LRDII = parola pentru Istoria limbii române și dialectologie pe platforma MOODLE

MOȘTENIREA LINGVISTICĂ TRACO-DACĂ

Teritoriul lingvistic trac, delimitat pe baza faptelor lingvistice, se întindea din nordul Greciei şi până pe
versantul nordic al Munţilor Balcani, învecinându-se la vest cu teritoriul iliric, iar la nord cu teritoriul daco-
moesian, cuprinzând: vechea Dacie, cele două Moesii şi, posibil, Dardania (ILR, II, p. 313).
●Care era teritoriul lingvistic daco-moesian? Dar cel trac ?

Reminiscenţele limbii geto-daco-moesiene (tracii nordici), care sunt mai reduse numeric decât ale tracilor
meridionali, arată că este vorba , mai degrabă, de o simplă diferenţiere dialectală între geto-dacii din nord şi tracii
de la sud de Haemus (Balcani). (Russu, Traco-dacii, p. 34).
●Care era diferenţa dintre geto-dacii din nord şi tracii de la sud de Haemus ?

În actualul stadiu al cercetărilor, principalul mijloc de identificare a elementului lingvistic autohton

rămâne comparaţia între română şi albaneză. Multiplele paralelisme lexico-gramaticale se justifică, în primul rând,
prin substratul comun, traco-dac pentru limba română şi traco-ilir pentru albaneză (considerată descendentă a
limbii trace). Comparaţia cu albaneza trebuie făcută la stadiul străvechi – al albanei comune şi al românei
comune, nu la nivelul actual al celor două idiomuri.
●Care este principalul mijloc de identificare a elementului lingvistic autohton al limbii române ?

Influenţa substratului nu se limitează numai la vocabular. Când o populaţie îşi schimbă limba, ea păstrează
întotdeauna o serie de deprinderi de pronunţare (bază de articulaţie), chiar şi unele modele gramaticale (atât
morfologice, cât şi sintactice).
●Care sunt compartimentele limbii române care au fost influenţate de substrat ?

Cum se studiază elementele autohtone din română ?

De regulă se consideră că aparţin substratului elementele de care specialiştii sunt siguri că ●nu provin din :
- latină
- vechea greacă
- vechea slavă
●sau că nu au apărut pe terenul intern al limbii:
diverse creaţii accidentale, expresive etc.
După această selecţie riguroasă a meterialului atribuit substratului , acesta se compară în primul rând cu
corespondentele din albaneză.

Albaneza este o limbă care ar descinde fie:

♦din traco-dacă (sau din daco-moesiană);
♦din limba iliră – care făcea parte din acelaşi grup lingvistic ca şi traca;
– se vorbea în antichitate în zona de vest a Peninsulei
Balcanice, deci şi în aria în care se vorbeşte azi albane-
za;
– ar fi avut în constituţia ei o componentă originară
tracă ;

▪albaneza are două dialecte principale, cu deosebiri importante între ele :

– dialectul tosc, vorbit în jumătatea de sud a ţării ; asemănările cele mai importante ale românei sunt cu acest
dialect din sud, de unde ipoteza că patria primitivă a albanezilor trebuie să fi fost mai la nord-estul peninsulei, într-o
zonă de interferenţă traco-iliră ;
– dialectul gheg, în cea de nord.
Faptul că albanezii nu au fost romanizaţi, în lunga perioadă de stăpânire romană în Balcani, s-ar explica
prin aceea că ei au trăit ca păstori, mai cu seamă în ţinuturile muntoase din nord, inaccesibile armatelor cuceritoare  ;
şi astăzi sunt sate în Albania de nord care nu au putut fi stăpânite nici de turci, în cei cinci sute de ani de dominaţie
otomană.
Comparaţia între română şi albaneză trebuie făcută nu la nivelul actual al celor două limbi, ci la nivelul lor
străvechi, adică al românei comune şi al albanei comune.
(●Care este nivelul lingvistic la care se realizează comparaţia între română şi albaneză ?)

II. Cuvintele autohtone pot fi raportate şi la reminiscenţele traco-dace şi, bineînţeles ilire.

Mânz, de exemplu, există şi în albaneză (mës, mëzi, cu acelaşi înţeles), dar şi în tracă : MEZENAI, un
atribut al cavalerului trac ; mai mult, la ilirii mesapi există Jupiter Menzana, zeul suprem, căruia i se aduceau ca
ofrandă sacrificii de cai.
Cuvântul mal are în albaneză un corespondent identic, mal, cu înţelesul ‘munte’, dar poate fi raportat şi la
toponimul Malua, localitate în Dacia ; Dacia Maluensis a fost tradus de romani prin Dacia Ripensis (ripa = râpă).
În iliră există, de asemenea, Dimallum, Malontum etc.

III. Raportarea cuvintelor autohtone se poate extinde şi la alte limbi preromane din Balcani. De exemplu
argea (= încăpere subterană ; război de ţesut) poate fi comparat mai ales cu:
άργιλλα ‘argea’, din vechea macedoneană;
trac. αργίλος ‘şoarece, animal care îşi face galerii în pământ’;
alb. rragal înseamnă ‘colibă’, iar argali, ‘război de ţesut ‘, sens pe care-l
are şi cuvântul românesc.

IV. Se pot face raportări şi la alte limbi indo-europene, bineînţeles pentru cuvintele care
nu pot fi explicate prin atestări în tracă, iliră sau altă limbă din Balcani. De exemplu, doină, cu
varianta daină din Banat, poate fi atribuit substratului prin raportare la lituan. daină ‘cântec
popular, doină’.
Concluzii
După cum se constată, cercetarea etimologică a cuvintelor româneşti din substrat se face cu
foarte mari dificultăţi; de aceea, specialiştii sunt nevoiţi să accepte, de cele mai multe ori, numai
cu probabilitate apartenenţa la substrat. De asemenea, metoda cea mai sigură de cercetare a
fondului autohton rămâne, cu toate neajunsurile ei, comparaţia cu albaneza.
(●Care este metoda cea mai sigură de analiză a fondului autohton al limbii române?)

LEXICUL
Vocabularul românesc moştenit din substrat conţine un număr restrâns de termeni, iar
inventarul lor este diferit apreciat de specialişti; în general, cifrele oscilează între 84 şi aproape
200 de unităţi. Cercetări recente confirmă şi demonstrează faptul că aproximativ 90 de cuvinte
din româna actuală continuă cu siguranţă elemente din limba populaţiei autohtone (Gr.
Brâncuş, 1983; 2002). De reţinut şi ideea că acest strat lexical primar, relativ modest sub raport
cantitativ, nu este nici periferic, nici neglijabil în structura lexicului românesc modern. Două
argumente sunt aduse în acest sens:
►aproximativ 40 de termeni autohtoni fac parte din fondul lexical principal,
ceea ce le atestă viabilitatea şi forţa de circulaţie;
►termenii autohtoni dezvoltă largi familii de cuvinte şi serii de nume proprii, ceea ce le atestă
forţa şi productivitatea derivativă (Gr. Brâncuş, 1995, 2002).
Astfel:
●substantivul de substrat copil a fost bază de derivare pentru copilaş, copilandru, copilă,
copiliţă, copilărie, copilăros, copilăreşte, a (se) copilări şi pentru antroponimele Copil(u),
Copilău, Copiloiu, Copilescu;
●adjectivul bucur ‚frumos’ a stat la baza verbului a (se) bucura şi de aici a cuvintelor
bucurie şi bucuros; deosebit de importante sunt reflexele
toponimice şi antroponimice Bucureşti, Lacul Bucura, Valea Bucurii / Bucur, Bucuraş,
Bucurenci(u), Bucurescu, Bucureşteanu, Bucuroiu etc.
În legătură cu capacitatea de a crea prin derivare cuvinte noi, elementele din substrat întrec pe
cele de origine latină: numărul derivatelor directe ale cuvintelor de bază (adică fără cumul de
sufixe) este de 535, revenind în medie câte şase derivate la un cuvânt de bază (unui cuvânt latin
îi revin cinci derivate). (Gr. Brâncuş, 2002).
●Ce caracteristici definesc stratul lexical primar autohton al limbii române?

Iată lista celor 90 de termeni din româna actuală, consideraţi în mod sigur continuatori ai unor
etimoane aparţinând limbii traco-dace:
►abure, argea ‚încăpere subterană, război de ţesut’;
►baci, balaur, bală ‚fiară, monstru’, balegă, baltă, bardză = adj. ‚alb’,
bască ‚lână tunsă de pe o oaie’, bâlc ‚mlaştină, vale mocirloasă’,
bâr = interjecţie, ‚strigăt cu care se mână oile’, brad, brânză, brâu ‚cingătoare
lată de lână’, brusture, buc ‚pleavă la meliţatul cânepii’, bucur = adj ‚frumos’
(a se bucura), bunget ‚stejăriş, desiş de pădure’, buză;
►căciulă, călbează (şi gălbează), căpuşă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciucă
‚vârf de deal, pisc’, ciuf ‚moţ de păr’, ciump ‚ciot’, ciupi = verb, ciut (şi şut)
= adjectiv, ‚fără coarne’, coacăză, copac, copil, curpen ‚vrej ,tulpină de
plantă agăţătoare’, cursă (de prins animale sălbatice);
►droaie, druete ‚bucată de lemn’;
►fărâmă, fluier;
►gard, gata, ghimpe, ghionoaie ‚ciocănitoare; cucuvea’, ghiuj ‚bătrân’, grapă,
gresie, groapă, grumaz, grunz ‚bulgăraş, cocoloş’, guşă;
►hameş ‚mâncăcios, lacom’ (şi vb. hămesi);
►jumătate
►lete ‚răgaz’ (îndelete = adv.), leurdă ‚usturoi sălbatic’;
►mal, mare = adj., mazăre, măgar, măgură, mărar, mânz, moş, mugur,
murg = adj. ‚întunecat, de culoare închisă’, muşcoi (şi mâşcoi) ‚catâr’;

►năpârcă ‚viperă’, noian;

►pârâu, pupăză;
►raţă, rânză ‚pipotă; stomac de animal’;
►sarbăd = adj. ‚acru’ (despre lapte), scăpăra = verb, scrum, sâmbure, spânz
‚elebor, plantă cu a cărei rădăcină se vindecă strechea la animale’, strepede
‚vierme din brânză’, strugure, strungă ‚loc îngust pentru muls oile, ţarc’;
►şopârlă, ştiră = adj. Fem. ‚stearpă’ (despre animale);
►ţap, ţarc, ţeapă;
►urdă;
►vatră, viezure (şi vizuină), zară ‚lapte bătut’, zgardă.
 La aceste 90 de cuvinte sigure din substrat se poate adăuga o listă de
50-60 de cuvinte, considerate numai cu probabilitate ca aparţinând fondului autohton. Iată câteva
dintre acestea: băiat, băl ‚blond’, brâncă ‚erizipel, orbalţ’, borţ (şi der. borţoasă), bulz, burduf,
burtă, codru, Crăciun, creţ = adj., cruţa = verb, curma = verb, daltă, dărâma = verb, fluture,
lai = adj. ‚negru’, mătură, mire, negură, păstaie, scorbură, spuză, stăpân, sterp, stână, traistă
etc.

Se observă că cele mai multe cuvinte din listele de mai sus aparţin limbajului păstoresc,
adică sunt legate de realităţi proprii universului crescătorilor de vite. Prin caracterul lor profund
popular aceste elemente se integrează în fondul lexical moştenit din latină, care, după cum se
ştie, are un mai pronunţat caracter popular, rustic, decât în celelalte limbi romanice.

Evoluţia fonetică a acestor cuvinte este aceeaşi cu a cuvintelor de origine latină, (vezi
corespondentele identice în albaneză); se ştie că elementele latine din limba noastră prezintă
evoluţia -l- intervocalic la -r-: lat. solem > soare;
acelaşi fenomen a avut loc şi în cuvintele străvechi:
mazăre < *ma(d)zele (comp. alb. modhullë),
sâmbure < *sambule (comp. alb. thumbullë)
viezure < *ve(d)zule (în albaneză vjedhullë);
abure (în albaneză avullë);
africata dz: bardzu = adj. ‚alb’; madzăre, viedzure etc.

Această evoluţie fonetică nu apare la elementele împrumutate târziu.

(●Care a fost evoluţia fonetică a termenilor proveniţi din substrat?)

Apropierile etimologice prezentate mai sus caracterizează faza antică a albanezei, nu pe

cea târzie, medievală. Elementele lexicale comune ’albano-române’ au, aşadar, o sursă comună
carpato-balcanică şi evident preromană.
În concluzie, elementele autohtone din română sunt, la origine, împrumuturi pe care
latina dunăreană le-a făcut din traco-dacă, nu împrumuturi târzii făcute de română din
albaneză în sudul Dunării, în perioada unei presupuse coabitări a românilor cu albanezii.
●Care a fost sursa comună pentru elementele lexicale identice albano-române?

►Există în română şi un important număr de nume proprii păstrate din substrat.

●Aproape întreaga hidronimie majoră (numele marilor râuri) din română ni s-a
transmis de la daci, în transcrieri latineşti sau greceşti: Argeş, Buzău, Cerna, Criş, Dunăre,
Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret, Someş, Timiş, Tisa, Vedea.

●La aceste nume se adaugă oronimul Carpaţi, care are legătură certă cu:
•numele tribului de daci liberi carpi,
•alb. karpë‚ stâncă’
•trac. karpátes (öros)‚ munţii Carpaţi’;
•bg. karpă‚ piatră, stâncă’ .
 ●Unii specialişti cred că de la daci ni s-au transmis şi câteva nume de localităţi: Abrud,
Hârşova, Iaşi, Oltina ş.a. (cf. Poghirc, în ILR, II, pp. 359-361), care, însă, sunt foarte greu de
explicat etimologic.

►Dintre elementele de derivare lexicală sunt sigure ca apartenenţă la substrat

următoarele sufixe:
-esc = sufix adjectival care exprimă apartenenţa: românesc, ciobănesc.

Probabil că aceeaşi origine are şi corespondentul adverbial al lui -esc: -eşte:

româneşte, ciobăneşte;

-uş = sufix diminutival: auş, brânduşă, cătuşă, mătuşă, păpuşă;

-ză = sufix colectiv şi diminutival: călbează, cinteză, coacăză, pupăză etc., cu
corespondente identice în albaneză.

Elementele aparţinând substratului au o răspândire generală în dacoromână.

Numai câteva dintre acestea sunt folosite regional:
buc, ghiuj, muşcoi, ştiră.

Unele dintre cele 90 de cuvinte autohtone lipsesc din dialectele româneşti sudice. În
aromână, de exemplu, nu se mai aud astăzi: argea, druete, gata, ghimpe, leurdă, mugur, pârâu,
sarbăd, şopârlă, , zgardă. În meglenoromână şi istroromână, numărul celor care lipsesc este şi
mai mare. Acestea au fost
înlocuite cu sinonime din limbile vecine (albaneză, greacă, bulgară, turcă, croată, italiană), prin
urmare cauza dispariţiei lor sunt:
●bilingvismul populaţiei româneşti sudice şi
●statutul particular de idiomuri neoficiale al acestor dialecte în
ansamblul lingvistic balcanic.
E de presupus că în româna comună aproape toate cuvintele din substrat erau răspândite pe
întregul teritoriu de limbă română, atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
Cuvintele autohtone nu diferă de cele de origine latină din punctul de vedere al vechimii atestării
lor: aproape 50 dintre ele apar în documente de până la 1600.

În totalitatea lor, elementele din substrat au contribuit la conturarea fizionomiei

particulare a românei în raport cu celelalte limbi romanice. Prin trăsăturile lor semantice, prin
frecvenţa, aria de circulaţie şi forţa de derivare, aceste elemente se identifică cu lexicul transmis
din latină.

Pentru istoria românilor, moştenirea lingvistică traco-dacă este cea mai importantă
dovadă a vieţuirii lor neîntrerupte în Dacia. (Gr. Brâncuş, 2002).