ROMÂNA COMUNĂ

Româna descinde din latina dunăreană sau carpato-dunăreană – acel aspect al latinei
orientale vorbite în provinciile romanizate nord şi sud-dunărene (Dacia, cele două Moesii şi
Panonia Inferioară) care s-a suprapus peste limba traco-dacă, din simbioza lor rezultând
româna arhaică – o limbă romanică pe care lingviștii au denumit-o româna comună. Limba
română s-a format mai devreme decât limbile romanice apusene, din cauză că latina dunăreană
a fost izolată de timpuriu de centrul inovaţiilor - Roma, în general de influenţa latinei clasice.
De-a lungul câtorva veacuri şi în condiţii particulare de utilizare, din latina dunăreană avea să se
dezvolte un nou idiom, cu individualitate proprie – limba română – a cărei primă fază şi formă
de existenţă poartă numele de română comună. Această denumire indică un idiom folosit ca
unic mijloc de comunicare de un însemnat număr de vorbitori, care ocupau spaţii vaste, situate
în stânga şi în dreapta Dunării; mai exact, româna comună era “limba vorbită de strămoşii
aromânilor, dacoromânilor, meglenoromânilor şi istroromânilor de azi, înainte ca orice legătură
între ei să fi fost întreruptă” (S. Puşcariu, 1974, p. 58).
Iniţial, românii de la nordul şi de la sudul Dunării formau o comunitate teritorială şi de
civilizaţie, “oglindită în unitatea limbii” (Al. Rosetti, 1968, p. 352); mai târziu, unitatea de limbă
şi de civilizaţie urma să se destrăme, rezultatul ultim fiind constituirea celor patru dialecte
româneşti: aromân, dacoromân, meglenoromân, istroromân. Cu acest proces se încheia
perioada numită română comună, iar de aici înainte fiecare variantă dialectală avea să urmeze
o linie proprie de evoluţie.
Ca stadiu arhaic de limbă – anterior împărţirii şi separării în dialecte – , româna comună
nu este nici atestată, nici cunoscută documentar. În absenţa oricăror probe scrise, configuraţia
ei de ansamblu şi particularităţile tipice sunt relevate numai de reprezentarea ipotetică,
refăcută de filologi prin metoda reconstrucţiei.
Româna comună este reconstruită din compararea dialectelor nord- şi sud-dunărene şi
raportarea la latină a datelor obţinute. Prin urmare, româna comună reprezintă stadiul
intermediar de raportare a dialectelor româneşti la latină, ea fiind, de fapt, o fază a evoluţiei
latinei. Pentru că această fază nu este cunoscută, ea trebuie reconstruită. Fenomenele
lingvistice care se regăsesc în toate cele patru dialecte (sau cel puţin în dacoromână şi aromână)
sunt caracteristice românei comune. Nu este exclus ca unele fenomene să se fi produs mai
târziu, în fiecare dialect în mod independent. Iată un astfel de element reconstituit:

l’iepure, formă virtuală de română comună, a fost refăcută printr-o dublă raportare: la etimonul
latin leporem şi la descendenţii aceluiaşi cuvânt, aşa cum apar ei în dialectele româneşti:
ar. l’epur, mgl. l’epuri, istr. l’epur(e), dr. iepure
 Se observă că l’, consoana arhaică, presupusă ca datând din româna comună, este
confirmată de trei dialecte româneşti, situaţia diferită din dacoromână explicându-se prin
caracterul mai inovator al acestui dialect.

Aşadar, faza de română comună se definea printr-un ansamblu de elemente lingvistice,

cu prezenţă şi răspândire generală pe întinsul teritoriu de limbă română.
Enumerăm mai jos câteva fapte fonetice, considerate a fi specifice pentru perioada de
comunitate lingvistică:

●sistemul vocalic era format din:

•şase vocale (a,e,i,o,u şi ă, vocală nou apărută, inexistentă în latină), precum şi din
•mai mulţi diftongi (ie, ea, oa, oi, ai, au, iu) şi doi triftongi (iea, ieu);

●sistemul consonantic prezenta deja o serie de inovaţii în raport cu latina dunăreană, respectiv
consoane şi grupuri consonantice de tipul: č, ğ, ţ, dz, ş, n’, l’, cl’, gl’

Această situaţie nu excludea existenţa diferenţelor regionale, mai mult sau mai puţin
accentuate, diversitatea lingvistică fiind o regulă inerentă pentru orice limbă vie, indiferent de
stadiul său de evoluţie.

Definiţie: româna comună este perioada de dinainte de separarea celor patru dialecte:
dacoromâna
aromâna
meglenoromâna
istroromâna

• Iată care sunt trăsăturile lingvistice cele mai importante care caracterizează româna
comună, trăsături care, ulterior, au putut evolua diferit în fiecare din cele patru dialecte:

A. FONETICĂ
1) Silabă deschisă la finală mai frecvent decât în limba de astăzi şi decât în aromână; -u şi -i
etimologici au caracter silabic:
sg. bărbatu bunu, pl. bărbaţi buni
eu cântu, tu cânţi, cu -u şi -i silabici

2) Sub impulsul substratului, apăruse vocala ă din a neaccentuat: lat. casa > casă
lat. camisia > cămaşă
Consecința apariţiei vocalei ă a fost constituirea unui sistem vocalic din şase unităţi fonologice :

i – u
e ă o
a

●Fonemul î, prin care sistemul românesc se dezvoltă la şapte termeni, aşa cum este în limba de
astăzi, a apărut mai târziu, independent în dacoromână de aromână.
De adăugat că a accentuat în poziţie nazală a devenit mai întâi ă şi apoi, în dacoromână,după
perioada românei comune, î : panis > păne > pâne

3) Apăruse foarte devreme: diftongul ie din é < lat. cl. ĕ:

lat. fĕrrum > fier
lat. pĕllem > piele

4)Apăruseră diftongii condiţionaţi ea şi oa, dez-

voltaţi din vocalele e şi o, având în silaba urmă-
toare ă sau e: lat. feta > feată
lat. solem > soare
lat. porta > poartă

5) În româna comună, vocala e şi diftongul ea se păstrează neschimbate după labiale:

lat. fetus > fetu, lat. melum > meru,
lat. pĭrum > peru, lat. feta > feată
lat. pĭra > peară

•Variantele cu ă, respectiv a după labiale în po- ziţie tare au apărut mai târziu în
dacoromână: făt, măr, fată, pară
(dar în poziţie moale: pl. feţi, pl. meri, mere,
fete, pere).
6) În poziţie nazală, vocalele e şi o se închid la i, respectiv u:

lat. dentem > dinte, lat. bene > bine, lat. bonus > bun,
lat. montem > munte, lat. corona > curună, cunună

- Şi o neaccentuat trecuse la u: lat. romanus > rumân,

lat. hospitium > uspăţ, ospăţ
7) Apăruseră de timpuriu africatele:
č<c+i
ğ<g+i
ţ <t+i
dz < d + i
- africatele au fost iniţial variante ale consoanelor din care au luat naştere:
lat. caelum > cer, lat. cena > cină,
lat. gelu > ger, lat. brachium > braţ,
lat. socius > soţ, lat. tenere > ţinea,
lat. *inaltiare > înălţa, lat. dico > dzicu

8) Apăruse consoana ş dintr-un s urmat de e,i:

lat. sic > şi
lat. caseus > caş

9) În româna comună, apar două consoane dentale moi: n’ , ľ, dezvoltate din n, l sub influenţa
unui iot:
lat. filius > fiľiu, ar. h’iľu (> dr. fiu = o inovaţie)
lat. leporem > ľepure > dr. iepure
lat. *antaneus > întân’u (> dr. întâi = o inovaţie)

10) Consoanele b, v aflate în poziţie intervocalică dispăruseră:

lat. cantabat > cânta,
lat. caballus > calu, lat vivus > viu

11) În elementele latine, grupurile consonantice cl, gl deveniseră cľ , gľ cu ľ muiat:

lat. clavis > cľaie > dr. cheie
lat. glacies > gľaţă > dr. gheaţă
• cľ, gľ se pronunţă încă în dialectele din sudul Dunării.
• În dacoromână cľ, gľ au devenit k’, g’

12) În cuvintele latine, -l- simplu intervocalic (pronunţat velar) se transformase în -r- :
lat. mola > moară, lat pilus > peru, păr
lat. boletus > burete
• Aceasta este una dintre cele mai importante legi fonetice care acţionează asupra
elementelor latine din română.

13) Tot în cuvintele de origine latină, ll (geminat) urmat de a neaccentuat dispăruse:

lat. stella > stea
lat. catella > căţea
14) Labiovelarele qu, gu (oclusive velare cu un apendice labial) urmate de a deveniseră p, b: lat.
aqua > apă, lat. lingua > limbă

15) Grupurile consonantice cs, ct s-au labializat foarte devreme, adică velara c a devenit p:
cs > ps lat. coxa > coapsă lat. frixit > fripse
ct > pt lat. noctem > noapte lat. octo > optu

16) Grupul consonantic gn se transformase în mn: lat. lignus > lemnu,

lat. cognatus > cumnatu

17) Grupurile consonantice -bl-, -br- în poziţie intervocalică deveniseră -ul-, -ur- :
lat. cribrum > cibrum > ciur
lat. stabulum > stablu > staul

18) Grupurile sc, st urmate de e,i deveniseră şt:

lat. crescere > creştere
lat castigare > câştigare

Prin urmare, în româna comună au apărut sunetele noi:

• vocala ă
• diftongii ie, ea, oa
• africatele palatale č, ğ
• africatele dentale ţ, dz
• dentalele muiate ń, ľ
• fricativa ş (poate şi h)
• grupurile consonantice cľ, gľ

De asemenea, în româna comună existau semivocalele i,u cu care se formau diftongi ascen-
denţi şi descendenţi.

În româna comună s-au produs, așadar, cele mai importante modificări fonetice ale limbii
române.