CURSUL NR.

2 – PROTEINE

De reamintit:

Are loc prin procesele de transaminare și dezaminare oxidativă.

II. Transportul amoniacului spre ficat

Degradarea aminoacizilor este un proces care are loc în marea majoritate a țesuturilor,
însă transformarea NH3 în uree are loc numai în ficat. Ca urmare, amoniacul format în țesuturile
extrahepatice trebuie să fie transportat până la ficat. Întrucât NH3 este toxic (în special pentru
țesutul cerebral), acesta nu circulă în formă liberă în sânge (concentrația normală are valori
extrem de scăzute: < 50 µmoli/l), ci încorporat într-o moleculă netoxică – glutamina.
Încorporarea NH3 în molecula glutaminei are loc sub acțiunea glutamin sintetazei,
enzimă ce catalizează o reacție ireversibilă între amoniac și acidul glutamic, ATP-ul fiind utilizat
ca donor de energie pentru formarea legăturii amidice.
Glutamina este eliberată în sânge, unde reprezintă principala formă netoxică de transport
al amoniacului (aceasta explică nivelul său plasmatic semnificativ mai ridicat decât al altor
aminoacizi). Din sânge, glutamina este captată în ficat și rinichi: ambele țesuturi conțin enzima
numită glutaminază, care catalizează îndepărtarea hidrolitică a azotului amidic al glutaminei, cu
formare de amoniac și glutamat.
 Amoniacul astfel eliberat va urma căi diferite în cele două țesuturi:
- în ficat – va fi transformat în uree;
- în rinichi (la nivelul tubilor renali) – NH 3 acceptă un H+ și este eliminat în urină sub
formă de ion de amoniu (NH4+), contribuind astfel la menținerea echilibrului acido-bazic.

O a doua formă de transport al grupărilor amino ale aminoacizilor, în mod particular de

la nivelul musculaturii scheletice spre ficat, este alanina. În mușchi, glucoza este metabolizată
prin glicoliză până la piruvat; acesta va fi transaminat cu acidul glutamic, sub acțiunea TGP,
pentru a forma alanina. Alanina este eliberată în sânge, fiind transportată spre ficat. La nivel
hepatic, alanina este transaminată cu α-cetoglutaratul (sub acțiunea TGP), cu generare de piruvat
și glutamat. Piruvatul va fi utilizat în gluconeogeneză, iar acidul glutamic va elibera gruparea
amino sub formă de NH3 (sub acțiunea glutamat dehidrogenazei), amoniacul fiind ulterior folosit
în sinteza de uree. Procesul descris poartă numele de ciclul glucoză-alanină.

III. UREOGENEZA (CICLUL UREEI)

Ureea reprezintă forma de eliminare din organism a grupărilor amino ale aminoacizilor.
Sinteza ureei are loc exclusiv în ficat și reprezintă modalitatea de detoxifiere a amoniacului prin
transformarea sa într-un compus netoxic, ureea, excretabil pe cale renală.
Sursele atomilor din molecula ureei sunt reprezentate de:

 CO2
 NH3 – acesta provine din:
- catabolismul aminoacizilor în ficat – reacțiile transaminazelor și glutamat
dehidrogenazei;
- hidroliza glutaminei de către glutaminază, cu eliberarea azotului amidic (care provine
din grupările amino ale aminoacizilor din țesuturile extrahepatice);
- acțiunea enzimelor produse de bacteriile intestinale asupra unor compuși azotați din
intestin → amoniacul rezultat astfel ajunge la nivel hepatic pe calea venei porte;
- catabolismul bazelor purinice și pirimidinice.

 Acidul aspartic – furnizează cel de al doilea atom de azot din molecula ureei.
 Ciclul ureei cuprinde 5 reacții, dintre care primele două se desfășoară în mitocondrie, iar
următoarele trei în citoplasmă.

1. Sinteza carbamil fosfatului – are loc sub acțiunea carbamil fosfat sintetazei I (CPS-
I), care catalizează reacția dintre amoniac, CO2 (ce participă sub formă de anion bicarbonat) și 2
molecule de ATP. Acestea din urmă sunt necesare pentru a furniza o grupare fosfat și pentru a
susține energetic reacția de sinteză (carbamil fosfatul reprezintă o formă activată a grupării
carbamil).
În afară de CPS-I mitocondrială, implicată în ciclul ureei, există și CPS-II, localizată în
citoplasmă și implicată în sinteza nucleotidelor pirimidinice.
 2. Formarea citrulinei – are loc prin transferul grupării carbamil activate pe ornitină,
într-o reacție catalizată de ornitin carbamil transferaza (OCT, sau ornitin transcarbamilaza).
Ornitina este un aminoacid ce conține o grupare amino în catena laterală și care nu se găsește în
structura proteinelor, nefiind specificat de codul genetic. Citrulina rezultată este transportată în
citoplasmă (cu ajutorul unui transportor localizat în membrana mitocondrială internă), unde vor
avea loc următoarele trei reacții ale ureogenezei.
3. Sinteza arginino-succinatului – are loc prin condensarea citrulinei cu acidul aspartic,
sub acțiunea arginino-succinat sintetazei. În această reacție, gruparea α-amino a acidului
aspartic furnizează cel de al doilea atom de azot din molecula de uree ce va fi sintetizată. Reacția
de sinteză este susținută energetic de scindarea unei molecule de ATP în AMP și pirofosfat
anorganic, care va fi hidrolizat ulterior sub acțiunea pirofosfatazei (deci în această etapă se
consumă două legături fosfat-macroergice).
 4. Scindarea arginino-succinatului, cu generare de arginină și acid fumaric – este
catalizată de arginino-succinat liaza. Fumaratul eliberat poate intra ulterior în ciclul Krebs,
pentru a fi transformat în oxaloacetat → acesta este transaminat cu acidul glutamic pentru a
genera acid aspartic (reacție catalizată de TGO/AST) → acidul aspartic astfel obținut poate
reintra în următoarea rundă a ciclul ureei. La acest nivel se poate evidenția o legătură între ciclul
ureei și ciclul Krebs (+ reacția TGO), care are ca scop reciclarea moleculei fumaratului sub
formă de aspartat, alimentând astfel continuu ciclul ureei.

5. Scindarea argininei – are loc sub acțiunea arginazei, care catalizează o reacție de
hidroliză, cu formare de uree (ce rezultă din gruparea guanidino a argininei) și ornitină. Așadar,
ornitina care a intrat în ciclul ureei în reacția a doua, este regenerată în ultima reacție → ea va fi
transportată în mitocondrie (cu ajutorul antiporterului citrulină/ornitină, care transportă cei doi
compuși în sensuri opuse între matricea mitocondrială și citosol) și va putea iniția o nouă rundă a
ciclului ureei, reacționând cu o nouă moleculă de carbamil fosfat.
 Sumar al ciclului ureei:
- cei doi atomi de azot din molecula ureei provin din amoniac și aspartat;
- în procesul ureogenezei există un consum net de: NH 3, CO2 și ATP (pentru sinteza unei
molecule de uree se consumă 4 legături fosfat-macroergice);
- aspartatul este regenerat din fumarat;
- ceilalți intermediari sunt reciclați.
Ureea astfel sintetizată în ficat este eliberată în sânge, unde circulă liber (fiind un compus
hidrosolubil, netoxic) → este transportată spre rinichi, care o excretă în urină prin procesul de
filtrare glomerulară, urmat de reabsorbție tubulară în proporție de aproximativ 50%.
  Reglarea ureogenezei

1. Amploarea ciclului ureei este reglată, în principal, prin disponibilitatea de substrat:

un ritm crescut de producere a amoniacului va duce la o accelerare a ciclului ureei, în vederea
detoxifierii amoniacului în exces.
2. Reglarea pe termen scurt
Etapa limitantă de viteză este reacția catalizată de carbamil fosfat sintetaza I. Această
enzimă este activată alosteric de N-acetil-glutamat (NAG). Acest compus se formează din
glutamat și acetil-CoA, într-o reacție catalizată de NAG sintetaza, enzimă care este stimulată de
arginină.

Ca urmare, arginina are două efecte favorabile asupra ureogenezei:

- stimulează producerea de NAG, care activează alosteric enzima cheie a ciclului ureei
(CPS-I);
- este precursorul ornitinei (via reacția arginazei), fiind astfel o sursă importantă de
ornitină pentru reacția a doua a ureogenezei.

3. Reglarea pe termen lung

Are loc prin inducția enzimelor ureogenezei, care apare ca răspuns la situații
caracterizate prin creșterea degradării proteinelor, cu generarea de cantități mari de amoniac.
Astfel, cantitatea enzimelor ureogenezei în hepatocite crește atât în dietele bogate în proteine, cât
și în inaniție (când este accelerat catabolismul proteinelor tisulare, pentru a furniza aminoacizi
pentru gluconeogeneză, glucoza fiind necesară creierului ca sursă de energie; în stadiile avansate
ale inaniției, după epuizarea rezervelor lipidice, aminoacizii sunt folosiți ca sursă de energie în
toate țesuturile).
 Corelații clinice: hiperamoniemiile
Incapacitatea ficatului de transformare a amoniacului în uree duce la acumularea NH 3 în
sânge (hiperamoniemie, intoxicație amoniacală). Hiperamoniemiile pot fi:

 Ereditare – fiecare din cele 5 enzime ale ureogenezei poate fi deficientă genetic
(scăderea în grade variabile a activității enzimatice ca urmare a unor mutații în genele care
codifică enzimele respective). Incidența globală a acestor deficite este de 1 la 35.000 nou născuți.
Acumularea amoniacului are efecte toxice asupra sistemului nervos central, ducând la apariția de
simptome neurologice și retard mintal. Formele severe sunt incompatibile cu viața.
 Dobândite – apar în contextul insuficienței hepatice care se dezvoltă în cursul hepatitelor
acute care evoluează cu necroză masivă a parenchimului hepatic, precum și în stadiile finale ale
cirozelor hepatice (când o proporție importantă din parenchimul hepatic este înlocuit cu țesut
fibros). În aceste situații funcția cerebrală este afectată în grade variabile (encefalopatia
hepatică), până la instalarea comei.
Unul din mecanismele biochimice care explică toxicitatea amoniacului la nivel cerebral
este este legat de deficitul energetic produs:
- excesul de NH3 forțează echilibrul reacției glutamat dehidrogenazei în sensul sintezei de
glutamat (amoniacul este încorporat în molecula α-cetoglutaratului) → consumul unor cantități
mari de α-cetoglutarat, care este și un intermediar al ciclului Krebs, va duce la afectarea negativă
a funcționării acestui ciclu, cu scăderea producerii de ATP;
- deficitul energetic astfel creat este agravat de consumul de ATP în reacția glutamin
sintetazei, care este accelerată datorită concentrației mari de amoniac existentă în celulele
cerebrale.

Posibilitățile de intervenție terapeutică în cazul hiperamoniemiilor includ:

- dietă hipoproteică;
- administrarea de arginină, care este o sursă de ornitină pentru ciclul ureei și poate
favoriza desfășurarea acestuia;
- administrarea de acizi aromatici (de ex. acid fenilbutiric, care în organism se transformă
în acid fenilacetic) – aceștia vor conjuga unii aminoacizi (cum ar fi glutamina), produșii de
conjugare fiind eliminați prin urină → organismul va trebui să utilizeze amoniac pentru a
resintetiza aminoacizii respectivi, aceasta contribuind la scăderea amoniemiei.
Căi particulare de degradare a aminoacizilor (degradarea scheletului de carbon )

Degradarea scheletului atomilor de carbon

Prin schelet al atomilor de carbon se intelege ceea ce ramane din structura unui aminoacid dupa
indepartarea gruparii  NH2. Degradarea scheletului atomilor de carbon este strans legata de
ciclul Krebs deoarece in urma acestui proces se formeaza intermediari apartinand ciclului
acizilor tricarboxilici. In procesul degradarii se mai pot forma produsi cu functie biologica
precum si precursori ai glucozei si ai corpilor cetonici. Cu alte cuvinte prin degradarea
proteinelor, respectiv a aminoacizilor nu se genereaza in mod direct energie ci sunt generati
produsi cu potential energetic si anume: glucoza, corpii cetonici sau intermediari ai Ciclului
Krebs.
 A. Aminoacizii care in decursul degradarii genereaza intermediari ai ciclului Krebs sau
piruvat duc in final la sinteza de glucoza pe calea oxalacetatului
B. Aminoacizii care in decursul degradarii genereaza genereaza acetoacetil- CoA duc in
final la sinteza de corpi cetonici

Astfel in functie de produsii finali generati in urma degradarii, aminoacizii se impart in :

 1. aminoacizi glucoformatori: sunt acei aminoacizi care in urma degradarii dau nastere unor
precursori care pot genera glucoza
2. aminoacizi cetoformatori care in urma degradarii dau nastere unor precursori care pot
genera corpi cetonici
3. aminoacizi gluco/cetoformatori

Doar doi aminoacizi sunt considerati strict cetoformatori si anume: lizina (Lys) si leucina (Leu),
restul aminoacizilor pot genera glucoza (vezi mai jos-schema)

Multumiri d-nei conf. Elena Petrescu pentru materialul furnizat.