bancă altei bănci, din proprie
iniţiativă sau la cererea unui client, de a plăti unui beneficiar o sumă de bani care acoperă
obligaţii ale debitorului faţă de creditor.
Spre deosebire de celelalte modalităţi de decontare, ordinul de plată are un caracter
revocabil până la executare, adică până în momentul în care beneficiarul a încasat banii. Se
recomandă folosirea ordinului de plată ca modalitate de decontare numai în situaţia în care
există o încredere absolută între parteneri.
f) Scrisoarea de garanţie bancară
Din punctul de vedere al angajamentului asumat de către o bancă, cea mai
asiguratorie modalitate de decontare din cadrul relaţiilor de plăţi externe o reprezintă
scrisoarea de garanţie bancară.
Garanţia bancară este o obligaţie irevocabilă de plată a unei bănci în cazul
neîndeplinirii condiţiilor contractuale de către o terţă parte şi reprezintă un angajament
separat şi independent de datoria ordonatorului sau de relaţia contractuală dintre acesta şi
beneficiar (creditor).
O garanţie bancară presupune ca banca să plătească la prima cerere numai dacă au
fost îndeplinite condiţiile din scrisoarea de garanţie.
Tipurile de garanţii bancare în funcţie de obiectul contractului respectiv sunt:
– garanţia bancară pentru licitaţii;
– garanţia bancară de bună execuţie;
– garanţia bancară de restituire a avansului.
g) Scrisorile de credit sunt variante ale acreditivului, care se utilizează îndeosebi în
ţările de influenţă bancară anglo-saxonă (Marea Britanie, Japonia, Australia). Ea a apărut în
SUA, unde legea federală neautorizând băncile naţionale să emită garanţii, a determinat
sistemul bancar american să se adapteze, prin formula scrisorii de credit.
Scrisoarea de credit comercială este un document prin care banca emitentă se
angajează în mod irevocabil faţă de exportator, să onoreze cambiile trase asupra ei de către
acesta, fie prin plată (dacă tratele sunt la vedere) sau prin acceptare (dacă tratele sunt la
termen) cu condiţia ca, odată cu tratele, să fie prezentate şi documentele menţionate în
scrisoarea de credit prin care se atestă expedierea mărfii.

4.5. Eurovalutele; Eurocreditele

Eurovalutele. Iniţial, a fost cazul dolarilor depuşi la o bancă sau aparţinând unei
organizaţii din afara SUA. Fenomenul a avut loc în scopul de a evita restricţiile monetare şi
cele ale ieşirii de fonduri din această ţară. Băncile nu erau obligate să respecte anumite
reguli privind lichiditatea sau de a menţine un anumit nivel al resurselor faţă de banca
centrală, libertate obţinută în schimbul plăţii unei taxe de licenţă.
Aceste bănci se numesc eurobănci, iar dolarii deţinuţi de ele, eurodolari. Prin
eurovalute se înţelege, în prezent, orice disponibilitate în bănci care funcţionează în afara
teritoriului statului emitent al monedei respective.
57
Prefixul euro nu mai indică neapărat situarea băncii în Europa, aceasta putând fi
situată în orice parte a lumii.
Operaţiuni în eurovalute. Pentru ca o operaţie comercială să fie calificată drept
operaţie în eurovalută, trebuie îndeplinite două condiţii:
 valuta utilizată să fie străină faţă de ţara în care se desfăşoară operaţiunea;
 nici una din părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei
folosite.
Depunerile în cont de eurodolari pot proveni de la organisme internaţionale, societăţi
transnaţionale, întreprinderi comerciale, eurobănci, agenţi de bursă etc.
Operaţiunile în eurovalute pot prezenta următoarele avantaje:
 un profit mai mare pentru depunător, deoarece dobânda la depuneri în eurovalute
este adesea superioară celei plătite la depunerile în valută;
 securitate sporită: depunătorul de eurovalută în eurobănci scapă de restricţiile
autorităţilor emitente ale valutei respective;
 comoditate relativă, câştigată prin faptul că depunerile nu se mai fac obligatoriu
numai în ţara de origine a valutei, ele se pot face la cea mai apropiată şi mai convenabilă
eurobancă.
Apariţia acestora pe piaţa financiară face să crească fondurile de credit şi, în
consecinţă, să stimuleze creditul.
Eurocreditele reprezintă o mobilizare de capitaluri pe termen mediu, de regulă
purtând scadenţe între 3 şi 8 ani, prin apelare la piaţa eurodevizelor. Ele sunt acordate de un
grup de bănci constituite într-un consorţiu, sub conducerea unei bănci coordonatoare (lead
manager). Aceasta din urmă încheie contractul cu beneficiarul, organizează şi coordonează
consorţiul şi acţionează ca mandatar al acestuia.
În general, consorţiul este internaţional, dar banca lead manager este, de regulă, din
ţara beneficiarului.
În jurul lead managerului se constituie grupul de coordonare (managing group), care
reprezintă nucleul propriu-zis al consorţiului, membrii lui asumându-şi obligaţia de a
asigura fiecăruia o anumită cotă din valoarea totală a creditului solicitat; pentru aceasta ei
primesc un comision de management, care se adaugă la costul creditului.
Eurocreditele poartă o dobândă bazată pe LIBOR (London InterBank Offered Rate),
respectiv rata dobânzii la creditele pe termen scurt de pe piaţa interbancară londoneză.
Spre deosebire de euroobligaţiuni, care sunt negociate pe piaţa secundară, transferând
nivelul asupra unor deţinători, eurocreditele devin active ale băncilor care au participat la
acordarea împrumutului; deci, dacă în cazul împrumutului euroobligatar există numai
obligaţia plasării titlurilor şi posibilitatea de a le menţine, în cazul eurocreditelor băncile se
obligă să acorde efectiv o parte din împrumutul total.
Mecanismul mobilizării eurocreditelor constă, în principal, din următoarele etape
[21]:
– stabilirea contractului între beneficiarul creditului şi banca care coordonează
operaţiunea, acţionând ca mandatar al consorţiului;
– organizarea de către banca lead manager a consorţiului bancar care va acorda
împrumutul;
– constituirea grupului de coordonare a operaţiunii şi stabilirea cotelor de credit
între băncile consorţiului; se încheie contractul de credit;
– stabilirea condiţiilor creditului, respectiv volumul creditului, costul acestuia,
moneda în care se face creditarea, scadenţa;

58
– atragerea de fonduri pe termen scurt de către băncile ce constituie consorţiul,
pentru acoperirea cotelor lor;
– finalizarea operaţiunii prin remiterea efectivă a fondurilor către beneficiar.
În ultima perioadă, o mare extindere au căpătat eurocreditele cu rată a dobânzii
flotantă (“roll-over credits”).
Costul acestor împrumuturi (D) include o componentă variabilă, la care se adaugă o
marjă la nivelul stabilit în momentul încheierii contractului pe toată durata creditării:
D = d + spread
unde:
d – dobânda creditelor pe termen scurt (LIBOR)
spread – constantă (în funcţie de durata creditului, bonitatea clientului etc.).
Această formulă de calcul rezultă din strategia acordării acestor credite, respectiv
atragerea de împrumuturi pe termen scurt pentru acoperirea creditului pe termen mediu.

4.6. Datoria externă

O formă importantă a fluxurilor externe de capital în economia contemporană o


constituie împrumuturile sau creditele externe. Ele reprezintă capitalurile care se acordă, pe
un anumit termen, de către firmele străine sau de către state, altor ţări sau firme şi care se
restituie la scadenţă, împreună cu dobânda convenită. Alături de investiţiile directe şi de
portofoliu, creditul extern face parte dintre resursele exogene ale dezvoltării, cu rol
complementar faţă de resursele interne.
Datoria externă este un post de activ, cu ajutorul căruia se echilibrează balanţa de
plăţi externe, reprezentând un element de “finanţare compensatorie” a acesteia.
Influenţa împrumuturilor externe asupra balanţei de plăţi externe este diferită, după
cum este vorba despre momentul contractării sau despre perioada de timp pentru care
împrumutul a fost contractat. În momentul contractării, balanţa de plăţi externe înscrie, la
activ, suma netă care a fost realizată prin plasarea titlurilor împrumutului pe pieţele externe.
Pe parcursul anilor, până la rambursarea totală a împrumutului, balanţa de plăţi externe se
încarcă, la pasiv, cu dobânda anuală pe care debitorul s-a angajat să o plătească creditorului,
cu unele comisioane şi alte speze bancare, precum şi cu amortizarea, respectiv cu suma
plătită periodic de către debitor pentru rambursarea treptată a împrumutului. Cotele scadente
de amortizare a unui împrumut, împreună cu dobânzile aferente, reprezintă anuitatea
împrumutului sau serviciul datoriei externe. Ea este un element de pasiv al balanţei de plăţi
externe a statului debitor şi un element de activ pentru creditor. Transferul net către debitori
este partea din creditul extern care poate servi efectiv pentru dezvoltare ori pentru importuri.
El se determină ca diferenţă dintre suma totală a creditului şi serviciul datoriei externe [13].
Datoria externă are două categorii de efecte:
a) efect amplificator, generat de utilizarea resurselor externe atrase;
b) efect limitativ, produs de diminuarea resurselor interne atât ca urmare a
rambursării creditelor care au generat efectul amplificator, cât şi ca urmare a plăţii
dobânzilor, comisioanelor şi altor speze bancare la aceste credite (a căror masă
este cu atât mai mare, cu cât intervalul de timp ce separă cele două efecte este mai
mare).
De aceea, în practică, trebuie avute în vedere condiţiile în care îmbinarea celor două
efecte pot avea urmări pozitive asupra dezvoltării.

59
Astfel, dacă serviciul datoriei externe se ridică peste o anumită mărime, sporirea în
continuare a creditelor externe poate deveni împovărătoare, reducându-se sever posibilităţile
de realizare a echilibrului balanţei de plăţi externe. În acelaşi timp şi credibilitatea externă a
ţării se micşorează, devenind tot mai restrictive condiţiile cerute de partenerii externi. Cu
alte cuvinte, strategia în domeniul datoriei externe trebuie să aibă în vedere şi resursele din
care se vor rambursa împrumuturile contractate şi deci riscul acumulării unui volum prea
mare a datoriei externe pe termen lung. Ca urmare, nivelul îndatorării maxime constituie
limita ce nu trebuie depăşită pentru menţinerea capacităţii de a suporta serviciul datoriei
externe. El reprezintă procentul din încasările din export, care poate fi utilizat pentru plata
serviciului datoriei externe şi indică, în acelaşi timp, creşterea datoriei care se poate suporta
fără probleme deosebite .
Datoria externă nu este, prin ea însăşi, un fenomen negativ. Ea face parte, în
economia contemporană, pentru multe ţări, dintre resursele exogene ale dezvoltării, dacă
este un factor real al creşterii şi dezvoltării economice durabile, iar echilibrele
macroeconomice ale unei economii deschise nu sunt afectate, putându-se achita anuităţile la
scadenţă. Totodată, în cercetarea procesului de îndatorare externă trebuie luaţi în
considerare nivelul şi evoluţia unor indicatori semnificativi: gradul de îndatorare externă,
determinat ca raport dintre soldul datoriei externe la sfârşitul anului analizat şi P.I.B. din
acel an (limita critică se consideră a fi 80%) şi ca raport dintre acest sold şi exportul de
mărfuri şi servicii realizat în perioada respectivă (limita critică considerată 100%); rata
serviciului datoriei externe, calculată ca raportul dintre serviciul datoriei externe din
perioada analizată şi exportul de mărfuri şi servicii din perioada respectivă (limita critică
fiind considerată 20%). Rezultă deci că, în abordarea corectă a datoriei externe, trebuie să se
aibă în vedere situaţia reală, în dinamica ei, a fiecărei ţări în parte.
Un efect important al crizei valutar-financiare declanşată în anii '80 a fost creşterea
fără precedent a datoriei externe a ţărilor în curs de dezvoltare. În condiţiile “crizei
datoriilor” apărută în anii 1981-1982, principala problemă în finanţarea externă este nu
numai găsirea de soluţii pentru datoria nerambursabilă, dar şi pentru dezvoltarea comerţului
internaţional. În economia mondială contemporană, eforturile ţărilor în curs de dezvoltare
pentru creşterea lor economică trebuie să fie însoţite de sprijinul financiar internaţional, iar
creditul acordat, în condiţii avantajoase sau preferenţiale, ocupă un loc important. Impactul
pozitiv al creditului extern este posibil în cadrul unor relaţii valutar-financiare
internaţionale, care să ducă la sporirea contribuţiei acestuia la stimularea dezvoltării
economice a ţărilor în curs de dezvoltare.
Impactul creditelor externe asupra economiei naţionale este în funcţie de destinaţia şi
de modul de utilizare a acestora. Astfel, structura economiei naţionale se modifică, în
condiţiile în care creditele sunt utilizate în procesele productive, în timp ce folosirea lor mai
ales pentru rambursarea datoriei externe sau pentru satisfacerea nevoilor de consum
imediate determină alte tipuri de efecte: pe termen scurt, contribuie la finanţarea unor
importuri care vizează ameliorarea condiţiilor de viaţă, dar efectul pe termen lung este doar
acela de a crea o cerere în avans asupra unor venituri viitoare.
Pentru a deveni un factor al creşterii economice şi echilibrului dezvoltării, creditele
externe trebuie să fie destinate, în primul rând, ramurilor economice dotate cu resurse
interne, cum ar fi: agricultura, turismul, industria alimentară, industria uşoară; domeniilor în
care există o îndelungată tradiţie şi care dispun de forţă de muncă necesară efectuării unor
investiţii în obiective vitale pentru dezvoltarea economică; infuziei de tehnologii moderne
cu impact deosebit asupra modernizării structurii economiei ţării şi creşterii competitivităţii
produselor pe piaţa mondială.

60
Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că o datorie externă importantă atrage după
sine alocarea pentru plata serviciului acesteia a unei mari părţi a intrărilor în valută
convertibilă, determinând scăderea substanţială a investiţiilor. Acumularea unui important
debit al datoriei externe este, în sine, un proces dureros pentru ţările cu exporturi care au
pondere redusă în P.I.B. şi, ceea ce este mai grav, cu competitivitate redusă, constituind, în
acest caz, o ipotecă mare asupra generaţiilor viitoare.
Înfăptuirea obiectivelor reformei economice în România, a tranziţiei la economia de
piaţă, restructurarea şi retehnologizarea ramurilor economiei naţionale necesită mari resurse
financiare, în cadrul cărora un rol complementar important îl pot avea, alături de resursele
externe sub forma investiţiilor de capital străin, creditele externe.
Rezultă necesitatea imperioasă a reducerii substanţiale şi rapide a datoriei externe
destinată consumului economiei şi populaţiei, astfel încât recurgerea la credite externe să
constituie un factor care să contribuie la înfăptuirea restructurării şi modernizării economiei
naţionale, care să fie generatoare de profit şi să influenţeze sporirea competitivităţii
mărfurilor româneşti pe piaţa externă. În asemenea condiţii, serviciul datoriei externe devine
suportabil şi nu se transformă într-un factor împovărător pentru economia naţională şi
pentru generaţiile viitoare.
Ca urmare, deciziile legate de datoria externă trebuie să fie fundamentate pe o
strategie pe termen mediu şi lung, având în vedere interesele majore şi de durată ale
dezvoltării economiei româneşti, ale infuziei de tehnică şi tehnologie avansate, ale creşterii
productivităţii factorilor de producţie şi sporirii potenţialului concurenţial pe piaţa externă.
În acelaşi timp, gradul de îndatorare nu trebuie să depăşească anumite limite, să prevină
generarea unui dezechilibru extern periculos pentru independenţa şi suveranitatea naţională,
şi ca urmare a reducerii drastice a rezervelor internaţionale. Este necesar să se stabilească şi
să se respecte priorităţi fundamentate economic şi social privind volumul optim de credite
externe.
Totodată, politica de contractare a împrumuturilor externe trebuie să urmărească
promovarea anumitor secvenţialităţi şi priorităţi, respectiv extinderea sferei de contractare a
împrumuturilor, potrivit intereselor economiei naţionale, facilităţilor pe care le oferă diverşi
creditori şi avantajelor economico-financiare ce se pot obţine de la un credit sau altul,
evitarea, sub orice formă, a creditelor acordate în condiţii împovărătoare.
Angajarea creditelor externe, ca factor al dezvoltării, trebuie să se bazeze pe studii
temeinice de fezabilitate, care să permită înfăptuirea reformei economice, modernizarea
economiei naţionale, realizarea unor obiective de investiţii de importanţă vitală pentru
procesul restructurării şi retehnologizării, crearea de noi locuri de muncă.
O problemă de cea mai mare însemnătate şi responsabilitate privind creditele externe
este prevenirea îndatorării externe a României pentru consum şi utilizarea creditelor externe
pentru a obţine în economie efecte benefice scontate. Nu recurgerea la credite externe poate
fi un fenomen negativ sau îngrijorător, ci scopul şi rezultatele utilizării împrumuturilor,
destinaţia acestora. De asemenea, creditele externe, indiferent de forma lor, nu trebuie să
aibă prioritate faţă de atragerea investiţiilor străine directe de capital cu performanţe
productive de vârf, îndreptate cu prioritate spre retehnologizare sau restructurare şi care să
amplifice capacitatea partenerială a economiei româneşti.
În vederea creşterii eficienţei creditului extern, pentru ca acesta să fie un factor
propulsor al progresului economic al ţării, o dată cu sporirea profunzimi analizelor privind
dinamica şi structura creditelor externe, a rezultatelor obţinute prin utilizarea lor, trebuie să
se exercite o supraveghere mai severă pentru agenţii economici care utilizează creditele
externe contractate direct de către stat sau garantate de către stat, stabilirea cu mai mare

61
exigenţă a răspunderilor pentru beneficiarii împrumuturilor. Cu alte cuvinte, prevenirea
irosirii resurselor exogene obţinute pe calea creditelor externe sau folosirea lor cu rezultate
nesemnificative pentru progresul economic al ţării este o altă latură importantă a strategiei
privind datoria externă.

4.7. Instituţii monetar-financiare internaţionale [13]

În scopul supravegherii şi sprijinirii aplicării sistemului monetar-valutar internaţional


creat în 1944, prin hotărârea Conferinţei de la Bretton Woods, ţările participante au decis, în
acelaşi timp, înfiinţarea a două organisme financiar-valutare. Este vorba de Fondul
Monetar Internaţional (F.M.I.) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (B.I.R.D.). În jurul acestora, urma să se desfăşoare activitatea monetar-
financiară internaţională. În decursul anilor, acest sistem instituţional a fost completat cu
alte instituţii de profil, datorită diversităţii problemelor şi situaţiilor din diferite zone ale
globului şi din ţările lumii.
Fondul Monetar Internaţional, cu sediul la Washington, este cel mai important
organism de cooperare din domeniul relaţiilor valutar-financiare dintre state şi prima
încercare de instituţionalizare a lor. El numără în prezent 179 de ţări membre şi deţine un
capital total de 144,8 miliarde D.S.T. (circa 230 mld. dolari S.U.A.). România a devenit
membră a F.M.I. la 15 decembrie 1972, o dată cu depunerea instrumentelor de ratificare la
Washington.
În conformitate cu prevederile statutare, ţările care aderă la F.M.I. îşi asumă anumite
obligaţii: renunţarea la restricţii asupra efectuării de plăţi valutare şi transferuri pentru
tranzacţiile internaţionale curente; renunţarea la practici monetare discriminatorii;
convertibilitatea, la cerere, a sumelor în moneda proprie deţinute de alte state (rezultat al
unor tranzacţii curente); furnizarea de date economice şi financiare necesare pentru
operaţiunile Fondului.
În privinţa resurselor financiare ale F.M.I., locul principal îl ocupă vărsămintele
efectuate de statele membre la dispoziţia sa, numite cote de participare sau cote-părţi,
exprimate în D.S.T., efectuate integral la aderare. Aceste vărsăminte devin proprietatea
Fondului şi sunt plătite, potrivit cu dispoziţiile statutare. Ele se revizuiesc periodic (de
regulă la 5 ani). Cotele-părţi sunt vărsate în proporţie de 25% în D.S.T. sau valute
convertibile, iar 75% în monedă naţională. Contribuţia fiecărei ţări membre este stabilită, la
aderare, de către F.M.I., pe baza unei formule care ia în calcul P.I.B., rezervele monetare,
ponderea exportului în venitul naţional şi alţi indicatori care caracterizează nivelul
dezvoltării economice şi financiare a ţării respective. În funcţie de mărimea acestor
vărsăminte şi, respectiv, cote, depinde numărul de voturi al fiecărui stat în Consiliul
Guvernatorilor F.M.I., precum şi volumul şi natura creditelor de care poate el beneficia.
Astfel, după majorarea cotelor stabilite de Consiliul Guvernatorilor F.M.I. la 20 iunie 1990,
cota ţării noastre era de 754,1 mil. D.S.T., iar numărul de voturi de care ea beneficia se
ridica la 7791, reprezentând o pondere de 0,52% din total. Resursele financiare ale F.M.I.
mai includ: creditele puse la dispoziţia sa de către unele ţări industrializate sau ţări arabe cu
venituri mari din exploatarea resurselor petroliere; veniturile provenite din dobânzile
percepute pentru împrumuturile (facilităţile) acordate; alte venituri provenind din investiţii
proprii ale F.M.I. etc.
Obiectivele principale urmărite de F.M.I., ca organism financiar internaţional, sunt:
promovarea cooperării monetare internaţionale, printr-o instituţie specializată care să
62
asigure cadrul şi mecanismele necesare consultării şi colaborării între ţările membre;
facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a schimburilor internaţionale, care să ducă la
utilizarea eficientă a resurselor statelor membre; promovarea stabilităţii valutare şi evitarea
practicilor de depreciere concurenţială a cursurilor de schimb; eliminarea restricţiilor
valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional; sprijinirea ţărilor membre în
corectarea deficitelor temporare ale balanţelor de plăţi, prin facilitarea accesului la resursele
Fondului.
Sistemul de creditare al F.M.I. este orientat spre scopul său principal, şi anume,
creşterea lichidităţii internaţionale prin echilibrarea balanţelor de plăţi şi consolidarea
monedelor naţionale. Trebuie precizat şi faptul că, F.M.I., nefiind o bancă internaţională, ci
o instituţie financiară internaţională, nu acordă credite în sensul bancar al noţiunii. F.M.I.
pune la dispoziţia ţărilor membre o serie de facilităţi, unele fiind în limita cotelor de
participare, altele în cuantumuri ce depăşesc aceste cote (facilităţi extinse), iar în unele
cazuri, facilităţi suplimentare.
Sistemul specific de acordare a creditelor este cel al tragerilor, instituit şi promovat
de F.M.I. Acest sistem constă în aceea că, ţara care recurge la tragere, procedează la
cumpărarea de la F.M.I. a unor cantităţi de monede (convertibile şi utilizate în mod curent
ca mijloace de plată internaţionale) ale ţărilor membre sau D.S.T., punând la dispoziţia
Fondului sume echivalente în moneda naţională. În acest mod, statele membre obţin
mijloace de plată pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe. În acelaşi timp, ele se obligă
ca, în termen de 3-5 ani (şi în mod excepţional în 7 sau 10 ani), să efectueze operaţia
inversă, “de răscumpărare”, adică să remită F.M.I. devize utilizate în mod curent în plăţile
internaţionale sau D.S.T., în schimbul monedei naţionale echivalente. În acest mod, F.M.I.
joacă rolul de intermediar. Prin operaţiunile respective nu se modifică valoarea totală a
lichidităţilor deţinute de Fond, ci numai structura acestor resurse, pe diferite valute.
Pentru a-şi suplimenta resursele lor de lichidităţi în vederea acoperirii nevoilor, ţările
membre pot beneficia de o tranşă, numită “a rezervei” şi de patru tranşe de credit curente
(câte una pe an), proporţională cu cota de participare. Tranşa primă (“a rezervei”) este
acordată fără nici o condiţie, pe când celelalte se acordă în condiţii a căror complexitate
sporeşte de la o tranşă la alta. Potrivit diferitelor mecanisme de creditare, ţările membre ale
F.M.I. pot obţine, în total, credite în volum de până la şase ori cota de participare.
În ultimul timp, a fost extins sprijinul financiar al F.M.I. pentru statele membre, prin
acordarea de împrumuturi specifice. Astfel, în cadrul facilităţilor de finanţare, asigurate de
Fond, ţările membre pot beneficia, pe lângă tragerile pe tranşe, şi de acorduri de credite
speciale, denumite stand-by, care se bucură de o largă utilizare, pe baza cărora beneficiarul-
poate dispune de o linie de credit. Acestea se acordă ţărilor în dificultate, pe baza unui
program de reformă economică. De asemenea, activitatea de sprijin financiar al F.M.I.
pentru membrii săi a fost extinsă şi la alte împrumuturi specifice. Astfel, programele de
ajustare macroeconomică pe termen mediu ale ţărilor membre sunt sprijinite prin facilităţi
de ajustare structurală şi de facilităţi de ajustare structurală de consolidare. Totodată,
facilităţile de finanţare compensatorii sprijină statele în asigurarea importurilor de cereale în
situaţii excepţionale, iar mecanismul de finanţare a stocurilor tampon se acordă ţărilor în
dezvoltare pentru stocarea de produse primare, în scopul reducerii ofertei pe pieţele
internaţionale.
Deoarece scopul principal al F.M.I. îl constituie crearea cadrului favorabil
intensificării schimburilor internaţionale de bunuri materiale, servicii şi fluxurilor de capital,
realizării stabilităţii cursurilor de schimb valutar, fiecare ţară membră este obligată, prin
statutul F.M.I., să depună toate eforturile pentru ca politica sa economică şi financiară să

63
ducă la înfăptuirea obiectivelor în direcţia creşterii economice de durată, în condiţiile unei
stabilităţi relative a preţurilor. Pentru a asigura îndeplinirea acestor obligaţii, Fondul exercită
o supraveghere permanentă asupra politicilor economice şi financiare ale ţărilor membre. În
acest sens, el adoptă principii generale care să îndrume statele respective în direcţia
realizării obiectivelor F.M.I.
De aceea, facilităţile de finanţare care depăşesc limita cotei de participare, respectiv
facilitatea extinsă, se acordă pe baza unor programe financiare pe termen mijlociu, în scopul
depăşirii unor dificultăţi generate de dezechilibre structurale ale balanţelor de plăţi externe.
Disponibilizarea tranşelor de credit în valută are loc în funcţie de îndeplinirea unor criterii
de performanţă convenite în cadrul acordului şi cuprinse într-un memorandum privind
politicile economice ale ţării respective. În cazul în care guvernul unei ţări nu-şi respectă
angajamentele asumate prin acest document sau refuză să realizeze programul de redresare
şi măsurile pe care el însuşi le-a propus, Fondul "sancţionează" prin blocarea împrumutului
atât timp cât beneficiarul tergiversează luarea măsurilor corespunzătoare, ori chiar sistează
definitiv derularea împrumutului.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) este cel de-al
doilea organism creat de către Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională din 1944 şi
care a început să funcţioneze din anul 1946. Ea este cunoscută mai mult sub denumirea de
Banca Mondială, deoarece, împreună cu cele două agenţii specializate ale sale înfiinţate
ulterior – Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.) şi Asociaţia Internaţională pentru
Dezvoltare (A.I.D.) constituie, în realitate, un sistem bancar, respectiv Grupul Băncii
Mondiale. Cele două agenţii, deşi au personalitate juridică şi fonduri separate, au în fapt
obiective comune ca şi B.I.R.D., o structură similară şi folosesc chiar acelaşi personal.
La B.I.R.D. pot adera numai statele membre ale F.M.L, deoarece desfăşurarea
activităţii băncii presupune respectarea anumitor condiţii privind aporturile monetar-
financiare internaţionale înscrise în statutul F.M.I. De aceea, o ţara care a aderat la F.M.I.
devine, conform acordurilor de la Bretton Woods, şi membră a acestei bănci.
B.I.R.D. are un capital important rezultat din cotele subscrise ale ţărilor membre, dar
principalele resurse financiare provin din: venituri nete rezultate, din propriile operaţiuni
bancare; mijloacele financiare obţinute prin plasarea pe pieţele financiare a obligaţiunilor
emise sau contracte directe cu băncile centrale ale statelor membre; venituri obţinute din
dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate; împrumuturi de capital contractate pe
pieţele financiare (în general, pe pieţele ţărilor membre şi Elveţia) etc. În consecinţă,
B.I.R.D. utilizează atât capitalul propriu, cât şi - în mare măsură - capital împrumutat. De
aceea, nivelul dobânzilor practicate depinde de însăşi condiţiile în care sunt obţinute
resursele financiare de către bancă. Cotele subscrise de ţările membre la capitalul B.I.R.D.
sunt stabilite similar şi după aceleaşi criterii ca şi în cazul F.M.I. Ele sunt vărsate în
proporţie de 10%, din care o tranşă de 1% în aur sau în dolari liber utilizabili de către bancă
pentru acordarea de împrumuturi, iar 9% se varsă în moneda naţională şi nu se poate da cu
împrumut decât cu acordul ţării emitente a monedei. Restul de 90% nu este vărsat, B.I.R.D.
având dreptul să-l solicite atunci când va avea nevoie, constituind pentru bancă o importantă
rezervă.
B.I.R.D. sprijină reconstrucţia şi progresul ţărilor în curs de dezvoltare, prin
acordarea de împrumuturi pe termen lung, până la 20 de ani şi numai în valută convertibilă,
coordonarea împrumuturilor acordate de ea cu împrumuturile obţinute pe alte căi, astfel
încât să fie luate în considerare cele mai urgente şi eficiente proiecte. Volumul
împrumuturilor acordate nu depinde, ca la F.M.I., de cota de participare la capitalul social.
Împrumuturile sunt acordate fie guvernelor, fie unor organizaţii publice sau particulare, caz

64
în care este necesară însă garanţia guvernului. Obiectivele creditate sunt diverse: în
industrie, pot fi creditate construirea, reconstruirea, modernizarea, retehnologizarea de
unităţi pentru toate tipurile de activităţi în acest domeniu; în agricultură, se creditează
proiecte pentru realizarea de irigaţii, asanări, sporirea şeptelului, însilozări, silvicultură etc.;
în domeniul transporturilor se poate credita construirea de autostrăzi, şosele, căi ferate,
poduri, aeroporturi, conducte de aducţiune; în domeniul serviciilor publice se pot obţine
credite pentru construirea de reţele pentru alimentarea cu apă, obiective pentru transportul
energiei electrice şi termice, instalaţii de telecomunicaţii; în sectorul educaţiei, banca
creditează cheltuieli pentru producţia de manuale, servicii pentru toate treptele de
învăţământ etc.
Deciziile de acordare a creditelor de către B.I.R.D. se bazează pe considerente
economice, urmărind scopuri productive şi stimularea creşterii economice în ţările
beneficiare în curs de dezvoltare. Ele au în vedere proiectele bine fundamentate atât din
punct de vedere economic, cât şi tehnic, precum şi existenţa siguranţei bunei lor administrări
în fazele de execuţie şi în exploatare. De aceea, proiectele sunt analizate şi de experţii
B.I.R.D. pentru a fi aprobată acordarea creditului.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare urmăreşte realizarea aceloraşi scopuri
ca şi B.I.R.D., însă are în vedere ţările cele mai puţin dezvoltate şi, în consecinţă, condiţiile
de acordare a creditelor sunt deosebit de avantajoase: creditele nu sunt purtătoare de
dobânzi, termen de rambursare 50 de ani, cu o perioada de graţie de 10 ani. Astfel de
împrumuturi sunt realizabile, pentru că resursele financiare respective provin din
redistribuirea profitului B.I.R.D., din subvenţii ale membrilor (în special a ţărilor celor mai
industrializate) etc.
Corporaţia Financiară Internaţională are ca principale obiective, de a asista ţările
cele mai slab dezvoltate în promovarea sectorului privat în economie şi în a le sprijini în
mobilizarea, în acest scop, atât a capitalului naţional, cât şi străin. Sprijinul financiar acordat
ţărilor în cauză se realizează atât prin împrumuturi avantajoase, cât şi prin investiţii directe
şi de portofoliu. Totodată, acest sprijin se materializează printr-un aport complex financiar,
juridic, tehnic etc. De aceea, Corporaţia Financiară Internaţională a luat fiinţă, în scopul de a
completa operaţiunile B.I.R.D. în sprijinirea ţărilor membre cele mai puţin dezvoltate.
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.E.R.D.) este o nouă
instituţie bancară internaţională, care a luat fiinţă în 1989 şi a început să funcţioneze efectiv
din anul 1991. Ea are ca membri fondatori 40 de ţări - marea majoritate fiind ţări europene -
şi două organisme financiare, iar capitalul este stabilit la 10 mld. E.C.U. (circa 12 mld.
dolari S.U.A.). România se află în rândul celor opt state fondatoare din Europa Centrală şi
de Est.
Această instituţie bancară internaţională are ca obiectiv declarat sprijinirea ţărilor din
Europa Centrală şi de Est în procesul tranziţiei la economia de piaţă. Ea îmbină funcţiile de
organism financiar internaţional cu cele ale unei bănci de afaceri, sprijinind obiective
publice destinate dezvoltării şi extinderii sectorului privat în aceste ţări, încurajarea statelor
occidentale de a investi în această zonă a continentului european. B.E.R.D. acordă
împrumuturi numai pentru ţările aflate în procesul tranziţiei la economia de piaţă din Europa
Centrală şi de Est, asistenţă pentru privatizări, fuzionări, achiziţii şi pentru formarea de
societăţi mixte. Destinaţia împrumuturilor este de 40% pentru sectorul public şi 60% pentru
cel privat.
România, ţară membră a organizaţiilor monetar-financiare internaţionale prezentate
mai sus, şi-a dezvoltat legăturile de cooperare cu acestea, îndeplinindu-şi obligaţiile în

65
calitate de ţară membră, contribuind totodată la luarea deciziilor privind activitatea
organismelor respective şi la restructurarea relaţiilor monetar-financiare internaţionale.
De asemenea, ca membră a F.M.I., B.I.R.D. şi B.E.R.D., ţara noastră a beneficiat de
credite, mai ales pentru echilibrarea balanţei de plăţi externe, dar şi pentru realizarea unor
obiective economice şi sociale, s-a bucurat de asistenţă, în diverse domenii, din partea
acestor organisme.

În concluzie, orice schimb de bunuri şi servicii între economiile naţionale dă


naştere unor raporturi băneşti denumite generic relaţii valutare şi financiare
internaţionale. Relaţiile financiar valutare cuprind atât legăturile derivate din schimburile
de mărfuri, cât şi relaţiile de credit internaţional şi transferurile de capital şi asigurările
internaţionale. Relaţiile valutar-financiare internaţionale contribuie la realizarea
circuitului economic mondial dintre economiile naţionale şi diferitele instituţii şi organisme
internaţionale.

Cuvinte cheie:
• relaţii valutare şi financiare internaţionale;
• finanţare internaţională;
• creditare internaţională;
• investiţii internaţionale directe;
• plasament internaţional de titluri;
• ajutor financiar internaţional;
• asigurare internaţională;
• reasigurare internaţională;
• mijloace de plată internaţionale;
• instrumente de plată internaţionale;
• valute;
• monede internaţionale;
• Drepturi Speciale de Tragere;
• acreditiv documentar;
• incasso documentar;
• ordin de plată;
• garanţie bancară;
• scrisoare de credit comercială;
• eurovalute;
• eurocredite;
• datorie externă.

66
Teste de control şi autoevaluare:

1. Cum pot fi definite relaţiile valutare şi financiare internaţionale?

2. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate?


a) relaţiile financiare internaţionale contribuie la realizarea circuitului economic
mondial dintre economiile naţionale şi diferitele instituţii şi organisme internaţionale
privind schimburile de mărfuri, schimburile de servicii, cooperarea tehnico-ştiinţifică
internaţională, constituirea şi utilizarea resurselor financiare de creditare şi de
finanţare;
b) relaţiile financiar-valutare cuprind legăturile derivate din schimburile de mărfuri;
c) relaţiile financiar valutare cuprind relaţiile de credit internaţional şi transferurile de
capital, asigurările internaţionale.

3. Cum se poate defini finanţarea internaţională?

4. Care sunt operaţiunile de finanţare internaţională?

5. Ce reprezintă piaţa internaţională de credit?

6. Care sunt criteriile după care se clasifică creditele pe piaţa internaţională?

7. Ce reprezintă mijloacele de plată internaţională?

8. Ce se înţelege prin eurovalute şi care sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o


operaţiune comercială pentru a fi calificată drept operaţiune în eurovalute?

9. Care sunt efectele datoriei externe?

10. Care sunt componentele sistemului financiar-valutar internaţional?

67
CAP. 5. INVESTIŢIILE STRĂINE

Rezumat
Acest capitol are în vedere o scurtă prezentare a cauzelor apariţiei investiţiilor în străinătate, a
rolului şi evoluţiei investiţiilor străine în economiile naţionale şi impactul lor asupra dezvoltării economiei
mondiale. În continuare este prezentat cadrul economic şi legislativ creat în România în domeniul
investiţiilor străine, iar în final este evidenţiat rolul investiţiilor străine directe în economiile în curs de
dezvoltare şi în economiile în tranziţie.

5.1. Cauzele apariţiei investiţiilor în străinătate

În economia mondială se fac simţite modificări calitative care converg spre aşa
numita globalizare a economiei şi producţiei şi o tot mai accentuată interdependenţă dintre
economiile naţionale.
Aceste tendinţe au la bază două fenomene [17]:
– unul de natură tehnologică – progresul informaticii, al comunicaţiilor şi
transporturile care fac posibile cele mai sofisticate combinaţii de activităţi productive şi de
servicii;
– unul de natură economică – reducerea barierelor naturale şi artificiale în calea
fluxurilor internaţionale de mărfuri şi servicii, de capital şi de ştiinţă.
Evoluţia economiei mondiale poate fi caracterizată, în principal, prin următoarele:
– creşterea producţiei materiale şi diversificarea structurii acesteia în care statele
dezvoltate deţin ponderea principală, ritmurile cele mai mari şi nivelul tehnologic cel mai
înalt. Astfel, se intensifică disproporţia dintre ţările dezvoltate şi cele subdezvoltate, cu
serioase pericole sociale şi de altă natură;
– tendinţa unei creşteri necontrolate a populaţiei, cu consecinţe nefaste mai ales
asupra ţărilor subdezvoltate;
– apariţia unor crize mondiale de resurse – criza energetică, mai ales, concomitent
cu intensificarea cercetărilor pentru descoperirea de noi resurse şi de reciclare a unor surse
utilizate în procesul de producţie şi de desfacere;
– disproporţia dintre acumulările de capital lichid şi nevoia de astfel de capital în
alte zone şi ţări ale lumii;
– intensificarea rolului unor organizaţii internaţionale, în plan economic, financiar
şi valutar, cu efect asupra interdependenţelor economice internaţionale;
– intensificarea proceselor de integrare economică şi chiar politică, mai ales în
zona Europei şi Americii;
– adâncirea şi creşterea complexităţii fenomenului de interdependenţă
internaţională.
Economia mondială este caracterizată de o serie de mutaţii structurale care fac
posibile şi necesare ample proiecte de investiţii internaţionale.
Printre mutaţiile substanţiale în structura economiei mondiale putem menţiona:
a) decuplarea economiei produselor secundare de economia produselor primare;
b) decuplarea producţiei materiale de forţa de muncă;
c) intensificarea mişcărilor de capital în circuitul economic internaţional;
d) trecerea la lanţul de distribuţie şi la bursele de mărfuri în locul pieţelor

68
tradiţionale.

5.2. Investiţiile străine: rol, evoluţie

Apărute în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice,


investiţiile străine directe au înregistrat în ultimele decenii o adevărată explozie în
tranzacţiile internaţionale, fapt ce a generat un număr surprinzător de mare de studii şi
analize care le-au fost dedicate.
Investiţiile străine directe se definesc ca “proprietatea unui rezident străin asupra
unor active (mijloace fixe) cu scopul de a controla folosirea acestor active” [21].
Particularitatea lor o constituie tocmai controlul exercitat de către investitor asupra activelor
în care a fost făcută investiţia, control pe care pun accentul toate definiţiile. Investiţiile
străine directe constau în transferul unui “pachet industrial” în care sunt cuprinse capital,
tehnologii, metode de organizare industrială, expertiză managerială, cunoştinţe de
marketing etc., ce permit investitorului să exercite dreptul de control asupra investiţiei.
Totuşi, este greu de definit ce înseamnă control. Este, mai degrabă, vorba de participare
directă la conducerea şi organizarea producţiei activelor în care s-a investit. În general, se
consideră investiţii străine directe întreprinderile în care participarea proprietarului străin
depăşeşte o anumită pondere, de obicei între 10-25%.
Deşi criteriile diferă de la ţară la ţară, această pondere nu modifică esenţa
fenomenului, având în vedere că de obicei proporţia deţinută de un investitor străin este cu
mult mai mare (de regulă peste 50%). Participarea directă la conducerea şi organizarea
producţiei şi controlul asupra activităţii întreprinderii constituie diferenţa fundamentală
dintre investiţia străină directă şi investiţia de portofoliu (care dă dreptul investitorului să
primească numai dividendele, fără nici un drept de conducere sau de control în
întreprinderea în care a investit).
Investiţiile internaţionale au avut, în special în ultimele trei decenii, un impact
puternic asupra creşterii economice, a comerţului exterior şi a structurilor productive din
toate ţările lumii, fiind o componentă importantă şi deosebit de dinamică a fluxurilor
economice internaţionale.
Investiţia reprezintă cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni etc., sau
depunerea de bani la instituţii financiare în scopul argumentării unui venit (dobândă,
dividend, chirie etc.) şi a unei creşteri de capital.
Modalităţile concrete prin care un agent economic poate realiza o investiţie cu
componentă internaţională sunt:
 construirea “pe loc gol” a unei societăţi comerciale sau deschiderea unei filiale a
celei existente într-o altă ţară;
 achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă;
 crearea unor societăţi mixte;
 cumpărarea de acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o altă firmă din altă ţară;
 cumpărarea de obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;
 acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui
agent economic străin;
 încheierea unui contract internaţional de leasing cu componenta investiţională.
Investiţiile directe presupun existenţa a cel puţin două părţi distincte: agentul
economic emitent şi agentul economic receptor.

69
Prin prisma raportului ce se stabileşte între agentul economic emitent şi cel receptor
se pot distinge investiţiile directe şi investiţiile de portofoliu.
În literatura de specialitate şi în practica tranzacţională se apreciază că, atunci când
investiţia presupune transferarea către agentul emitent al fluxului investiţional a posibilităţii
de control şi decizie asupra activităţii receptorului avem de-a face cu o investiţie directă.
Dacă participarea investitorului străin este majoritară şi are ca obiect o investiţie în
unităţi de producţie importante prin aportul lor la PIB şi prin calitatea acestui aport,
investitorul respectiv poate fi considerat investitor strategic.
Investitorii străini participanţi la asemenea investiţii comune pot fi clasificaţi în:
– investitori strategici, cu o participare de cel puţin 30% la capitalul social;
– investitori de control, cu o participare de 30% la capitalul social;
– investitor majoritar, cu o participare de minim 51% la capitalul social.
În cazul în care investiţia nu presupune statutarea unui astfel de raport, este vorba de
o investiţie de portofoliu. Investiţia de portofoliu reprezintă întotdeauna un plasament pur
financiar, o investiţie financiară.
În mod convenţional, statisticile cuprind în categoria investiţiilor directe toate
tranzacţiile care trec dintr-un patrimoniu în altul mai mult de 10% din acţiunile emise de
către o firmă.
Ultimele două decenii ale acestui mileniu au fost marcate de o adevărată explozie a
interesului şi a practicii investiţiilor directe internaţionale. Fenomenul poate fi pus atât pe
seama unor interese politice dar, poate mai ales, pe seama avantajelor economice ce decurg
din asemenea relaţii, atât sub aspectul costurilor şi profitului, cât şi sub aspectul accesului la
tehnologiile moderne a tuturor economiilor naţionale şi, respectiv, a accesului la surse de
finanţare a unor noi proiecte de dezvoltare în toate statele. După aprecierea mai multor
experţi, asistăm practic la etapa în care fluxurile de capital investiţional internaţional s-au
constituit în sursele de bază ale dezvoltării economiei mondiale. Numai în deceniul 1980-
1990 fluxurile de ISD au sporit de 4 ori, cu un ritm mediu anual de 15%, ritm superior
creşterii exporturilor mondiale şi a producţiei mondiale. In : 1992, stocul mondial de ISD era
de 2000 miliarde dolari, care genera vânzări de peste 5500 miliarde dolari.
Stocul mondial de investiţii directe a crescut de la 14,3 miliarde dolari SUA în 1914
la 26,8 mild. în 1938; 63,1 mild. în 1960; 693,3 mild. în 1985 şi 1799 mild. în 1991. Din
acestea peste 75% se localizează pe pieţele statelor dezvoltate şi numai circa 19%-24% în
ţări în dezvoltare, inclusiv statele în tranziţie.
Creşterea economică mondială, dar mai cu seamă în statele dezvoltate, determină, la
rândul său, importante creşteri ale volumului de ISD internaţionale. Studii în materie au
estimat că la un procent de creştere a PIB în statele dezvoltate revine o creştere de 3,5% a
volumului şi fluxurilor de ISD.
Principalele căi prin care se realizează aceste ISD sunt fuziunile şi achiziţiile de
firme. În anii postcomunişti, în Europa, această tendinţă este mai evidentă şi în conceptele
de privatizare ale statelor aflate în tranziţie. Marea lor majoritate consideră ISD ca o cale
decisivă a realizării tranziţiei şi privatizării economiilor naţionale.
Principalii participanţi la acest proces investiţional internaţional sunt statele
dezvoltate industrial, atât în calitate de furnizori de ISD, cât şi în calitate de beneficiari de
ISD. După datele statistice, volumul ISD generat de statele dezvoltate era în 1990 de 226
miliarde dolari, care, chiar dacă s-a diminuat în următorii ani la 177 mld. dolari, în 1991 şi
145 mrd. dolari în 1992, urmare recesiunii economice mondiale, reprezintă, totuşi, ponderea
covârşitoare. În date relative aceste state deţin circa 74% din fluxurile de ISD în anii 1981-
1985 şi 83% în 1986-1990, respectiv 74% în 1991 şi 68% în 1992.
70
Geografic, se observă că fluxurile şi stocurile de ISD se concentrează practic în trei
zone: Uniunea Europeană, Japonia şi SUA, care formează aşa-numita triadă, care deţine
circa 81% din fluxurile de ISD în perioada 1980-1990.
Această concentrare a ISD în triadă este una din caracteristicile de fond ale evoluţiei
ISD în lume.
În ceea ce priveşte direcţiile de orientare a ISD trebuie de asemenea relevată
orientarea spre ţările din Asia de Est şi Sud-Est dominate mai ales de ISD japoneze. Ţările
Americii Centrale şi de Sud – Argentina, Bolivia, Chile, Columbia, Mexic, Venezuela, sunt
spaţiul de penetrare a ISD din SUA. Ponderea statelor în dezvoltare în volumul de ISD
primite tinde să crească mai ales în ultimii ani.
Statele europene în tranziţie sunt şi ele un spaţiu larg de implementare de ISD asupra
căruia se concentrează toate cele trei componente ale Triadei.
La sfârşitul anului 1996 volumul total al investiţiilor străine în România se ridica la
2,2 mild. dolari, numărul societăţilor cu participare străină fiind de 49.500.
Din punctul de vedere al originii investiţiilor străine, pe primul loc se află [21]:
– Europa Occidentală - 59%
– Asia - 17%
– America de Nord - 10%
– Orientul Mijlociu - 6%
– Alte state - 8%
Primele cinci ţări investitoare la sfârşitul anului 1996 erau:
– Coreea de Sud
– Italia
– Germania
– Olanda
– SUA.
Principalele caracteristici ale afluxului de ISD în statele foste socialiste pot fi
sintetizate în următoarele:
– ireversibilitatea tranziţiei spre economia de piaţă;
– certitudinea privatizării economiei, cu nuanţele specifice fiecărei ţări;
– crearea unor politici de liberalizare a investiţiilor străine de capital;
– deschiderea economică şi liberalizarea schimburilor comerciale externe;
– existenţa de garanţii privind integritatea şi libera dispunere a investitorului asupra
propriului capital şi asupra profitului revenit,
– existenţa unui sistem de facilităţi pentru investitorii străini;
– accesul la piaţa de capital.
Există, desigur, şi unele reglementări şi orientări care limitează accesul investitorilor
străini mai ales în sectoarele de importanţă strategică naţională, cum ar fi transporturile
maritime, fluviale şi aeriene, telecomunicaţiile, domeniul audiovizualului, domeniul
financiar-bancar, energetic, minier etc. Chiar şi cu privire la accesul la teren există anumite
reglementări restrictive, unele state neacceptând vânzarea de teren, compensând acest lucru
cu concesionarea terenului pe durata existenţei obiectivului de investiţie creat.
În ceea ce priveşte orientarea ISD în statele în tranziţie se observă o prioritate
acordată mai ales domeniilor serviciilor şi industriei uşoare, care garantează o mai rapidă
recuperare a investiţiilor, la acest trend o contribuţie importantă având-o şi instabilitatea
monetară şi a cursurilor de schimb.

71
5.3. Cadrul economic şi legislativ

a) Cadrul legal: Principalul factor care a stopat în perioada comunistă fluxul de


capital investiţional străin în economia naţională l-a reprezentat incompatibilitatea de fond
între substanţa economică a acestor investiţii şi specificul mediului economic în care ele
trebuiau să funcţioneze.
După decembrie 1989 au fost adoptate o serie de legi cu privire la investiţiile străine:
 Legea nr. 15/1990 privind transformarea unităţilor economice de stat în regii
autonome şi societăţi comerciale;
 Legea nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului;
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale;
 Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit;
 Legea nr. 35/1991 (Legea privatizării) – care să permită accesul capitalului (străin
şi naţional) privat în sectorul de stat.
Toate acestea au însemnat constituirea cadrului juridic de bază ce reglementează
regimul capitalului investiţional străin în România. Prin aceasta, România a înlăturat, în
mare parte, handicapul legislativ faţă de celelalte ţări est-europene şi s-a aliniat
reglementărilor de pe piaţa investiţiilor internaţionale.
b) Avantaje competitive ale economiei româneşti
În spaţiul economic european, România deţine o serie de avantaje competitive, după
cum urmează:
1. Dimensiunea pieţei interne, constituie un potenţial major pe termen mediu şi lung,
care va asigura un volum substanţial de investiţii străine, interesate, în principal, în
valorificarea posibilităţilor existente în sectoarele industriale, bunuri de consum şi
infrastructură.
Marea majoritate a investiţiilor efectuate până în prezent au avut în vedere desfacerea
pe piaţa internă.
2. Accesul pe pieţele de export, facilitat în special de legăturile tradiţionale ale
României pe unele pieţe vest-europene, dar în principal pe pieţele din CSI. Poziţia
geografică a României îi conferă o poziţie de tranzit. România poate să utilizeze avantajele
oferite de potenţialul pieţei interne în atragerea unor investiţii care, ulterior, vor satisface şi
cererile pieţelor de export.
3. Forţa de muncă este caracterizată prin calităţi care permit dezvoltarea acelor
aptitudini operaţionale şi tehnice care să-i confere competitivitate pe plan internaţional.
4. Cadrul juridic ce reglementează regimul investiţiilor străine în România este
competitiv în anumite privinţe prin raportare la reglementările similare ale ţărilor concurente
din zonă.
5. Accesibilitatea resurselor naturale prezintă un alt important atu pentru România.
Din acest punct de vedere, valorificarea resurselor naturale trebuie să reprezinte o prioritate
a politicii economice româneşti, întrucât în acest fel se creează pe piaţa românească o gamă
largă de oportunităţi de implementare pentru investitorii străini.
6. Factori care descurajează investiţiile străine în România
a) Percepţia externă a climatului intern de afaceri
Evoluţiile curente ale fluxurilor mondiale de investiţii arată că liberalizarea
legislativă şi stimulentele investiţionale tradiţionale (fiscale, vamale, financiare) sunt măsuri
cu eficienţă tot mai mică în atragerea unor fluxuri semnificative de investiţii, întrucât în
prezent aproape toate ţările apelează la astfel de măsuri. Factorii decisivi în atragerea unui
volum sporit de investiţii străine sunt acum condiţiile economice de bază din ţările gazdă
72
(mărimea pieţei interne, nivelul costurilor de producţie, accesibilitatea resurselor naturale
etc.).
Din punctul de vedere al condiţiilor economice de bază pe propria sa piaţă
investiţională, România deţine câteva avantaje comparative certe, în special în context est-
european. Acestea permit şi susţin un flux sensibil mărit de investiţii străine în România,
comparativ cu cel înregistrat până în prezent.
Faptul că nu s-a întâmplat aşa în perioada 1990-1998 se explică prin handicapul
imaginii nefavorabile pe care comunitatea internaţională de afaceri şi-a format-o asupra
condiţiilor investiţionale din România.

b) Disfuncţionalităţi ale cadrului legislativ


Pătrunderea semnificativă a capitalului investiţional străin în economia României şi
manifestarea acestuia ca factor catalizator al proceselor de restructurare au fost
obstrucţionate şi de lipsa unor reglementări specifice vitale funcţionării unei economii de
piaţă: legislaţia falimentului, reglementări privind concurenţa, proprietatea industrială şi
intelectuală, regimul juridic al terenurilor şi clădirilor, procedurile de reglementare a
disputelor.
Totodată, modificările prea frecvente care s-au produs în condiţiile de operare pe
piaţă (“instabilitatea legislativă”), lipsa de transparenţă a unor reglementări specifice,
precum şi acordarea unor drepturi prin lege, care însă practic nu au fost realizabile, au
reprezentat obstacole şi dezavantaje cu caracter general ce au afectat procesul investiţional
extern în economia românească.

c) Condiţiile de operare pe piaţa locală


Condiţiile de operare pe piaţa locală au reprezentat un alt factor major ce a contribuit
la descurajarea investiţiilor străine în România. Obstacolele şi dificultăţile ce s-au
manifestat în această privinţă ţin atât de nivelul socio-cultural al condiţiilor de operare pe
piaţă, cât şi de cel strict economic.
În ceea ce priveşte nivelul socio-cultural, societatea românească este încă “în
formare”, iar acest lucru este valabil pentru toţi actorii scenei economice (producători,
consumatori, intermediari, patroni, salariaţi, funcţionari publici), cu toate consecinţele
nefavorabile ce decurg de aici în planul relaţiilor cu oamenii de afaceri din străinătate.
Cât priveşte nivelul strict economic de circumscriere a condiţiilor de operare pe piaţă,
principalele disfuncţionalităţi au fost generate de:
• lipsa unei infrastructuri adecvate: comunicaţii, transporturi, telecomunicaţii;
• stadiul incipient al sistemului financiar-bancar şi de asigurări, precum şi prezenţa
nesemnificativă a instituţiilor financiar-bancare străine;
• lipsa spaţiilor pentru birouri şi locuinţe pentru personalul străin;
• aplicarea unor tarife diferenţiate investitorilor străini la hoteluri, în transportul
aerian etc.;
• monopolizarea de către unele ministere, departamente şi alte instituţii a activităţii
de constituire de societăţi cu capital străin pentru unităţile din subordine, contrar
prevederilor legii;
• atitudinea negativă a conducerii societăţilor cu capital de stat faţă de participarea
capitalului străin (în special în sfera comerţului şi turismului).
Pentru promovarea investiţiilor străine este necesar să se acţioneze în următoarele
direcţii principale [21]:

73
1. elaborarea şi aplicarea în practică a unei politici guvernamentale coerente de
promovare investiţională;
Percepţia externă negativă a climatului intern de afaceri reprezintă, pe termen scurt,
principalul obstacol în calea amplificării fluxului de capital investiţional spre economia
românească. În consecinţă, efortul guvernamental prioritar în acest domeniu trebuie
canalizat în prezent spre două direcţii de bază:
• construirea (progresivă) a unei imagini externe a României care să
reflecte condiţiile investiţionale reale din ţară;
• construirea (progresivă) a credibilităţii României ca piaţă potenţial
avantajoasă pentru investiţiile străine de capital.
a) Aducerea imaginii externe la dimensiunea realităţilor interne înseamnă, în primul
rând, proiectarea şi finanţarea pe baza resurselor umane şi financiare proprii a unei
campanii active de diseminare masivă în străinătate a informaţiei specializate privind
condiţiile economico-investiţionale din România. În al doilea rând, realizarea acordului între
imaginea externă şi realitatea internă înseamnă şi proiectarea şi finanţarea unei campanii de
presă şi relaţii publice (încredinţată eventual unei/unor firme internaţionale de specialitate),
campanie menită să reclădească imaginea externă a României pe baza atuurilor
concurenţiale de care ea beneficiază în mod real.
b) Atragerea de investiţii străine a devenit în prezent un domeniu caracterizat printr-o
extrem de severă concurenţă internaţională, în condiţiile în care aproape fiecare ţară
europeană este puternic implicată în această activitate. Principalele ţări concurente ale
României sunt Ungaria, Cehia, Slovacia şi Polonia. Surmontarea pe termen mediu şi lung a
dezavantajelor comparative pe care România le are în prezent faţă de principalii săi
concurenţi implică, pe lângă efortul profesional de clădire a unei noi imagini externe a ţării,
şi construirea treptată a credibilităţii României ca piaţă potenţial avantajoasă pentru
investitorii străini.
2. consolidarea şi dezvoltarea cadrului instituţional ce circumscrie activitatea de
promovare a investiţiilor străine în România;
Consolidarea şi îmbunătăţirea statutului de funcţionare şi a structurii organizatorice
interne a Agenţiei Române de Dezvoltare reprezintă componente-cheie ale unei strategii
promoţionale eficiente.
Agenţia Română de Dezvoltare a fost înfiinţată în martie 1991 ca organism
guvernamental specializat, cu misiunea de a susţine procesul reformei economice,
identificând, direcţionând şi implementând măsurile ce vizează atragerea de capital străin.
A.R.D. reprezintă un veritabil partener pentru investitorii străini, orientând şi
facilitând proiecte de investiţii în România. Ea prezintă investitorilor potenţialul real de
dezvoltare economică a României şi asistă în mod activ investitorii străini care doresc să
desfăşoare activităţi economice în ţara noastră.
Activitatea A.R.D. se concretizează în:
– A.R.D. este o sursă de informaţii în materie de investiţii străine;
– acţionează ca un centru de referinţă pentru investitorii străini;
– furnizează informaţii şi documente privind condiţiile economice, climatul
investiţional şi cadrul legal;
– colectează, analizează şi distribuie informaţii referitoare la activitatea societăţilor
comerciale cu participare străină;
– analizează politicile de investiţii şi reglementări din alte ţări şi efectuează studii
micro şi macroeconomice în materie de investiţii străine;
– identifică partenerii locali de afaceri;
74
– oferă consultanţă întreprinderilor mici şi mijlocii pentru dezvoltare şi extindere.
3. completarea şi îmbunătăţirea cadrului juridic, specific şi general, care să
răspundă exigenţelor unei economii de piaţă.
De-a lungul ultimilor ani, România şi-a creat o legislaţiei specifică competitivă
pentru atragerea investitorilor străini. Existenţa unor disfuncţionalităţi ale cadrului juridic
specific este oarecum firească pentru o perioadă de tranziţie cum este cea pe care o parcurge
România în prezent, iar corijarea acestor disfuncţionalităţi este nu numai posibilă şi
dezirabilă, dar ea face parte din procesul natural de rafinare a unui aparat juridico-legislativ
în plină transformare. În aspectul legislaţiei specifice, două sunt domeniile principale în
legătură cu care este necesară aducerea unor corecţii şi anume:
– modificarea sau îmbunătăţirea unor prevederi ale Legii nr. 35/1991 privind
regimul investiţiilor străine;
– simplificarea actualului sistem de înregistrare a investiţiilor străine efectuate în
economia românească (pe de o parte, prin flexibilizarea unor proceduri existente, pe de altă
parte, prin renunţarea la una din verigile actualului lanţ procedural).
În acelaşi timp, este necesară completarea şi îmbunătăţirea cadrului juridic general,
astfel încât acesta să poată răspunde într-o mai mare măsură exigenţelor unei economii de
piaţă. În acest sens, există în prezent o serie de “goluri legislative” care afectează contextul
de ansamblu al tranziţiei spre economia de piaţă, şi, prin aceasta, direct sau indirect,
eforturile de atragere a unui volum sporit de investiţii străine în România (cum ar fi:
legislaţia falimentului, regimul juridic al terenurilor şi clădirilor, lipsa unor instituţii
specifice ale economiei de piaţă – bursa, leasingul şi factoringul).

5.4. Efectul investiţiilor străine directe asupra creşterii economiei mondiale

Contribuţia întreprinderilor multinaţionale la procesul de creştere economică şi


dezvoltare este tot mai evidentă şi tot mai mult recunoscută. Analiştii au integrat investiţiile
străine directe în teoriile despre creşterea economică şi dezvoltarea internaţională; alături de
beneficiile din fluxurile de comerţ exterior, se vorbeşte tot mai mult de beneficiile din
fluxurile de investiţii străine directe.
Politicienii din majoritatea statelor şi-au schimbat total atitudinea, privind spre o tot
mai mare deschidere la atragerea investiţiilor străine directe apreciind acum şi activitatea
întreprinderilor multinaţionale. Această reorientare s-a produs mai ales în ţările în curs de
dezvoltare unde au fost adoptate în ultimul deceniu o serie de măsuri de liberalizare a
regimului investiţiilor străine directe, în contextul în care tot mai multe ţări concurează
pentru atragerea de investiţii străine. Experienţa şi succesul ţărilor nou industrializate din
Asia de SE, care au atins ritmuri înalte de dezvoltare cu participarea substanţială a
întreprinderilor multinaţionale, au resuscitat analiza raportului între întreprinderile
multinaţionale şi creşterea economică. Această legătură este şi mai evidentă prin prisma
evoluţiilor din anii ’70-’80. Multe ţări în curs de dezvoltare s-au împrumutat masiv de pe
pieţele internaţionale în anii 70 pentru a stimula creşterea economică, cu condiţia de a evita
investiţiile controlate de străini.
Dacă în anii ’70 investiţiile străine directe, producţia internă şi investiţiile interne au
crescut în acelaşi ritm, pe parcursul anilor ’80 fluxurile de investiţii străine au crescut mai
repede decât investiţiile interne în lume şi decât producţia internă. În condiţiile în care
capacităţile noi au rămas constante, iar contribuţia întreprinderilor multinaţionale şi a

75
filialelor acestora în producţia totală a fost în creştere, rezultă că investiţiile străine directe
au fost mai eficiente.
În perioada 1985-1990, investiţiile străine directe au crescut aproape de 4 ori mai
repede decât producţia internă şi aproape de 2 ori mai repede decât investiţiile interne şi au
continuat să crească şi în anii următori [18].
Deşi cota de participare a investiţiilor străine directe în producţia internă este mică în
comparaţie cu investiţiile interne, valoarea ei este în continuă ascensiune datorită creşterii
mai rapide a investiţiilor externe în comparaţie cu investiţiile interne. Tot în deceniul '80
fluxurile de investiţii străine directe au crescut mai mult decât schimburile comerciale şi
transferul de tehnologii. Evident, investiţiile străine directe sunt tot mai mult legate de
creşterea celorlalte două tipuri de fluxuri. Se estimează că tranzacţiile cu drepturile de autor
şi taxele de licenţă între întreprinderile multinaţionale şi întreprinderile legate între ele prin
relaţii de proprietate reprezintă peste 80% din valoarea tuturor acestor tranzacţii.
De asemenea, comerţul intraîntreprinderi este estimat la 25% până la 30% din
comerţul mondial, deşi este substanţial mai mare pentru anumite ţări. Astfel, creşterea
volumului drepturilor de autor, a taxelor de licenţă şi a comerţului internaţional este strâns
legată de creşterea investiţiilor străine directe.
Fluxurile de investiţii străine directe au crescut mai repede decât schimburile
comerciale sau transferurile de tehnologii atât în ţările dezvoltate (mai mult) cât şi în ţările
în curs de dezvoltare (mai puţin) dar, evident nu în acelaşi ritm.
La sfârşitul deceniului trecut, investiţiile străine directe au devenit sursa principală de
capital străin privat în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare. Este evident, că investiţiile
străine directe sunt de preferat altor surse de capital, având în vedere că ele nu creează
datorie pentru ţara respectivă, iar ieşirile de capital pa care le implică (cum ar fi repatrierea
profiturilor) depind de rezultatele economice ale întreprinderii, răspunzând atât
interesului specific al investitorului cât şi al statului care încurajează creşterea economică.
În raport cu fluxurile de capital din surse oficiale poziţia investiţiilor străine directe
nu s-a schimbat semnificativ. Plăţile din asistenţă oficială de dezvoltare pentru ţările în curs
de dezvoltare de la ţările membre OCDE, organizaţiile multilaterale şi membrii OPEC au
crescut în anii '80 în acelaşi ritm cu fluxurile de investiţii străine directe în principal datorită
creşterii asistenţei bilaterale pentru dezvoltare.
Reflectând importanţa crescândă a investiţiilor străine directe, activitatea
întreprinderilor multinaţionale a devenit tot mai importantă pentru economia naţională a
fiecărei ţări primitoare. Ponderea fluxurilor de investiţii străine directe în totalul investiţiilor
interne, care arată rolul important al acestora în formarea de capital (între 5% – 20%) s-a
dublat în cea mai mare parte a ţărilor dezvoltate şi în curs de dezvoltare în 1990 faţă de
1970, după o perioadă de scădere între 1976-1980. Evoluţia este diferenţiată pe zone
geografice şi grupuri de ţări (Africa a cunoscut o reducere la jumătate în 1976-1980 faţă de
1970 şi apoi o tendinţă de revenire în 1990).
Participarea stocului de investiţii străine directe în produsul intern brut, un indicator
care arată importanţa acestor investiţii în raport cu dimensiunea economiei, a crescut tot mai
mult de-a lungul timpului, variind la nivelul anilor 1988-1989 între cca. 20% (Australia,
Canada, Olanda, Hong-Kong şi Chile) şi aproximativ 5% (Austria, Franţa, Italia, Suedia,
Coreea) cu o medie de cca. 10% la majoritatea celorlalte ţări (Portugalia, Spania, SUA,
Indonezia, Brazilia, Columbia).
În profil sectorial, ponderea investiţiilor străine directe a fost mai mare în sectorul
secundar decât în servicii sau în industria extractivă.

76
Activităţile întreprinderilor multinaţionale sunt mult mai complexe şi impactul lor în
economiile naţionale ale ţărilor gazdă este mult mai mare decât dezvăluie datele statistice.
Efectul indirect al activităţii lor se reflectă în comenzile transmise întreprinderilor naţionale,
crearea de noi locuri de muncă, încurajarea industriei orizontale, exportul indirect. În
concluzie, investiţiile străine directe au devenit tot mai importante în raport cu producţia,
comerţul, transferul de tehnologii şi fluxurile de capital din economia mondială,
întreprinderile multinaţionale jucând un rol tot mai important în economiile naţionale ale
ţărilor gazdă.
Pentru o bună parte a ţărilor în curs de dezvoltare, impactul calitativ al investiţiilor
străine directe şi importanţa lor în modelarea unui nou sistem economic internaţional
depăşeşte dimensiunea lor cantitativă în procesul de creştere economică. Astfel, activitatea
lor poate constitui o forţă puternică pentru creşterea eficienţei alocării resurselor pe scară
largă şi un canal de transmitere a impulsurilor economice, ca producţie, tehnologie şi
calitatea muncii.
Până nu demult, cea mai mare parte a investiţiilor străine directe în ţările curs de
dezvoltare urmăreau resurse naturale o piaţă nouă sau surse de export, beneficiind în
principal de forţa de muncă ieftină. În toate aceste cazuri contribuţia investiţiilor străine
directe la creşterea economică era limitată de avantajele comparative ale ţării gazdă într-un
anume domeniu de activitate. Strategiile globale au înlăturat însă aceste limite; investiţiile
întreprinderilor multinaţionale au ca obiectiv din ce în ce mai mult ,atât pieţele interne cât şi
exportul, iar forţa de muncă ieftină nu mai este totdeauna motivaţia primordială a
corporaţiilor globale ce operează în industriile cu tehnologii de vârf.
În aceste condiţii, investiţiile străine directe pot fi considerate un factor propulsator al
dezvoltării dinamice a avantajelor comparative în măsura în care întreprinderile
multinaţionale ridică nivelul de producţie al filialelor lor de la operaţiuni de asamblare
simplă la producţii mult mai complexe folosind tehnologii noi, integrate în reţeaua de
producţie a filialelor lor în străinătate.

5.5. Rolul investiţiilor străine directe în economia ţărilor în curs de dezvoltare

Contribuţia investiţiilor străine directe la creşterea economică a ţărilor în curs de


dezvoltare derivă din rolul întreprinderilor multinaţionale în economia mondială şi din
evoluţiile care prefigurează schimbări rapide în cadrul creşterii economice în lume. Deşi
primesc numai un sfert din fluxurile de investiţii străine directe, ţările în curs de dezvoltare
depind mai mult decât ţările dezvoltate de întreprinderile multinaţionale în privinţa
investiţiilor, tehnologiilor, pregătirea şi calificarea forţei de muncă, accesul pe pieţele
externe şi alţi factori stimulativi ai dezvoltării [17].
Întreprinderile multinaţionale au o contribuţie importantă la formarea de capital, prin
economisiri şi investiţii. Ele pot să influenţeze totodată comportamentul de economisiri
individuale, prin crearea de noi locuri de muncă, salarii mai mari decât la întreprinderile
locale şi venituri mai mari ale furnizorilor locali rezultate din operaţiunile cu întreprinderile
multinaţionale.
Totodată întreprinderile multinaţionale pot influenţa volumul economiilor prin
diverse forme instituţionale: planuri de pensii, depozite directe în conturi de economii,
stimulente salariale pentru contractarea de asigurări etc. O bună parte din profiturile revenite
întreprinderilor multinaţionale nu se transferă în străinătate ci se reinvestesc (15%-20%
după anumite cercetări). Investiţiile străine directe înseamnă şi capital financiar sau fizic,

77
nou transferat în ţara gazdă, care măreşte volumul economisirilor interne, acoperind un
deficit de finanţare pentru dezvoltare care nu generează datorii externe.
Întreprinderile multinaţionale lărgesc baza de impozitare şi contribuie la creşterea
veniturilor bugetare atât prin impozite directe, cât şi indirecte, prin impozitele plătite de
salariaţii şi furnizorii lor (filiale din străinătate ale întreprinderilor multinaţionale americane
au plătit în 1989 peste 100 miliarde $ impozite guvernelor străine, ceea ce reprezintă 10%
din volumul lor de vânzări).
Contribuţia investiţiilor străine directe la economisirile interne, diferă de la o ţară la
alta şi nu are acelaşi ritm cu creşterea intrărilor de capital pe ansamblu. Investiţiile străine
directe care finanţează capacităţi noi contribuie, în acelaşi ritm, la creşterea economisirilor
şi investiţiilor, fac ca impactul lor să fie mult mai mare şi mai direct decât multe alte forme
de economisire externe.
Mai multe ţări în curs de dezvoltare şi-au organizat pieţe pentru acţiuni şi obligaţiuni
sau şi-au deschis pieţele existente participării străine. În ţările în curs de dezvoltare mai mari
şi cu sectoare private dezvoltate (Coreea, Mexic) aceste pieţe au atras volume importante de
capital străin în condiţiile în care ele oferă posibilitatea comercializării acţiunilor şi evaluării
activelor întreprinderilor. Operaţiunile pe piaţa valorilor mobiliare pot să conducă la
transformarea investiţiilor de portofoliu în investiţii străine directe, pe măsură ce potenţialii
investitori acumulează acţiuni şi preiau controlul întreprinderilor.
Prezenţa întreprinderilor multinaţionale în diverse activităţi atrage mai uşor
finanţările băncilor mondiale, stabileşte legături în economia în care se plasează, facilitând
accesul pe pieţe locale sau externe, furnizând resurse care se pot folosi în alte sectoare de
producţie în ţara gazdă. Totodată întreprinderile multinaţionale transferă cunoştinţe,
pregătire, precum şi asistenţă tehnică şi financiară. În ansamblu, se poate aprecia că prezenţa
întreprinderilor multinaţionale are impact asupra întreprinderilor şi asupra eficienţei
investiţiilor în ţara gazdă.
Un alt set de efecte se poate regăsi în modurile de dezvoltare, achiziţionare şi
utilizare a tehnologiilor. Tradiţional, întreprinderile multinaţionale au dezvoltat activitatea
de cercetare în ţările de origine, iar filialele lor din străinătate făceau mai mult îmbunătăţiri
la tehnologiile primite de la firmele-mamă. Deşi acest proces este încă dominant, asistăm în
ultimul timp la o tot mai pronunţată internaţionalizare a cercetării ştiinţifice şi tehnologice.
O mare parte din cercetările ţărilor dezvoltate sunt făcute în străinătate (20%-25%)
prin intermediul întreprinderilor multinaţionale care folosesc un număr tot mai mare din
personalul de cercetare-dezvoltare autohton (20%). Unele dintre cele mai mari întreprinderi
multinaţionale din Europa (Ciba-Geigy, Royal Dutch, Shell, Bull, Philips, Olivetti, ABB)
cheltuiesc peste o treime din volumul total al fondurilor de cercetare dezvoltare la filialele
lor din străinătate [17].
Mai importante însă pentru transferul de tehnologii în ţările în curs de dezvoltare sunt
investiţiile străine directe, care pot fi singura posibilitate pentru multe ţări în curs de
dezvoltare de a avea acces la ultimele tehnologii.
Investiţiile străine directe pot promova perfecţionările tehnologice în ţările în curs de
dezvoltare în mai multe feluri. Efectul direct se realizează prin contribuţia la o
productivitate mai ridicată a factorilor, schimbarea structurii produselor pentru piaţa internă
şi pentru export, activitatea de cercetare desfăşurată de filialele lor, introducerea inovaţiilor
organizatorice şi practicilor manageriale performante, angajarea şi pregătirea personalului
local. Efectul indirect se propagă prin colaborarea cu instituţiile de cercetare locale,
transferul de tehnologii, efectele stimulatoare şi concurenţiale ale prezenţei filialelor unor
întreprinderi multinaţionale şi rulajul de personal pregătit.

78
În ultimul timp întreprinderile multinaţionale alocă mai multe resurse pentru
cercetare-dezvoltare filialelor lor din străinătate decât înainte. Deşi cea mai mare parte a
acestor cheltuieli se localizează tot în ţările dezvoltate, în unele ţări în curs de dezvoltare
(India, Coreea, Singapore) filialele întreprinderilor multinaţionale au participat cu peste
15% la cheltuielile totale de cercetare-dezvoltare. Amplasarea activităţilor de cercetare-
dezvoltare în ţările în curs de dezvoltare poate fi explicată prin avantajele locale, între care
disponibilitatea unor condiţii de cercetare şi a oamenilor de ştiinţă, ingineri cât şi prin
strategiile globale ale multinaţionalelor.
Inovaţiile organizaţionale şi practicile manageriale performante sunt considerate ca
aspecte ale dezvoltării tehnologiei pentru creşterea productivităţii şi accelerarea creşterii
economice. Ca exemplu: Întreprinderile din Japonia, cu deosebire cele din industria auto, au
fost pionierii acestor tehnici organizaţionale promovate în anii ’80. În ultimul timp,
întreprinderile multinaţionale din Japonia şi din alte ţări au început aplicarea acestor
schimbări şi în ţările în curs de dezvoltare (la filialele şi sucursalele lor, în societăţile mixte
sau chiar pe bază de contract de licenţă).
Impactul tehnologiilor asupra creşterii economice, transferate prin investiţiile străine
directe sau prin alte forme de cooperare cu întreprinderile multinaţionale, depinde însă şi de
cadrul existent în ţara gazdă şi de posibilităţile întreprinderilor străine sau naţionale cu
privire la achiziţionarea, adaptarea, inovarea şi difuzarea tehnologiilor. La rândul său, cadrul
naţional este condiţionat de o serie de politici publice privind infrastructura fizică,
dezvoltarea resurselor umane, tehnologia şi investiţiile străine directe, comerţul
internaţional, factorul preţ, capitalul de investiţii, subvenţiile etc.
Factorul uman are legătură cu creşterea economică atât prin relaţia dintre resursele
umane şi producţie cât şi prin relaţia dintre bunăstarea oamenilor şi consum.
Impactul întreprinderilor multinaţionale asupra învăţământului în ţările gazdă prin
investiţii directe sau contribuţii financiare este mai mic. S-a constatat însă că unele
întreprinderi multinaţionale au introdus în programele lor de pregătire şi noţiuni elementare,
atunci când condiţiile locale o impun [18].
Prezenţa întreprinderilor multinaţionale în ţările în curs de dezvoltare prin contribuţia
pe care o aduc la progresul tehnic, introducerea unor noi valori în comportamentul
economic şi accesul la informaţii, pot să influenţeze calitatea învăţământului general, prin
interfaţa dintre învăţământ şi dezvoltarea economiei în ansamblu.
În afară de rolul jucat de instituţiile multinaţionale în învăţământul superior în ţările
în curs de dezvoltare, întreprinderile multinaţionale mai practică şi alte forme de participare
la învăţământ, în pregătirea managerială şi tehnică: acordă burse de studii la diferite
universităţi, organizează programe de pregătire proprii sau chiar centre de pregătire.
Contribuţia cea mai mare, pe care aceste întreprinderi o aduc la dezvoltarea pregătirii
şi activităţilor manageriale, este reprezentată de programe informale (care nu au ca finalitate
acordarea unui titlu sau diplome recunoscute oficial).
Dintr-un studiu efectuat în Turcia [17] rezultă că întreprinderile multinaţionale
cheltuiesc dublu pentru pregătire, faţă de întreprinderile locale. Un studiu al OIM relevă că
întreprinderile multinaţionale pregătesc o mare parte din personalul lor în filialele din
străinătate, mai ales în sectoarele industriale noi, cu accent pe programe de pregătire în
management de nivel mediu sau superior, precum şi a personalului tehnic cheie.
O componentă importantă a contribuţiei întreprinderilor multinaţionale la dezvoltarea
resurselor umane, o constituie crearea de noi locuri de muncă, direct prin personalul angajat
propriu şi indirect prin stimularea unor noi posibilităţi de creare de locuri de muncă.
Comerţul internaţional contribuie la integrarea ţărilor în curs de dezvoltare în economia

79
mondială, care la rândul său le ajută în stimularea dezvoltării, integrând investiţiile străine
directe cu importurile, finanţarea unei investiţii directe presupunând în mod aproape
automat şi efectuarea unor importuri de maşini utilaje şi echipamente.
Totodată întreprinderile multinaţionale au un rol important în multe aspecte ale
calităţii mediului în ţara gazdă. Deşi multe ţări în curs de dezvoltare şi-au format cadrul
normativ privind protecţia mediului, ele nu dispun şi de o infrastructură adecvată cadrului
legal. De aceea, transparenţa şi stabilitatea acestor reglementări constituie priorităţi faţă de
exigenţa normelor.
În concluzie, rolul investiţiilor străine directe este notabil şi impetuos necesar în
cazul ţărilor în curs de dezvoltare. De fapt aceste ţări recunosc contribuţia investiţiilor
străine directe în dezvoltarea economică şi transferul de tehnologie, majoritatea acestor ţări
deschizându-şi graniţele cât mai larg în scopul acaparării cât mai multor investiţii.

5.6. Impactul investiţiilor străine directe asupra economiilor în tranziţie [18]

Efectele investiţiilor străine directe asupra economiilor ţărilor în curs de dezvoltare


descrise anterior sunt valabile şi pentru ţările în tranziţie. Totuşi, având în vedere nivelul
încă scăzut al investiţiilor străine directe în aceste ţări şi distribuţia lor inegală, impactul lor
pentru economiile în tranziţie este, cu câteva excepţii, destul de mic. Iată câteva dintre
aspectele specifice acestor ţări.
Contribuţia investiţiilor străine directe la produsul intern brut în regiune a fost, în
medie, de 3% (1992) din care în Federaţia Rusă –0,9%, Ucraina –0,39%, procente mai mari
înregistrându-se doar în Estonia, Ungaria şi Polonia cu 11%, 17% şi respectiv 7%.
Întreprinderile cu participare străină folosesc mai puţin de 0,5% din totalul forţei de
muncă din regiune, dar cu un procent mai mare în Estonia 3%, Ungaria 4,5% şi Polonia
2,3%. În general, cu excepţia proiectelor noi (foarte puţine) care au creat noi locuri de
muncă, celelalte investiţii străine sunt însoţite de redimensionarea forţei de muncă folosite
în exces în economiile socialiste, ca parte din procesul de modernizare, restructurare şi
privatizare a întreprinderilor de stat. General Electric, de exemplu, după ce a preluat
întreprinderea ungară Tungsram, a redus la jumătate forţa de muncă, disponibilizând peste
8000 de salariaţi. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu întreprinderea Lehel, preluată de
Electrolux în 1991, care a pierdut 1600 angajaţi (3.4% din totalul forţei de muncă).
În anumite sectoare importante ale economiei naţionale, investiţiile străine directe au
contribuit la reforma economică a unor întreprinderi industriale locale. În Polonia, de
exemplu, reluarea producţiei locale de autoturisme s-a făcut prin participarea unor
investitori străini (Fiat şi General Motors). În Ungaria, doar sectoarele de frigidere şi
mijloace de iluminat au raportat creşterea producţiei fizice în perioada 1989-1992, în ambele
cazuri principalii producători fiind afiliaţi unor întreprinderi multinaţionale (General
Electric şi Electrolux). Similar, în industria berii (cel mai performant sector în Ungaria) 5
din cele 7 fabrici sunt deţinute de întreprinderi străine.
Întreprinderile multinaţionale din Europa Occidentală au contribuit la restabilirea
relaţiilor comerciale între Europa centrală şi de est pe de o parte şi Uniunea Europeană sau
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb pe de altă parte, în cadrul reţelelor lor regionale.
Spre exemplu componentele electrice pentru Ford sunt furnizate acum de întreprinderea
afiliată din Ungaria care a devenit parte componentă a sistemului de producţie în Europa al
întreprinderii multinaţionale Ford, odată cu introducerea unor norme de control şi de calitate
mai exigente. O strategie similară orientată spre export în Europa a aplicat şi Skoda

80
(întreprindere afiliată Volkswagen) în Republica Cehă sau Daikan (filială japoneză) în
Ungaria. Întreprinderea afiliată din Polonia a conglomeratului multinaţional Asea Brown
Bovery produce acum motoare electrice destinate pieţei globale.
Participarea întreprinderilor afiliate cu întreprinderi multinaţionale la exporturile
ţărilor din această regiune este destul de importantă: Polonia cu 10%, Ucraina 7%, Federaţia
Rusă 5%, Belarus 3%. Contribuţia întreprinderilor multinaţionale la dezvoltarea comerţului
internaţional al ţărilor gazdă este benefică atât prin rolul schimburilor comerciale în
promovarea creşterii economice, cât şi prin stimularea procesului de ajustare.
O altă contribuţie importantă a întreprinderilor multinaţionale o reprezintă transferul
de tehnologie modernă şi expertiză managerială către întreprinderile afiliate şi
întreprinderile furnizoare. Exemplele includ Ford şi Suzuki în Ungaria, Volkswagen în
republica Cehă, Renault în Slovenia. Investiţia Volkswagen în republica Cehă nu prevede
numai transferul de tehnologie pentru ridicarea calităţii producţiei, ci şi introducerea de
articole de lux, noi, ca şi documentaţii pentru noile modele. De asemenea tehnologia se mai
transferă de către întreprinderile multinaţionale şi prin contracte de franchising (în special în
reţeaua hotelieră, fast-food, distribuţia de produse alimentare etc.) cu prevederi extrem de
severe în ceea ce priveşte calitatea produselor şi a programelor de control al calităţii.
Dezvoltarea resurselor umane şi a pregătirii profesionale are loc, atât în cadrul
procesul de producţie din întreprinderile cu participare străină, cât şi sub forme separate,
organizate de întreprinderile multinaţionale. În Polonia, Fiat a organizat pregătirea tuturor
angajaţilor în şcoli speciale, iar Citibank cheltuieşte peste 400.000 $ anual numai pe
pregătire. Odată cu deschiderea acestor economii au început să apară şi să se dezvolte
consultanţa de management, reclama şi publicitatea, serviciile imobiliare, asigurările şi
intermedierea financiară, înregistrându-se un continuu transfer de know-how de la
întreprinderile multinaţionale la agenţii locali.
Pe ansamblu putem aprecia că toate aceste contribuţii ale investiţiilor străine directe
au impact pozitiv pentru reluarea creşterii economice în ţările în tranziţie. În plus
întreprinderile multinaţionale au un rol important în construirea economiei de piaţă în
Europa Centrală şi de Est şi prin participarea lor directă la construcţia instituţională
privatizarea şi promovarea concurenţei.
Prezenţa întreprinderilor multinaţionale în ţările cu economie în tranziţie mobilizează
aceste ţări să-şi modernizeze şi să-şi adapteze cadrul legislativ. În acelaşi timp, trebuie
creată infrastructura economiei de piaţă, începând cu sistemul financiar-bancar şi piaţa de
capital, sistemul de distribuţie, promovarea comerţului exterior, la care întreprinderile
multinaţionale participă direct. În general, cadrul legislativ s-a dezvoltat rapid şi a impus
adoptarea de legi şi norme complementare care să sprijine reformele de piaţă. În unele ţări
însă, noile legi adoptate foarte repede nu au luat în calcul toate implicaţiile, unele au
prevederi contradictorii, iar aplicarea lor nu este transparentă şi atrage conflicte de
competenţă între autorităţile locale şi cele centrale.
Procesul privatizării este parte integrantă a stabilirii economiei de piaţă, iar
întreprinderile multinaţionale pot juca un rol direct şi indirect asupra creării structurii de
proprietate privată. Întreprinderile multinaţionale participă direct cu mijloace financiare
substanţiale la cumpărarea întreprinderilor de stat, contribuie la reducerea decalajului între
rata de economisiri şi rata de investiţii care este deosebit de gravă în Europa Centrală şi de
Est şi aceasta din cauza nivelului redus al economisirilor, creşterea inflaţiei, subdezvoltarea
instituţiilor financiare şi a pieţelor de capital. Indirect, întreprinderile multinaţionale
încurajează iniţiativa particulară şi spiritul întreprinzător prin efectul demonstrativ şi prin
relaţiile pe care le dezvoltă în economie. Mai mult, exemplele de privatizări reuşite au un

81
efect de încurajare arătând investitorilor străini dorinţa guvernelor de a încuraja activitatea
economică privată ceea ce atrage investiţii suplimentare. Investiţiile străine directe au avut
un rol important în realizarea privatizării în Europa Centrală şi de Est, deşi în forme şi
dimensiuni diferite de la tară la tară. Între 1989-1992, în medie 67% dintre investiţiile
străine directe în regiune au fost realizate prin privatizare.
În general, întreprinderile multinaţionale au participat la privatizarea întreprinderilor
de dimensiuni mijlocii şi mari mai ales în Polonia (45% din investiţiile străine au mers în
privatizare), Ungaria (78% din investiţiile totale) şi fosta Cehoslovacie (87% din volumul
investiţiilor totale). În unele ţări, participarea străină este proeminentă în sectoarele de
infrastructură, care au nevoie de investiţii masive, infuzie de capital, transfer de tehnologie.
Nu toate aspectele legate de privatizare sunt considerate pozitive. Unele proiecte au
fost criticate pentru că au fost subevaluate şi vândute prea ieftin investitorilor străini.
Întreprinderi preluate şi integrate în strategia globală a întreprinderilor multinaţionale au
încetat producţia anumitor produse, s-au restructurat ori s-au reprofilat (cazul
Tungsram/General Electric, industria de ciment din Ungaria). În acest context, Republica
Cehă, Ungaria şi Polonia au eliminat scutirile de impozit acordate iniţial investitorilor străini
şi au acum o politică mai prudentă privind implicarea investitorilor străini în procesul de
privatizare.
Investiţiile străine au introdus concurenţa şi beneficiile ei în acele sectoare industriale
şi de servicii care au fost neglijate în economiile centralizate. Spre exemplu, întreprinderi
multinaţionale ca Young & Rubican, McCanu Erikson şi altele au creat concurenţa în
domeniile publicităţii şi reclamei care s-a intensificat prin apariţia de noi întreprinderi
străine sau locale. La fel s-a întâmplat şi cu piaţa asigurărilor, piaţa băuturilor răcoritoare
(Coca Cola, Pepsi Cola) şi a telecomunicaţiilor (Siemens, Alcatel). Cu toate acestea,
procesul de deschidere a pieţelor, asigurarea transparenţei şi aplicarea regulilor de
concurenţă nu este decât la început.

În concluzie, în economia mondială se fac simţite modificări calitative care converg


spre aşa-numită globalizare a economiei şi producţiei şi o tot mai accentuată
interdependenţă între economiile naţionale. În acest context investiţiile străine directe au
înregistrat în ultimele decenii o adevărată explozie în tranzacţiile internaţionale.

Cuvinte cheie:
• investiţii străine directe;
• întreprinderi multinaţionale;
• politică de promovare investiţională.

Teste de control şi autoevaluare:

1. Care sunt tendinţele care caracterizează, în principal, evoluţia economiei mondiale?

2. Cum se definesc şi în ce constau investiţiile străine directe?

3. Care sunt modalităţile concrete prin care un agent economic poate realiza o investiţie cu
componentă internaţională?

82
4. Cum se clasifică investitorii străini participanţi la investiţiile comune?

5. Care sunt avantajele competitive ale economiei româneşti?

6. Care sunt factorii care descurajează investiţiile străine în România?

7. Care sunt principalele direcţii de acţiune pentru promovarea investiţiilor străine?

83
CAP. 6. STATUL ÎN RELAŢIILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE

Rezumat
În acest capitol sunt prezentate foarte pe scurt care sunt domeniile de competenţă ale statului în relaţiile
economice internaţionale şi care sunt sarcinile principale ale statului în plan extern.

Dacă intervenţia statului în afacerile economice interne era sau nu agreată în anumite
perioade, atunci când a apărut concurenţa străină, chiar şi cei mai aprinşi liberali doreau şi
priveau intervenţia statului, cu măsuri protecţioniste, ca o legitimitate.
Experţi din state dezvoltate recunosc nevoia şi sarcinile ce revin statului în economia
de piaţă. Economiştii germani, de exemplu, recunosc statului şase domenii de competenţe,
cum ar fi [6]:
1. Realizarea şi impunerea unei ordini – în cadrul căreia să se garanteze libertăţile
economice, responsabilitatea economică. Esenţa unei astfel de ordini o constituie,
desigur, politica de apărare a proprietăţii şi a concurenţei;
2. Politica de instruire, formare şi educare – prin care, respectându-se libertatea de
mişcare a forţei de muncă, să se creeze condiţiile necesare pregătirii forţei de
muncă pentru a face faţă cererii continuu schimbătoare;
3. Protecţia proprietăţii, a averii – protejând proprietatea asupra mijloacelor de
producţie materială şi nematerială se stimulează reinvestirea şi formarea de noi
capacităţi de producţie, acumularea de capital;
4. Politica de alocare – prin care statul are propriile iniţiative de producţie sau
activităţi de producţie proprii, mai ales în acele sectoare unde activitatea privată
este relativ restrânsă şi greu implementabilă, cum ar fi infrastructura sau educaţia,
inclusiv prin participarea directă la viaţa economică (exemplu: participarea
statului german la crearea PIB a crescut de la 7% în 1950 la 12% în 1980 şi 15%
în 1994).
5. Politica de stabilitate – realizabilă cu ajutorul politicii fiscale şi bugetare, a
politicii bancare naţionale şi a politicii valutare.
6. Politica de redistribuire – inclusiv politica socială, în cadrul fazei de redistribuire
a venitului naţional.
Din enumerarea principalelor sarcini ale statului în economia internă, rezultă că statul
nu mai poate rămâne în afara economiei şi a economicului.
Dezvoltarea legăturilor economice internaţionale nu poate fi concepută fără sprijinul
şi intervenţia statului. În primul rând revine statelor sarcina exclusivă de realizare a
condiţiilor politice necesare dezvoltării relaţiilor economice internaţionale de către proprii
agenţi economici.
Sarcinile principale ale statului în plan economic extern sunt:
1. Recunoaşterea economică internaţională şi stabilirea de relaţii consulare,
economice şi diplomatice.
2. Reglementarea regimului de vize şi paşapoarte, a protecţiei propriilor cetăţeni în
afara graniţelor statului naţional de care aparţin.
3. Negocierea şi încheierea de tratate şi acorduri comerciale şi de navigaţie, care să
asigure cadrul bunei desfăşurări a schimburilor comerciale.
4. Negocierea şi încheierea de acorduri şi tratate de cooperare şi colaborare
economică, acorduri de garantare reciprocă a investiţiilor, acorduri de evitare a
dublei impuneri, acorduri privind circulaţia forţei de muncă etc.

84
5. Participarea la diverse instituţii sau organizaţii economice internaţionale.
6. Încheierea de acorduri internaţionale în domeniul relaţiilor financiar-valutare, de
garantare a unor credite şi împrumuturi private.
7. Participarea la acţiuni internaţionale la nivel de stat pentru dezvoltarea legăturilor
economice, financiare şi de cooperare în diverse domenii.
8. Participarea la programe internaţionale economice şi de cercetare de mare
anvergură, la care întreprinderile, de unele singure, nu pot participa.

În concluzie, dezvoltarea legăturilor economice internaţionale nu poate fi concepută


fără sprijinul şi intervenţia statului. Statelor le revine sarcina exclusivă de realizare a
condiţiilor politice necesare dezvoltării relaţiilor economice internaţionale de către proprii
agenţi economici.

Teste de control şi autoevaluare:

Care din următoarele domenii de competenţă aparţin statului:


a. realizarea şi impunerea unei ordini;
b. politica de instruire, formare şi educare;
c. protecţia proprietăţii;
d. politica de alocare;
e. politica de stabilitate;
f. politica de redistribuire.

1. Care din următoarele sarcini sunt asociate statului în plan economic extern?
a. recunoaşterea economică internaţională;
b. stabilirea de relaţii consulare, economice şi diplomatice;
c. reglementarea regimului de vize şi paşapoarte;
d. reglementarea regimului de protecţie a propriilor cetăţeni în afara graniţelor
statului naţional;
e. negocierea şi încheierea de tratate şi acorduri comerciale şi de navigaţie.

2. Sarcinile principale ale statului în plan economic extern sunt:


a. negocierea şi încheierea de acorduri şi tratate de cooperare şi colaborare
economică;
b. negocierea şi încheierea de acorduri de garantare reciprocă a investiţiilor;
c. negocierea şi încheierea de acorduri evitare a dublei impuneri;
d. negocierea şi încheierea de acorduri de garantare

85
TESTE GRILĂ

1. Factorii economici inseparabili ce stau la baza progresului omenirii sunt:


a) creşterea economică şi perfecţionarea tehnologiei;
b) creşterea şi dezvoltarea economică;
c) profitul şi reinvestirea lui;
d) creşterea eficienţei economice.

2. Comerţul internaţional este aducător de avantaje pentru:


a) economiile participante;
b) producătorii cu cele mai reduse costuri;
c) monopoluri şi concerne;
d) firmele multinaţionale.

3. Sistemul complex de interdependeţe economice existent s-a format sub influenţa


următorilor factori:
a) diviziunea mondială a muncii;
b) dezvoltarea industriei informaţionale;
c) revoluţia ştiinţifico-tehnică;
d) globalizare şi internaţionalizare.

4. Interdependeţele economice internaţionale se adâncesc şi se diversifică în strânsă


legătură cu:
a) schimbările politice care au loc la nivel mondial;
b) extinderea Uniunii Europene;
c) diversificarea centrelor de putere pe plan economic internaţional;
d) adâncirea diviziunii internaţionale a muncii.

5. Schimbarea raporturilor politice de dependenţă a contribuit la:


a) dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale;
b) dezvoltarea interdependenţelor economice internaţionale;
c) dezvoltarea valorificării resurselor naturale în vederea obţinerii de profit.

6. Economia modernă mondială cuprinde:


a) economiile naţionale;
b) numai din ţări puternic dezvoltate;
c) organizaţiile internaţionale;
d) instituţiile internaţionale;
e) numai din ONU şi Uniunea Europeană.

7. Organismele internaţionale care se implică şi impulsionează economia mondială


sunt:
a) ONU;
b) FMI;
c) Banca Mondială;
d) ONUDI;

86
e) BERD;
f) UNCTAD.

8. Factorii care influenţează major interdependenţele economice internaţionale sunt:


a) asimetria dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor;
b) ţările cu economie slab dezvoltată;
c) decalajele mari în ceea ce priveşte productivitatea muncii;
d) creşterea importurilor în ţările în tranziţie.

9. Cele trei mari centre de putere economică mondială sunt:


a) Japonia;
b) Uniunea Europeană;
c) SUA;
d) Africa.

10. Premisele ce au dus la creşterea sensibilităţii economiilor naţionale faţă de


evoluţia şi tendinţele economiei internaţionale sunt:
a) creşterea sau scăderea preţurilor la materii prime, materiale şi combustibili;
b) dezvoltarea regională;
c) majorarea sau reducerea dobânzilor la credite;
d) ponderea mare a datoriilor externe ale unor ţări;
e) creşterea importurilor în ţările în tranziţie.

11. Tipurile de interdependenţe N-S stipulate în cel de-al treilea raport către Clubul
de la Roma, intitulat “Restructurarea ordinii mondiale”, sunt:
a) interdependenţele generate de nevoia de alimente;
b) interdependenţele generate de nevoia de tehnologie modernă;
c) interdependenţele generate de nevoia de energie şi minerale;
d) interdependenţele generate de nevoia de protejare a mediului înconjurător;
e) interdependenţele generate de nevoia de a reduce decalajele izbitoare dintre
bogaţii şi săracii lumii.

12. Prin diviziunea mondială a muncii se înţelege:


a) relaţiile ce se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi a
comerţului mondial;
b) totalitatea relaţiilor economice internaţionale;
c) rolul şi locul fiecărui stat în circuitul mondial al nevoilor materiale;
d) reducerea decalajelor dintre ţările bogate şi cele sărace.

13. Specializarea internaţională are ca scop:


a) dezvoltarea tranzacţiilor internaţionale;
b) adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei interne la cerinţele
pieţei mondiale;
c) integrarea economiilor naţionale în organismele internaţionale.

14. Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:


a) condiţiile naturale;
b) cursul titlurilor de valoare;

87
c) mărimea teritoriului şi a populaţiei;
d) apartenenţa la organismele internaţionale;
e) nivelul de dezvoltare a aparatului de producţie;
f) tradiţiile economice.

15. Creşterea cotei de export, ca urmare a creşterii dependenţei statelor, se manifestă


prin următoarele fenomene:
a) restructurarea diviziunii internaţionale a muncii şi afirmarea ţărilor în curs de
dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate;
b) dezvoltarea resurselor umane;
c) reorientarea ţărilor dezvoltate spre produsele de bază şi creşterea
coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea extractivă.

16. Tranzacţia desemnează:


a) fluxul economic care reflectă crearea, transferarea, schimbul, transferul sau
stingerea unei valori economice;
b) relaţiile economice încheiate între comercianţi;
c) schimbarea proprietăţii asupra drepturilor financiare, prestarea de servicii sau
disponibilizarea forţei de muncă şi a capitalului.

17. Fluxurile comerciale cu produse necorporale cuprind:


a) brevetele de invenţii;
b) serviciile profesionale;
c) know-how;
d) creditele externe;
e) proiecte.

18. Fluxurile financiare independente faţă de activitatea comercială cuprind:


a) credite externe acordate sau primite;
b) investiţiile externe directe sau de portofoliu,
c) prestările de servicii;
d) veniturile din plasamente financiare;
e) transferuri financiare unilaterale.

19. Investiţia directă într-o întreprindere presupune:


a) un plasament financiar al unui nerezident în scopul de a influenţa adoptarea
deciziilor;
b) achiziţionarea unei întreprinderi de către o persoană nerezidentă în vederea
restructurării;
c) fluxul financiar constituit din plasamentele iniţiale ale unui nerezident,
precum şi câştigurile reinvestite de acesta.

20. Investiţia de portofoliu este:


a) tranzacţia care are ca obiect valori mobiliare de natura acţiunilor şi/sau
obligaţiunilor;
b) tranzacţia care are ca scop achiziţii imobiliare;
c) plasamentul financiar al unui nerezident în achiziţionarea unei întreprinderi;

88
d) valorificarea capitalului pe o piaţă externă mai avantajoasă decât propria piaţă
financiară.

21. Trăsăturile specifice ale cooperării economice internaţionale:


a) cooperarea economică se întemeiază şi promovează un complex de fluxuri;
b) reprezintă unul dinte fluxurile economice principale,
c) deţine o serie de elemente cu caracter discriminatoriu;
d) introduce un element de continuitate şi stabilitate în relaţiile economice dintre
ţări;
e) contribuie la dezvoltarea fluxurilor economice existente.

22. Balanţa de plăţi externe se întocmeşte:


a) global;
b) regional;
c) naţional;
d) bilateral.

23. Poziţia unei economii naţionale în raport cu restul lumii se reflectă prin
intermediul:
a) PIB/locuitor;
b) balanţei de plăţi externe;
c) PNB;
d) Balanţa de creanţe şi angajamente externe.

24. Balanţa de plăţi externe reprezintă:


a) tranzacţiile de natură financiară sau comercială încheiate cu străinătatea de
către rezidenţii unei ţări;
b) fluxurile economice internaţionale ale unei economii naţionale cu restul lumii;
c) prezentarea statistică a tranzacţiilor economice, într-o perioadă dată, între
rezidenţii unei ţări şi rezidenţii altei ţări;
d) fluxurile reale şi financiare ale unei ţări cu restul lumii.

25. Balanţa de plăţi externe înregistrează la activ:


a) aportul de resurse rezultate din exportul de bunuri,
b) reducerea resurselor ca urmare a importurilor de bunuri;
c) încasări din venituri aferente factorilor de producţie care au părăsit ţara;
d) poziţii financiare reprezentând creşteri ale activelor externe ale ţării.

26. Balanţa de plăţi externe înregistrează la pasiv:


a) poziţii financiare reprezentând reduceri ale activelor externe;
b) reducerea resurselor ca urmare a achiziţiei de servicii;
c) poziţii financiare reprezentând reducerea pasivelor externe.

27. Balanţa de plăţi externe poate fi:


a) excedentară;
b) echilibrată;
c) cu sold nul;
d) deficitară.

89
28. Factorii endogeni ce determină dezechilibrul balanţei de plăţi sunt:
a) micşorarea intrărilor în valută ca urmare a fluctuaţiilor cursului de schimb
valutar;
b) reducerea exportului determinată de calamităţi naturale sau de evenimente
fortuite;
c) creşterea importurilor;
d) reducerea calităţii producţiei pentru export;
e) restricţii cantitative şi creşterea taxelor vamale sau de altă natură în ţările
importatoare.

29. Factorii exogeni ce determină dezechilibre ale balanţei de plăţi sunt:


a) reducerea deliberată a unor exporturi în scopul industrializării pieţei interne;
b) dereglarea preţurilor mondiale pentru produsele cu pondere mare în structura
exportului şi importului;
c) reducerea calităţii produselor pentru export;
d) influenţa factorilor psihologici şi a mişcărilor speculative de bursă ce
afectează situaţia valutei naţionale şi corelaţia dintre preţurile interne şi cele
externe.

30. Modalităţile prin care se poate echilibra o balanţă de plăţi externe sunt:
a) sprijinirea politicii de investiţii;
b) achiziţionarea de aur şi alte metale preţioase;
c) obţinerea de credite de la organismele financiare internaţionale;
d) atragerea de credite guvernamentale,
e) sistarea emisiunii de obligaţiuni;
f) primirea de ajutoare financiare sau materiale;
g) încurajarea importurilor în scopul creşterii veniturilor în valută convertibilă.

31. Balanţa de creanţe şi angajamente externe exprimă:


a) stocul de active şi pasive financiare externe existente la un moment dat în
relaţiile cu nerezidenţii;
b) stocul de creanţe şi angajamente financiare ale economiei la un moment dat;
c) poziţia investiţională internaţională a unei ţări.

32. Fiecare componentă a balanţei de creanţe şi angajamente este reflectată prin:


a) poziţia la începutul anului şi la sfârşitul anului;
b) soldul debitor sau creditor;
c) tranzacţiile în timpul anului;
d) efectele schimbărilor de preţ;
e) deficitul bugetar;
f) efectul modificării cursului de schimb;
g) subvenţiile şi stimulentele acordate.

33. Tratatele comerciale sunt convenţii internaţionale care reglementează:


a) schimburile de mărfuri între două sau mai multe state;
b) tratatele de comerţ şi navigaţie;
c) problemele ce derivă din schimburile de mărfuri;
d) avantajele pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc.

90
34. Convenţiile care reglementează transportul internaţional de mărfuri pe cale maritimă şi
fluvială poartă numele de:
a) tratate comerciale;
b) clauze esenţiale;
c) tratate de comerţ şi navigaţie;
d) acorduri comerciale.

35. Clauzele esenţiale care stau la baza relaţiilor economice dintre state sunt:
a) clauza naţiunii celei mai favorizate;
b) clauza necondiţionată;
c) clauza regimului naţional;
d) clauza regiunii slab dezvoltate.

36. Avantajele oferite de clauza naţiunii celei mai favorizate sunt.


a) avantaje în perceperea taxelor vamale la import, export şi tranzit;
b) acordă persoanelor fizice sau juridice ale unui stat semnatar drepturi şi
obligaţii în materie economică;
c) facilitează eliberarea licenţelor de import-export, tranzitului de mărfuri,
navigaţiei maritime şi fluviale.

37. Forma condiţionată a clauzei naţiunii celei mai favorizate presupune:


a) obligaţia părţilor contractuale de a extinde automat şi gratuit altor state
semnatare ale tratatului avantaje şi privilegii;
b) obligaţia părţilor contractuale de a-şi asuma reciproc, fără compensaţii, toate
avantajele şi privilegiile acordate de ele ţărilor terţe în domeniul relaţiilor
comerciale.

38. Clauza regimului naţional prevede:


a) obligaţia părţilor de a acorda persoanelor fizice sau juridice ale unui stat
semnatar acele drepturi şi obligaţii în materie economică ca şi naţionalilor;
b) eliberarea licenţelor de import-export, tranzitului maritim, navigaţiei maritime
şi fluviale,
c) acelaşi regim fiscal, condiţii de folosire a mijloacelor de transport, a
depozitelor, a instalaţiilor portuare de care beneficiază naţionalii unui stat
semnatar, pentru persoanele fizice şi juridice ale altui stat semnatar.

39. Clauza naţiunii celei mai favorizate poate avea mai multe forme:
a) necondiţionată;
b) simpla trimitere la art. 1. din GATT;
c) condiţionată;
d) negativă;
e) pozitivă.

40. Alianţele competitive sunt:


a) reţele complexe de comunicaţii care se stabilesc între firme în vederea
realizării unor obiective lucrative în domeniile marketingului, comercializării,
cercetării şi dezvoltării etc.;

91
b) operaţiuni de vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii între părţi aparţinând
unor ţări diferite;
c) comunităţi durabile de interese în domeniul producţiei, al transferului de
tehnologie, al marketingului şi comercializării.

41. Principalele raţiuni ale alianţelor competitive constau în:


a) complementaritatea tehnologică;
b) convergenţa de interese;
c) sporirea poziţiei competitive prin acţiune comună;
d) interesele comune ale părţilor.

42. Alianţele competitive urmăresc realizarea unor obiective pe termen lung cum ar fi:
a) creşterea competitivităţii internaţionale;
b) crearea unei comunităţi durabile de interese în domeniul producţiei;
c) depăşirea unor obstacole de politică comercială;
d) lupta de concurenţă.

43. Cooperarea industrială presupune crearea comunităţii durabile de interese în domeniul:


a) producţiei;
b) transferului de tehnologie;
c) marketingului;
d) comercializării.

44. Principalele caracteristici ale cooperării industriale sunt:


a) centrul operaţiunilor este situat în domeniul producţiei;
b) spiritul de conlucrare domină relaţiile dintre parteneri;
c) poate fi privită ca o conlucrare în management;
d) are un regim normativ specific şi o bază juridică distinctă.

45. Producţia sub licenţă:


a) este operaţiunea prin care o firmă dobândeşte, contra plăţii unui preţ, dreptul
de a utiliza cunoştinţele tehnice brevetate ale unei alte firme;
b) constă în acordarea cu titlu gratuit, a dreptului de utilizare a unei tehnologii
de produs.

46. Licenţierea prezintă următoarele caracteristici principale:


a) este o formă a transferului de tehnologie;
b) este un mijloc de valorificare a unor drepturi de proprietate industrială;
c) este o formă de cooperare industrială;
d) presupune colaborare în producţie şi comercializare;
e) este o modalitate de internaţionalizare a afacerilor firmei;
f) presupune un risc scăzut.

47. Obligaţiile principale ale licenţiatorului sunt:


a) obligaţia de remitere;
b) obligaţia de garanţie,
c) obligaţia de a exploata licenţa.

92
48. Obligaţiile licenţiatului sunt:
a) obligaţia de a exploata licenţa;
b) obligaţia de remitere;
c) obligaţia de plată a preţului stabilit prin contract.

49. Din punct de vedere a întinderii obligaţiilor cesionarului, contractele de licenţă se împart
în:
a) licenţă pentru tehnologia curentă;
b) know-how;
c) licenţe grupate;
d) licenţă pentru tehnologia curentă şi viitoare.

50. În contractul de licenţă obiectul transferului se prezintă sub forma unui pachet care
cuprinde mai multe elemente:
a) brevete, mărci de fabrică/comerţ, drepturi de autor;
b) specificaţii de produs şi proces;
c) proceduri de control a calităţii;
d) programe de producţie şi manuale de instrucţiuni;
e) programe de formare tehnică şi profesională.

51. Know-how-ul reprezintă ansamblul cunoştinţelor tehnice:


a) brevetabile;
b) nebrevetabile.

52. Principalele abuzuri în licenţierea internaţională sunt:


a) obligaţia de garanţie, privind existenţa şi validitatea dreptului transmis;
b) clauza achiziţionărilor legate;
c) licenţele grupate;
d) nivelul ridicat al preţurilor;
e) durata îndelungată a plăţii către cesionat.

53. Franşizarea reprezintă:


a) transferul dreptului de folosinţă a unor mărci de fabrică şi plata preţului
corespunzător;
b) un aranjament comercial prin care cedentul acordă beneficiarului permisiunea
de a se folosi în afaceri de drepturi intelectuale şi materiale aparţinând
cedentului.

54. Franşiza pe produs se aplică în:


a) relaţiile dintre mai mulţi producători;
b) relaţiile dintre producător şi detailist;
c) relaţiile dintre producător şi angrosist;
d) variante combinate.

55. În a doua generaţie se include:


a) franşiza pe produs;
b) franşizarea formulei de afaceri.

93
56. În cazul operaţiunii de franşizare cedentul asigură beneficiarului:
a) posibilitatea de a desfăşura activităţi lucrative sub numele său;
b) asistenţă tehnică, materială şi, uneori, financiară în timpul derulării acesteia;
c) asistenţă tehnică, materială şi, uneori, financiară atât înaintea angajării
afacerii, cât şi în timpul derulării acesteia.

57. În operaţiunea de franşizare:


a) cedentul are drept de control asupra modului în care beneficiarul derulează
afacerile,
b) beneficiarul este proprietarul afacerii;
c) beneficiarul foloseşte propriul capital;
d) beneficiarul produce componente care urmează să fie integrate în produsul
finit.

58. Franchising-ul:
a) este o formă a transferului de tehnologie;
b) este o formă de valorificare a drepturilor de proprietate intelectuală;
c) este o firmă de cooperare industrială;
d) este o formă de distribuţie internaţională;
e) este o formă de alianţă competitivă.

59. Deosebirile dintre subproducţie şi coproducţie ţin, în principal, de:


a) gradul de complexitate tehnică a activităţii;
b) natura raporturilor dintre părţi;
c) mecanismul operaţiunilor;
d) obiectul activităţii;
e) orizontul temporal al operaţiunilor.

60. Coproducţia reprezintă o formă de cooperare industrială care presupune:


a) un grad ridicat de complexitate tehnică a activităţii;
b) un grad ridicat de complementaritate a potenţialului partenerilor;
c) fabricarea de către unul din parteneri a unor produse finite identice cu cele ale
celuilalt partener.

61. Coproducţia organică:


a) se bazează pe o specializare de tip organologic;
b) reprezintă înţelegerea dintre două firme din ţări diferite de a fabrica
independent, sub aspect tehnic, anumite subansamble şi de a – şi livra
elementele fabricate pentru a se efectua asamblarea în vederea obţinerii
produsului finit;
c) are ca obiect un bun imobil,
d) are ca obiect un bun mobil.

62. “Programul comun de producţie”:


a) este o formă de cooperare internaţională prin care o firmă produce pentru o
altă firmă un produs finit;
b) reprezintă înţelegerea dintre agenţii economici din ţări diferite privind
partajarea gamei de produse;

94
c) are o aplicare largă în industria chimică, farmaceutică, a mijloacelor de
transport etc.;
d) are la bază diviziunea internaţională a muncii intra-ramură.

63. Printre avantajele coproducţiei pot fi amintite:


a) potenţează eforturile partenerilor;
b) asigură o implicare redusă cu resurse şi risc scăzut;
c) asigură acces pe pieţe externe dificil de penetrat;
d) asigură creşterea nivelului calitativ al produselor rezultate;
e) are un caracter stabil şi durabil,
f) nu afectează autonomia părţilor contractante.

64. Subproducţia:
a) reprezintă înţelegerea dintre firme din ţări diferite privind partajarea gamei de
produse;
b) este o formă de cooperare internaţională între două firme prin care firma
secundară (ordonator) se angajează să producă pentru cealaltă firmă un produs
finit sau componente, piese, subansamble ce urmează să fie încorporate în
produsul finit;
c) se mai numeşte şi subcontractare.

65. Subproducţia are ca variante de bază:


a) subproducţia de capacitate;
b) producerea de subansamble;
c) realizarea de produse finite;
d) subproducţia de specialitate.

66. În cazul subproducţiei de capacitate:


a) subcontractantul realizează produse finite identice cu cele realizate de
ordonator;
b) ordonatorul desface produsele realizate de subcontractant sub marcă proprie;
c) ordonatorul poate satisface cu promptitudine cererea;
d) structurile întreprinderilor se simplifică.

67. În cazul subproducţiei de specialitate:


a) are loc fabricarea de către subcontractanţi a unor produse finite identice cu
cele realizate de ordonator;
b) subproducătorii realizează un subansamblu, piesă, component etc. În care sunt
specializaţi;
c) ordonatorul realizează produsul finit,

68. Subproducţia de specialitate:


a) este o formă de cooperare structurală;
b) scuteşte ordonatorul de o organiza stocarea de sub produse şi piese;
c) este un mijloc de simplificare a structurii întreprinderilor;
d) contribuie la sporirea exportului unor produse manufacturate şi la obţinerea de
valută;
e) nu afectează autonomia părţilor contractante.

95
69. Cooperarea prin societăţi mixte prezintă următoarele caracteristici:
a) înlătură dificultăţile pe care la ridică cerinţele lărgirii capacităţilor de
producţie cărora întreprinderile mici şi mijlocii trebuie să le facă faţă;
b) relaţiile dintre părţi sunt de lungă durată;
c) presupune un grad ridicat de complementaritate a potenţialului partenerilor;
d) are un caracter organic;
e) are un caracter complex şi evolutiv;
f) se poate referi la acţiuni de marketing şi comercializare;
g) se axează doar pe activităţi productive.

70. Cooperarea prin societăţi mixte:


a) reprezintă o cale avantajoasă a transferului de tehnologie;
b) are un caracter periodic;
c) este un mijloc eficient de acces la noi resurse;
d) oferă posibilitatea penetrării unor pieţe externe.

71. Societăţile mixte se pot constitui în următoarele domenii:


a) cercetare-dezvoltare;
b) explorarea şi exploatarea resurselor naturale;
c) construcţii;
d) engineering;
e) producţie;
f) comercializare;
g) servicii.

72. Realizarea operaţiunilor de finanţare internaţională presupune următoarele stadii:


a) acumularea de către cadrul instituţional al pieţei financiare de fonduri de pe
pieţele naţionale;
b) evaluarea internaţională a fondurilor atrase;
c) dirijarea fondurilor pe destinaţii.

73. Investiţiile internaţionale directe au drept scop:


a) sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare;
b) cumpărarea de titluri de valoare de pe piaţa secundară;
c) realizarea unor obiective economice importante.

74. Investiţiile internaţionale directe se realizează în mai multe etape:


a) etapa de luare a deciziei de investiţie;
b) etapa pregătitoare, de infirmare şi realizare a documentaţiilor necesare;
c) etapa de execuţie propriu-zisă;
d) etapa de exploatare propriu-zisă;
e) etapa de lichidare a investiţiei.

75. Plasamentul internaţional de titluri:


a) oferă emitentului de titluri posibilitatea de a obţine fonduri băneşti foarte mari;
b) se face pe o piaţă financiară naţională;
c) se face pe o piaţă financiară internaţională.

96
76. Ajutorul financiar internaţional se concretizează sub forma:
a) ajutorului de dezvoltare;
b) finanţărilor definitive,
c) creditelor pe termen lung;
d) donaţiilor;
e) ajutoarelor materiale sau/şi a sumelor virate prin mijloace de plată
internaţională.

77. În funcţie de obiectul de creditare, pe piaţa internaţională. Creditele se clasifică în:


a) credite pentru operaţiuni de import-export;
b) credite de export;
c) credite bancare;
d) credite pentru nevoi de balanţă;
e) credite interguvernamentale.

78. Creditul furnizor:


a) este un credit bancar acordat de o bancă din ţara exportatorului direct
importatorului;
b) este un credit acordat de un exportator importatorului, prin livrarea de marfă.

79. Creditul de scont:


a) se acordă în cazurile în care este necesară crearea anumitor depozite bancare;
b) este acordat pe termen scurt, pentru acoperirea unor cecuri;
c) este creditul obţinu de la bănci prin scontarea efectelor de comerţ.

80. Creditul acordat clienţilor care au contractat împrumuturi pe piaţa internaţională, iar la
data scadenţei nu au suficiente mijloace de returnare a acestuia este:
a) credit de scont;
b) credit de cont curent;
c) credit de rambursare;
d) credit pentru constituirea de depozite.

81. Valutele sunt:


a) monede naţionale;
b) mijloace de plată;
c) unităţi de cont;
d) monede internaţionale.

82. Monedele care se schimbă liber contra altor monede naţionale sau internaţionale sunt:
a) valute convertibile;
b) valute transferabile;
c) valute liber-utilizabile.

83. Unele valute puternice emise de ţări cu economie dezvoltată pot juca rolul de:
a) valute convertibile;
b) valute de rezervă.

97
84. Condiţiile pe care o monedă trebuie să le îndeplinească pentru a servi drept valută de
rezervă sunt:
a) să joace un rol important în operaţiunile financiar-valutare internaţionale;
b) să fie convertibilă:
c) să se bucure de stabilitate pe termen lung.

85. Monedele internaţionale sunt:


a) monede liber-convertibile;
b) unităţi de cont emise de organisme financiare internaţionale.

86. Drepturile Speciale de Tragere:


a) sunt unităţi de cont emise de Fondul Monetar Internaţional;
b) sunt unităţi de cont emise de Banca Mondială;
c) pot fi folosite ca mijloace directe de plată;
d) pot prelua funcţiile unei monede de rezervă;
e) pot circula nelimitat;
f) au o valoare bazată pe metoda “coşului valutar”,
g) au un curs valutar relativ instabil.

87. Alocările de D.S.T.:


a) se fac, în principiu, la 5 ani;
b) au caracter gratuit;
c) pot fi folosite de fiecare stat membru în diverse tipuri de operaţiuni pentru a
obţine alte valute;
d) sunt rambursabile.

88. EURO:
a) este o monedă emisă în cadrul Sistemului Monetar Internaţional;
b) circulă efectiv pe piaţă din 2002;
c) îşi stabileşte valoarea pe baza unui “coş valutar” format din 11 monede.

89. Plata contra factură:


a) se utilizează pentru tranzacţiile de mare valoare;
b) se utilizează în relaţiile dintre firmele aparţinând aceluiaşi grup;
c) presupune trimiterea facturii de către exportator direct cumpărătorului.

90. Plata la predarea mărfii:


a) se utilizează pentru tranzacţii de valoare redusă;
b) presupune implicarea firmei de transport, care va preda marfa destinatarului
numai contra plăţii în numerar sau cec;
c) nu implică riscuri.

91. Acreditivul documentar;


a) se foloseşte atunci când perioada dintre momentul în care vânzătorul a
expediat marfa şi momentul în care cumpărătorul poate dispune de ea este
destul de redusă;
b) se foloseşte atunci când părţile contractante sunt în imposibilitatea de a culege
informaţii precise asupra posibilităţii şi solvabilităţii lor;

98
c) implică o a treia parte – o bancă, care se angajează să plătească, independent
de solvabilitatea cumpărătorului;
d) presupune că banca implicată efectuează plata fără prezentarea documentelor.

92. Incasso-ul documentar:


a) se foloseşte numai dacă vânzătorul şi cumpărătorul au încredere unul în
celălalt;
b) presupune implicarea unor bănci care gestionează documentele şi se angajează
la plată;
c) presupune că documentele de livrare sunt remise spre încasare de către banca
expeditorului, băncii importatorului;
d) are un caracter revocabil până la executare.

93. Ordinul de plată:


a) este o dispoziţie dată de o bancă altei bănci de a plăti unui beneficiar o sumă
de bani care acoperă obligaţii ale debitorului faţă de creditor;
b) se poate folosi atunci când partenerii nu se cunosc;
c) are un caracter revocabil până la executare.

94. Garanţia bancară:


a) este o obligaţie revocabilă de plată a cumpărătorului;
b) reprezintă un angajament separat şi independent de datoria ordonatorului;
c) presupune ca banca să plătească la prima cerere numai dacă au fost îndeplinite
condiţiile din scrisoarea de garanţie.

95. Scrisorile de credit;


a) sunt variante ale incasso-ului documentar;
b) se utilizează mai ales în ţările de influenţă anglo-saxonă;
c) presupun angajamentul irevocabil al băncii emitente faţă de exportator de a
onora cambiile trase asupra ei;
d) angajamentul de plată al băncii este independent de prezentarea documentelor
care atestă expedierea mărfii.

96. Eurovalutele:
a) sunt monede naţionale ale statelor din Europa;
b) reprezintă orice disponibilitate în bănci care funcţionează în afara teritoriului
statului emitent al monedei respective;
c) participă la operaţiuni comerciale în care nici una din părţile contractante nu
este rezident al ţării emitente.

97. Operaţiunile în eurovalute pot prezenta următoarele avantaje:


a) depunătorul de eurovalute în eurobănci evită restricţiile impuse de autorităţile
emitente ale valutei respective;
b) depunerile se pot face în cele mai convenabile bănci;
c) dobânda la depozitele în eurovalute este mai mică decât la depozitele în
valute.

99
98. Eurocreditele:
a) sunt acordate de un consorţiu de bănci;
b) au scadenţe între 10 – 20 ani;
c) presupun existenţă unei bănci coordonatoare din altă ţară decât cea a
beneficiarului;
d) poartă o dobândă bazată pe LIBOR;
e) implică formarea unui nucleu al consorţiului, membrii lui asumându-şi
obligaţia de a asigura o anumită cotă parte din valoarea totală a creditului.

99. Datoria externă:


a) are efect amplificator, generat de utilizarea resurselor externe atrase;
b) are efect limitativ, produs de diminuarea resurselor interne;
c) este, prin ea însăşi, un fenomen negativ.

100. Indicatorii utilizaţi în cercetarea procesului de îndatorare externă sunt:


a) gradul de îndatorare externă (limita critică se consideră a fi 50%);
b) rata serviciului datoriei externe;
c) gardul de acoperire a plăţilor prin încasări.

101. Ţările care aderă la F. M. I. au, printre altele, următoarele obligaţii:


a) eliminarea parţială a restricţiilor asupra efectuării de plăţi valutare;
b) renunţarea la practici monetare discriminatorii;
c) convertirea, la cerere, a sumelor în moneda proprie, deţinute de late state;
d) furnizarea de date economice şi financiare necesare pentru operaţiunile FMI.

102. Resursele financiare ale FMI sunt formate din:


a) cotele de participare ale ţărilor membre (50% în DST, 50% în monedă
naţională);
b) creditele acordate de unele ţări industrializate;
c) creditele acordate de unele ţări arabe, membre OPEC;
d) investiţiile proprii;
e) dobânzile percepute pentru împrumuturile acordate.

103. Sistemul de creditare al FMI:


a) are ca principal scop finanţarea investiţiilor în ţările dezvoltate;
b) se bazează pe sistemul tragerilor;
c) permite ţării solicitante să cumpere de la FMI anumite cantităţi de monede ale
ţărilor membre sau DST care vor fi “răscumpărate” la scadenţă;
d) permite ţărilor membre să obţină un volum total de credite de până la 10 ori
cota de participare.

104. Cotele subscrise de ţările membre la BIRD:


a) sunt stabilite în funcţie de PIB, rezervele monetare şi alţi indicatori care
caracterizează nivelul de dezvoltare economică şi financiară a fiecărei ţări
membre;
b) sunt vărsate în proporţie de 10%;
c) include o tranşă de 1% în aur sau dolari SUA, liberi utilizabili de către bancă
pentru acordarea de împrumuturi.

100
105. Creditele acordate de BIRD:
a) sprijină reconstrucţia şi progresul ţărilor în curs de dezvoltare;
b) au scadenţe de până la 20 de ani;
c) depind de cota de participare la capitalul social;
d) se acordă pe bază de proiecte.

106. Globalizarea economiei şi a producţiei are la bază următoarele fenomene:


a) disproporţia dintre acumulările de capital lichid şi nevoia de astfel de capital;
b) progresul informaticii, al comunicaţiilor şi transporturilor care fac posibile
cele mai sofisticate combinaţii de activităţi productive şi de servicii;
c) reducerea barierelor naturale şi artificiale în calea fluxurilor internaţionale de
mărfuri şi servicii, de capital şi de ştiinţă.

107. Evoluţia economiei mondiale se poate caracteriza prin:


a) creşterea producţiei materiale şi diversificarea structurii acesteia în care statele
dezvoltate deţin ponderea principală, ritmurile cele mai mari şi nivelul
tehnologic cel mai înalt;
b) intensificarea mişcărilor de capital în circuitul economic internaţional;
c) tendinţa unei creşteri necontrolate a populaţiei;
d) apariţia unor crize mondiale de resurse;
e) intensificarea rolului unor organizaţii internaţionale;
f) decuplarea producţiei materiale de forţa de muncă.

108. Mutaţiile substanţiale ce au loc în structura economiei mondiale sunt:


a) decuplarea economiei produselor secundare de economia produselor primare;
b) adâncirea şi creşterea complexităţii fenomenului de interdependenţă
internaţională;
c) decuplarea producţiei materiale de forţa de muncă;
d) trecerea la lanţul de distribuţie şi la bursele de mărfuri în locul pieţelor
tradiţionale;
e) intensificarea mişcărilor de capital în circuitul economic internaţional.

109. Investiţiile străine directe se definesc ca:


a) transferul unui “pachet industrial” ce permit investitorului să exercite dreptul
de control asupra investiţiei;
b) proprietatea unui rezident străin asupra unor active (mijloace fixe) cu scopul
de a controla folosirea acestor active;
c) participarea directă la conducerea şi organizarea producţiei activelor în care s-
a investit, a investitorului.

110. Modalităţile concrete prin care nu agent economic poate realiza o investiţie cu
componentă internaţională sunt:
a) achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă;
b) cumpărarea de acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o altă firmă din altă
ţară;
c) crearea unor societăţi mixte;
d) încheierea unui contract internaţional de leasing cu componenta investiţională.

101
111. Investitorii străini participanţi la investiţiile comune pot fi:
a) investitori strategici;
b) investitori de portofoliu;
c) investitori majoritari;
d) investitori de control.

112. Afluxul de investiţii străine directe în statele foste socialiste se caracterizează prin;
a) cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni sau depunerea de bani la
instituţii financiare internaţionale;
b) ireversibilitatea tranziţiei spre economia de piaţă;
c) crearea unor politici de liberalizare a investiţiilor străine de capital;
d) accesul la piaţa de capital;
e) existenţa unui sistem de facilităţi pentru investitorii străini.

113. Avantajele competitive ale economiei româneşti sunt:


a) dimensiunea pieţei interne;
b) accesul pe pieţele de export;
c) percepţia externă a climatului intern de afaceri;
d) forţa de muncă;
e) accesibilitatea resurselor naturale.

114. Factorii care descurajează investiţiile străine în România sunt:


a) percepţia externă a climatului intern de afaceri;
b) accesul pe pieţele de export;
c) disfuncţionalităţi ale cadrului legislativ;
d) condiţiile de operare pe piaţa locală.

115. Principalele disfuncţionalităţi la nivel economic în condiţiile de operare pe piaţa locală


au fost generate de:
a) lipsa unei infrastructuri adecvate: comunicaţii, transporturi, telecomunicaţii;
b) lipsa spaţiilor pentru birouri şi locuinţe pentru personalul străin;
c) elaborarea şi aplicarea în practică a unei politici guvernamentale coerente de
promovare investiţională;
d) atitudinea negativă a conducerii societăţilor cu capital de stat faţă de
participarea capitalului străin, în special în sfera comerţului şi turismului;
e) aplicarea unor tarife diferenţiate investitorilor străini la hoteluri, în transportul
aerian etc.

116. Principalele direcţii în care este necesar să se acţioneze în vederea promovării


investiţiilor străine sunt:
a) elaborarea şi aplicarea în practică a unei politici guvernamentale coerente de
promovare investiţională;
b) monopolizarea de către unele ministere, departamente şi alte instituţii a
activităţii de constituire de societăţi cu capital străin pentru unităţile din
subordine, contrar prevederilor legii;
c) consolidarea şi dezvoltarea cadrului instituţional ce circumscrie activitatea de
promovare a investiţiilor străine în România;

102
d) completarea şi îmbunătăţirea cadrului juridic, specific şi general, care să
răspundă exigenţelor unei economii de piaţă.

117. Efectul indirect al activităţii întreprinderilor multinaţionale se reflectă în:


a) comenzile transmise întreprinderilor naţionale;
b) reducerea taxelor şi a impozitelor aferente importurilor;
c) crearea de noi locuri de muncă;
d) încurajează industria orizontală.

118. Investiţiile întreprinderilor multinaţionale au ca obiective:


a) extinderea pieţelor interne;
b) creşterea exporturilor;
c) atragerea forţei de muncă ieftine;
d) utilizarea în industrie a tehnologiei de vârf.

119. Contribuţia investiţiilor străine directe la creşterea economică în ţările în curs de


dezvoltare derivă din:
a) rolul întreprinderilor multinaţionale în economia mondială;
b) evoluţiile ce prefigurează schimbări rapide în creşterea economică mondială;
c) independenţa ţărilor în curs de dezvoltare în privinţa tehnologiilor, pregătirea
şi calificarea forţei de muncă.

120. Întreprinderile multinaţionale influenţează comportamentul de economisiri individuale


prin:
a) crearea de noi locuri de muncă;
b) salarii mai mari decât la întreprinderile locale;
c) venituri mai mari ale furnizorilor locali;
d) scutiri de la plata taxelor şi impozitelor.

121. Întreprinderile multinaţionale influenţează volumul economiilor prin următoarele


instrumente instituţionale:
a) depozite directe în conturi de economii;
b) calificarea forţei de muncă;
c) planuri de pensii;
d) stimulente salariale pentru contractarea de asigurări.

122. Prezenţa întreprinderilor multinaţionale în diverse activităţi are următoarele avantaje:


a) atrage finanţările băncilor mondiale;
b) stabileşte legături cu economia în care se plasează;
c) facilitează accesul pe pieţelor locale sau externe;
d) transferă cunoştinţe, pregătire şi asistenţă tehnică şi financiară;
e) furnizează resurse ce pot fi folosite în alte sectoare de producţie din ţara
gazdă.

123. Efectul direct al investiţiilor străine directe în ţările în curs de dezvoltare se realizează
prin:
a) contribuţia la o productivitate mai ridicată a factorilor;
b) schimbarea structurii produselor pentru piaţa internă şi pentru export;

103
c) colaborarea cu instituţiile de cercetare locale;
d) introducerea inovaţiilor organizatorice şi practicilor manageriale performante;
e) efectele stimulatoare şi concurenţiale ale prezenţei filialelor unor întreprinderi
multinaţionale.

124. Efectele indirecte ale investiţiilor străine directe în ţările în curs de dezvoltare se
realizează prin:
a) colaborarea cu instituţiile de cercetare locale;
b) contribuţia la o productivitate mai ridicată a factorilor;
c) efectele stimulatoare şi concurenţiale ale prezenţei filialelor unor întreprinderi
multinaţionale;
d) transferul de tehnologii;
e) angajarea şi pregătirea personalului local.

125. Avantajele locale ale amplasării activităţilor de cercetare-dezvoltare în ţările în curs de


dezvoltare sunt:
a) disponibilitatea unor condiţii de cercetare şi a oamenilor de ştiinţă;
b) transferul de tehnologii;
c) strategiile globale ale multinaţionalelor

126. Cadrul naţional este condiţionat prin intermediul politicilor publice cu privire la:
a) infrastructura fizică;
b) dezvoltarea resurselor umane;
c) disponibilitatea unor condiţii de cercetare şi a oamenilor de ştiinţă;
d) tehnologia şi investiţiile străine directe;
e) comerţul internaţional, factorul preţ, capitalul de investiţii, subvenţiile.

127. Formele de participare ale instituţiilor multinaţionale la învăţământ, în pregătirea


managerială şi tehnică se materializează prin:
a) introducerea unor noi valori în comportamentul economic şi accesul la
informaţii;
b) acordă burse de studii la diferite universităţi;
c) organizează programe de pregătire proprii sau chiar centre de pregătire;
d) factorul preţ, capitalul de investiţii, subvenţiile.

128. Contribuţia investiţiilor străine directe asupra economiilor în tranziţie se


materializează prin:
a) reforma economică a unor întreprinderi industriale locale;
b) Europa Occidentală a contribuit la restabilirea relaţiilor comerciale cu Europa
Centrală;
c) dezvoltarea comerţului internaţional al ţărilor gazdă;
d) rolul schimburilor comerciale în promovarea creşterii economice, cât şi prin
stimularea procesului de ajustare;
e) dezvoltarea resurselor umane şi a pregătirii profesionale.

129. În ţările cu economie în tranziţie impactul direct al întreprinderilor multinaţionale se


situează în:
a) sistemul financiar-bancar şi piaţa de capital;

104
b) reorientarea cadrului legislativ;
c) sistemul de distribuţie;
d) promovarea comerţului exterior.

130. Întreprinderile multinaţionale participă direct la procesul de privatizare din ţările în


tranziţie prin:
a) mijloace financiare substanţiale la cumpărarea întreprinderilor de stat;
b) contribuie la reducerea decalajului între rata de economisiri şi rata de
investiţii;
c) încurajează iniţiativa particulară.

131. Întreprinderile multinaţionale participă indirect la procesul de privatizare din ţările în


tranziţie prin:
a) încurajează iniţiativa particulară;
b) contribuie la reducerea decalajului între rata de economisiri şi rata de
investiţii;
c) efectul demonstrativ şi prin relaţiile pe care le dezvoltă în economie.

105
RĂSPUNSURILE TESTELOR DE CONTROL ŞI AUTOEVALUARE

CAPITOLUL 1.

1. a-adevărat
b-adevărat
c-adevărat

2. a, b, c, d

3. b, c, d

4. a, c, d

5. a, b, d, e

6. b, c, d

7. b, d

8. Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele
lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi
locul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.

9. Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:


a) condiţiile naturale;
b) mărimea teritoriului;
c) mărimea populaţiei;
d) nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare;
e) tradiţiile economice;
f) factorii extraeconomici(războaiele, asuprirea colonială, menţinerea
unor puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice ).

10. În timp ce balanţa de plăţi cuprinde fluxurile efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi
de-a lungul unui an la valoarea de piaţă din momentul schimbului, poziţia investiţională
internaţională a ţării exprimă, pe lângă efectul anual al variaţiei preţurilor şi al
modificării cursului de schimb, ca şi cel al altor ajustări asupra valorii creanţelor şi/sau a
obligaţiilor angajate faţă de străinătate.

CAPITOLUL 2
1. a, c, e, f

2. a-fals; b-adevărat; c-fals; d-adevărat; e-adevărat

3. a, b

106
4. b, c, d, e, f

5. Comerţul internaţional include totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii dintre


două sau mai multe state.

6. Prin export se înţelege vânzarea de bunuri şi servicii aparţinând economiei unei ţări;
prin import se înţelege cumpărarea pentru economia naţională de bunuri şi servicii
din alte ţări.

7. Comerţul invizibil include exportul şi importul de servicii.

8. Cele mai importante teorii clasice care stau la baza derulării schimburilor
internaţionale de mărfuri şi servicii sunt:
a) mercantilismul;
b) teoria avantajului absolut;
c) teoria avantajului relativ;
d) modelul trifactorial;
e) teoria avantajului relativ al factorilor de producţie;
f) teoria ciclului de viaţă al produsului.

9. Teoriile moderne care stau la baza schimburilor economice internaţionale sunt:


a) teoria modernă a firmei;
b) teoria globalizării;
c) alte teorii.

10. Rentabilitatea reprezintă efectul economic direct şi imediat, materializat în beneficiul


inclus în preţul fiecărei tranzacţii.
Efectul economic propagat reprezintă influenţa economică pe care o are fiecare
tranzacţie asupra altor tranzacţii colaterale sau asupra unor necesităţi interdependente,
dintr-un proces sau dintr-o complexitate de procese economice din acelaşi domeniu sau
din domenii colaterale.

CAPITOLUL 3
1. a, , c, d

2. b

3. b, c, e

4. a, b, c, d

5. a, b, c, d

6. Conform definiţiei Comisiei Economice a ONU pentru Europa, cooperarea industrială


cuprinde operaţiuni care depăşesc simpla vânzare-cumpărare de bunuri şi servicii şi
presupune, între părţi aparţinând unor ţări diferite, crearea comunităţii durabile de
interese în domeniul producţiei, al transferului de tehnologie, al marketingului şi
comercializării, în vederea asigurării unor avantaje reciproce pentru parteneri.

107
Conform abordării ONUDI, cooperarea industrială se referă, în sens restrâns, la
conlucrarea în producerea a două sau mai multe produse, în folosirea aceleiaşi tehnologii,
iar în sens larg, la livrările de echipament, construcţia de obiective industriale, acţiuni de
valorificare a resurselor naturale.

7. Cele mai importante forme de alianţe competitive sunt:


a) producţia sub licenţă;
b) distribuţia sub franşiză.

8.Cele mai importante forme de cooperare industrială sunt:


a) coproducţia organică;
b) coproducţia sub forma programului comun de producţie;
c) subproducţia de capacitate;
d) subproducţia de specialitate.

9. După obiectul de activitate, societăţile mixte pot fi grupate în următoarele categorii:


a) societăţi în domeniul cercetării-dezvoltării;
b) societăţi comune în domeniul explorării şi exploatării resurselor naturale;
c) societăţi comune în engineering şi construcţii;
d) societăţi comune în producţie;
e) societăţi comune în comercializare;
f) societăţi comune în servicii.

10. Cele mai importante tipuri de tranzacţii comerciale internaţionale sunt:


a) exportul de obiective industriale;
b) consultanţa şi asistenţa inginerească;
c) licitaţiile internaţionale.

CAPITOLUL 4
1. Relaţiile valutare şi financiare internaţionale sunt raporturile băneşti care se creează
între diferite state ale lumii ca urmare a participării lor la circuitul economic
mondial; ele asigură o anumită distribuire şi chiar redistribuire a produsului mondial
de bunuri şi servicii.
2. a, b, c

3. Finanţarea reprezintă totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi a instrumentelor prin


care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi
economico-sociale. Finanţarea internaţională cuprinde, pe de o parte, formarea unor
fonduri disponibile pe piaţa financiară internaţională, iar pe de altă parte, repartizarea
fondurilor necesare solicitanţilor.

4. Operaţiunile de finanţare internaţională sunt, în principal, următoarele:


– investiţiile internaţionale directe;
– plasamentul internaţional de titluri;
– ajutoarele financiare internaţionale;
– asigurări şi reasigurări;
– cotizaţii la instituţiile financiare internaţionale.
108
5. Piaţa internaţională de credit reprezintă relaţiile de credit pe piaţa mondială dintre
instituţiile financiare naţionale sau internaţionale prin care, pe o parte, se acumulează
fonduri, iar pe de altă parte, se concentrează cereri de credit

6. Creditele utilizate în relaţiile economice internaţionale se clasifică în funcţie de


următoarele criterii:
a) obiectul de creditare;
b) durata creditului;
c) natura creditului;
d) modalitatea de acordare sau primire.

7. Mijloacele de plată internaţională reprezintă totalitatea formelor şi instrumentelor de


plată prin care se poate lichida o obligaţie ce rezultă din operaţiuni comerciale,
tranzacţii financiare sau de credit internaţional.

8. Prin eurovalute se înţelege orice disponibilitate în bănci care funcţionează în afara


statului emitent al monedei respective. Pentru ca o operaţiune comercială să fie
calificată drept operaţiune în eurovalută trebuie îndeplinite două condiţii:
a) valuta utilizată să fie străină faţă de ţara ‘n care se desfăşoară operaţiunea;
b) nici una din părţile contractante să nu fie rezident al ţării emitente a valutei
folosite.

9. Datoria externă are două categorii de efecte:


a) efect amplificator, generat de utilizarea resurselor externe atrase;
b) efect limitativ, produs de diminuarea resurselor interne atât ca urmare a
rambursării creditelor care au generat efectul amplificator, cât şi ca urmare a
plăţii dobânzilor , comisioanelor şi altor speze bancare.

10. Sistemul financiar-valutar internaţional este format din Fondul Monetar Internaţional,
Banca Reglementelor Internaţionale, Banca internaţională de reconstrucţie şi
dezvoltare, Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Precum şi din sistemele
financiar-bancare constituite la nivelul fiecărei ţări membre la unul din organismele
bancare menţionate.

CAPITOLUL 5

1. Evoluţia economiei mondiale poate fi caracterizată, în principal, prin următoarele:


a) creşterea producţiei materiale şi diversificarea structurii acesteia;
b) o creştere necontrolată a populaţiei;
c) apariţia unor crize mondiale de resurse;
d) disproporţia dintre acumulările de capital lichid şi nevoia de astfel de capital;
e) intensificarea rolului unor organizaţii internaţionale;
f) intensificarea proceselor de integrare economică.

2. Investiţiile străine directe se definesc ca “proprietatea unui rezident străin asupra unor
active cu scopul de a controla folosirea acestor active”. Investiţiile străine directe
constau în transferul unui “pachet industrial” în care sunt cuprinse capital, tehnologii,

109
metode de organizare industrială, expertiză managerială, cunoştinţe de marketing etc., ce
permit investitorului să exercite dreptul de control asupra investiţiei.

3. Modalităţile concrete prin care un agent economic poate realiza o investiţie cu


componentă internaţională sunt:
– construirea “pe loc gol” a unei societăţi comerciale sau deschiderea unei filiale a
celei existente într-o altă ţară;
– achiziţionarea unei firme străine sau fuziunea cu o astfel de firmă;
– crearea unor societăţi mixte;
– cumpărarea de acţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o altă firmă din altă ţară;
– cumpărarea de obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă străină;
– acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară sau unui
agent economic străin;
– încheierea unui contract internaţional de leasing cu componentă investiţională.

4. Investitorii străini participanţi la investiţiile comune pot fi clasificaţi în:


– investitori strategici, cu o participare de cel puţin 30% din capitalul social;
– investitori de control, cu o participare de 30% la capitalul social;
– investitor majoritar, cu o participare de minim 51% din capitalul social.

5. În spaţiul economic european România deţine o serie de avantaje competitive, după cum
urmează:
a) dimensiunea pieţei interne;
b) accesul pe pieţele de export;
c) forţa de muncă;
d) cadrul juridic;
e) accesibilitatea resurselor naturale

6. Factorii care descurajează investiţiile străine în România sunt:


a) percepţia externă a climatului intern de afaceri;
b) disfuncţionalităţi ale cadrului legislativ;
c) condiţiile de operare pe piaţa locală.

7. Pentru promovarea investiţiilor străine este necesar să se acţioneze în următoarele


direcţii principale:
a) elaborarea şi aplicarea în practică a unei politici guvernamentale coerente de
promovare investiţională;
b) consolidarea şi dezvoltarea cadrului instituţional ce circumscrie activitatea de
promovare a investiţiilor străine în România;
c) completarea şi îmbunătăţirea cadrului juridic, specific şi general, care să răspundă
exigenţelor unei economii de piaţă.

CAPITOLUL 6
1. a, b, c, d, e, f
2. a, b, c, d, e
3. a, b, c, d, e

110
RĂSPUNSURI TESTE GRILĂ

1) b 2) a, b 3) a, c
4) a, c, d 5) b 6) a, c, d
7) b, c, e 8) a, c 9) a, b, c
10) a, c, d 11) a, c, d, e 12) a, c
13) b 14) a, c, e, f 15) a, c
16) a, c 17) a, c, e 18) a, b, d, e
19) a, c 20) a, d 21) a, d, e
22) a, b, d 23) b, d 24) a, c, d
25) a, c 26) b, c 27) a, b, c, d
28) b, c, d 29) b, d 30) a, c, d, f
31) a, b, c 32) a, c, d, f 33) a, c
34) c 35) a, c 36) a, c
37) b 38) a, c 39) a, b, c, d, e
40) a 41) a, b, c, d 42) a, c, d
43) a, b, c, d 44) a, c, d 45) a
46) a, b, c, d, e 47) a, b 48) a, c
49) a, d 50) a, b, c, d, e 51) b
52) b, c, d, e 53) b 54) b, c, d
55) b 56) a, c 57) a, b, c
58) b, d, e 59) b, c, e 60) a, b
61) a, b, c, d 62) b, c, d 63) a, d, e, f
64) c 65) a, b, c, d 66) a, b, c
67) b, c 68) a, b, c 69) b, d, e, f
70) a, c, d 71) a, b, c, d, e, f, g 72) a, b, c
73) c 74) b, c, d, e 75) a, b, c
76) a, b, c, d, e 77) a, c, d, e 78) b
79) c 80) c 81) a, b
82) a 83) b 84) a, c
85) a, b 86) a, d, f 87) a, b, c
88) b, c 89) b, c 90) a, b
91) b, c 92) a, c 93) a, c
94) b, c 95) b, c 96) b, c
97) a, b 98) a, d, e 99) a, b
100) b 101) b, c, d 102) b, c, d, e
103) b, c 104) a, b, c 105) a, b, d
106) b, c 107) a, c, d, e 108) a, c, d, e
109) a, b, c 110) a, b, c, d 111) a, c, d
112) b, c, d, e 113) a, b, d, e 114) a, c, d
115) a, b, d, e 116) a, c, d 117) a, c, d
118) a, b, d 119) a, b 120) a, b, c
121) a, c, d 122) a, b, c, d, e 123) a, b, d
124) a, c, d 125) a, b, c 126) a, b, d, e
127) b, c 128) a, b, c, d, e 129) a, b, c, d
130) a, b 131) a, c
111
MIC DICŢIONAR DE TERMENI UTILIZAŢI ÎN RELAŢIILE ECONOMICE
INTERNAŢIONALE

• Abordarea Hecksher – Ohlin – teorie a comerţului internaţional


rezultată ca sinteză a două optici majore ale neoclasicilor din perioada interbelică:
a) adaptarea problematicii comerţului internaţional la teoria înzestrării cu factori a
naţiunilor; b) aşezarea pe alte baze teoretice şi metodologice a teoriei ricardiene
cu privire la costurile comparative de producţie.
• Acord de garantare a investiţiilor – înţelegere interstatală prin care se
creează cadrul juridic de protejare reciprocă a investiţiilor efectuate de anumite
persoane(fizice sau juridice)pe teritoriul altor ţări; acesta acorduri pot fi bilaterale
sau multilaterale.
• Acreditiv – document emis de o bancă (emitent), la cererea unui client,
prin care emitentul se angajează să efectueze plata contravalorii unor mărfuri, în
favoarea beneficiarului.
• Acreditiv documentar – document emis de o bancă (emitent) la cererea
unui client, prin care emitentul se angajează să efectueze plata contravalorii unor
mărfuri, în favoarea beneficiarului.
• Alianţe competitive – reţele complexe de comunicaţii care se stabilesc
între firme în vederea realizării unor obiective lucrative în domeniile
marketingului, comercializării, producţiei, cercetării, dezvoltării.
• Asistenţă inginerească – ansamblu de operaţiuni care urmăresc
efectuarea de investiţii în condiţii de maximă eficienţă şi care cuprind totalitatea
activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare care însoţesc realizarea unui
proiect.
• Avantaj comparativ absolut – teorie prin care se fundamentează rolul
comerţului exterior în dezvoltarea economică a ţărilor participante la schimburi;
această teorie presupune că specializarea internaţională a unei ţări are ca efect
obţinerea acelor bunuri reţinute spre a fi produse de ea cu costuri mai mici.
• Avantaj comparativ relativ – teorie potrivit căreia fiecare ţară se
specializează în producerea şi exportul acelor bunuri pe care le fabrică cu costuri
relativ mai scăzute, cu sacrificarea unor şanse mai puţine şi a căror eficienţă este
relativ mai mare, comparativ cu alte ţări.
• Balanţă de creanţe şi angajamente – stocul de active şi pasive
financiare externe existente la un moment dat în relaţiile cu nerezidenţii.
• Balanţă de plăţi externe – tabel statistico-economic care include toate
tranzacţiile de natură financiară sau comercială încheiate cu străinătatea de către
rezidenţii unei ţări; raport periodic între intrările şi ieşirile de mijloace valutare.
• Comerţ internaţional – totalitatea schimburilor de bunuri şi servicii
dintre două sau mai multe state.
• Consultanţă – acordarea de asistenţă în vederea organizării unei
activităţi economice, a perfecţionării conducerii şi a funcţionării unor
întreprinderi ori instituţii prin formularea unor recomandări de ordin economic
sau tehnic.

112
• Cooperare economică internaţională – formă de relaţii economice
internaţionale bi sau multilaterale, care se caracterizează prin complexitatea
fluxurilor pe care le generează (de investiţii, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, de
produse etc.), ca şi prin continuitatea şi stabilitatea acestora
• Coproducţie – formă de cooperare industrială care constă în
înţelegerea dintre două firme din ţări diferite de a fabrica independent, sub aspect
tehnic, anumite subansamble şi de a-şi livra elementele fabricate pentru a se
efectua asamblarea în vederea obţinerii produsului finit.
• Datorie externă – sumă în valută datorată la un moment dat de o ţară
altor ţări şi/sau instituţii financiare internaţionale în baza creditelor primite de stat
şi de întreprinderi private dar cu garanţia statului şi care urmează a fi achitată într-
o perioadă mai mare de un an.
• Diviziunea mondială a muncii – relaţiile care se stabilesc între statele
lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi
locul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
• Drepturi Speciale de Tragere – unitate de cont emisă de FMI
• Eurovalute – orice disponibilitate în bănci care funcţionează în afara
teritoriului statului emitent al monedei respective; valute liber convertibile care se
află în afara controlului autorităţilor monetare din ţara de origine.
• Export – vânzare de bunuri şi servicii aparţinând economiei unei ţări.
• Finanţare – totalitatea mecanismelor, tehnicilor şi instrumentelor prin
care sunt procurate mijloacele băneşti necesare pentru realizarea unor activităţi
economico – sociale, în particular a afacerilor.
• Franşizarea – aranjament comercial prin care o persoană (cedent)
acordă unei alte persoane (beneficiar) permisiunea de a se folosi în afaceri de
drepturi intelectuale şi materiale aparţinând cedentului.
• Garanţie bancară – obligaţie irevocabilă de plată a unei bănci în cazul
neîndeplinirii condiţiilor contractuale de către o terţă parte.
• Import – cumpărarea pentru economia naţională de bunuri şi servicii
din alte ţări
• Incasso documentar – modalitate de plată în care, spre deosebire de
acreditiv, băncile nu se angajează la plată, ele având doar rolul de gestionare a
documentelor.
• Investiţie de portofoliu – achiziţionarea de către investitorii străini de
acţiuni ale unor firme deja existente.
• Investiţii străine directe – investiţii ale unor persoane străine care
achiziţionează active fixe într-o industrie, uzină sau filială internă; sunt
considerate investiţii străine directe şi investiţiile în active financiare care conferă
posesorului lor controlul asupra activităţii firmei.
• Licenţă – autorizarea pe care o acordă o persoană fizică sau juridică
pentru un terţ de a fabrica un produs sau de a se folosi de o marcă de fabrică care
le aparţin şi sunt protejate prin brevet sau ca marcă autorizată; utilizarea de către
un terţ a unui brevet sau marcă înregistrate presupune plata unor sume denumite
redevenţe.
• Licitaţii internaţionale – forme de comercializare pe piaţa mondială a
unor mărfuri specifice, individualizate, în special produse de valoare ridicată,
echipamente, inclusiv obiective economice complexe.
113
• Mercantilism – doctrină economică dominantă în secolele al XVI-lea şi
al XVII-lea conform căreia prosperitatea unei naţiuni este strâns legată de
acumularea unei cantităţi cât mai mari de monedă şi metale preţioase.
• Mijloace de plată internaţionale – totalitatea formelor şi
instrumentelor de plată prin care se poate lichida o obligaţie ce rezultă din
operaţiuni comerciale, tranzacţii financiare sau de credit internaţional.
• Monedă internaţională – monedă cu mare putere liberatorie şi care
circulă în afara graniţelor statului emitent, servind ca mijloc de plată şi de rezervă
pe piaţa internaţională.
• Ordin de plată – dispoziţie dată de o bancă altei bănci, din proprie
iniţiativă sau la cererea unui client, de a plăti o sumă de bani care acoperă
obligaţii ale debitorului faţă de creditor.
• Relaţii valutare şi financiare internaţionale – raporturi băneşti care
se creează între economiile naţionale ca urmare a participării la circuitul
economic mondial.
• Societate mixtă – formă de cooperare (sau de alianţă strategică) prin
care doi sau mai mulţi parteneri din ţări diferite desfăşoară în comun, în cadrul
unei entităţi independente, cu personalitate juridică, activităţi de producţie,
marketing, comercializare etc. prin partajarea beneficiilor şi riscurilor afacerii.
• Specializare internaţională – proces de adaptare şi dezvoltare a
potenţialului economic naţional, a economiei de piaţă internă la cerinţele pieţei
mondiale în vederea valorificării cât mai bune a condiţiilor naturale, a tradiţiilor,
a forţei de muncă şi a capitalurilor din ţara respectivă.
• Subproducţie – formă de cooperare internaţională între o firmă
principală(ordonator) şi o firmă subproducătoare prin care ultima se angajează să
producă pentru cea dintâi, fie un produs finit, fie anumite piese, componente,
subansambluri etc., care urmează să fie încorporate în produsul finit.
• Subproducţie de capacitate – formă de cooperare care presupune
fabricarea de către subcontractanţi a unor produse finite identice cu cele realizate
de ordonator, care preia producţia executantului şi o desface sub marcă proprie.
• Subproducţie de specialitate – formă de cooperare care constă în
înţelegerea dintre un ordonator şi unul sau mai mulţi subproducători în virtutea
căreia ultimul produce un subansamblu, component, reper etc. (în care este
specializat) care urmează să se includă în produsul de bază fabricat de ordonator.
• Tranzacţia – fluxul economic care reflectă crearea, transformarea,
schimbul, transferul sau stingerea unei valori economice şi care presupune
schimbarea de proprietate asupra bunurilor şi/sau drepturilor financiare, prestarea
de servicii sau disponibilizarea de forţă de muncă şi capital.
• Valute convertibile – monede care se schimbă liber, contra unor alte
monede naţionale sau internaţionale.
• Valutele – monede naţionale care au circulaţie, putere de plată şi pot fi
constituite rezervă în alte ţări decât cea emitentă.

114
BIBLIOGRAFIE
1. Albu, Al. – Cooperarea economică internaţională, Ed. Expert, Bucureşti, 1993
2. Alexa, C. – Transporturi şi expediţii internaţionale, Ed. All, Bucureşti, 1995
3. Bran, P. – Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed. Economică,
Bucureşti, 1995
4. Bran, P. – Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1990
5. Ciurel, Violeta – Asigurări şi reasigurări internaţionale, Ed. All, Bucureşti,
1994
6. Denuţa, I. – Relaţii economice internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1999
7. Donciu, F. – Atragerea şi monitorizarea investiţiilor străine directe, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1997
8. Floricel, C. – Relaţii şi tehnici financiar-monetare, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1994
9. Gaftoniuc, Simona – Finanţe internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995
10. Ghibuţiu, A. – Tendinţe în politica comercială a ţărilor vest-europene, Ed.
Politică, Bucureşti, 1976
11. Guyomar, A., Morin, E. – Commerce international, Edition Dalloz-Sirey, 1992
12. Iancu, A. – Tratat de economie, Ed. Economică, Bucureşti, 1993
13. Iordache, S., Lazăr, C. – Curs de economie politică, Ed. Economică, Bucureşti,
1999
14. Kiriţescu, C. – Relaţii financiar-valutare, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1978
15. Krugman, P. R., Obstfeld, M. – Economie internationale, De Boeck Universite,
1992
16. Monod, D. P. – L’action commerciale a l’international, Edition ESKA, Paris,
1994
17. Munteanu, C. – Investiţiile internaţionale, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1995
18. Negriţoiu, M. –Salt înainte. Dezvoltarea şi investiţiile străine directe, Ed. Pro &
Ed. Expert, Bucureşti, 1996
19. Negruş, Mariana – Mijloace şi modalităţi de plată internaţionale, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1986
20. Popa, I. – Bursa, vol. I-II, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1993, 1994
21. Popa, I. – Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
22. Puiu, Al. – Managementul în afacerile economice internaţionale, Ed.
Independenţa economică, Brăila, 1996
23. Ricardo, David – On the principles of Political Economy and Taxation, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1962
24. Smith, Adam – Avuţia naţiunilor, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962
25. Stănescu, N. S. – Decalaje economice ale lumii contemporane, Ed. Ştiinţifică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1980
26. Stoian, I., Dragne, E., Stoian, M. – Comerţ internaţional. Tehnici şi proceduri,
Ed. Caraiman, 1997
27. Sută, N. (coord.) – Comerţ internaţional şi politici comerciale internaţionale,
Ed. All, Bucureşti, 1995
28. Tinbergen, I (coord.) – Restructurarea ordinii internaţionale, Ed. Politică,
Bucureşti, 1978

115