„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

Camil Petrescu

I. De ce roman de analiza psihologica? Apartenenta la orientarea modernista.

Publicat in anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este unul
dintre primele romane interbelice romanesti la persoana I, care face dovada capacitatii de modernizare a
prozei prozei interbelice romanesti.

Principalele elemente de modernitate ale scrierii ( perspectiva narativa de tip „avec”, autenticitatea,
anticalofilia, apelul la tehnici precum retroaspecția, introspectia, flashback-ul, suprapunerea
duratei obiective cu cea subiectiva si accesarea memoriei involuntare ) impuneau eroi cu o viata
interioara mai complicata, cum sunt intelectualii Stefan Gheorghidiu si Ela si teme citadine.

Asa se face ca mai toate conflictele exterioare ale cartii trec pe un plan secundar, eclipsate fiind de
conflictele interioare ale protagonistului, Stefan Gheorghidiu, prezentate dilatat.

Idealul de autenticitate nu este atins numai prin focalizarea interna, ci si prin inserarea in
paginile romanului a unor texte cu caracter nonliterar, cum ar fi biletul lasat de Ela si gasit prea tarziu
de Stefan, citarea unor filozofi, matematicieni, oameni de stiinta, ganditori ai lumii, cum se intampla in
capitolul „E tot filozofie”, franturi din articolele de presa ale vremii, comunicate militare referitoare la
situatia de pe front ,etc.

Scrierea presupune un model de NARATIUNE CU FOCALIZARE INTERNA sau

PERSPECTIVA NARATIVA DE TIP „avec” („impreuna cu”) . Concret, romanul este scris la
persoana I, sub forma unui amplu monolog-confesiv al lui Stefan Gheorghidiu, personajul principal,
inrolat voluntar pe frontul ce despartea Muntenia de Ardeal, in Primul Razboi Mondial. Simultan cu
experienta razboiului, eroul traieste si ultima parte a casniciei sale cu Ela: „Eram insurat de doi ani si
jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala”.

In relatarea intamplarilor de dinaintea si din timpul razboiului, naratorul aboleste cronologia, in

sensul ca romanul nu are intriga, punct culminant sau un deznodamant bine delimitat, finalul fiind,
practic, deschis. Abolirea ordinii cronologice se produce sub efectul declansarii memoriei involuntare.

Concret, romanul debuteaza cu o „bucla” in timp: daca in primul capitol al cartii, ne aflam in
primavara lui 1916, undeva pe Valea Prahovei , impreuna cu Stefan Gheorghidiu, capitolul urmator ne
intoarce in timp, la mijlocul anului 1913, pentru ca in partea a II-a a romanului, sa revenim in durata
razboiului, pana la incheierea lui, in 1918. Aceasta intoarcere in timp este declansata in mintea
protagonistului de discutia unor camarazi precum Dimiu, Floroiu si Corabu: un articol de presa relata un
caz de infidelitate conjugala, finalizat cu o crima din partea sotului, care va fi achitat de catre justitie.
Singurul care reactioneaza supradimensionat este Gheorghidiu, care tocmai trecea printr-o situatie
asemanatoare si caruia nu i se pare potrivit ca un astfel de subiect sa fie bagatelizat in presa, si caruia nu-i
este usor sa-si recunoasca faptul ca ii trecuse inclusiv lui prin minte sa ucida din gelozie. Reactia evident
inflamata a tanarului subofiter are si niste resorturi psihologice mai fine. Mai intai, patosul din dicutiile
camarazilor i se pare o forma de insensibilitate, ei netrecand efectiv prin astfel de situatii si neintelegand
ca ambii soti erau niste ghinionisti( ea, pentru ca murise, si el, pentru ca trebuia sa pastreze pe constiinta
fapta de a o fi ucis), Ghiorghidiu considerand ca un om cu adevarat profund, ar fi tratat, din respect,
situatia, cu tacere. Mai apoi, pentru ca, in realitate, Stefan venise pe front si ca sa fuga de un adevar care il
bantuia, adica de o posibila dovada de nerespins, a infidelitatii Elei, deci, avea inca rani neinchise,
netratate complet.
 Incepe astfel rememorarea intregii povesti de iubire dintre el si sotia sa, adica a doi ani si
jumatate de convietuire, pana in momentul ajungerii lui Stefan pe front.

Personaj intelectual, lucid, Stefan Gheorghidiu va analiza cu minutiozitate tot ce i se intampla,

va inregistra in detaliu toate crampeiele de senzatii si de ganduri, trecandu-le prin filtrul tuturor
achizitiilor sale teoretice: din domeniul filozofiei, al psihologiei, al medicinii, al matematicii, etc. Asa se
face ca , desi un anticalofil declarat („ Fac toate eforturile pentru a ma exprima sec.”).

Ca o concluzie, straduinta cu care personajul isi diseca sentimentul de gelozie pare menita sa
comunice cititorului ca iubirea, ca sentiment erotic, ramane experienta umana cu cea mai mare forta de
declansare a unui proces de autocunoastere , iar straduinta pusa in marturisirea proceselor de constiinta
de pe front este menita sa transmita raspicat ideea ca ororile razboiului nu trebuie sa se repete sub nicio
forma.

Titlul romanului “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, doar in aparenta dezvoltat,
aminteste de stilul lapidar,telegrafic, al comunicatelor oficiale de pe front, prin cele doua structuri
substantivale eliptice de predicat si prin evitarea oricarui element sintactic de jonctiune. El preconizeaza
faptul ca protagonistul va fi surprins intr-o situatie limita, fara precedent, intr-un moment de intorsatura
de destin, care-l va provoca sa-si asume constient fiecare clipa din viata, pentru a putea razbate prin
“noaptea” a doua drame de proportii: una personala, a divortului, si alta, colectiva, a conflictului militar al
Primului Razboi Mondial . El sugereaza si dominanta de caracter a naratorului-personaj: firea exigenta
cu sine insusi si cu ceilalti a lui Stefan Gheorghidiu, inclinatia lui spre a nu face compromisiuni morale .

Substantivul “noapte” concorda cu miza cea mai mare a acestui roman la persoana I, aceea de a
calatori in tenebrele , in labirintul inconstientului si ale subconstientului omenesc, pentru a analiza
cateva experiente spirituale majore : tradarea, gelozia, razbunarea, sentimentul abandonului ,ori frica
de moarte , care poate trezi inclusiv instinctul criminal.

Tematic, romanul lui Camil Petrescu face din experienta iubirii maritale si din experienta razboiului un
fundal pe care se deruleaza un autentic si dureros proces de autocunoastere, de descoperire a sinelui si a
egoului, autocunoasterea devenind o supratema a romanului. Paginile romanului relateaza povestea unui
cuplu surprins in evolutia sa dramatica pe doua „fronturi” deschise simultan : cel al casniciei si cel al
Primului Razboi Mondial.

Viziunea asupra temei iubirii

Romanul lui Camil Petrescu are ca obiect de analiza iubirea matrimoniala, iar nu relatia a doi
parteneri pasageri, ori a doi logodnici. Format in lumea inalta a ideilor filozofice, Stefan Gheorghidiu nu
va admite sa treaca cu vederea infidelitati in cuplu sau sa traiasca o relatie ipocrita.

Prima care dezamageste fara a se sti niciodata sigur daca a mers mai departe de un flirt sau de o
amicitie pasagera cu domnul G., este Ela, sotia lui Gheorghidiu , cu care era casatorit de doi ani, inca din
studentie .Mai intai, sotului i se pare dureros faptul ca Ela, infidela, nu-i pare neaparat mai urata sau mai
respingatoare,ceea ce i-ar fi usurat situatia si l-ar fi ajutat sa o uite. Dimpotriva, femeia ii pare la fel de
frumoasa si de interesanta , cum se intampla in scena din drumul spre Odobesti, cand ii apare adorabila,
copilaroasa si diafana ca un inger, purtand in brate buchetul de flori de mar, culese pentru ea de domnul
G., intr-un moment de intimitate egoista a celor doi.

Cat priveste felul in care crede Camil Petrescu ca se naste sentimentul de iubire, autorul nu crede
in dragostea la prima vedere, ci considera ca a te indragosti este un act de vointa personala, care se
desfasoara treptat si foarte rational.
 Recunoscut ca cel mai bun student la filosofie din an, lui Stefan Ghiorghidiu i se pare flatanta
atentia celei mai frumoase studente de la litere, deducand astfel fundamentele egoului masculin si
feminin: “sa tulburi atat de misterios o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente,
erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele”.
Casatoria timpurie va aduce nefericire pentru ca, prin maturizare, partenerii ajung sa-si
schimbe idealurile din tinerete, dorindu-si fiecare altceva de la viata: pentru Gheorghidiu averea
primita prin testament este o povara, insa in Ela banii acestia trezesc apetitul pentru lux, viata
sociala, calatorii si distractie.
Idealul feminin camilpetrescian adauga frumusetii fizice si cateva insusiri morale. Femeile
independente financiar, interesate de bani, economie, politica, recunoastere sociala , i se par
eroului uratite, meschine, chiar masculinizate .Intr-un cuvant, femeia ideala are ingenuitate,
candoare, inocenta, dar mai ales, alege sa fie fericita sub aripa protectoare a unui partener de viata
in care are incredere totala.

Romanul poate fi considerat si o subtila radiografie a sentimentului de gelozie , care-l

impiedica pe Gheorghidiu sa se desparta de Ela. Nedorind sa o cedeze prea usor altui barbat, sotul
va prelungi voit chinul, de care devine dependent, cazand in capcana egoului si considerandu-se
un martir, un crucificat, care prin ceea ce indura este superior Elei si altor muritori de rand.
Descriindu-si in cele mai mici detalii senzatiile, perceptiile, panica, oboseala, deruta, invidia,
revolta, eroul cauta sa-si procure suferinte psihice din ce in ce mai mari, pentru ca martiriul sau sa-
i para spectaculos. Spre exemplu, cand afla de la prieteni comuni ca Ela pare sa-si fi revenit, ca
iese in oras si se intalneste cu alti oameni, acceptand despatirea de el, Stefan intra in panica, o
cauta, ii cere sa se impace, insa intoarsa acasa nu o mai poate iubi ca altadata si o raneste din nou.
Cand stie despre ea ca traieste singura, ca se simte rau, ca s-a izolat, Stefan devine fericit
pentru ca o stie tanjind dupa el, iar daca afla ca ii este mai bine din nou, flirteaza si intra in relatie
cu prietenele apropiate ale Elei, interesandu-se unde va fi aceasta intr-o anumita zi, la o anumita
ora, incat sa se afiseze acolo, ca din intamplare, cu cate o femeie frumoasa.
Cele mai importante capitole din roman dedicate iubirii raman: “E tot filozofie ”, “Asta-i
rochia albastra”, “Diagonalele unui testament”, “Intre oglinzi paralele”.
Cat priveste paginile dedicate iubirii erotice, acestea sunt extrem de luminoase si de diafane,
descrise pe un ton cald, profund uman, domestic chiar, fara nimic din tusele intunecate, pe alocuri
triviale(vulgare), deloc poetice, din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu , sau chiar din
romanele lui George Calinescu. Scrise cu umor, cu o ironie fina, paginile care descriu astfel de
scene raman sigur in constiinta cititorilor. Spre exemplu, in timp ce vorbesc filosofie in dormitor,
Stefan si Ela se tachineaza reciproc, Stefan indreptand o veioza spre capul sotiei pentru a o ajuta
sa se “lumineze” in chestiuni kantiene, se face interesat de o vanataie mai veche de pe genunchii
ei, ca pretext pentru a-i dezveli picioarele ,sau lauda calitatile senzuale ale unei inexistente iubite ,
pentru a o face geloasa pe Ela.
Viziunea asupra temei razboiului.
Referindu-se la partea a doua a romanului lui Camil Petrescu, George Calinescu declara ca
reprezinta “tot ce s-a scris mai subtil si mai frumos despre razboi” in literatura romana de pana
atunci. Experienta razboiului trait din interior demonstreaza un punct de vedere matur si
responsabil, autorul neingrosand corul vocilor manipulate sau manipulatoare, care preaslaveau un
astfel de eveniment. Pentru Camil Petrescu, razboiul dezumanizeaza, ciunteste fizic si psihic
fiinta, semanand moarte la orice pas si trezind instinctul criminal sau ucigas cu care iti va fi foarte
greu sa traiesti dupa razboi.
 Nici patriotismul, nici spiritul de sacrificiu, nici nevoia de revansa sau demnitate a unei
natiuni nu sunt suficiente pentru a justifica atrocitatile razboiului.
Presa si politicienii imbata cu fraze mincinoase orgoliul natiunior in timp ce, toti cei ramasi
acasa ajung sa se priceapa cel mai bine in chestiuni militare: “Domnule, cand or intra ai nostri cu
patul armei printre tunurile lor, o sa fie jale, caci ai nostri numai la scafarlie trag.”
“Ultima noapte de dragoste” a sotilor Ghiorghidiu se petrece intr-un hotel din Campulung, unde
Stefan vine intr-o permisie, la chemarile Elei, intalnirea purtandu-l pe sot pe diagonalele
extazului si ale disperarii, deoarece, se incheie brusc, fiind rechemat urgent pe front, dar, mai ales,
va fi dezgustat de faptul ca Ela ii cere o garantie baneasca, temandu-se sa nu ramana vaduva
saraca,un cont in banca pe numele sau, deoarece i se pare ca-l zarise pe o strada din apropierea
hotelului lor, pe acelasi domn G., deci se simte ca o paiata folosita de cei doi amorezi, sau
constata ca Ela si oameni ca domnul G. stiau inaintea lui si a celor aflati efectiv pe linia frontului,
intr-o asteptare incordata, data precisa a intrarii Romaniei in razboi, din discutii si flecareli purtate
in cafenele si saloane, de o asa- zisa protipendada bucuresteana. In drumul spre acelasi orasel, va
constata ca, in afara soldatilor inrolati pe front, restul populatiei continua sa-si duca viata
nestingherit: taranii isi adunau fanul, iar in Campulung, bacaniile, cafenelele si terasele erau pline,
inalta societate a Bucurestiului, retrasa aici, petrecea ca intr-o vacanta prelungita, in mare
masura, nesolidara cu cei trimisi in bataia gurilor de tun si a armelor, deci care urma sa-si piarda
vietile in cel mai scurt timp.
In culisele frontului, investitori din domeniul industriei metalurgice, al armamentului si al
firmelor de transport fac afaceri prospere dorindu-si ca masacrul sa dureze cat mai mult.Tarile
mici, fara putere economica , sunt prinse la mijloc si obligate sa-si inroleze din mers soldatii,
trimitand pe linia frontului oameni neechipati corespunzator, care nu mai vazusera pana atunci o
arma, ba mai mult, condusi de lideri ce dau ordine care se bat cap in cap, numarul victimelor fiind
revoltator de mare. Soldatii sunt sleiti de puteri, “cad cu sufletele rupte in genunchi”, indurand
frigul, foamea, bezna, paduchii, ori deruta, in scene apocaliptice, descrise in capitole precum: “Ne-
a acoperit pamantul lui Dumnezeu” sau “Cine poate salva Romania ?”.
Aflati pentru prima oara in fata unui atac cu obuze, neobisnuiti cu detunaturile apocaliptice,
soldatii tineri se ascund ca niste animale speriate cu capul sub podete, de unde vor fi trasi afara de
picioare de comandanti, in scene tragi-comice pentru a fi reasezati in pozitie de atac.
In acest cadru, Ghiorghidiu e nevoit sa isi reduca drama pasionala cu Ela la dimensiunile ei
reale, suportabile, pentru ca divortul nu mai putea inseamna un sfarsit de lume, ci peisajul sinistru
al Vaii Prahovei, din vara tarzie a lui lui 1916, presarat cu cadavre si corpuri in agonie.
Abia acum personajul invata sa pretuiasca viata, descopera motivele marunte de fericire,
precum acela de a manca un mar, de a scrie o scrisoare, sau de a te putea intinde pe un loc uscat
pentru a dormi. Stefan devine atent si la oamenii simpli, muncitori, tarani fara educatie, fara studii
superioare, care nu i-ar fi parut interesanti in anii de studentie, sau de care nu avea idee ca exista,
in anii de fericire cu Ela, in care traisera ca intr-un turn de fildes. Incepe sa-i iubeasca, risca, ia
decizii si se implica in numele lor, lucruri pe care nu mai era dispus sa le faca pentru sotia lui, spre
exemplu.
Personaje in roman.
Formula romanului la persoana I presupune ca principala modalitate de cacaracterizare a
personajului monologul interior, prin parghiile caruia se poate sonda constiinta individului cu
ajutorul introspectiei si al retrospectiei, sau prin tehnica flashback-ului si a memoriei
involuntare.
Ca intelectual, Gheorghidiu intruchipeaza in roman conditia inadaptatului la mediul social al
perioadei premergatoare Primului Razboi Mondial. Pana la un punct, el repeta destinul tatalui sau,
care-si sacrificase viata pentru a pune bazele unei reviste culturale, fiind dispretuit de fratii
acestuia: miliardari, fara preocupari spirituale.
Cand clauzele unui testament il obliga sa se amestece cu oameni precum Vasile
Lumanararu- un analfabet putred de bogat- , sau Nae Gheorghidiu, indivizi sireti, versatili si
pragmatici, pentru care viata intreaga este o negustorie, sau un pariu la o cursa de cai, Stefan
Gheorghidiu ii caracterizeaza cu cinism: “un obraz gros, un stomac in stare sa digere si oua
clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei si neaparat o sira a spinarii flexibila ca
nuiaua”.
Cea mai mare deziluzie a personajului este faptul ca tocmai aceasta lume de oportunisti
ipocriti i-o va fura pe Ela, sotia sa, cu care Stefan isi incepuse maturizarea ca barbat, maturizare
ce ar fi trebuit sa completeze formarea sa ca intelectual.
Formulele de adresare folosite de personaj atunci cand vine vorba despre Ela sunt induiosator
de tandre si de afectuoase, tradand mandria personajului de a avea grija de o fiinta mai fragila
dacat el si increderea in carisma sa masculina: “fata draga”, “fata asta”, “femeia mea”. Ulterior,
apelative te tipul “nevasta-mea” anunta dispretul si misoginismul sotului inselat.
Personajul masculin al romanului reprezinta, pana la un punct, un atler-ego al autorului,
imaginea tanarului care intra in viata cu un bagaj imens de teorii si legi morale desprinse din carti,
dar neverificabile prea usor in realitate. Pasionat de filosofie, Stefan Gheorghidiu are o gandire
severa si niste valori spirituale foarte inalte, ce nu-i permit sa se balaceasca in mizeria vietii
materiale: prietenii de conjunctura, lupta pentru mostenire, cercuri de cheflii, infidelitate in cuplu,
impostura profesionala sau sociala. Din aceasta cauza va suferi foarte mult si se va insingura,
exagerand uneori proportiile dramei personale pana la catastrofa.
Dintr-un barbat tandru, cu umor, fericit si idealist, va deveni ironic, sarcastic, razbunator, infidel si
insensibil cu Ela si cu restul speciei umane, dupa ce banuieste ca sotia sa este interesata de un alt
barbat.
Reprezentative pentru ipostaza de sot indragostit raman scenele din capitolul “E tot
filozofie”, in care o tachineaza pe Ela, care se simte complexata intelectual de sotul sau si nesigura
de statornicia acestuia in iubire. Astfel, ii indreapta lumina veiozei spre crestetul capului ca sa o
lumineze in chestiuni filozofice sau se preface interesat de niste vanatai mai vechi de pe genunchii
Elei, ca pretext pentru a-i dezgoli picioarele. Din aceasta ipostaza, eroul cade in extrema
misoginismului, ajungand sa dispretuiasca orice femeie, indiferent de intentiile acesteia: “ce trista
experienta sa-ti conditionezi fericirea si cinstea ta de sexul capricios al femeii.”
Experienta frontului il va ajuta sa se salveze de la aceasta degradare umana, intelegand ca
viata este un dar imens si ca o deziluzie in iubire nu justifica ura pentru intreaga specie din care
faci parte. Pe front invata sa iubeasca oamenii simpli, se induioseaza pentru soarta femeilor si a
copiilor, invata sa reziste la frig, foamne si oboseala, ia hotarari si se implica pentru necunoscuti
de care alta data nu i-ar fi pasat. Nici cea mai mare iubire nu trebuie sa te izoleze intr-un turn de
fildes pentru ca misiunea oricarui om nu este totusi implinirea personala, ci salvarea si fericirea
colectiva: “cand am vazut aseara oamenii inchinandu-se mi-a venit sa zambesc, dar am devenit
brusc serios, caci oamenii acestia, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume pentru mine, si
orice gest al lor ma induioseaza ca gesturile unui copil drag.”
Plecarea pe front a lui Gheorghidiu dovedeste demnitatea si loialitatea eroului fata de o
piramida de valori foarte inalta, in sensul ca, se inroleaza voluntar, nefolosindu-se de dreptul legal
de a ramane acasa ca tutore al unor surori minore.
El intelege sa isi faca datoria fata de tara, insa nu se lasa imbatat cu apa rece, frazele
demagogice, nationaliste sau manipulatoare trecandu-i pe langa urechi.
 Va constata cu obiectivitate absurditatea razboiului, inferioritatea aramatei romane in raport
cu cea germana si interesele ascunse din culisele frontului.
Pus fata in fata cu moartea, isi va observa ca din exterior reactiile sale si ale camarazilor
pentru a ramane stapan pe sine si pentru a-si controla panica, pastrandu-si chiar ironia si umorul.
Simplul fapt ca haosul campului de lupta cu ordine care se bateau cap in cap ii aminteste de
“Tiganiada” lui I.B. Deleanu sau de “Iliada” lui Homer, dovedeste un crez al personajului: spiritul
uman, ratiunea, descoperirile intelectuale cu care ti-ai desfatat constiinta in timpul vietii, pot
supravietui mortii tale fizice. Aceste achizitii iti vor tine de urat si dincolo de moarte sau in
momentele de singuratate suprema.
Intrebat, spre exemplu, de un soldat ce raspundea de bucatarie, in primul atac, ce ar trebui
sa se faca cu carnea de vitel neconsumata, Stefan “rade galben”, pentru ca spre deosebire de
ceilalti tineri, soldati marunti, el stia ce urmeaza sa se intample.
Pentru a-l convinge pe cititor ca razboiul mutileaza fizic si psihic, personajul-narator îi
descrie cat mai plastic “miorlaitul gloantelor”, senzatia ca “isi simte inima ca un cheag” sau ca
“creierul i s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca niste sfori putrede”, in timp ce,
colegii sai, in asteptarea unui nou atac “isi pregatesc sufletele cum se pregatesc cosciugele si
hainele mortilor”.
Finalul romanului il surprinde pe Gheorghidiu intors viu de pe front, cu o rana superficiala la
brat si determinat sa faca ordine in viata personala. Ela il dezamagise in ultima instanta pentru ca
il lasase sa plece pe front fara consolarea de a-l fi iubit ca pe un copil nenascut al sau, ingrijorata
mai degraba ca ar putea ramane o vaduva saraca, decat de moartea lui. Fiindca nu pretuieste banii
si fiindca intelege dificultatea vremurilor de dupa razboi, Stefan se comporta cavalereste si
generos cu fosta sa sotie, lasandu-i o mare parte din avere. In ultima lor intrevedere , Ela ii pare o
femeie banala, oarecare: “vorbeste mult, platitudini incalecate, iar zambetul meu o incurajeaza”.
Departe de imaginea unui Stanica Ratiu, a unui Rica Venturiano sau a unui Nae Girimea,
Stefan completeaza familia “sufletelor tari” camilpetresciene alaturi de doamna T., sau de Fred
Vasilescu, personaje din romanul “Patul lui Procust” si alaturi de personajele din piesele sale de
teatru.