Începuturile

We see at work here an inherited medium where the

composition can be simultaneous with performance - or
at least, where composition becomes a reality only in
performance. (Gregory Nagy, The Best of the Achaeans)

Așa cum ne întrebăm dacă desenele și picturile rupestre erau expresia naivă a unei inspirații genuine
sau pure manifestări ale unei religiozități în care transpar afectele omului, într-o reprezentare în care
se afirma și cunoașterea lui, tot așa ne putem întreba despre inspirația și finalitatea primelor expresii
literare ale umanității. Paleontologii au ajuns la concluzia că arta rupestră este opera unor
profesioniști. Putem oare extinde această concluzie și la fenomenele literare? Este evident că nu
orice individ avea capacitatea de a produce texte cu aceeași elocvență, inspirație, meșteșug, așa cum
nu orice individ era capabil, oricât de devreme ar fi învățat, să ajungă dansator. A existat deci o
specializare a oamenilor chiar în epoci revolute, chiar dacă ea nu corespunde imaginii pe care o
avem noi astăzi despre acest lucru, o selecție și o antrenare a lor să devină autori sau performeri ai
„artei”.
Este evident că nu așa, sub forma scrisă, adesea fragmentară, în care ne-au parvenit au fost
create și performate actele artistice, căci la început a fost cuvântul, îmbinat cu cântul, muzica
instrumentală, dansul1, și nu cuvântul împietrit (la propriu, primele texte parvenindu-ne gravate pe
piatră sau în argilă). Numeroase popoare nu cunoșteau scrierea, altele rezervau scrisul anumitor
activități (cele administrative, economice), oralitatea fiind preferată atunci când era implicată
sacralitatea sau inițierea. Ne-o spune și Platon în dialogul Phaidros (mitul lui Theuth sau al uitării):
„scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletelor celor ce-l vor deprinde, lenevindu-le ținerea de minte;
punându-și credința în scris, oamenii își vor aminti dinafară, cu ajutorul unor icoane străine, și nu
dinlăuntru, prin caznă proprie. Leacul pe care tu l-ai găsit [îi spune regele Egiptului, Thamus,
inventatorului scrierii, Theuth] nu e făcut să învârtoșeze ținerea de minte, ci doar readucerea aminte.
Cât despre înțelepciune, învățăceilor tăi tu nu le dai decât una părelnică, și nicidecum pe cea
adevărată. După ce, cu ajutorul tău, vor fi aflat o grămadă de prin cărți, dar fără să fi primit
adevărata învățătură, ei vor socoti că sunt înțelepți nevoie mare când de fapt cei mai mulți n-au nici
măcar un gând care să fie al lor. Unde mai pui că sunt și greu de suportat, ca unii care se cred
înțelepți fără de fapt să fie.”2
Trebuie deci să reținem caracterul oral și sincretic al artei primitive, ca și dimensiunea sa
simbolică. Caracterul și finalitatea magice și rituale ale textelor justifică valoarea lor simbolică și
impune interpretarea lor prin grile specifice. Hiperbola, litota, perifraza au alte justificări aici decât
în textele mai apropiate de noi. Perifraza sau metafora au un rol magic sau apotropaic, evitarea
numelui real al zeului, tabuizat, conduce la enumerarea atributelor în locul numirii directe (Baal,
călărețul norilor, expresie prezentă într-o inscripție feniciană3, preluată și în Biblie). Numerele au
adesea o valoare simbolică, nu una reală (în al șaptelea an, se spune într-un text fenician 4). O altă
caracteristică a acestor texte este indicarea unor manifestări somatice (mișcări ale corpului) și
vegetative (legate de funcții fiziologice, respirație, circulație etc.) pentru a semnifica trăiri, afecte
(teama, semnificată prin tremuratul membrelor; tristețea, prin plecarea capului; mânia, prin scrâșnet
de dinți) în locul numirii lor sau a unor interpretări, repetițiile sunt mânuite cu măiestrie pentru a
crea efecte intense: psihologice. Să nu neglijăm nici dificultatea noastră de a înțelege civilizații
depărtate de noi, construite pe alte baze, funcționând în conformitate cu alte imperative, ca cea
nomadă sau cea agricolă/ pastorală ; comparațiile sau metaforele folosite vor avea în vedere alte
câmpuri lexico-semantice, acumularea prin enumerare va avea un alt efect.
1
Performările erau sincretice, un text fiind însoțit de melodie (cântat și/sau acompaniat la un instrument), textul fiind
adesea împănat cu dansuri, recitative, acte simbolico-ritualice etc.
2
Miturile lui Platon, Humanitas, 1996, p. 92. V. și Andrei Cornea, Scrieri și oralitate în cultura antică (Cartea
Românească, 1988; reed. Humanitas, 2006).
3
Gândirea feniciană în texte, Editura științifică și enciclopedică - Bibliotheca Orientalis, 1979, p. 228.
4
Idem, p. 239.
 Deasupra trupului preaiubitului meu Fiu se înalță plânsete,
Plânsete pentru lanurile fără spice,
Plânsete pentru mamele și pentru copilașii pe moarte,
Plânsete pentru albiile secate ale fluviilor,
Plânsete pentru heleșteele din care peștele a pierit,
Plânsete pentru bălțile cu trestiile încremenite,
Plânsete pentru păsurile în care tamarinul nu mai înflorește...
(Coborârea lui Iștar în infern)
Sunt aceste prime texte cu adevărat literatură? Întrebarea e prost pusă pentru că însuși conceptul de
literatură este cu mult posterior epocii începuturilor. La vremea începuturilor, și de fiecare dată când
omenirea pare să o ia de la început, cum s-a mai întâmplat în Europa și în evul mediu, domeniile
sacrului, imaginarului, afectivului, ideologiei și gnoseologiei sunt contopite. Suntem deci
îndreptățiți să considerăm un mare număr de texte „primare” literatură, chiar dacă funcția lor era
evident alta. Mai mult, interesul nostru pentru acestea vine și din nevoia de a căuta matricea formală
a unor structuri literare, evoluția și hibridarea lor (chestiuni tehnice, legate de compoziție), precum
și originea și înțelesul unor mituri, motive sau ale altor elemente constitutive ale inconștientului
colectiv. Desigur, privirea noastră se va îndrepta mai întâi de toate spre Orient, Fenicia, Sumer și
Babilon, Egipt, a căror influență nemijlocită se va manifesta asupra culturii grecești și latine, dar și
asupra Indiei – și nu doar pentru legăturile ancestrale cu civilizațiile indo-europene.

Sumerul și civilizația mesopotamiană. Fenicia. Egiptul.

Sumerul și civilizația mesopotamiană

Mesopotamia, termen folosit probabil pentru prima dată de Polibiu (sec. II. î.H.), desemna inițial
teritoriul dintre Tigru și Eufrat (Μεσοποταμία, de la μέσος, « între, în mijlocul », et ποταμός,
« ape », deci între ape/fluvii). Cuvântul grecesc pare a fi preluat din expresii similare atestate în
vechea aramaică, în special Bêyn nahrîn „casa râurilor”, și poate expresii mai vechi izolate în
akkadiană precum Berît nâri „între râu” și Mât birîti „țară mijlocie” , care desemnează și regiuni
situate în Mesopotamia Superioară
Treptat, Mesopotamia desemnează toată regiunea ocupată azi de Irak și NV Siriei. Totuși,
termenul „Mesopotamia” trebuie folosit cu referire la istoria antică/mai recentă/ a acestei regiuni,
pentru civilizația care a ocupat acest spațiu din antichitate până în secolul al VII-lea, mai exact până
în 637 d.Hr. (cucerirea de arabii musulmani).
Regiunea a fost numită Asiria la mijlocul secolului al XIX-lea, apoi Babilonia (sau Caldeea)
în deceniile următoare, ceea ce explică existența unei civilizații „asiro-babiloniene” era obișnuită; la
sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se vorbească despre Sumer, dar termenul „Civilizația
mesopotamiană” s-a impus pentru a cuprinde diferitele componente din regiune.

Mesopotamia inferioară corespunde geografic câmpiei aluvionare și deltei fluviilor Tigru

și Eufrat=„țara Sumer și Akkad”, în epocile arhaice Sumer corespunzător regiunii celei mai sudice,
cea mai importantă în epocile formative ale civilizațiilor din Mesopotamia (mileniul IV î.Hr. și
mileniul III î.Hr.) și Akkad în partea de nord
= Babilonia în mileniul II și I î.Hr.

două regiuni topografice distincte: pe de o parte, în nord (nord-estul Siriei și nordul Irakului actual),
o regiune de platou, aceasta din urmă fiind o zonă de culturi pluviale și, pe de altă parte, în sud, o
regiune de câmpie în care agricultura se practică exclusiv pe bază de irigații= regiune foarte aridă,
cu precipitații anuale mai mici de 200 mm, ceea ce face irigarea imperativă pentru agricultură.

Civilizația sumeriană s-a dezvoltat către 3500-3000 î. H.: e vorba de populații nesemitice
instalate în zona joasă a Mesopotamiei de la sfârșitul mileniului al VI-lea. Către 3150-2900 î. H.
regiunea cunoaște o mare dezvoltare, care se caracterizează prin urbanizare și stratificare socială
(preoți, scribi, meșteșugari, soldați), generalizarea folosirii scrisului (cilindri-sigiliu). La începutul
mileniului al III-lea Mesopotamia de Jos este alcătuită din mai multe cetăți care funcționează ca
niște cetăți-stat (perioada proto-dinastică). Se pare că puterea era deținută de un prinț secular și de
un preot. Resursele se păstrau la temple, de unde puteau fi redistribuite populației în anii de sărăcie.

PALEOLITIC: omul modern apare în perioada încălzirii climatice, la sfârșitul ultimei ere glaciare
(fază numită Zarzian în Mesopotamia de Nord-Est și în vestul Zagros - cca 18000-10000 î.Hr.):
tabere sezoniere de vânători-culegători, unelte din silex fin (microliți)
NEOLITIC: comunități sedentare, care practică agricultura și creșterea animalelor în perioada
aprox. 10.000-7.000 î.Hr; primele sate în nordul Mesopotamiei; în faza următoare, apare ceramica.
În Mesopotamia de Jos nu s-au putut face cercetări, solurile preistorice din această regiune sunt în
general îngropate sub nămolurile purtate de râuri sau acoperite de creșterea nivelului apelor de la
sfârșitul glaciației.
Așezările devin mai numeroase în următoarele faze, mai întâi perioada Hassuna (c. 6500-
6000 î.Hr.) apoi cea a Samarrai (c. 6200-5700 î.Hr.): apar habitatele comunitare, ceramica pictată,
primele urme ale agriculturii irigate din centrul Mesopotamiei (cel mai vechi sat descoperit din
sudul Mesopotamiei, Tell el-Oueili - începutul îndelungatei culturi Obeid (cca 6500-3900): apariția
unei arhitecturi monumentale, cel mai proeminent exemplu dintre care este succesiunea clădirilor,
probabil temple, dezgropate în Eridu; în lipsa resurselor metalice, se folosea secera din argilă arsă
amestecată cu cuarț și sapa de piatră; apariția primelor obiecte de cupru, indicând începuturile
metalurgiei; invenții: arcul, domul, coloana și bolta.
ÎNTRE PREISTORIE/ISTORIE – PERIOADA URUK (MILENIUL IV): extinderea rețelei sale de
irigații, deci o agricultură cu randament mai bun, care susține dezvoltarea orașelor și a instituțiilor
politice și economice; dezvoltarea meșteșugurilor: apariția roții olarului, ceramică și cărămizi de
formate standardizate, ovine producătoare de lână în cantități mari, prelucrate în ateliere textile etc.;
aglomerări umane mai mari, numite „proto-urbane” care culminează cu o „revoluție urbană”
(Gordon Childe), apariția statelor și a orașelor; creșterea inegalităților sociale și o diviziune sporită
a muncii în meșteșuguri; o elită controlează instituțiile care dispun de moșii în care muncește o
mare parte a populației și care conduce riturile religioase. Dezvoltarea instituțiilor statale este
însoțită de instrumente de conducere - supravegherea lucrătorilor și a altor resurse; în acest context
a apărut scrierea în jurul anului 3400-3300, utilizată în principal în scopuri administrative.
Se poate considera că se constituie vechea civilizație mesopotamiană – organizare și instituții
de stat, irigații, instrumente de conducere, urbanizare, scriere - și că se extinde în regiunile
din jur – nu se cunoaște compoziția etnică pt această perioadă.

Perioada dinastiilor arhaice din Mesopotamia de Sud și Diyala (c. 2900-2350 î.Hr.) - texte din
perioada sugerează coexistența a două grupuri etnice dominante în Mesopotamia de Jos, în sud, în
Sumer, unde se vorbește o limbă fără înrudire cunoscută, și un altul în partea de nord, teritoriu
numit Akkad, vorbind o limbă semitică, akkadiană. Textele permit, de asemenea, recunoașterea
existenței mai multor micro-state, desemnate ca „orașe-state”, independente, uneori rivale, care par,
de asemenea, integrate în alianțe, poate sub influența puterilor hegemonice; tradiția mesopotamiană
ulterioară a recunoscut în mod special importanța lui Kish, în țara semitică, și a lui Uruk, în țara
sumeriană, orașul legendarului conducător Gilgamesh.
Săpăturile arheologice au făcut posibilă recunoașterea unor palate din această perioadă ocupate de
monarhi și de multe temple. Perioada finală a dinastiilor arhaice este mai bine documentată grație
textelor și artefactelor dezgropate la Tello, vechiul Girsu, un oraș aparținând regatului Lagash;
situația economică și socială presupune existența de latifundii administrate de temple aflate sub
controlul familiei regale; situația politică presupune un regat și conflicte cu vecinii (statul Umma-
Gisha, alte regate din Mesopotamia de Jos sau din sud-vestului Iranului, țara Elam). Aceste diferite
regate sunt implicate în rețele de schimburi materiale și imateriale în întregul Orient Mijlociu și
chiar și dincolo, în civilizația Indusului și a Egiptului Antic), după cum indică import de metale și
pietre prețioase (lapis-lazuli, cornalină etc. în mormintele regale din Ur (cca 2500 î.Hr.) – stindardul
de la Ur, adoptarea scrierii originare din sudul mesopotamian în spațiul sirian, în Ebla și Tell
Beydar.
Epoca neo-sumeriană - Imperiul akkadian
Cucerirea Mesopotamiei de jos de către semitul Sargon din Akkad (2340 î.H.) inaugurează
epoca neo-sumeriană, când apare statul unificat, bazat pe o administrație centralizată. Imperiul
akkadian se dezvoltă între 2325-2190 î. H. Înlocuirea parțială a limbii sumeriene cu limba
akkadiană, semitică, conduce la necesitatea de a folosi și semne fonetice în plus față de
pictogramele utilizate anterior din care se dezvoltă cuneiformele. Sistemul va fi adoptat în tot
Orientul, de eblaiți, susieni, elamiți, hittiți (populație indo-europeană), ugariți (fenicieni).
După prăbușirea imperiului celei de-a treia dinastii din Ur, fragmentarea politică revine în întreaga
Mesopotamia: Se revine la cetățile-state; urmează epoca dinastiei din Ur (2190-2004 î. H.) și a
regatelor amorite (2004-1595 î. H.), cu apariția imperiului babilonian căruia îi pun capăt invaziile
huriților, kasiților și asirienilor (1595-934 î. H.). cel mai celebru rege Hammurabi, născut cca 1810
î.Hr., mort cca 1750 î.Hr. - al șaselea rege al Babilonului din prima dinastie babiloniană, domnind
din 1792 î.Hr. până la moarte.
Codul lui Hammurabi, text juridic datat în jurul anului 1750 î.Hr., cel mai complet dintre
codurile cunoscute de legi ale Mesopotamiei antice; descoperită în 1901-1902 la Susa
(Elam), Iran, gravat pe o stelă înaltă de 2,25 metri, cu aproape tot textul în scriere
cuneiformă și în limba akkadiană (Luvru, Paris); lungă inscripție regală, cu un prolog și un
epilog care îl glorifică pe domnitorul Hammurabi.
Crize politice și poate și ecologice, conflicte armate și în final o ofensivă a hitiților veniți din
Anatolia Centrală provoacă în 1595 căderea Babilonului. După o perioadă cu puține informații, o
succesiune de puteri regionale printre care o dinastie kassită (originară din reg. Zagros) se impune și
impune denumirea Babilonia. Regiunea e apoi cucerită de regii din Assur, capitala Asiriei. Alte
populații, caldeeni, arameeni, hittiți, își fac simțită prezența în faza neo-asiriană, o nouă etapă ce
vede constituirea primului imperiu capabil să domine permanent o bună parte din Orientul Mijlociu.
Regii asirieni conduc în secolul al IX-lea î.Hr. expediții militare, ajungând în Marea Mediterană în
vest și Babilonia în sud, suprimându-i brutal pe cei care refuzau să plătească tributul pe care îl
cereau. Numeroasele deportări ale populațiilor în urma victoriilor asiriene duc la mișcări
umane semnificative la scara imperiului, prin urmare la amestecul populațiilor care
favorizează difuzarea populațiilor limbii aramaice (de la cetatea Aram, Siria), înrudită cu
ebraica, care devine cel mai comun mijloc de comunicare în Orientul Mijlociu.

Mezii și babilonienii pun capăt stăpânirii asiriene: IMPERIUL NEO-BABILONIAN

Pe ruinele imperiului lui Hammurabi iau naștere noul imperiul asirian și babilonian (934-604 î. H.)
regele Nabucodonosor II a asediat Ierusalimul în 588 și, după aproximativ doi ani de asediu, orașul
a căzut (exilul evreilor în Babilon) - personaj din Biblia ebraică și din Vechiul Testament. Mai
precis, menționată în cea de-a doua carte a Regilor, a doua carte a Cronicilor, Cartea lui Ieremia,
Cartea lui Daniel și Cartea lui Iuda. Imaginea pe care a lăsat-o în cultura evreiască și creștină este
adesea negativă (asediul Ierusalimului și deportarea evreilor în Babilonia). Dar apare și ca
instrument al lui Dumnezeu, unul dintre cei care îl cunosc pe Dumnezeu și care îi împlinește voința
prin extinderea imperiului său.

Imperiul babilonian va fi supus de regele persan Cirus al II-lea, după capturarea capitalei Babilon
în 539 î.Hr. J.-C.; teritoriul va fi apoi cucerit de Alexandru Macedon; la moartea lui, de dinastia
Seleucizi (331-129 î. H.). va fi cucerit apoi de parți și sasanizi (129 î. H.-637 d.H.)

LITERATURA
Mesopotamia a văzut dezvoltarea celui mai vechi sistem de scriere din lume. Datăm apariția sa în
jurul anului 3300 î.Hr. Acest sistem de scriere este la început liniar, apoi capătă un aspect cuneiform
(în formă de „cui”) în cursul celei de-a doua jumătăți a mileniului III î.Hr. J.-C. Se scrie în principal
pe tablete din lut, un material abundent în Mesopotamia care supraviețuiesc, mai ales arse. De la
începutul mileniului I î.Hr., această formă de scriere este concurată de alfabetul aramaic, scris pe
pergament sau papirus, suporturi perisabile - a înlocuit în cele din urmă scrierea cuneiformă în jurul
mijlocului mileniului I î.Hr., înainte de dispariția finală a acestuia din urmă la începutul erei noastre.
Nașterea literaturii sumeriene nu e pus în legătură cu scriere – scrierea a permis însă
conservarea acelor texte.
Producția scrisă mesopotamiană care a ajuns la noi constă în principal din texte de natură
administrativă și contabilă. Acestea sunt legate de agricultură, creșterea animalelor, distribuția
rațiilor către lucrători și intrare/ieșire bunuri din depozite. Mai există contracte (împrumut, vânzare,
închiriere) sau scrisori, o contribuție neprețuită pentru înțelegerea vieții de zi cu zi a vechilor
mesopotamieni.

Zeii mesopotamieni (dingir / ilu (m)) sunt adevărații stăpâni ai lumii, ființe superioare care
guvernează destinele umane; zeii din panteonul mesopotamian funcționează oarecum precum
comunitățile umane conduse de regi și anturajul lor. Au de obicei un atribut principal, uneori mai
multe:

Anu / An, cerul

Enlil, zeul aerului, conducătorul zeilor
Enki / Ea, zeul Abisului
Nanna / Sîn, zeul lunii
Utu / Shamash, zeul soarelui
Ninhursag, zeița mamă
Inanna / Ishtar, zeița Iubirii și a Războiului, planeta Venus
Ishkur / Adad / Addu, zeul Furtunii
Ninurta, zeitate războinică și agrară
Ereshkigal și Nergal, cuplul care stăpânește lumea subpământeană
Nabû, zeul înțelepciunii și al scrisului
De la sfârșitul mileniului II î.H., zeii „naționali” Marduk în Babilon și Assur în Asiria îi iau poziția
de zeu suveran lui Enlil.

Se estimează nașterea literaturii scrise sumeriene către 2600 î.e.n., sub regele Mesilim din Kiș.
Textele posterioare acestei epoci au fost descoperite la Ur, Lagaș și Uruk.
Supraviețuirea culturii sumeriene a fost favorizată de supraviețuirea limbii sumeriene ca
limbă de cult. Mai târziu, textele în sumeriană erau precedate de o traducere în babiloniană,
respectiv în akkadiană. Desigur, cea mai mare parte a moștenirii sumeriene trece în patrimoniul
babilonian și akkadian, apoi persan1.
Poemele erau cântate sau recitate cu acompaniament de timpan, cithară, harpă, liră și textele
păstrate prezintă mențiuni legate de interpretare (saghida, corzi lungi; sagarra, corzi fixe). Strofele,
delimitate, erau formate din stih și distih, un vers fiind format din 2 hemistihuri. Valoarea
exemplară a literaturii sumeriene rezultă și din faptul că termenul de șir, cântare, a fost preluat și de
evrei.
Textele literare sumeriene (dar, încă o dată, a căror funcție originară nu era în primul rând
cea estetică) erau diverse:

Imnuri
Imnurile către zei (adad) erau laude aduse zeilor sau suveranilor (Imn către zeița Baba, zeița mamă
adorată la Lagaș; Imn către zeul Nergal, stăpânul infernului; Imn către Inanna, corespondenta lui
Iștar sau Astarte la babilonieni sau Venus la romani). Alte imnuri erau interpretate pe ritmuri
deosebite (balbale sau șir). Un tip special de imn, erșemma, era compus în dialectul propriu

1
C. Daniel, Civilizația sumeriană, Ed. Sport-Turism, 1983, p. 205 et sq.
femeilor și era probabil interpretat de un cor de preotese (imn către zeul Enlil, stăpânul aerului,
către Nanna, zeul lunii, către Ișkur, zeul ploii și al furtunii).
Sumerienii venerau și obiecte sacre cărora le închinau imnuri (tronurile zeilor, templele). În
Cântec către templul E-sikil1 al zeului Ninazu din Eșnunna, preotul se adresează direct templului, îi
laudă virtuțile și-i vorbește despre stăpânul său, zeul căruia îi e consacrat. Există chiar niște poeme
care au forma unor scrisori adresate de oameni zeilor și răspunsul acestora.
Din perioada renașterii neo-sumeriene și a celei de-a treia dinastii din Ur (2050-1950)
datează numeroase imnuri adresate suveranilor, dintre care cel mai cunoscut e Imn pentru divinul
Sulgi - amestec de elogii și exaltarea calităților etice ale suveranului.

Descântece și lamentații
Descântecul nu conține doar o cerere de remediere a unui rău adresată unui zeu, îndeobște lui Enki
prin intermediul fiului său Asalluchi, remediul și ritualul recomandat și formula de încheiere
(fundamentale în scenariul exorcismului), ci încearcă să descrie suferința celui afectat, acțiunea
spiritului rău, dobândind astfel un caracter de originalitate și umanitate. Uneori descântecul poarta
ca titlu numele templului unde a fost compus (Descântec din Enuru, templul lui Enki).

Plângerile fac parte din cultul zeului păstor Dumuzi, numit în Biblie Tammuz (Iezechiel, VIII, 14)
și pe care Origenes l-a identificat cu Adonis. Moartea lui era jelită de femei, zeul murind, se pare,
pentru că soția lui, Inanna (Iștar), coborâtă în infern (Kigallu) trebuia să-și găsească un înlocuitor
pentru a putea părăsi lumea subpământeană. Deși păstor, este identificat cu o divinitate a vegetației
și simbolizează ciclurile naturii. Genul acestor lamentații se va menține și în epoca renașterii neo-
sumeriene (un fragment de 450 de versuri dintr-o Lamentație despre sfârșitul orașului Ur).
Plângerea pentru nimicirea orașului Lagaș, probabil opera unui preot, pare a fi devenit modelul
altor poeme cu aceeași temă, cum ar fi poemul în vechea babiloniană Lamentație despre sfârșitul
orașului Ur sau chiar al unor texte biblice, Plângerile lui Ieremia sau Psalmul 136.
Poemele lirice nu lipsesc, ca acest Cântec de iubire al lui Sușin (sec. XXI), regele din Ur,
adresat fiicei zeului Numșudua2.

Disputa (adamantuga)
Un gen bine structurat este disputa - un poem care trebuie să răspundă la întrebarea „care din cele
două elemente în dispută este cel mai folositor”? Argumentarea ia forma unei controverse dialectice
în care se înfruntă câinele și vulpea, ursul și lupul, curmalul și tamariscul, taurul și calul, sapa și
plugul, argintul, prețios, și utilul bronz din care se fac unelte (se poate observa cum civilizația
sedentară, agricolă își dezvoltată ideologia proprie). Cearta dintre iarnă și vară îmbracă forma unui
scenariu complex: introducerea mitologică vorbește despre decizia zeului de a meni belșugul în
Sumer; împărțirea funcțiilor face ca între cei doi frați, iarna (timpul rodirii) și vară (timpul generării,
al fecundității), să se iște o rivalitate; cearta nu întârzie să apară, iarna contestând funcția fratelui
său; disputa se continuă în fața zeului fiecare parte susținându-și cauza și adesea inversând
argumentele rivalului; judecata zeului dă dreptate uneia dintre părți; cei doi rivali sunt nevoiți să se
împace, zeul stabilind superioritatea unuia dintre ei. Poemul se încheie prin această sentință și
slăvirea zeului.

Mai multe texte din perioada renașterii neo-sumeriene dezvoltă tema dreptului pedepsit sau a
martirului nevinovat, al cărui prototip va deveni Iov : Discuția stăpânului cu sclavul său conține
un mesaj pesimist, omul neavând a se aștepta nici măcar la ajutorul divin ori la o răsplată după
moarte. Același mesaj descurajat apare Povestea unui amărât :
1
Cuvântul înseamnă casă pură.
2
,,Mirele meu scump inimii mele, / Mare și dulce ca mierea e frumusețea ta! / Leul meu, drag inimii mele / Mare și
dulce ca mierea e frumusețea ta! / Gândul tău, gândul tău, eu știu să-l împac / Mirele meu, rămâi până-n zori în casa
mea! / Inima ta, inima ta, eu știu cum s-o bucur, / Mirele meu, rămâi până-n zori în casa mea! / Și fiindcă mă iubești,
mirele meu, / Dezmiardă-mă, te rog! /Domnul meu, fii și protectorul meu/ Sușin al meu, tu care bucuri inima lui
Enlil, /Te rog, dezmiardă-mă”. (Cântec de iubire al lui Sușin, sec. XXI)
 Niciun zeu nu m-a ajutat, n-a prins mâna mea,
Zeița mea nu mi-a arătat nicio milă, n-a venit lângă mine,
Mormântul nu era încă deschis și ei și-au însușit podoabele mele.

Miturile
Cele mai vechi mituri păstrate datează din epoca neo-sumeriană (2050-1950 î.e.n.), dar ele reiau
desigur mituri anterioare. Fragmentele păstrate arată că fragmentele recitate erau parte a unui
ceremonial complex, în care actele magice alternau cu recitative și părți dramatizate (Izbânda zeiței
Iștar din Uruk asupra rivalei sale cu același nume din Khallab ilustrează lupta dintre diferitele
temple și acreditează ideea că unele mituri au fost elaborate de preoți, fiind niște hagiografii 1; în
acest caz zeița admite, după victoria asupra rivalei, celebrarea unei procesiuni în cinstea ei în ținutul
Khallab).

Poemul despre Potop îl are ca protagonist, în locul biblicului Noe, pe Zi(u)sudra 2, un rege evlavios,
prin care umanitatea va supraviețui potopului și căruia zeii îi vor da nemurirea. Există, desigur, mai
multe variante ale acestui mit, cauza hotărârii zeilor de a distruge omenirea fiind neclară : într-o
variantă, Enlil a fost deranjat de larma pe care o făceau oamenii și, după câteva avertismente
(ciumă, secetă), hotărăște pedeapsa ultimă, Enki avertizându-l în somn pe Athrahasis (cel prea
înțelept), mesajul lui fiind purtat de trestiile din peretele casei acestuia; Athrahasis își face corabia
după planul desenat de zeu pe nisip, își îmbarcă familia și înfruntă potopul. În versiunea Utnapishti
(varianta akkadiană a numelui Ziusudra), acesta face o corabie cubică pe care îmbarcă nu doar
familia sa, ci și pe meșterii orașului, perechi de animale, aur și argint. Potopul îi îngrozește până și
pe zei. Urmează lansarea unui porumbel, a unei rândunici și a unui corb, care nu se mai întoarce,
semn că apele încep să se retragă3. La capătul călătoriei sale, el devine nemuritor în ținutul Dilmun4.

Ciclul lui Dumuzi (Tammuz), la origine un erou sau rege devenit zeu al vegetației - cel mai popular
dintre zeii mesopotamieni. Poemul Dumuzi și Enkimdu povestește rivalitatea celor doi pentru
obținerea iubirii Inannei. Utu, zeu solar, fratele Inannei, o îndeamnă să-l aleagă pe Dumuzi, care-i
va da lapte și grăsime, dar zeița îl preferă pe zeul plugar Enkimdu. Cei doi rivali se împacă, Dumuzi
acceptând victoria rivalului său, dar Inanna îl alege totuși pe el. Avem aici o prefigurare a rivalității
între Abel și Cain, între sedentari și nomazi, cu elogiul agriculturii și al efortului și inventivității pe
care le presupune (construirea de sisteme de irigații, canale, inventarea uneltelor).
Coborârea Inannei în infern va fi reluată în textul akkadic Coborârea lui Iștar în infern, conținând
o descriere a lumii subpământene5. Coborârea zeiței în infern, interpretată ca un act de sfidare a
1
Rolul preoților în acest domeniu sporește după reforma religioasă din Babilon a lui Hammurabi, care face din
Marduk zeul suprem, ce-și asumă numele celor 50 de zei anteriori (mitul babilonian Enuma Elish – „când sus”, titlul
reia primele două cuvinte ale textului, sistem curent în Mesopotamia - era recitat de marele preot la Babilonului în
templul de E-Saggila la sărbătoarea Noului An). Ca în toate cosmogoniile, este afirmată unitatea lumii, lumea de jos
fiind o replică a lumii de sus: ,,Când sus unul nu fusese încă numit / Iar jos, pământul (încă) nu purta un nume / (Când
nu exista decât Apusu [apa dulce], primordialul, născătorul lor / Mummu și Tiamat [apa sărată], cea care le-a dat
naștere la toți / Ci numai apele lor amestecâdu-se ca un singur corp / Nici un loc de pășune nu fusese format (și ) nici
măcar un mărăciniș nu apăruse / Căci nici unul dintre zei nu fusese adus întru ființă /(Când) ei (încă) nu fuseseră pe
numele lor chemați și destinele lor (încă) nu fuseseră fixate”. (Enuma Eliș)
2
Cel ce a găsit viața zilelor lungi.
3
Există și o variantă grecească după Berosos (Bel-Usur, erudit caldeean, preot la templul lui Marduk din Babilon în
sec. IV-III î.e.n., autor al unei istorii despre Babilon pierdută, dar amplu compilată de autori greci) în care zeul îl
instruiește pe Ziusudra să noteze toate numele lucrurilor astfel încât omenirea viitoare să aibă de unde afla știința
despre toate lucrurile. Iată o funcție nouă a scrisului.
4
Insulă paradisiacă transformată de Enki în grădină înfloritoare; paradis al păcii, aici femeile nu cunoșteau durerile
facerii, leii pășteau iarbă.
5
,,După ce el (portarul) a trecut-o prin prima ușă, a dezbrăcat-o / Și i-a luat coroana de pe cap. / ,,De ce portarule, ai
luat coroana de pe capul meu ? ” / - Intră, doamnă, așa-s rânduielile stăpânei lumii de jos ”. / După ce a trecut-o de a
doua poartă, el a dezbrăcat-o și i-a cerut cerceii de la urechi. / ,,De ce, portarule, mi-ai luat cerceii de la urechi? ” /-
Intră, doamnă, așa-s rânduielile stăpânei lumii de jos”. / După ce a trecut-o poarta a treia, el a dezbrăcat-o și i-a luat
colierul de la gât. / ,,De ce portarule, mi-ai luat colierul de la gât.? ” / - Intră, doamnă, așa-s rânduielile stăpânei lumii
sorei sale, Ereskigal, este interpretată de M. Eliade ca împlinirea unei hierogamii dintre zeița
dragostei și a fertilității și Tammuz, zeul vegetației1.

Epica eroică
Eroii acestor poeme, regi sau prinți (Ghilgameș, Enmerkar, Lugalbanda), se luptă cu forțe demonice
sau cu divinități. Enmerkar, devenit în epoca tardivă unul din regii legendari din Uruk, apără orașul-
cetate de căpetenia din Aratta.
Lugalbanda, rege semilegendar din Uruk, tatăl lui Ghilgameș, apare ca un mare strateg.
Poemele cele mai vechi care-l au ca erou fac referiri la o civilizație proto-iranică, precum și aluzii la
marele ciclu de 5000 de ani din calendarul sumerian.
Dar eroul cel mai des evocat în poemele sumeriene este Ghilgameș însuși. Erou mitic, două
treimi zeu, o treime om, Ghilgameș apare în versiunea primitivă ca al cincilea rege al primei dinastii
postdiluviene. Unii istorici îl consideră un personaj real, rege la Uruk în secolul al XXVIII-lea î.e.n.
Mai multe episoade refac etape din viața eroului: lupta cu regele Akka din Kiș (aici Enkidu este
doar sluga lui Ghilgameș); expediția, în compania lui Enkidu, în Țara celor vii, care narează și
prinderea monstrului Humbaba (Huwawa)2 ; lupta cu taurul ceresc trimis să-l ucidă de Inanna,
căreia îi respinsese iubirea; călătoria în Țara celor vii pentru a găsi floarea nemuririi; moartea
eroului, care disprețuise darurile zeilor care-i promiseseră glorie și domnie îndelungată.

Poemul lui Ghilgameș

Toate civilizațiile mesopotamiene, de la cea sumeriană la cea akkadiană, babiloniană și asiriană, au
contribuit la dezvoltarea acestei epopei mitice care-l are ca protagonist pe Ghilgameș. Versiunea
care servește edițiilor moderne este cea asiriană, mai completă (12 tăblițe sau cânturi descoperite în
biblioteca lui Assurbanipal). Totuși, nici această variantă nu este completă; episoadele nu au
coerența pe care încercăm să le-o dăm prin juxtapunerea fragmentelor conservate.

Poveștile despre Gilgameș sunt plasate într-o tradiție care atribuie acte legendare regilor antici din
Uruk, Gilgamesh și celor doi predecesori ai săi Enmerkar și Lugalbanda. Există mai multe texte:
- Gilgamesh și Agga relatează confruntarea regelui Uruk cu Agga, regele orașului vecin Kish.
- Două povești războinice, Gilgamesh și Taurul Celest și Gilgamesh și Huwawa: eroul, ajutat de
prietenul său Enkidu, se luptă împotriva monștrilor, taurul trimis de zeița Inanna (Ishtar) sau
teribilul gigant Huwawa (Humbaba), paznicul Pădurii cedrilor.
- Moartea lui Ghilgameș este o relatare conservată parțial a agoniei eroului, căruia zeii îi conferă
rolul de judecător al morților.
- În Gilgamesh, Enkidu și Infernul, Enkidu coboară în infern pentru a căuta însemnele regalității
date de Inanna lui Gilgamesh, aruncate de erou acolo; Enkidu este ținut apoi în lumea infernală, dar
spiritul său se întoarce să-i spună lui Gilgamesh ce se întâmplă în lumea morților.

Numit în versiunea akkadiană Cel care a văzut totul până la marginea lumii, Ghilgameș trebuie să
parcurgă un scenariu inițiatic complex, presărat cu aventuri extraordinare. Parcursul lui ilustrează

de jos”. / După ce a trecut-o poarta a patra, el a dezbrăcat-o și i-a luat podoabele de la piept. / ,,De ce portarule, mi-ai
luat podoabele de la piept? ” / - Intră, doamnă, așa-s rânduielile stăpânei lumii de jos”. / După ce a trecut-o pe poarta
a cincea, el a dezbrăcat-o și i-a luat brâul cu pietrele nașterii. / ,,De ce portarule, mi-ai luat brâul cu pietrele nașterii? ”
/ - Intră, doamnă, așa-s rânduielile stăpânei lumii de jos”. / După ce a trecut-o de poarta a șasea, el a dezbrăcat-o și i-a
luat / Brățările de la mâini și de la picioare. / ,,De ce mi-ai luat, tu, portarule, brățările de la mâini și de la picioare? ” /
- Intră, doamnă, așa-s rânduielile stăpânei lumii de jos ”. / După ce a trecut-o de poarta a șaptea, el a dezbrăcat-o și i-a
luat pantalonașii. / ,,De ce, portarule, mi-ai luat pantalonașii? ” / - Intră, doamnă, așa-s rânduielile stăpânei lumii de
jos ”. (Coborârea în infern a lui Iștar)
1
M. Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Ed. Științifică, 1991, p. 68.
2
Monstru hibrid, dragon și mecanism, înzestrat de Enlil cu șapte spaime (ca niște nimburi iradiante) și șapte platoșe
grele, care-l făceau invincibil. Misiunea lui era să păzească pădurea de cedri. După ce l-a învins, Ghilgameș vrea să-i
cruțe viața, dar îl ucide la sfatul lui Enkidu, distrugând și razele nimburilor lui, pentru ca pacea să cuprindă în sfârșit
pământul (monstrului „Enlil i-a încredințat spaimele oamenilor”, după spusa lui Enkidu). Contactul cu monstrul
pricinuiește și moartea lui Enkidu la 12 zile după bătălie.
destinul uman (lupta cu forțele supraumane și victoria asupra lor, relațiile interumane - dragostea,
prietenia -, teama de moarte și aspirația la nemurire), dar și destinul umanității (civilizații de tip
nomad, pastoral, sedentar și modul lor de viață, apariția orașelor și a orașelor-stat).
Epopeea este împărțită în două părți. Deschiderea îl prezintă pe Gilgamesh, regele tiranic al
lui Uruk. Pentru a pune capăt exceselor sale, zeii îl creează pe Enkidu, o ființă capabilă să se lupte
cu el. Confruntarea care are loc în cele din urmă între cei doi nu vede câștigător și, în schimb, cei
doi devin tovarăși. Apoi se desfășoară două mari lupte, preluate din miturile antice sumeriene:
înving biroul gigant Humbaba din pădurea de cedri din Liban, apoi Taurul ceresc trimis de zeul Anu
la cererea fiicei sale Ishtar, pe care Gilgamesh o respinsese brutal. Humbaba (sau Huwawa), cu
puteri magice, este un monstru cu picioarele unui taur și gura unui leu. După ce l-au ucis,
Gilgamesh și Enkidu se întorc glorioși la Uruk cu lemnul prețios. Ca răzbunare, zeii provoacă
moartea lui Enkidu. Acesta este punctul de cotitură al lucrării. Disperat de moartea prietenului său,
Gilgamesh decide să plece pentru a găsi o modalitate de a evita moartea. Acest lucru îl aduce pe
insula în care trăiește nemuritorul Ut-napishtim, supraviețuitorul Potopului, care îi povestește
despre acest eveniment dramatic și îl învață că nu va putea niciodată să obțină viața veșnică.
Gilgamesh se întoarce apoi la Uruk, căutând să ducă o viață fericită până la moartea sa și să aducă
la moarte înțelepciunea pe care a dobândit-o în timpul aventurilor sale, în special povestea
Potopului.
Poemul începe cu elogiul cetății Uruk1, oraș care adăpostește și templul Inannei, unde
domnește regele Ghilgameș - o treime om și două treimi zeu, fiu al zeiței Ninsun2 -, crud și nemilos
atunci când e vorba de corvezile impuse supușilor săi, care nu renunță la dreptul primei nopți -, deși
„toți zeii cei mai l-au desăvârșit”, încă de la început înțelegem că destinul lui este neobișnuit, căci
autorul poemului anticipează asupra desfășurării narațiunii:
A pătruns totodată și taina tuturor lucrurilor
El s-a împărtășit de toată înțelepciunea lumii
A văzut ceea ce era tăinuit și a cunoscut ceea ce a rămas ascuns oamenilor
Purtarea regelui îi îngrijorează pe zei, așa că Anu îi cere zeiței Aruru 3 să-l creeze pe Enkidu, un
bărbat de forță egală cu Ghilgameș. Eroul e modelat din argilă de Aruru, Marduk insuflându-i viață.
Ipostază a omului sălbatic4, Enkidu întâlnește curtezana trimisă de Ghilgameș, pe Shamhat, care-l
inițiază în dragoste, dobândind și comportament uman (învață să mănânce și să bea ca oamenii, se
umanizează, descoperindu-și individualitatea și afectele prin plâns; civilizarea trece prin elementul
feminin). Regele și Enkidu devin prieteni după o luptă cumplită din care regele iese învingător și
pleacă împreună să înfrunte monstrul Humbaba, paznicul pădurii de cedri.
Iștar își dorește dragostea lui Ghilgameș, dar acesta refuză, spunându-i zeiței că toți iubiții ei
ajung în infern5. Pentru a se răzbuna, zeița îi cere lui Anu să trimit împotriva lui Ghilgameș taurul
ceresc sub amenințarea că va zdrobi porțile lumii de jos, înviindu-i pe morți, mai numeroși decât cei
vii; cei doi prieteni omoară însă taurul, atrăgându-și ura zeilor, care decid moartea lui Enkidu.
Acesta moare la 12 zile după uciderea monstrului Humbaba (tăblița V), în timpul bolii având
diferite vise oraculare, delirând în agonie, blestemându-i pe vânătorul și curtezana care l-au scos din
starea lui primitivă, deși Samaș îi arată binefacerile civilizației.
După ce-și jelește prietenul6, Ghilgameș își continuă singur aventurile7, mergând către
izvoarele fluviilor, căutându-l pe Utnapishti(m), eroul devenit nemuritor în urma potopului. În
1
Pe amplasamentul actualului oraș Warka, la 220 km SE de Bagdad.
2
Supranumită „Bivolița din țarc”, țarcul fiind zidul de incintă al cetății Uruk.
3
Zeiță akkadiană, creatoare a oamenilor, în mitul sumerian, Enkidu a fost creat de Nammu, născătoarea zeilor inițiali,
apa primordială.
4
„Odraslă a miezului nopții, oșteanul lui Ninurta, tot trupul îi e acoperit de blană […] Ierburi mănâncă laolaltă cu
gazelele, cu fiarele alături la adăpost se înghesuie.”
5
,,Dacă te-aș lua de soție, știu ce mă așteaptă. / Nu ești decât un jăratec care se stinge când vine frigul / O ușă rău
închisă, care nu stăvilește nici vântul, nici gerul. / Un palat care-și strivește războinicii ce-l apără,
Un elefant care-și smulge învelișul, / Ești păcura care mânjește pe omul ce-o duce / Burduful care se varsă peste omul
ce-o poartă / Calcarul care face să se fărâmițeze zidul de piatră. / Berbecele de arc din care pustiește țara dușmanii, /
Înălțarea care rănește piciorul celui ce-o poartă! / Care-i iubitul pe care l-ai îndrăgit pentru totdeauna / Care-i
păsăruica ce ți-a fost mult timp pe plac?”
munții unde sunt porțile soarelui (Mașu), Ghilgameș se întâlnește cu omul-scorpion și cu soția sa
care nu-i fac rău datorită naturii sale divine și îi dau voie să intre în tunelul soarelui la capătul căruia
este grădina zeilor, unde crește un pom fermecat cu frunze și fructe de aur și nestemate.
Ajuns la capătul lumii, pe malul mării, o întâlnește pe Siduri 1, căreia îi încredințează durerea
după pierderea prietenului său și-i cere să-i dezvăluie taina nemuririi 2. Sfaturile lui Siduri nu-l
mulțumesc - hangița face elogiul vieții, al plăcerilor, al trăirii clipei, al plăcerii împărtășite3.
Nimic nu-l poate opri din drum pe eroul plecat să dobândească nemurirea: trebuie să-l
convingă pe luntrașul Ursanabi să-l ducă dincolo de apele morții pentru a-l întâlni pe strămoșul său
Utnapishti căruia îi cere să-i dezvăluie secretul nemuririi. Apare aici o interpolare, în poemul lui
Ghilgameș fiind introdus episodul potopului narat de Utnapishti (avertizarea de către Ea,
construirea corăbiei, aducerea animalelor, dar și reproșurile lui Ea împotriva acestei decizii a lui
Enlil4). Strămoșul său îi dezvăluie modul de a dobândi nemurirea (prinderea unei buruieni cu spini,
„asemenea lyciului spinos” pe care eroul o numește „Omul întinerește la bătrânețe”), Ghilgameș nu
devine nemuritor, fie pentru că nu a rezistat la proba somnului, fie pentru că a pierdut iarba tinereții
veșnice, furată de un șarpe. Se întoarce deci la Urduk, aducând elogiu acestei cetăți5.
Poemul se remarcă prin descrierile elaborate (meterezele cetății, pădurile de cedri. Grădinile
paradiziace), dar și prin narațiunea plină de elan sau tablourile puternic animate, ca cel al potopului.
Bogăția de sentimente și trăiri ale personajelor fac din acest poem o capodoperă. Fiorul morții,
neputința de a accepta condiția umană în spiritul epicureic indicat de Siduri - această Circe
binevoitoare -, chinul la gândul propriei morți și suferința în fața morții celorlalți, lupta dintre Haos
(monstrul Humbaba) și Cosmos (natura organizată, dar mai ales opera civilizatoare a omului),
revolta împotriva unor decizii ale zeilor (a fatum-ului), parcursul inițiatic, prezența eternului
feminin, iubirea și prietenia - iată numai câteva din coordonatele pe care se dezvoltă cu măiestrie

6
,, Luați aminte la ce vă spun, oameni, luați aminte, / Luați aminte la ce vă spun, Bătrâni, luați aminte”. / Îl plâng pe
prietenul meu Enkidu / Și, ca o bocitoare, jelesc îndurerat, / El era securea de la brâul meu, era brațul meu drept, / Era
spada de la cingătoare, scutul din fața mea, / Veșmântul sărbătorii mele, cingătoarea bucuriei mele, / O soartă crudă s-
a abătut asupra lui și m-a lipsit de el!” /
7
Într-una dintre variante, Ghilgameș coboară în infern pentru a-și revedea prietenul.
1
Numită „hangița zeilor”, Siduri apare fie ca o vrăjitoare trăind pe malul mării ce înconjoară pământul, fie ca zeița
vinului.
2
,,- Hangiță, dacă obraji-mi sunt scofâlciți și plecată mi-e fața. / Dacă mi-e inima îndurerată și chipul istovit,
Dacă spaima mi-sa cuibărit în măruntaie, / Dacă pe chip mi se vede că am străbătut cale lungă, / Dacă fața mi-e arsă
de ploi și de vânt, / Dacă rătăcesc prin pustiu / E pentru că prietenul meu la care atâta țineam / Cu care am trecut
împreună prin toate primejdiile, / A urmat neînduplecata soartă a oamenilor. / Zi și noapte l-am plâns; / Nădăjduind
că strigătele mele l-ar fi putut trezi, / N-am îngăduit să fie îngropat, / Șapte zile și șapte nopți / Până ce l-au năpădit
viermii / De când m-a părăsit nu mai înțeleg nimic din viață. / Și nu încetez să tot umblu, ca un vânător care întinde
capcane în inima pustiului / Dar acum, hangiță, de vreme ce te-am întâlnit, /Spune-mi cum să scap de moartea de care
întruna mi-e teamă”.
3
,,O, Ghilgameș, unde rătăcești la voia întâmplării, / Viața veșnică, pe care o urmărești, n-o vei afla. /Când zeii au
făurit omenirea, /Au hărăzit oamenilor moartea. /Viața veșnică au păstrat-o pentru ei ! /Tu, Ghilgameș, deci, cată să-ți
îndestulezi pântecele. /Zi și noapte, joacă și cântă : /Pune-ți veșminte frumoase ;
Împodobește-ți părul, spală-te bine cu apă ; /Ia aminte la copilul care te ține de mână, /Iubita să găsească la pieptul tău
plăcere : /Iată ce li se cuvine muritorilor”.
4
,, Când se iviră cele dintâi licăriri ale zorilor, /Iată că din adâncurile cerului s-a ivit o pâclă neagră, /Dinlăuntrul
căreia Adad nu înceta să bubuie. / Dintâi se avântară zeii Sullat și Haniș, /Crainici divini se avântară peste munți și
câmpii; / Irragal smulse bârnele stăvilarelor cerești, / Și porni Ninurta, la a cărui poruncă se sparse și se rostogolii
zidul de apă al oceanului / Anunnkii învârteau torțe deasupra capului, /Și cu flăcările lor dădeau foc țării!
/Înspăimântătoarea amorțeală a lui Adad cuprinse cu încetul cerurile și preschimbă-n beznă tot ce era lumină. /
Temeliile țării se sfărmară ca un vas. /O zi întreagă se dezlănțui furtuna /Și, suflând aprig, împinse talazurile apelor,
care se revarsă peste oameni. /Nu se mai vedea om cu om, /Oamenii nu se mai zăreau din înaltul cerului /Atunci zeii
se înspăimântară de potop, /...................... / Șase zile și șapte nopți, a lătrat vântul, potopul vijelios a culcat totul la
pământ”. (Ghilgameș)
5
Un alt episod îi are ca protagoniști pe Ghilgameș și Enkidu care trebuie să recupereze două instrumente făcute dintr-
un copac crescut la malul Eufratului puțin după crearea lumii. Lemnul său fusese destinat să fie folosit la
confecționarea patului și scaunului zeiței Inanna, dar ea decide să-l folosească pentru aceste instrumente dăruite lui
Ghilgameș și care cad în lumea de jos. Fragmentul, confuz, se termină cu o imagine terifiantă a infernului.
trama narativă. Fabulosul în care se desfășoară căutarea lui Ghilgameș secondat de Enkidu nu
edulcorează tragismul poemului, nu-i știrbește cu nimic profunzimea.

POSTERITATE
Ghilgameș este menționat în două suluri din sulurile de la Marea Moartă datând din secolul I î.Hr.
AD, găsit în peștera 4 din Qumran, scris în aramaică. Acest personaj este unul dintre „uriașii”
născuți din unirea dintre demoni și muritori, simbolizând poate pentru autorii acestor texte gândirea
păgânilor (adică a grecilor), care ar fi venit de la demoni.
O lucrare greacă din perioada romană De natura animarum de Claudiu Elian (începutul secolului al
III-lea) vorbește despre regele Seuchoros al Babilonului, căruia i se face semnul că sora lui va naște
un băiat care îl va detrona (XII, 21). Prin urmare, el decide să o închidă într-un turn, unde ea dă
naștere unui fiu, pe nume Gilgamos, pe care gardienii se reped din vârful clădirii pentru a-l ucide.
Dar un vultur îl prinde din urmă și îl dă unui grădinar care îl crește, ceea ce permite să se
împlinească profeția, Gilgamos devenind rege al Babilonului. Acest mit pare să se refere la o
legendă referitoare la nașterea lui Sargon din Akkad.
Epopeea lui Gilgameș ar fi putut influența Povestea lui Buluqiya în O mie și una de nopți, eroii
ambelor povești fiind fiecare un tânăr rege care pleacă într-o aventură pentru a atinge nemurirea.

Textul reintră în circuitul cultural după traducerea tăblițelor în versiunea bibliotecilor din Ninive în
a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aceasta este una dintre cele mai răsunătoare descoperiri ale
începuturilor asiriologiei: englezul George Smith redescoperă în 1872 prima versiune
mesopotamiană a mitului Potopului. Ulterior, traducerea completă a epopeii face posibilă
redescoperirea vitejiilor celui care e socotit cel mai vechi erou cunoscut.