http://www.cjvalcea.ro/images/cjvalcea/strategii/Program_integrat_gestionare_calitate_aer.

pdf
Propunere de program integrat de gestionare a calitatii aerului 2008-2013- Ion Cîlea

Judetul Valcea apare pentru prima data mentionat documpentar in timpul lui Mircea cel Batran.
El avea, bineinteles, cu toate alte limite decat cele cunoscute in secolele urmatoare. Prima
consemnare cartografica a acestuia se face mult mai tarziu, si anume in harta Stolnicului
Cantacuzino din 1700, o data cu toate judetele din Tara Romaneasca. Dupa secolul XVIII- lea,
judetul Valcea apare ca fiind impartit in 7 ocoale, denumite fie plaiuri ( celel legate de munte,
cum era Cozia si Hurez), fie plasi (cele situate mai la sus: Oltul, Ocolu, Oltetu de Sus, Oltetul de
Jos, Otasau).
Judeţul Vâlcea prezintă un relief variat cu circa 33% munţi incluzând şi depresiunea Loviştea,
20% dealuri şi depresiuni subcarpatice, 45% dealuri piemontane si 2% lunci, fiind marcat de
pronunţate fragmentări, dispus în trepte de la N la S pe o diferenţă de nivel de 2274 m (între
vârful Ciortea de 2426 altitudinea maximă si lunca Oltului, aflată la 152 m altitudine în aval de
Drăgăşani).
Zona montană, ocupă treimea nordică a judeţului Vâlcea şi este reprezentată de creasta principală
a Munţilor Lotrului, Coziei si Căpăţânii şi Depresiunea Loviştea. Munţii Lotrului, situaţi la nord
de văile Latoriţa şi Lotru au inălţimi de 1800-2200 m în culmile principale, coborând către valea
Lotrului la 800-1000 m. Se remarcă relieful calcaros in muntele Turcinu, cheile Latori şi relieful
glaciar din bazinul superior al Latoriţei. Munţii Fagăraş sunt reprezentaţi de altitudini intre 2400
varful Ciortea şi 900 m. Munţii Cozia formează relief variat şi atractiv. Munţii Căpăţânii situaţi
intre Latoriţa, Lotru, Olt şi depresiunile subcarpatice prezintă un relief foarte diversificat datorită
structurii şi litologiei sale cu numeroase creste, turnuri, abrupturi, relieful Vânturariţa şi relieful
domol al cristalinului. Munţii Parâng puţin reprezentaţi în nord-vestul teritoriului judeţului se
remarca prin culmi înalte de peste 2300 m si prin relieful glaciar bine reprezentat prin circurile şi
văile glaciar lacul glaciar Gâlcescu.
Depresiunea Loviştei cu altitudini intre 500-800 m este situată transversal faţă de Olt, este
formată din compartimentele: Brezoi Titeşti la est de Olt şi pe văile Titeşti şi Băiaş. Zona
subcarpatică se caracterizează printr-un relief puternic fragmentat de numeroase văi cu direcţia
generală nord-sud. Se caracterizează printr-un relief colinar cu altitudini cuprinse intre 600-800
m, având urmă Muscelele Argeşului, Subcarpaţii Vâlcei şi Subcarpaţii Olteniei. Suprafeţele
relativ netede sunt reprezentate prin depresiunile subcarpatice Horezu şi Jiblea, valea largă a
Oltului şi luncile principalilor săi afluenţi. În cadrul acestora sunt concentrate majoritatea
localităţilor, cele mai importante căi de comunicaţie, precum şi cele mai valorificarea resurselor
teritoriului.
Piemontul Getic formează treapta colinară joasă a judeţului fiind alcătuit din platouri piemontane
care se lăţesc pe măsură ce coboară spre sud. Acestea sunt separate de văi largi cu lunci şi terase
mărginite de versanţi puternic sau moderat înclinaţi. Culoarul larg al Oltului cu lunca extinsă şi
terase subunităţi ale Piemontului şi anume: podişul Cotmeana şi cel , separă cele două al
Olteţului de Vest. e goeomorfologic din mai presupune că s-ar a zonei de sud (cu predominarea
nisipurilor
Valea Oltului – face legătura directă între bazinele intens populate de la Nord şi sud de Carpaţi.
Defileul Oltului este tăiat în şisturile cristaline specifice Munţilor Făgăraşului şi Lotrului, iar în
dreptul depresiunii Loviştei, unde valea se lărgeşte, sunt depuse aluviuni sub formăde agestre.
Traversând Masivul Cozia, apele Oltului taie pe zeci de kilometri gnaisul ocular şi şisturile
cristaline. Formarea defileului se datora unor falii sau rupturi ale scoarţei superficiale, care
ulterior au facilitat eroziunea şi apoi instalarea râului în lungul lor. Dealurile subcarpatice – sunt
desfăşurate din marginea abruptă a muntelui şi reprezintă un rezultatal acţiunii de modelare a
Oltului şi a numeroşilor săi afluenţi, în rocile depuse în marea Depresiunii Getice. Numele de
zonă deluroasă subcarpatică îi determină nu numai poziţia faţă de Carpaţi şi altitudinea mai
coborâtă decât a munţilor, ci şi geneza mai târzie pe seama amterialelor depuse în timpul
terţiarului. Trecerea dinspre munte şi dealuri nu se face printr-un abrupt, ci prin intermediul unor
spinări deluroase, gruiuri şi înşeuări. Spre sud, zona subcarpatică se desfăşoară ca o zonă
colinară, cu lărgiri ale văilor şi mici depresiuni, cu trăsături morfologice locale. Câteva dintre
resursele dealurilor subcarpatice (petrol, sare, ape minerale, păduri) au dat un anumit specific
întregii economii a judeţului. Constituţia geologică nisipurilor argiloase şi pietrişurilor) a
favorizat eroziunea rapidă şi alunecările de teren.
Acum judetul Valcea face parte din unitatile administrative a carui organizare este legata de
valea Oltului ( deci de valea unui rau ca majoritatea judetelor carpatice), adevarata axa in lungul
careia sunt dirijate caile principale de circulatie si catre care converg caile de legatura dintre
partile periferice si centrul judetului. Sunt si alte judete cu pozitii asemanatoare, dar pentru
Valcea trebuie subliniat in mod special acest lucru, deoarece axa lui geografica si de circulatie
corespunde cu unul din drumurile transcarpatice folosit inca din cele mai vechi timpuri, si anume
pe cel in prezent se poate face cea mai usoara traversare (rutier si feroviar) a Carpatilor.
Latura nordica (dinspre judetul Sibiu) a judetului Valcea se desfasoara pe aproximativ 85 km.
Din varful Scara pana la Olt, limita urmareste extremitatea vestica a culmii Fagarasului si, duce
ce trece peste varfurile Suru (2282 m) si Tataru( 1890 m) se frange usor din Chica Fedelesului
(1819 m) catre sud-vest, stingand apa Oltului la nord de Raul Vadului
La vest de varful Negoiul (2533 m), intr o curmatura a crestei principale, formata din varful
Scara (2285 m) la una din obarsiile Topologului, se afla punctul extrem nord-estic al judetului
Valcea.
.

Treptele si alcatuirea lui geologica

Făcând parte dintre unitățile administrative rezemate cu hotarul nordic pe culmile cele mai înalte
ale Carpaților Meridionali, județul Vâlcea, ca și cele vecine lui de la est și de la vest, nu poate fi
caracterizat decât ca având un teritoriu prin excelență de munte și de deal. Este o caracterizare
pusă în evidență de felul în care este reprezentată suprafața județului: aproximativ două cincimi
ocupată de zona muntoasă (inclusiv marea Depresiune a Loviștei), o cincime alcătuită din
înălțimile deluroase subcarpatice cu depresiunile dintre ele și alte două cincimi aparținând
colinelor piemontane despărțite de vai aproape paralele dispuse de la nord la sud. Analizând
repartizarea reliefului după atitudine, constatăm că cea mai înaltă parte din suprafața județului se
află altitudinea specifică dealurilor subcarpatice și colinelor piemontane (între 400 și 800 m), la
care se adaugă și o mare parte din depresiunea intramontană Brezoi-Titesti. Acest relief se
întinde pe 2/3 din suprafața județului. Cealaltă treime o formează treapta munților scunzi si
mijlocii cu înălțimi cuprinse între 800 și 1800 m, acoperită de păduri de fag și molid (cuprinzând
30% din întreaga suprafață a județului) și munți înalți, fie acoperiți de pășuni, fie numai stâncării
pleșuve care în totalitate reprezintă 3%.
Partea cea mai joasă, aceea a văilor largi si depresiunilor în care sunt grupate cele mai multe
așezări, deține aproape a treia parte din suprafața totală a teritoriului.
Modul de dispunere a reliefului în fâșii orientate pe direcția est-vest și coborârea generală, în
trepte, de la nord la sud, constituie o altă caracteristică de seamă a teritoriului județului Vâlcea.
Munții cei mai înalți, ca și dealurile subcarpatice, se dispună în culmi și masive desfășurate de la
est la vest, iar între șirurile principale de înălțimi depresiunile se alungesc în adevărate culoare pe
aceeași direcție. Valea Oltului, traversând de la nord la sud toate treptele de relief, nu aduce o
modificare esențiala în modul de desfășurare a liniilor principale ale reliefului. Numai în partea
sudică, acolo unde râurile s-au adâncit in podișul mai tânăr spre a-l fragmenta în culmi paralele
cu direcție nord-sud, orientarea liniilor reliefului devine diferită de cea a celei mai mari părți a
teritoriului județului.
Diversitatea reliefului este o consecință in primul rând a complexității geologice considerata atât
sub aspectul structurii si naturii rocii (litologice) cat și sub aceea a vârstei, fiindcă în cuprinsul
județului pot fi întâlnite roci de la cele mai vechi cristaline până la cele mai tinere, pliocene și
cuaternare, aflate în raporturi structurale de cea mai mare complexitate.
În al doilea rând varietatea reliefului se datorează unei îndelungate și complicate evoluții,
care a dus la diferențierea - atât morfologic, cat si geomorfologic -a două trepte principale de
relief: cea inalta, cea muntoasă, cu evoluție mai îndelungată și cea deluroasă și colinara,
dezvoltată la periferia și pe seama primei trepte.
a. Treapta muntilor
După felul în care sunt dispuse, culmile muntoase principale formează un adevărat patrulater
(segmentat în două de valea adâncă a Oltului), din care se desprind spre interior, ca și spre
interior ca si spre exterior culmi secundare asemenea unor contraforturi puternice. Latura nordică
a formează capătul dinspre Olt al culmii Făgărașului de la vest de Vârful Negoiu, adică porțiunea
unde se află vârfurile Scara 2.285 m, Ciortea 2.426 m, Suru 2282 m, Chica Fedeleșului 1819 m,
care cade repede spre Olt ramificandu-se în câțiva pinteni greu de urcat. În dreapta Oltului
culmile floarea Dealul lui Vlad- Coasta Câinenilor urcă ceva mai domol decât cele de la est,
unindu-se la 2.000 de m în muntele Stânișoara. De aici se prelungește spre vest, pe mai mult de
60 km, culmea principala Stefleștilor, sau munților Lotrului, pe care se înșiră mai multe vârfuri
care depășesc 2.000 m care se leagă prin munții mai scunzi dintre obârșiile Sebeșului și
Pravățului.

Latura vestică a patrulaterului muntos al Vâlcii este formată din un segment al culmii numit de
legătură( si el tot cu înălțimi de peste 2.000 m) dintre Parâng și Șureanu delimitată de Poiana
Muierii (în nord) și vârful Coasta lui Rus (2.306 m).

Latura sudică este tot atât de continua și bine individualizată ca și cea nordică, dar, spre
deosebire de aceasta din urmă, cu exceptia porțiunii dintre Coasta lui Rus și vârful Nedeia( 2064
m) de la est de Curmătura Oltețului, ea aparține cu ambele fațade teritoriului județului Vâlcea. În
afară de culmile principale, din care se desprind mai totdeauna perpendicular culmi secundare
asemenea unor contraforturi mai sunt două ramificații oarecum izolate ca masive dar clar
individualizate. În general, regiunea de munte este formată din masive și culmi puternice, de cele
mai multe ori cu aspect greu și versanți rotunjiți, consecință a alunecării lor dominante din roci
cristaline, metamorfice și având o evoluție cu indelungate faze de netezire a reliefului.
Partea vestică a culumii Căpățânii, cea mai mare parte a munților Latoriței( până în valea
Mănăilesei), și toți munții dinspre și de la obârșia Oltețului, au cu totul altă construcție geologică,
fiind alcătuite din roci aparținând formațiunilor cristaline autohtone- denumite danubiene sau ale
Parângului- hi sedimentare vechi(carbonifer- cretacic mediu) peste care nu a încălecat cristalinul
pînzei getice în timpul marelui sariaj mezocretacic. Diversitatea lor este mai mare fiindcă pe
lângă șisturile filitoase, sericitoase, cloritoase si agrilo-grafitoase mai slab metamorfozate se
întâlnesc calcare cristaline, mai ales roci eruptive de adânc- granite. Tot din calcare jurasice, dar
care aparțin formațiunilor sedimentare purtate spre sud prin înaintarea cristalinului panzei getice
(al Lotrului), este formată și culmea Vânturarița-Buila, ca o bară uriașă extinsă pe mai mult de 15
km. Vârsta rocilor cristaline nu a putut fi stabilită cu precizie, dar se știe că în cretacicul mediu
mișcările de cutare au dus la stabilirea raporturilor tectonice actuale dintre cele două grupuri de
formațiuni. După această fază când s-a schițat configurația actuală a Carpaților Meridionali,
evoluțiavolusia reliefului și-a urmat cursul său foarte complicat din care trebuie să desprindem
atât fazele de mișcare soldat cu rupturi și scufundări(apariția depresiunii Loviștei) stau cu
înălțări( punerea în evidență a anticlinatului Coziei), cât și fazele de eroziune, în urma cărora au
fost luat naștere cele trei întinse suprafețe de netezire foarte bine păstrate în unele masive. Ca
exemplu putem lua cea mai tânără și joasă suprafață-Gornovița- aflată la 850-950m de a lungul
periferiei sudice a munților Căpățânii și Coziei.
Către sfârșitul perioadei mezozoice mișcările scoarței au dus nu numai la definirea liniilor
tectonice anterioare înălțarea masivelor dar și la scufundarea locală a cristalinului și la apariția
unui golf al mării de la sud pe locul actualei depresiune a Loviștei pe care geologii l-au numit
bazinul Titești. Sedimentarea ritmică a dus la formarea unor alternanțe de roci- gresii,
conglomerate, marne, argila- și la o accentuată schimbare acestora de la un loc la altul și pe
verticală, permisă a unei mari diversități a formelor de relief care aveau să fie sculptate de râuri
și șuvoaie după ce acest golf a devenit uscat și regiunea s-a înălțat odată cu munții din jur.
Aceasta cu atât mai mult cu cât instalarea și adâncirea Oltului, transversal pe zone de munte și pe
depresiune, au constituit un stimulent pentru acțiunea râurilor venite pe clinele munților dintr-o
parte și alta a depresiunii.

b. Treapta dealurilor subcarpatice și a colinelor piemontane

În vremea acelorași mișcări de ale mesei cristaline din timpul senonianului când a apărut golful
Loviștei (sau poate chiar mai dinainte), întregul fundament carpatic de la sud de munți s-a
scufundat de-a lungul unei mari linii de fractură, care, cea mai mare parte, corespunde cu actuala
margine a munților (bineînțeles mult modificată de eroziune). Așa de pildă depresiunea
Hurezului si tot culoarul de sub munte prelungit în continuare spre vest corespund unei cute în
sinclinale (umplute cu marne pliocene), iar dealurile care o închid spre sud (Măgura Slătioarei,
dealurile Tomșanilor) unei cute anticlinale, peste cea mai bine pusă în evidență din toată
Depresiunea Getică. Ca exemplu, pot fi date dealurile Manga (dintre pârâu Muiereasca și Olt),
Purcărețul (de la nord de Râmnicu Vâlcea) sau Alăma și Robaia (dintre Olt și Topolog) care, fără
a reprezenta cute anticlinale, sunt bine puse în evidență datorită ocilor din care sunt construite.
Spre sud, chiar dacă mă intervin câteva accidente tehnice locale, formațiunile se succed în benzi
aproape paralele și tot mai regulate (cu cât sunt mai noi) până se ajunge la cele cuaternare care
cuprinde întreaga parte sudică a județului începând de la o linie destul de neregulată care se
retrage spre sud de văi și înaintează spre nord spre pe interfluvii. Ea merge din lărgirea
Sineștilor, de la confluența Tărîiei cu Oltețul, pe la nord de Copăceni (pe Cerna) pe la Amărăști
(pe Cernișoara) Și de aici ajunge cu câteva zigzaguri în Valea Oltului la nord de Băbeni-Bistrița.