„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”

Camil Petrescu

I. De ce roman de analiza psihologica? Apartenenta la orientarea modernista.

Publicat in anul 1930, romanul „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi” este unul
dintre primele romane interbelice romanesti la persoana I, care face dovada capacitatii literaturii romane
de a se adapta modelelor prozei moderne europene.

Principalele elemente de modernitate ale scrierii ( perspectiva narativa de tip „avec”, autenticitatea,
anticalofilia, apelul la tehnici precum retroaspecția, introspectia, flashback-ul, suprapunerea
duratei obiective cu cea subiectiva si accesarea memoriei involuntare ) impuneau eroi cu o viata
interioara mai complicata, cum sunt intelectualii Stefan Gheorghidiu si Ela, iar nu personaje ancorate
in conflicte exterioare vehemente, precum eroii din mediul taranesc, si teme citadine, iar nu rurale, cu
care ne obisnuisera romanele la persoana a III-a de pana acum. In acest sens, prozatorul insusi sintetiza:

„ Cu eroi care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează doi ani o țigară, cu cârciuma din
târgușorul de munte și gospodăria cu trei cotețe a dascălului din Moldova nu se poate face roman și nici
măcar literatură. Literatura presupune , firește, probleme de conștiință. Trebuie să ai deci, ca mediu, o
societate în care problemele de conștiință sunt posibile.”(C. Petrescu, “Teze si antiteze”)

Scris in virtutea unui crez literar exprimat net de catre autor: „Din mine insumi nu pot iesi(...)Eu
nu pot vorbi onest decat la persoana I”, romanul anunta o directie noua, ostila si demascatoare la adresa
omniscienței. Romanul modern se vrea si unul al sinceritatii totale, care sa reduca la zero distanta intre
ficțiune și realitate. Asa se face ca mai toate conflictele exterioare ale cartii trec pe un plan secundar,
eclipsate fiind de conflictele interioare ale protagonistului, Stefan Gheorghidiu, prezentate dilatat,
dezvoltate arborescent, lasate sa urmeze toate meandrele unor stari precum gelozia, suspiciunea,
remuscarea, vinovatia, razbunarea, frica de moarte, instinctul ucigas, sau suicidal.

Idealul de autenticitate nu este atins numai prin focalizarea interna, ci si prin inserarea in
paginile romanului a unor texte cu caracter nonliterar, cum ar fi biletul lasat de Ela si gasit prea tarziu
de Stefan, citarea unor filozofi, matematicieni, oameni de stiinta, ganditori ai lumii, cum se intampla in
capitolul „E tot filozofie”, franturi din articolele de presa ale vremii, comunicate militare referitoare la
situatia de pe front ,etc.

Scrierea presupune un model de NARATIUNE CU FOCALIZARE INTERNA sau

PERSPECTIVA NARATIVA DE TIP „avec” („impreuna cu”) . Concret, romanul este scris la
persoana I, sub forma unui amplu monolog-confesiv al lui Stefan Gheorghidiu, personajul principal,
inrolat voluntar pe frontul ce despartea Muntenia de Ardeal, in Primul Razboi Mondial. Simultan cu
experienta razboiului, eroul traieste si ultima parte a casniciei sale cu Ela: „Eram insurat de doi ani si
jumatate cu o colega de la Universitate si banuiam ca ma insala”. Pe toata durata lecturii, cititorul se poate
intreba care este justificarea psihologica pe care ar putea-o avea un om pentru o marturisire atat de
completa si lipsita de ocolisuri. Raspunsul este diferit, pentru cele doua parti ale romanului. Destainurile
pe care Stefan Gheorghidiu ni le face referitor la criza sa conjugala sunt menite sa-i usureze din
frustrarile, din complexele si din remuscarile, pe care le are fata de Ela, fata de care a gresit la randul sau,
umilind-o, derutand-o, manipuland-o si pedepsind-o pentru o relatie extraconjugala nedovedita in fond.
Cititorul va remarca suplimentar, cu aceasta ocazie, o tendinta bolnavicioasa a personajului masculin de a
se agata de propria suferinta, de a se hrani din ea, ca intr-un martiriu care sa-i certifice faptul ca ramanea
o fiinta superioara , altfel construita decat ceilalti oameni, prin imaginea inalta pe care o are asupra
iubirii.

Destainurile referitoare la intamplarile de pe front au rolul de a-l vindeca de traumele psihice cu care se
intorsese de acolo: frica de moarte, absurditatea frontului si sentimentul ca esti abandonat intr-o baie de
suferinta. Partea a doua a romanului este fundamentata pe notatiile din jurnalul de front al autorului,
participant efectiv la razboi, ca jurnalist pe linia frontului, care va marturisi ca ani in sir, dupa terminarea
razboiului, a retrait in vis cosmarul ororilor la care a fost martor.

In relatarea intamplarilor de dinaintea si din timpul razboiului, naratorul aboleste cronologia, in

sensul ca romanul nu are intriga, punct culminant sau un deznodamant bine delimitat, finalul fiind,
practic, deschis. Stefan Gheorghidiu alege ce va povesti si ce va trece cu vederea, pentru ca nu toate
intamplarile ii par importante, ci doar acelea care i-au provocat si i-au intretinut procesele de constiinta.
Sirul gandurilor lui Stefan nu are o logica si o cronologie ireprosabila, pentru ca un alt crez al autorului ar
fi aceasta : „Romanul meu trebuie sa prezinte lantul amintirilor mele interioare, spontane, nedirijate”, iar
a organiza logic amintirile presupune sa stirbesti din autenticitatea lor, sau sa o faci cu „aroganta” unui
omniscient detasat. Abolirea ordinii cronologice se produce sub efectul memoriei involuntare .

Concret, romanul debuteaza cu o „bucla” in timp: daca in primul capitol al cartii, ne aflam in
primavara lui 1916, undeva pe Valea Prahovei , impreuna cu Stefan Gheorghidiu, capitolul urmator ne
intoarce in timp, la mijlocul anului 1913, pentru ca in partea a II-a a romanului, sa revenim in durata
razboiului, pana la incheierea lui, in 1918. Aceasta intoarcere in timp este declansata in mintea
protagonistului de discutia unor camarazi precum Dimiu, Floroiu si Corabu: un articol de presa relata un
caz de infidelitate conjugala, finalizat cu o crima din partea sotului, care va fi achitat de catre justitie.
Singurul care reactioneaza supradimensionat este Gheorghidiu, care tocmai trecea printr-o situatie
asemanatoare si caruia nu i se pare potrivit ca un astfel de subiect sa fie bagatelizat in presa, si caruia nu-i
este usor sa-si recunoasca faptul ca ii trecuse inclusiv lui prin minte sa ucida din gelozie. Reactia evident
inflamata a tanarului subofiter are si niste resorturi psihologice mai fine. Mai intai, patosul din dicutiile
camarazilor i se pare o forma de insensibilitate, ei netrecand efectiv prin astfel de situatii si neintelegand
ca ambii soti erau niste ghinionisti( ea, pentru ca murise, si el, pentru ca trebuia sa pastreze pe constiinta
fapta de a o fi ucis), Ghiorghidiu considerand ca un om cu adevarat profund, ar fi tratat, din respect,
situatia, cu tacere. Mai apoi, pentru ca, in realitate, Stefan venise pe front si ca sa fuga de un adevar care il
bantuia, adica de o posibila dovada de nerespins, a infidelitatii Elei, deci, avea inca rani neinchise,
netratate complet.

Incepe astfel rememorarea intregii povesti de iubire dintre el si sotia sa, adica a doi ani si
jumatate de convietuire, pana in momentul ajungerii lui Stefan pe front.

Fraza si stil : Personaj intelectual, lucid, Stefan Gheorghidiu va analiza cu minutiozitate tot ce
i se intampla, va inregistra in detaliu toate crampeiele de senzatii si de ganduri, trecandu-le prin filtrul
tuturor achizitiilor sale teoretice: din domeniul filozofiei, al psihologiei, al medicinii, al matematicii, etc.
Asa se face ca , desi un anticalofil declarat („ Fac toate eforturile pentru a ma exprima sec.”), Camil
Petrescu permite naratorului-personaj sa-si modeleze fraza si monologurile interioare in cel mai evident
stil intelectualizat, chiar cu podoabe stilistice, pentru a se face mai bine inteles. Teama de a nu verifica in
fapt ca Ela il insela se traduce in senzatia ca unele replici „cad ca un sarpe”(din senin) chiar in mijlocul
mesei la care stateau in popota, sau la intrebarea unui soldat ce sa faca cu carnea de vita ramasa
neconsumata, inaintea primului atac, cu gandul la carnagiul care va urma, Stefan „rade galben”.
Amenintarea mortii, de pe front, il face sa-si simta camarazii „ca niste calatori atacati de lupi” sau
„pregatindu-si sufletele cum se pregatesc cosciugele si hainele mortilor ’’ . In timpul asalturilor, i se pare
ca aude „miorlaitul gloantelor” , isi „simte inima ca un cheag”, sau marturiseste: „nu pot gandi nimic.
Creierul parca mi s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca niste sfori putrede”, pentru ca alta
data, dupa explozia a cate unui obuz sa ia cunostinta ca e inca viu, acoperit de pamant, „lungit pe spate”
si „miscadu-si bratele ca un gandac in agonie” sau „aparandu-si capul ca intr-o convulsie epileptica”.
Toate aceste descrieri fidele ale senzatiilor personajului dovedesc o constiinta mereu treaza, care traieste
cu incordarea de a nu fi luata prin surprindere de momentul ultim, al prabusirii in bezna mortii , deci sunt
un elogiu adus dragostei de viata .

Monologul interior, introspectia, retrospectia si flashback-ul joaca aici un rol foarte important. Daca in
timpul crizei conjugale isi centrase atentia exclusiv asupra lui insusi, neglijand voluntar, programat,
trairile si nevoile Elei, pe care o pedepseste astfel, pe front se scutura de acest tip de meschinarie si
redevine receptiv si la suferintele altor oameni.

Ca o concluzie, straduinta cu care personajul isi diseca sentimentul de gelozie pare menita sa
comunice cititorului ca iubirea ca sentiment erotic, ramane experienta umana cu cea mai mare forta de
declansare a unui proces de autocunoastere , iar straduinta pusa in marturisirea proceselor de constiinta
de pe front este menita sa transmita raspicat ideea ca ororile razboiului nu trebuie sa se repete sub nicio
forma.

Titlul romanului “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, doar in aparenta dezvoltat,
aminteste de stilul lapidar,telegrafic, al comunicatelor oficiale de pe front, prin cele doua structuri
substantivale eliptice de predicat si prin evitarea oricarui element sintactic de jonctiune. El preconizeaza
faptul ca protagonistul va fi surprins intr-o situatie limita, fara precedent, intr-un moment de intorsatura
de destin, care-l va provoca sa-si asume constient fiecare clipa din viata, pentru a putea razbate prin
“noaptea” a doua drame de proportii: una personala, a divortului, si alta, colectiva, a conflictului militar al
Primului Razboi Mondial . Asadar, titlul romanului fie anunta o criza existentiala fara precedent, fie
sugereaza dominanta de caracter a naratorului-personaj: firea exigenta cu sine insusi si cu ceilalti a lui
Stefan Gheorghidiu, inclinatia lui de a nu face compromisiuni morale si de aici tipul uman pe care il
incarneaza protagonistul : intelectualul cu idealuri inalte, inadaptat moravurilor societatii contemporane
lui.

Tonalitatea de fond a celor doua structuri substantivale asezate in antiteza, incat sa anunte cele doua teme
centrale ale cartii, ramane una grava, severa, austera, ca de sentinta irevocabila, pentru ca asa va deveni
fiinta insasi a tanarului Gheorghidiu, ale carui idealuri de tanar intelectual vor fi “ciopartite”, incat sa
corespunda dimensiunilor “patului procustian” al societatii si al epocii in care i-a fost dat sa traiasca: o
lume conflictuala, dirijata din culise de cercuri de politicieni de carton, marionetele unor miliardari
pragmatici si cinici, care i-o vor fura si pe Ela, sotia sa, o tanara mai influentabila si mai superficiala.
Titlul romanului reuneste practic titlul ultimului capitol din cartea I si cel al primului capitol din cartea a
II-a.

Substantivul “noapte” concorda cu miza cea mai mare a acestui roman la persoana I, aceea de a
calatori in tenebrele , in labirintul inconstientului si ale subconstientului omenesc, pentru a analiza
cateva experiente spirituale majore : tradarea, gelozia, razbunarea, sentimentul abandonului ,ori frica
de moarte , care poate trezi inclusiv instinctul criminal. Printr-o ironie a sortii, o experienta care se voia
luminoasa la modul absolut, iubirea conjugala, va scoate la iveala, prin infidelitatea Elei, ceea ce era mai
urat in Stafan Ghiorghidiu: umilinta de a te sti folosit si inselat , imaginea unui barbat slab, inrobit de
atasamentul bolnavicios fata de o femeie frumoasa, pe care nu accepta sa o piarda, ravasit de gelozie si
capabil de crima pasionala, in timp ce o experienta cat se poate de intunecata, cum e cea a razboiului, il va
ajuta sa redevina prezent in centrul propriei existente, sa-si asume responsabilitati, sa se manifeste
tandru, tolerant si solidar cu oamenii simpli, redimensionandu-i eroului drama personala si salvandu-l de
la dezastrul moral. Panica, deruta, suferinta fizica de pe front, disperarea, abisul transeelor si al noptilor
nedormite se vor dovedi mai reale si mai fructuoase decat restristea personala in care se afla eroul la
despartirea de Ela.

Tematic, romanul lui Camil Petrescu face din experienta iubirii maritale si din experienta razboiului un
fundal pe care se deruleaza un autentic si dureros proces de autocunoastere, de descoperire a sinelui si a
egoului, autocunoasterea devenind o supratema a romanului. Paginile romanului relateaza povestea unui
cuplu surprins in evolutia sa dramatica pe doua „fronturi” deschise simultan : cel al casniciei si cel al
Primului Razboi Mondial. Spre exemplu , dupa scena vizitei la cramele din Odobesti, din capitolul „E tot
filozofie”, infrant de Ela pe teritoriul unei casnicii pe care amandoi o credeau fericita, Stefan
Gheorghidiu marturiseste: „incheiam bilantul sinistru al acestei petreceri, ca un general infrant si fugarit,
promis degradarii si exilului, care compara resturile inspaimantatoare cu armata frumoasa si stralucitoare
de entuziam, pe care o condamna la defilare, cu doua zile inainte”.

Viziunea asupra temei iubirii

Romanul lui Camil Petrescu are ca obiect de analiza iubirea matrimoniala, iar nu relatia a doi
parteneri pasageri, ori a doi logodnici. Format in lumea inalta a ideilor filozofice, Stefan Gheorghidiu nu
va admite sa treaca cu vederea infidelitati in cuplu sau sa traiasca o relatie ipocrita.

Prima care dezamageste fara a se sti niciodata sigur daca a mers mai departe de un flirt sau de
o amicitie pasagera cu domnul G., este Ela, sotia lui Gheorghidiu , cu care era casatorit de doi ani,
inca din studentie .
Mai intai, sotului i se pare dureros faptul ca Ela, infidela, nu-i pare neaparat mai urata sau mai
respingatoare,ceea ce i-ar fi usurat situatia si l-ar fi ajutat sa o uite. Dimpotriva, femeia ii pare la
fel de frumoasa si de interesanta , cum se intampla in scena din drumul spre Odobesti, cand ii
apare adorabila, copilaroasa si diafana ca un inger, purtand in brate buchetul de flori de mar,
culese pentru ea de domnul G., intr-un moment de intimitate egoista a celor doi.
Cat priveste felul in care crede Camil Petrescu ca se naste sentimentul de iubire, autorul nu
crede in dragostea la prima vedere, ci considera ca a te indragosti este un act de vointa personala,
care se desfasoara treptat si foarte rational. Spre exemplu, Stefan nu se simtea atras de la inceput
de Ela: o neglijeaza, o lasa sa astepte la intalniri, insa dupa 2 ani de casnicie, legatura cu sotia sa
devenise ombilicala, ca intre un copil si un parinte : ” O iubire mare e mai curand un proces de
autosugestie (…)iubesti mai intai din mila, din indatorire, din duiosie, iubesti pentru ca stii ca asta
o face fericita, iti repeti ca nu e loial sa o jignesti. (... ).Orice iubire e ca un monodeism: voluntar
la inceput, patologic la urma”.
Recunoscut ca cel mai bun student la filosofie din an, lui Stefan Ghiorghidiu i se pare flatanta
atentia celei mai frumoase studente de la litere, deducand astfel fundamentele egoului masculin si
feminin: “sa tulburi atat de misterios o femeie dorita de toti, sa fii atat de necesar unei existente,
erau sentimente care ma adevereau in jocul intim al fiintei mele”.
Casatoria timpurie va aduce nefericire pentru ca, prin maturizare, partenerii ajung sa-si
schimbe idealurile din tinerete, dorindu-si fiecare altceva de la viata: pentru Gheorghidiu averea
primita prin testament este o povara, insa in Ela banii acestia trezesc apetitul pentru lux, viata
sociala, calatorii si distractie.
Idealul feminin camilpetrescian adauga frumusetii fizice si cateva insusiri morale. Femeile
independente financiar, interesate de bani, economie, politica, recunoastere sociala, sau
preocupate excesiv de o viata intelectuala , i se par eroului uratite, meschine, chiar masculinizate :
“asa o doream razvratind fermecator, lacoma, pachetul de la bacanie, in acelasi timp privind cu
sfiala pachetul de carti pe care ea nu le citea, dar stia cel putin ca le pretuiam mult.” Intr-un
cuvant, femeia ideala are ingenuitate, candoare, inocenta, dar mai ales, alege sa fie fericita sub
aripa protectoare a unui partener de viata in care are incredere totala.
Dezamagit de schimbarea Elei, Stefan devine misogin in mod fatis, credinta lui intima fiind
aceea ca, intr-o casnicie partenerii trebuie sa se ajute sa creasca spiritual, ca intr-o religie
personala, ca intr-o schivnicie in doi, in care femeia are ca maestru barbatul, iar acesta din urma,
ca ideal suprem, femeia iubita.
Hotararea de a divorta nu se poate lua la fel de usor ca si aceea a unei despartiri banale dintre
doi iubiti, deoarece un certificat de casatorie odata anulat proiecteaza asupra celor doi stigmatul
de divortati, iar reintegrarea lor intr-un curs firesc al vietii sociale devine foarte dificila. Un barbat
sau o femeie proaspat divortati vor fi intotdeauna suspectati de defecte grave, ocoliti precaut de
ceilalti, ceea ce il determina pe Gheorghidiu sa reactioneze supradimensionat in discutia din
popota ofitereasca referitoare la un caz, relatat in presa, de crima conjugala, in care sotul inselat va
fi achitat de justitie.
In plus, doi ani de convietuire zilnica presupun atasamente foarte puternice , tabieturi si
intimitati ale vietii in doi care vor deveni subiect de discutie cu noii parteneri, ceea ce este destul
de greu de suportat. Lipsa de fidelitate a Elei, care a putut fi solidara cu Stefan cat timp erau
saraci si orfani, il mahneste cu atat mai mult cu cat presupusul ei amant, domnul G. , este un ins
inferior din toate punctele de vedere sotului, un ins care obisnuia sa cocheteze cu orice femeie,
cat de cat bogata si cat de cat frumoasa.
Asadar, nu saracia sau lipsurile ii vor desparti pe cei doi, ci un cerc nou de prieteni superficiali,
imorali si ignoranti, chiar cinici, cu care Stefan nu poate empatiza.
In inalta societate a Bucurestiului de dinaintea razboiului, inclusiv sentimentele se vand si se
cumpara ca niste marfuri de catre oamenii aflati in cautare de senzatii, atentie si divertisment.
Motivele pentru care o femeie tanara si frumoasa care are garantia ca este iubita de sotul sau,
cauta totusi relatii cu alti parteneri pot fi multiple.Egoul feminin se vrea flatat continuu, iar
victoria repurtata de o femeie frumoasa asupra unui barbat nu este intotdeauna suficienta, femeia
avand nevoie de garantii suplimentare de la alti parteneri. Dupa o anumita perioada, in viata de
familie intervine plictisul, rutina, pentru care, natural, cuplul are solutia experientei de a aduce pe
lume copii care vor rupe monotonia. Cand Ela ramane insarcinata, dupa ce Stefan insusi o inselase
cu mai multe femei si dupa ce Ela, din vanitate, nu va nega ca-i fusese infidela, cei doi se decid
asupra unui avort.

Romanul poate fi considerat si o subtila radiografie a sentimentului de gelozie , care-l

impiedica pe Gheorghidiu sa se desparta de Ela. Nedorind sa o cedeze prea usor altui barbat, sotul
va prelungi voit chinul, de care devine dependent, cazand in capcana egoului si considerandu-se
un martir, un crucificat, care prin ceea ce indura este superior Elei si altor muritori de rand.
Descriindu-si in cele mai mici detalii senzatiile, perceptiile, panica, oboseala, deruta, invidia,
revolta, eroul cauta sa-si procure suferinte psihice din ce in ce mai mari, pentru ca martiriul sau sa-
i para spectaculos. Spre exemplu, cand afla de la prieteni comuni ca Ela pare sa-si fi revenit, ca
iese in oras si se intalneste cu alti oameni, acceptand despatirea de el, Stefan intra in panica, o
cauta, ii cere sa se impace, insa intoarsa acasa nu o mai poate iubi ca altadata si o raneste din nou.
Cand stie despre ea ca traieste singura, ca se simte rau, ca s-a izolat, Stefan devine fericit
pentru ca o stie tanjind dupa el, iar daca afla ca ii este mai bine din nou, flirteaza si intra in relatie
cu prietenele apropiate ale Elei, interesandu-se unde va fi aceasta intr-o anumita zi, la o anumita
ora, incat sa se afiseze acolo, ca din intamplare, cu cate o femeie frumoasa.
 Cele mai importante capitole din roman dedicate iubirii raman: “E tot filozofie ”, “Asta-i
rochia albastra”, “Diagonalele unui testament”, “Intre oglinzi paralele”.
Cat priveste paginile dedicate iubirii erotice, acestea sunt extrem de luminoase si de diafane,
descrise pe un ton cald, profund uman, domestic chiar, fara nimic din tusele intunecate, pe alocuri
triviale(vulgare), deloc poetice, din romanele Hortensiei Papadat-Bengescu , sau chiar din
romanele lui George Calinescu. Scrise cu umor, cu o ironie fina, paginile care descriu astfel de
scene raman sigur in constiinta cititorilor. Spre exemplu, in timp ce vorbesc filosofie in dormitor,
Stefan si Ela se tachineaza reciproc, Stefan indreptand o veioza spre capul sotiei pentru a o ajuta
sa se “lumineze” in chestiuni kantiene, se face interesat de o vanataie mai veche de pe genunchii
ei, ca pretext pentru a-i dezveli picioarele ,sau lauda calitatile senzuale ale unei inexistente iubite ,
pentru a o face geloasa pe Ela.
Printr-un erou ca Stefan Gheorghidiu surprins in ipostaza barbatului indragostit , se
intrerupe, in literarura romana, traditia unor aventurieri precum cei caragialieni ( Rica
Venturiano, Chiriac sau Nae Catavencu), refacandu-se lagatura cu eroi masculini profunzi ,
precum cei eminescieni , din nuvela “Sarmanul Dionis” sau din poemul “Luceafarul”.
Viziunea asupra temei razboiului.
Referindu-se la partea a doua a romanului lui Camil Petrescu, George Calinescu declara ca
reprezinta “tot ce s-a scris mai subtil si mai frumos despre razboi” in literatura romana de pana
atunci. Experienta razboiului trait din interior demonstreaza un punct de vedere matur si
responsabil, autorul neingrosand corul vocilor manipulate sau manipulatoare, care preaslaveau un
astfel de eveniment. Pentru Camil Petrescu, razboiul dezumanizeaza, ciunteste fizic si psihic
fiinta, semanand moarte la orice pas si trezind instinctul criminal sau ucigas cu care iti va fi foarte
greu sa traiesti dupa razboi.
Nici patriotismul, nici spiritul de sacrificiu, nici nevoia de revansa sau demnitate a unei
natiuni nu sunt suficiente pentru a justifica atrocitatile razboiului.
Presa si politicienii imbata cu fraze mincinoase orgoliul natiunior in timp ce, toti cei ramasi
acasa ajung sa se priceapa cel mai bine in chestiuni militare: “Domnule, cand or intra ai nostri cu
patul armei printre tunurile lor, o sa fie jale, caci ai nostri numai la scafarlie trag.”
“Ultima noapte de dragoste” a sotilor Ghiorghidiu se petrece intr-un hotel din Campulung, unde
Stefan vine intr-o permisie, la chemarile Elei, intalnirea purtandu-l pe sot pe diagonalele
extazului si ale disperarii, deoarece, se incheie brusc, fiind rechemat urgent pe front, dar, mai ales,
va fi dezgustat de faptul ca Ela ii cere o garantie baneasca, temandu-se sa nu ramana vaduva
saraca,un cont in banca pe numele sau, deoarece i se pare ca-l zarise pe o strada din apropierea
hotelului lor, pe acelasi domn G., deci se simte ca o paiata folosita de cei doi amorezi, sau
constata ca Ela si oameni ca domnul G. stiau inaintea lui si a celor aflati efectiv pe linia frontului,
intr-o asteptare incordata, data precisa a intrarii Romaniei in razboi, din discutii si flecareli purtate
in cafenele si saloane, de o asa- zisa protipendada bucuresteana. In drumul spre acelasi orasel, va
constata ca, in afara soldatilor inrolati pe front, restul populatiei continua sa-si duca viata
nestingherit: taranii isi adunau fanul, iar in Campulung, bacaniile, cafenelele si terasele erau pline,
inalta societate a Bucurestiului, retrasa aici, petrecea ca intr-o vacanta prelungita, in mare
masura, nesolidara cu cei trimisi in bataia gurilor de tun si a armelor, deci care urma sa-si piarda
vietile in cel mai scurt timp.
In culisele frontului, investitori din domeniul industriei metalurgice, al armamentului si al
firmelor de transport fac afaceri prospere dorindu-si ca masacrul sa dureze cat mai mult.Tarile
mici, fara putere economica , sunt prinse la mijloc si obligate sa-si inroleze din mers soldatii,
trimitand pe linia frontului oameni neechipati corespunzator, care nu mai vazusera pana atunci o
arma, ba mai mult, condusi de lideri ce dau ordine care se bat cap in cap, numarul victimelor fiind
revoltator de mare. Soldatii sunt sleiti de puteri, “cad cu sufletele rupte in genunchi”, indurand
frigul, foamea, bezna, paduchii, ori deruta, in scene apocaliptice, descrise in capitole precum: “Ne-
a acoperit pamantul lui Dumnezeu” sau “Cine poate salva Romania ?”.
Aflati pentru prima oara in fata unui atac cu obuze, neobisnuiti cu detunaturile apocaliptice,
soldatii tineri se ascund ca niste animale speriate cu capul sub podete, de unde vor fi trasi afara de
picioare de comandanti, in scene tragi-comice pentru a fi reasezati in pozitie de atac.
In acest cadru, Ghiorghidiu e nevoit sa isi reduca drama pasionala cu Ela la dimensiunile ei
reale, suportabile, pentru ca divortul nu mai putea inseamna un sfarsit de lume, ci peisajul sinistru
al Vaii Prahovei, din vara tarzie a lui lui 1916, presarat cu cadavre si corpuri in agonie.
Abia acum personajul invata sa pretuiasca viata, descopera motivele marunte de fericire,
precum acela de a manca un mar, de a scrie o scrisoare, sau de a te putea intinde pe un loc uscat
pentru a dormi. Stefan devine atent si la oamenii simpli, muncitori, tarani fara educatie, fara studii
superioare, care nu i-ar fi parut interesanti in anii de studentie, sau de care nu avea idee ca exista,
in anii de fericire cu Ela, in care traisera ca intr-un turn de fildes. Incepe sa-i iubeasca, risca, ia
decizii si se implica in numele lor, lucruri pe care nu mai era dispus sa le faca pentru sotia lui, spre
exemplu.
Personaje in roman.
Formula romanului la persoana I presupune ca principala modalitate de cacaracterizare a
personajului monologul interior, prin parghiile caruia se poate sonda constiinta individului cu
ajutorul introspectiei si al retrospectiei, sau prin tehnica flashback-ului si a memoriei
involuntare.
Ca intelectual, Gheorghidiu intruchipeaza in roman conditia inadaptatului la mediul social al
perioadei premergatoare Primului Razboi Mondial. Pana la un punct, el repeta destinul tatalui sau,
care-si sacrificase viata pentru a pune bazele unei reviste culturale, fiind dispretuit de fratii
acestuia: miliardari, fara preocupari spirituale.
Cand clauzele unui testament il obliga sa se amestece cu oameni precum Vasile
Lumanararu- un analfabet putred de bogat- , sau Nae Gheorghidiu, indivizi sireti, versatili si
pragmatici, pentru care viata intreaga este o negustorie, sau un pariu la o cursa de cai, Stefan
Gheorghidiu ii caracterizeaza cu cinism: “un obraz gros, un stomac in stare sa digere si oua
clocite, ceva din slutenia nevestei luate pentru averea ei si neaparat o sira a spinarii flexibila ca
nuiaua”.
Cea mai mare deziluzie a personajului este faptul ca tocmai aceasta lume de oportunisti
ipocriti i-o va fura pe Ela, sotia sa, cu care Stefan isi incepuse maturizarea ca barbat, maturizare
ce ar fi trebuit sa completeze formarea sa ca intelectual.
Formulele de adresare folosite de personaj atunci cand vine vorba despre Ela sunt induiosator
de tandre si de afectuoase, tradand mandria personajului de a avea grija de o fiinta mai fragila
dacat el si increderea in carisma sa masculina: “fata draga”, “fata asta”, “femeia mea”. Ulterior,
apelative te tipul “nevasta-mea” anunta dispretul si misoginismul sotului inselat.
Personajul masculin al romanului reprezinta, pana la un punct, un atler-ego al autorului,
imaginea tanarului care intra in viata cu un bagaj imens de teorii si legi morale desprinse din carti,
dar neverificabile prea usor in realitate. Pasionat de filosofie, Stefan Gheorghidiu are o gandire
severa si niste valori spirituale foarte inalte, ce nu-i permit sa se balaceasca in mizeria vietii
materiale: prietenii de conjunctura, lupta pentru mostenire, cercuri de cheflii, infidelitate in cuplu,
impostura profesionala sau sociala. Din aceasta cauza va suferi foarte mult si se va insingura,
exagerand uneori proportiile dramei personale pana la catastrofa.
Dintr-un barbat tandru, cu umor, fericit si idealist, va deveni ironic, sarcastic, razbunator, infidel si
insensibil cu Ela si cu restul speciei umane, dupa ce banuieste ca sotia sa este interesata de un alt
barbat.
Reprezentative pentru ipostaza de sot indragostit raman scenele din capitolul “E tot
filozofie”, in care o tachineaza pe Ela, care se simte complexata intelectual de sotul sau si nesigura
de statornicia acestuia in iubire. Astfel, ii indreapta lumina veiozei spre crestetul capului ca sa o
lumineze in chestiuni filozofice sau se preface interesat de niste vanatai mai vechi de pe genunchii
Elei, ca pretext pentru a-i dezgoli picioarele. Din aceasta ipostaza, eroul cade in extrema
misoginismului, ajungand sa dispretuiasca orice femeie, indiferent de intentiile acesteia: “ce trista
experienta sa-ti conditionezi fericirea si cinstea ta de sexul capricios al femeii.”
Experienta frontului il va ajuta sa se salveze de la aceasta degradare umana, intelegand ca
viata este un dar imens si ca o deziluzie in iubire nu justifica ura pentru intreaga specie din care
faci parte. Pe front invata sa iubeasca oamenii simpli, se induioseaza pentru soarta femeilor si a
copiilor, invata sa reziste la frig, foamne si oboseala, ia hotarari si se implica pentru necunoscuti
de care alta data nu i-ar fi pasat. Nici cea mai mare iubire nu trebuie sa te izoleze intr-un turn de
fildes pentru ca misiunea oricarui om nu este totusi implinirea personala, ci salvarea si fericirea
colectiva: “cand am vazut aseara oamenii inchinandu-se mi-a venit sa zambesc, dar am devenit
brusc serios, caci oamenii acestia, camarazii mei, sunt singurul spirit acum pe lume pentru mine, si
orice gest al lor ma induioseaza ca gesturile unui copil drag.”
Plecarea pe front a lui Gheorghidiu dovedeste demnitatea si loialitatea eroului fata de o
piramida de valori foarte inalta, in sensul ca, se inroleaza voluntar, nefolosindu-se de dreptul legal
de a ramane acasa ca tutore al unor surori minore.
El intelege sa isi faca datoria fata de tara, insa nu se lasa imbatat cu apa rece, frazele
demagogice, nationaliste sau manipulatoare trecandu-i pe langa urechi.
Va constata cu obiectivitate absurditatea razboiului, inferioritatea aramatei romane in raport
cu cea germana si interesele ascunse din culisele frontului.
Pus fata in fata cu moartea, isi va observa ca din exterior reactiile sale si ale camarazilor
pentru a ramane stapan pe sine si pentru a-si controla panica, pastrandu-si chiar ironia si umorul.
Simplul fapt ca haosul campului de lupta cu ordine care se bateau cap in cap ii aminteste de
“Tiganiada” lui I.B. Deleanu sau de “Iliada” lui Homer, dovedeste un crez al personajului: spiritul
uman, ratiunea, descoperirile intelectuale cu care ti-ai desfatat constiinta in timpul vietii, pot
supravietui mortii tale fizice. Aceste achizitii iti vor tine de urat si dincolo de moarte sau in
momentele de singuratate suprema.
Intrebat, spre exemplu, de un soldat ce raspundea de bucatarie, in primul atac, ce ar trebui
sa se faca cu carnea de vitel neconsumata, Stefan “rade galben”, pentru ca spre deosebire de
ceilalti tineri, soldati marunti, el stia ce urmeaza sa se intample.
Pentru a-l convinge pe cititor ca razboiul mutileaza fizic si psihic, personajul-narator îi
descrie cat mai plastic “miorlaitul gloantelor”, senzatia ca “isi simte inima ca un cheag” sau ca
“creierul i s-a zemuit, nervii, de atata incordare, s-au rupt ca niste sfori putrede”, in timp ce,
colegii sai, in asteptarea unui nou atac “isi pregatesc sufletele cum se pregatesc cosciugele si
hainele mortilor”.
Finalul romanului il surprinde pe Gheorghidiu intors viu de pe front, cu o rana superficiala la
brat si determinat sa faca ordine in viata personala. Ela il dezamagise in ultima instanta pentru ca
il lasase sa plece pe front fara consolarea de a-l fi iubit ca pe un copil nenascut al sau, ingrijorata
mai degraba ca ar putea ramane o vaduva saraca, decat de moartea lui. Fiindca nu pretuieste banii
si fiindca intelege dificultatea vremurilor de dupa razboi, Stefan se comporta cavalereste si
generos cu fosta sa sotie, lasandu-i o mare parte din avere. In ultima lor intrevedere , Ela ii pare o
femeie banala, oarecare: “vorbeste mult, platitudini incalecate, iar zambetul meu o incurajeaza”.
Departe de imaginea unui Stanica Ratiu, a unui Rica Venturiano sau a unui Nae Girimea,
Stefan completeaza familia “sufletelor tari” camilpetresciene alaturi de doamna T., sau de Fred
Vasilescu, personaje din romanul “Patul lui Procust” si alaturi de personajele din piesele sale de
teatru.
Lectia de viata purtata spre noi prin destinul acestui personaj ar fi aceea ca in momentele
cruciale din viata, dincolo de toate aparentele, suntem singuri. Aceasta singuratate trebuie sa fie
asumata, incat sa devenim puternici pentru altii, ea trebuie constientizata si exersata cu stoicism
ani la rand. Obiceiurile generatiei tale ca si evenimentele neprevazute ale vremurilor in care ti-a
fost dat sa traiesti , pot fi distructive sau nocive, iar salvarea de la degradarea ta spirituala nu se
poate face in mod colectiv, ci doar individual, prin curajul unor alegeri ferme si dureroase.