TEMA I.

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL

Repere de conținut

§ 1. Noţiunea şi caracteristicile dreptului penal

§ 2. Politica penală
§ 3. Principiile dreptului penal
§ 4. Coraportul dreptului penal cu alte ramuri de drept
§ 5. Izvoarele dreptului penal
§ 6. Ştiinţa dreptului penal

§ 1. Noţiunea şi caracteristicile dreptului penal

Combaterea şi diminuarea criminalităţii pot fi realizate doar în condiţiile în care sunt
întreprinse cumulativ iniţiative legislative şi măsuri de ordin social, economic, juridic care să
permită anihilarea cauzelor şi condiţiilor ce determină sau favorizează infracţionalitatea şi să
asigure intervenţia operativă a organelor specializate cu atribuţii antiinfracţionale.
În lupta împotriva criminalităţii un loc aparte îl au normele de drept penal care, în
totalitatea lor, formează o diviziune distinctă în cadrul sistemului de drept, şi anume ramura
dreptului penal.
Dreptul penal reprezintă instrumentul prin care se apără valorile sociale împotriva faptelor
periculoase.
Denumirea de „drept penal” este folosită în două accepţiuni: în primul sens, acesta
reprezintă o ramură specifică a dreptului, care reuneşte sistemul normelor de drept penal; în al
doilea sens, dreptul penal este o ramură distinctă a ştiinţelor juridice care are obiect de studiu
aceste norme.
A reproduce toate definiţiile date dreptului penal de diverşi penalişti şi criminologi ar
însemna să umplem pagini întregi cu un material aproape inutil. Sarcina este cu atît mai dificilă
cu cît avem scopul de a defini dreptul penal care a evaluat şi a înregistrat schimbări
spectaculoase de la o epocă la alta, de la o societate la alta. În raport cu această evoluţie şi
limitele dreptului penal au suferit schimbări, iar definiţiile date s-au modificat în consecinţă.
Dacă, cu decenii în urmă, penalistul francez H.Donnedieu de Vabres definea dreptul penal ca
„ansamblu de legi care reglementează într-o ţară exercitarea represiunii de către stat”, astăzi
această definiţie nu mai corespunde realităţii, exprimînd o viziune prea îngustă asupra dreptului
penal.
De aceea studiind şi generalizînd diversele opinii a mai mulţi cercetători din domeniu am
ajuns la concluzia că la etapa actuală dreptul penal, ca ramură de drept, reprezintă o totalitate
de norme juridice adoptate de puterea legislativă, care stabilesc faptele ce constituie
infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate de
către instanţele judecătoreşti persoanelor care au săvîrşit infracţiuni în scopul apărării celor
mai importante valori sociale.
Analizînd definiţia dreptului penal, desprindem următoarele caracteristici ale acestei
ramuri:
1) dreptul penal este o ramură de drept distinctă care face parte din sistemul de drept al
Republicii Moldova;
2) dreptul penal este autonom în raport cu celelalte ramuri de drept, reglementează un
domeniu distinct de relaţii sociale, are obiect şi metodă de reglementare proprii;
3) dreptul penal are o structură unitară: este alcătuit din Partea generală şi Partea specială,
care sunt interdependente şi se completează reciproc;
4) dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice;
5) normele de drept penal stabilesc faptele considerate infracţiuni, condiţiile de tragere la
răspundere penală a persoanelor ce le săvîrşesc, precum şi sancţiunile ce trebuie aplicate în cazul
încălcării lor;
6) normele de drept penal se aplică în scopul ocrotirii statului şi ordinii de drept din
Republica Moldova împotriva faptelor socialmente periculoase (prejudiciabile).
Toate aceste trăsături oferă dreptului penal un rol aparte în contextul celorlalte ramuri de
drept.

Obiectul dreptului penal

Obiectul dreptului penal îl constituie o categorie aparte de relaţii sociale numite relaţii
juridice penale. Aceste relaţii iau naştere între membrii societăţii şi stat prin intermediul
organelor judiciare din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi dezvoltării lor în
deplină securitate.1
Analizînd interpretările obiectului dreptului penal, în literatura juridică am conturat mai
multe opinii.
Astfel, în literatura de specialitate, s-a afirmat punctul de vedere al penaliştilor ce susţin că
obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile sociale care apar între societate şi membrii săi din
momentul intrării în vigoare a normelor penale.2

1
Drept penal. Partea generală. Sub red.A.Borodac. Chişinău: Ştiinţa, 1994, p. 6.
2
Dongoroz V. Drept penal. Bucureşti, 1939, p.28; Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti:
ALL, p.3; Курс уголовного права. Общая часть. Том I. Под.ред. Кузнецовой Н.Ф., Тяжковой И.М. Москва:
Зерцало, 1999, с.2.
 După părerea lor, normele de drept penal au o eficienţă activă din momentul intrării lor în
vigoare, deoarece anume din acest moment societatea poate pretinde de la membrii săi o anumită
conduită de conformare cu normele de drept penal, iar membrii societăţii sunt obligaţi să le
respecte.
În condiţiile în care norma juridică este respectată, sîntem în prezenţa unui raport juridic de
conformare. Atunci însă cînd se săvîrşeşte o infracţiune, încălcîndu-se dispoziţiile imperative ale
legii, se naşte un nou raport juridic numit de conflict ce apare între societate şi infractor. În baza
acestui raport statul are dreptul să tragă la răspundere şi să sancţioneze pe infractor, iar acesta din
urmă are obligaţia de a răspunde pentru fapta săvîrşită şi de a suporta sancţiunea prevăzută de
norma penală. Acest grup de autori consideră că obiectul dreptului penal îl formează relaţiile
sociale care apar în urma săvîrşirii infracţiunii, relaţii de conflict ce iau naştere numai ca
urmare a săvîrşirii şi numai din momentul săvîrşirii infracţiunii, fapt care, în ultimă instanţă,
provoacă tragerea la răspundere penală şi pedepsirea infractorului.3
Spre deosebire de opiniile enunţate, există şi părerea precum că raporturile juridice penale
se nasc numai în momentul tragerii făptuitorului la răspundere penală în calitate de învinuit.4
Dacă făptuitorul nu este descoperit şi nu este tras la răspundere penală în calitate de învinuit, nu
poate fi vorba despre un raport juridic penal.
Şi cea din urmă părere sprijină ideea că raporturile juridice penale apar din momentul
intrării în vigoare a sentinţei pronunţate de instanţa de judecată, 5 pentru că existenţa unor cazuri
generale (spre exemplu, amnistia, prescripţia tragerii la răspundere penală ş.a.) sau speciale (spre
exemplu, darea de mită, art. 334 alin.(4); trădarea de patrie, art. 337 alin.(2); circulaţia ilegală a
substanţelor narcotice, psihotrope sau a analoagelor fără scop de înstrăinare, art. 217 alin.(5)),
care înlătură răspunderea penală, exclud apariţia raporturilor juridice penale.
Respectivii autori însă nu menţionează despre ce fel de sentinţă pronunţată de instanţa de
judecată este vorba. Care ar fi situaţia în cazul pronunţării unei sentinţe de achitare?
Divergenţele de opinii existente la acest subiect ne demonstrează că problema privind
conţinutul şi momentul naşterii raporturilor juridice penale ţine de cele discutabile din punct de
vedere teoretic.
Cititorul este îndreptăţit să accepte oricare dintre opiniile expuse mai sus. Noi însă pledăm
pentru părerea promovată de distinsul profesor C.Bulai, 6 în conformitate cu care obiectul
dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii sociale, pe care le numim relaţii de

3
Прохопов В.С., Крапачев Н.М., Таргабаев А.Н. Механизм уголовно-правового регулирования: норма,
правоотношение, ответственность. Кpаснодар, 1989; Dobrinoiu V., Pascu I., Lazăr V., Nistoreanu Gh.,
Molnar I., Boroi A. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: ATLAS LEX, 1996, p.12.
4
Ривлин А.Г. Об уголовно-правовых и уголовно-процессуальных отношениях. În: Правоведение, 1962, №2.
5
Смирнов В.Г. Правоотношение в уголовном праве. În: Правоведение, 1961, №3.
6
Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 1997, p.3.
apărare socială. Aceste relaţii se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi logic,
independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării
lor în deplină securitate, ca o condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a societăţii.
De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, care pot fi atît de
conformare, cît şi de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare
pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele
ce urmează să se aplice celor ce le săvîrşesc. Prin această reglementare relaţiile de apărare
socială care au existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări devin raporturi juridice
penale.
Mai mult decît atît, această opinie pe deplin este susţinută şi de legislaţia penală în vigoare
(art.2 din CP al RM).
Deci, obiectul de reglementare al dreptului penal este format din relaţiile de apărare
socială, care au o existenţă obiectivă, anterioară oricărei încălcări, fiind vorba de relaţii de
conformare, ce apar din momentul intrării în vigoare a normei de drept penal, precum şi
relaţiile de conflict, care apar din momentul săvîrşirii infracţiunii.

§ 2. Politica penală
Noţiunea politică penală a fost folosită pentru prima oară la începutul sec. al XIX-lea în
manualul de drept penal al cercetătorului german Anselm Feuerbach (1803), definind-o ca:
„Ansamblu de procedee represive prin care statul reacţionează contra crimei”. Conceptul a fost
dezvoltat ulterior cu noi idei.
Actualmente politica penală este definită ca ansamblu de mijloace şi măsuri, propuse
legiuitorului sau efectiv folosite de stat, la un moment dat, într-o anumită ţară, pentru a combate
şi preveni criminalitatea;7 sau politica penală este în egală măsură o ştiinţă şi o artă, ce constă în
a descoperi şi organiza în mod raţional cele mai bune soluţii posibile pentru diferitele probleme
de fond şi de formă pe care le implică fenomenul criminalităţii.8
Ca parte integrantă a politicii generale a statului nostru, politica penală (ca şi politica
economică, socială ş.a.) este abordată de conducerea statului prin elaborarea unor legi penale de
către Parlament, legi care să corespundă cerinţelor societăţii actuale şi totodată normelor
legislaţiei comunitare în vederea integrării ţării noastre în Uniunea Europeană.
Aşadar, politica penală reprezintă o parte a politicii generale a statului care cuprinde
ansamblul de măsuri şi mijloace de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional, precum
şi ansamblul principiilor de elaborare şi aplicare a acestor mijloace şi măsuri, adoptate la un
moment dat, într-o anumită ţară. Ansamblul măsurilor utilizate în lupta cu criminalitatea,
7
Daneş Şt., Papadopol V. Individualizarea judiciară a pedepselor. Bucureşti: Editura juridică, 2003.p.6.
8
Mitrache C., Mitrache Cr. Drept penal român.Bucureşti:Universul juridic,2003, p.27.
studiate de ştiinţa politicii penale, nu dobîndesc eficienţă decît în măsura în care sunt acceptate la
nivelul politicii generale, ceea ce implică o concordanţă deplină între politica generală a statului
şi politica penală.
Politica penală a statului nostru cuprinde cîteva orientări fundamentale care alcătuiesc un
ansamblu unitar:
1) Republica Moldova, ca stat de drept, concepe perfecţionarea legislaţiei penale cu
concursul legiuitorului, astfel încît legea să-şi atingă scopul privind apărarea valorilor
fundamentale ale societăţii;
2) lupta organizată împotriva fenomenului infracţional ce se realizează prin acţiuni de
prevenire şi acţiuni de combatere a criminalităţii. Rolul prioritar îl au acţiunile de prevenire, care
implică un întreg sistem de măsuri şi metode. Acţiunea de combatere a criminalităţii este
concepută ca o îmbinare echilibrată a intimidării prin constrîngere cu reeducarea. În context,
printre priorităţile de activitate a Guvernului Republicii Moldova au fost declarate: prevenirea şi
combaterea torturii, lupta împotriva corupţiei, protecţia drepturilor omului;
3) umanismul politicii penale. Principiul umanismului se întemeiază pe valorile sociale ce
urmează să fie apărate şi pe mijloacele prin care se va înfăptui această apărare.
Este adevărat că apărarea valorilor sociale nu se realizează numai cu ajutorul dreptului, ci
şi prin măsuri extrajuridice de ordin economic, social, cultural-educativ etc. sau prin mijloace
juridice extrapenale, cum sunt cele de drept administrativ, comercial, de drept al muncii etc. Dar
atît acţiunea preventivă, cît şi reacţia represivă, ca laturi ale politicii penale de apărare socială, se
realizează în principal prin intermediul dreptului penal. Acesta stabileşte, prin normele sale, atît
conduita necesară pentru evitarea oricărei atingeri a valorilor sociale, cît şi reacţia necesară
împotriva infracţiunilor în vederea restabilirii ordinii de drept şi a securităţii sociale.

§ 4. Coraportul dreptului penal cu alte ramuri de drept

În sistemul de drept al Republicii Moldova, dreptul penal ocupă un loc bine definit, fapt ce
îi conferă un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri de drept. Acest caracter autonom se
explică atît prin propriul său obiect de reglementare, cît şi prin faptul că apărarea valorilor
sociale se face prin stabilirea unor reguli de conduită pe care membrii societăţii trebuie să le
respecte, dar şi a unor sancţiuni, strict determinate de lege, aplicabile în cazul în care dispoziţiile
acestuia sunt încălcate.
În acelaşi timp, dreptul penal se află într-o anumită legătură cu toate celelalte ramuri ale
dreptului.
O interdependenţă deosebită există între dreptul penal şi dreptul procesual penal.
 Fiind două ramuri distincte, cu obiect şi principii de reglementare proprii, acestea două au,
totuşi, un scop comun, şi anume: înfăptuirea justiţiei prin stabilirea tuturor faptelor ce constituie
infracţiuni, identificarea celor ce încalcă legea penală şi tragerea lor la răspundere penală.
Dreptul procesual penal asigură eficacitatea normelor de drept penal, reglementînd activitatea de
urmărire penală, judecată şi sancţionare a celor ce săvîrşesc infracţiuni. Totodată, dreptul
procesual penal ar fi lipsit de conţinut dacă nu ar exista dreptul penal care stabileşte faptele
considerate infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica şi condiţiile în care se realizează tragerea la
răspundere penală a persoanelor care au săvîrşit infracţiuni.
Dreptul penal se află în relaţii strînse şi cu dreptul execuţional penal. Această legătură
presupune necesitatea delimitării lor pentru evitarea dublării instituţiilor şi a normelor juridice.
Pe elementele acestei delimitări se întemeiază înţelegerea normelor de drept penal ca norme
materiale, iar ale dreptului execuţional ca norme de procedură şi ca o formă de realizare a
dreptului material.
Executarea pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept penal este o problemă foarte
importantă, deoarece prin aceasta se asigură finalitatea normelor de drept penal.
Există interferenţe între dreptul penal şi dreptul civil. Astfel, dreptul civil, care
reglementează inclusiv relaţiile privind patrimoniul, este sprijinit în aplicarea normelor sale de
dreptul penal care incriminează şi sancţionează penal faptele îndreptate împotriva patrimoniului
(furtul, jaful, tîlhăria, escrocheria, şantajul ş.a.). În acelaşi timp, răspunderea civilă care are ca
temei o faptă prevăzută de legea penală se realizează potrivit reglementărilor din legea civilă.
Alte legături se realizează şi cu dreptul familiei, ale cărui norme reglementează relaţiile
privitoare la familie. În acest sens, normele de drept penal califică drept infracţiuni îndreptate
împotriva familiei o serie de fapte ce lezează relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii etc., cum ar fi:
incestul, divulgarea secretului adopţiei ş.a.
Raporturi specifice există între dreptul penal şi dreptul contravenţional, în primul rînd, a
celor ce se manifestă în legăturile dintre răspunderea penală şi cea contravenţională, răspunderea
penală pornind, pentru unele fapte, din punctul în care se termină răspunderea contravenţională,
iar în al doilea rînd, dreptul penal intervenind şi sancţionînd încălcările grave ale unor norme din
materia dreptului contravenţional, cum sunt: abuzul de putere sau abuzul de serviciu, neglijenţa
în serviciu, luarea de mită, depăşirea atribuţiilor de serviciu ş.a.
În condiţiile dezvoltării economiei de piaţă şi a multiplicării reglementărilor juridice în
acest domeniu, dreptul penal îşi extinde legăturile sale cu dreptul comercial prin sancţionarea
acelor fapte care împiedică desfăşurarea normală a relaţiilor sociale specifice acestei ramuri de
drept, cum sunt: pseudoactivitatea de întreprinzător, insolvabilitatea fictivă, înşelarea clienţilor
ş.a.
 Considerăm relevantă legătura ce există între dreptul penal şi dreptul constituţional, ce
reglementează relaţiile de organizare a statului, precum şi valorile sociale fundamentale care sunt
ocrotite şi garantate de Constituţie. În acest sens menţionăm că Lege fundamentală a statului –
Constituţia – formează baza juridică inclusiv a legii penale, un izvor important al dreptului penal,
pe cînd dreptul penal, venind în completarea prevederilor constituţionale, incriminează şi
sancţionează acele fapte care atentează la principalele valori protejate de Legea fundamentală:
persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea etc.
În raporturi asemănătoare se află dreptul penal cu toate celelalte ramuri de drept, normele
de drept penal sprijinind evoluţia normelor şi a relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa altor ramuri
din sistemul de drept al Republicii Moldova.

§ 3. Principiile dreptului penal

Termenul „principiu” provine de la latinescul principium, ceea ce înseamnă început,
obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii, principiile au un sens imperativ, indicînd cum
trebuie să gîndim pentru a ne apropia de esenţa obiectului.
Prin principiu al dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de drept, cît şi
modalitate de coordonare a normelor juridice în cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare.
Principiile de drept sunt idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice.9
Principiile dreptului penal reprezintă orientări de bază care călăuzesc atît elaborarea, cît şi
realizarea normelor de drept penal şi care se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal:
infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală.
Principiile dreptului penal fie că sunt expres formulate în lege (spre exemplu art.3–7 din
CP al RM), fie că se desprind din reglementarea instituţiilor de bază ale dreptului penal.
De aici toate principiile dreptului penal le clasificăm în: principii fundamentale şi principii
instituţionale.
Vom aborda doar problema principiilor fundamentale, rămînînd ca celelalte principii să fie
analizate odată cu tratarea instituţiilor pe care ele le guvernează (spre exemplu, răspunderea
penală, aplicarea legii penale ş.a.).
Reieşind din prevederile legii penale în vigoare şi ale doctrinei penale, putem enumera
următoarele principii fundamentale ale dreptului penal: principiul legalităţii, principiul
umanismului, principiul democratismului, principiul egalităţii în faţa legii penale, principiul
răspunderii penale a persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunii (principiul vinovăţiei),
principiul caracterului personal al răspunderii penale, principiul individualizării răspunderii
penale şi pedepsei penale.

9
Negru B. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău, 1999, p.126-127.
 Principiul legalităţii (art.3 din CP al RM) este un principiu unanim admis în doctrina
penală şi exprimă regula că întreaga activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza
legii şi în conformitate cu ea.
Potrivit acestui principiu, o faptă, chiar dacă este periculoasă, nu poate fi considerată
infracţiune atîta timp cît prin lege nu este calificată ca atare. Or o constrîngere aplicată unei
persoane nu constituie o pedeapsă decît dacă a fost calificată prin lege, iar stabilirea răspunderii
penale trebuie să se facă conform legii.
Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal îmbracă două aspecte, şi anume:
a) legalitatea incriminării, exprimată prin regula „nu există infracţiune fără lege”
(nullum crimen sine lege). Ceea ce presupune că nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere
pentru o faptă care, în momentul săvîrşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune;
b) legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce se pot lua în cazul săvîrşirii faptelor prevăzute
de legea penală este cunoscută prin regula nulla poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege).
Potrivit acestui principiu, persoanei care a săvîrşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai
pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite de lege.
Principiul legalităţii în dreptul penal a fost formulat şi înscris pentru prima oară în
Declaraţia drepturilor omului şi ale cetăţeanului din 1789 de către ideologii revoluţiei franceze.
Prin art. VIII se declara: „Nimeni nu poate fi pedepsit decît în virtutea unei legi promulgate
anterior infracţiunii şi legal aplicate”. După cel de-al doilea război mondial, principiul legalităţii
a fost din nou afirmat în Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea
generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948, şi, ulterior, în Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice din 16 decembrie 1966.
Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptată la Roma la 4 noiembrie 1950, acordă, la rîndul ei, o atenţie deosebită acestui principiu.
Semnificative sunt în acest sens prevederile art.7 pct.1 care stipulează: „Nimeni nu poate fi
condamnat pentru o acţiune sau inacţiune care, în momentul cînd a fost comisă, nu constituia
infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se va aplica o pedeapsă
mai severă decît acea aplicabilă în momentul în care infracţiunea a fost comisă”.
Principiul legalităţii a fost încălcat brutal în statele fasciste şi totalitare prin consacrarea
analogiei, prin care se permitea extinderea normelor penale şi asupra altor fapte neprevăzute
expres de lege, dar care prezintă vreo asemănare cu vreuna dintre faptele prevăzute de lege.
Analogia a fost acceptată în codurile penale: sovietic din 1925, danez din 1930, uruguayan din
1934 ş.a.
Codul penal al Republicii Moldova din 1961 nu prevedea principiul legalităţii, însă art.3
„Temeiul răspunderii penale” alin.2 stipula : „Nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea
unei infracţiuni, precum şi supus unei pedepse penale decît pe baza unei sentinţe a instanţei
judecătoreşti şi în conformitate cu legea”.
Actualul Cod penal în art.3 prevede expres principiul legalităţii.
În baza prevederilor articolului dat „nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei
infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în
strictă conformitate cu legea penală.
Interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sunt interzise”.
Consacrarea principiului legalităţii în Codul penal are o importanţă deosebită, reprezentînd
o garanţie a drepturilor şi libertăţilor omului în sensul că împiedică extinderea legii penale prin
analogie. Pentru legiuitor constituie o obligaţie ca în activitatea de incriminare să se precizeze cu
exactitate atît fapta interzisă, cît şi sancţiunile aplicabile pentru aceasta, iar pentru organele de
aplicare a legii reprezintă o obligaţie de interpretare strictă a legii, la cazul concret.
Principiul umanismului (art.4 din CP al RM). O problemă prioritară a lumii contemporane
este cea a drepturilor omului, ocrotirea fiinţei umane în contextul respectării tuturor drepturilor
pe care aceasta le are consfinţite atît prin legislaţia internă, cît şi prin tratate şi convenţii
internaţionale.
În dreptul penal principiul umanismului presupune că întreaga reglementare juridică are
menirea să apere în mod prioritar persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi
libertăţile acesteia (art.4 alin.(1) CP). Astfel, în centrul activităţii de apărare se află omul cu
drepturile şi libertăţile sale.
Art.4 alin.(2) din CP prevede: „Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe
fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau
tratamente crude, inumane sau degradante”. În actuala reglementare penală sunt cuprinse
dispoziţii ce reflectă şi alte aspecte ale principiului umanismului. Se poate afirma fără exagerare
că în orice instituţie de drept penal există aspecte ale principiului umanismului, spre exemplu,
executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice nici să înjosească demnitatea omului
(art. 61 alin.(2) CP); existenţa categoriilor speciale de penitenciare pentru femei şi minori (art.72
alin.(5) şi (6) CP); prevederea circumstanţelor agravante în mod exhaustiv (art.77 CP), iar a celor
atenuante în mod implicit (art.76 CP); liberarea de răspundere şi pedeapsă penală ş.a.
În concluzie putem susţine că în dreptul penal principiul umanismului acţionează într-un
sens dublu:
– în primul rînd, protecţia pe care dreptul penal trebuie să o asigure persoanei fizice
incriminînd faptele ce contravin legii penale;
– în al doilea rînd, constrîngerea penală are un caracter uman, respectîndu-se drepturile
infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia.
 Principiul democratismului (art.5 din CP al RM). În orice societate democratismul trebuie
să fie o însuşire organică a oricărei reglementări juridice, în sensul că prin normele juridice este
exprimată voinţa şi conştiinţa întregului popor şi ele servesc interesele acestuia.
Potrivit acestui principiu toate persoanele sunt egale în calitate de beneficiari ai ocrotirii
penale, precum şi de destinatari ai legii penale.10 În conformitate cu principiul democratismului,
la realizarea prevederilor legii penale sunt antrenate diferite categorii de oameni care iau parte la
elaborarea diverselor legi penale, pot fi antrenate persoane sau organe specializate de stat în
supravegherea minorilor cărora li s-au aplicat măsuri de constrîngere cu caracter educativ (art.
104 CP) ş.a.
Art.5 alin.(2) din CP al RM mai promovează ca idee de bază a principiului
democratismului faptul că apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată
prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau ale unei colectivităţi.
Principiul egalităţii în faţa legii penale, deşi nu-şi găseşte o reglementare explicită în
normele de drept penal, egalitatea în faţa legii are o semnificaţie deosebită în condiţiile statului
de drept. După noi, principiul egalităţii în faţa legii este prevăzut de art.5 alin.(1) din CP al RM
care declară: „Persoanele care au săvîrşit infracţiunea sunt egale în faţa legii şi sunt supuse
răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice
alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau
orice altă situaţie”.
În contradicţie cu principiile dreptului totalitar, actuala concepţie de înfăptuire a justiţiei
penale exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale.
Toţi membrii societăţii, fie că este cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau persoană
fără cetăţenie, fie că este bărbat sau femeie, intelectual sau funcţionar, se află într-o poziţie egală
în faţa prevederilor legii penale atît în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cît şi în
calitate de destinatari ai exigenţelor acestei legi.
Principiul vinovăţiei. Este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului penal în
conformitate cu care persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru
fapte săvîrşite cu vinovăţie (intenţie sau imprudenţă) prevăzute de legea penală.
Chiar dacă fapta săvîrşită prezintă un grad sporit de prejudiciabilitate, este prevăzută de
legea penală, însă a fost săvîrşită fără vinovăţie, ea nu va fi calificată drept infracţiune şi în nici
un caz nu va putea să atragă după sine răspunderea şi pedeapsa penală.
Deşi principiul vinovăţiei nu este prevăzut expres în Codul penal al Republicii Moldova, în
opinia noastră, conţinutul acestuia corespunde prevederilor art. 6 alin.(1) din CP al RM numit

10
Borodac A., op.cit., p.12.
„Principiul caracterului personal al răspunderii penale”, care exprimă altceva decît ceea ce
prevede legea în vigoare.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale (art.6 din CP al RM). În
conformitate cu principiul dat, atît obligaţia ce decurge dintr-o normă penală de a avea o anumită
conduită, cît şi răspunderea ce rezultă din nerespectarea acestei obligaţii revin persoanei ce a
încălcat respectiva normă penală, săvîrşind fapta prejudiciabilă, şi nu alteia ori unui grup de
persoane.
În dreptul penal nu se poate antrena răspunderea penală pentru fapta altuia.
Cu alte cuvinte, răspunderea penală are un caracter personal, adică o poartă doar cel ce a
săvîrşit infracţiunea, şi nu altă persoană. Acest principiu poate fi dedus din prevederile art.6 alin.
(2) din CP al RM, care declară că răspunderii şi pedepsei penale este supusă numai persoana care
a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
Aşadar, în dreptul penal răspunderea nu poate fi decît pentru fapta proprie, spre deosebire
de alte ramuri de drept unde o persoană poate purta răspunderea şi pentru fapta altuia, spre
exemplu, în dreptul civil există răspunderea părintelui, tutorelui, curatorului pentru fapta
săvîrşită de copilul minor, în dreptul muncii există răspunderea colectivă a unui grup de persoane
pentru fapta uneia sau a unor persoane din acel grup ş.a.
Principiul caracterului personal al răspunderii penale apare ca o garanţie a libertăţii
persoanei, de aceea este considerat principiu fundamental, constituind totodată şi un principiu al
răspunderii penale.
Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale (art.7 din CP al RM).
Fiecare infracţiune şi fiecare infractor comportă anumite particularităţi, acestea fiind însoţite de
anumite circumstanţe care influenţează caracterul şi gradul prejudiciabil ale infracţiunii şi ale
infractorului. Principiul individualizării răspunderii şi pedepsei penale presupune o examinare de
ansamblu a tuturor acestor particularităţi şi împrejurări care permit stabilirea caracterului şi
limitelor răspunderii vinovatului.
Principiul dat îşi are consacrarea în art.7 din CP al RM: „La aplicarea legii penale se ţine
cont de caracterul şi gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui
vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală.
Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi
aceeaşi faptă”.
Adică pentru a-i aplica legea penală, instanţa de judecată analizează un şir de momente
cum ar fi, spre exemplu, cauzele comiterii faptei, făptuitorul a comis pentru prima oară o faptă
prejudiciabilă sau a fost anterior condamnat, este minor sau adult, a comis fapta sub influenţa
cuiva sau de sine stătător, a executat rolul de autor al faptei sau organizator (instigator,
complice), ce acţiuni concrete a comis etc.
Numai după o examinare amplă a tuturor particularităţilor şi circumstanţelor ce
caracterizează fapta şi făptuitorul, instanţa de judecată îi va putea stabili pedeapsă echitabilă.
Tot în baza acestui principiu se exclude şi dubla incriminare a uneia şi aceleiaşi fapte
comisă de persoană.

§ 5.Izvoarele dreptului penal

Expresia izvor de drept poate avea mai multe accepţiuni, fiecare dintre acestea privind un
anumit aspect al procesului de formare a normelor juridice. Dintre cele mai răspîndite sunt: izvor
material şi formal, izvor direct şi indirect, izvor intern şi extern, izvor creativ şi interpretativ.
În dreptul penal, cînd se vorbeşte de izvoarele dreptului, se are în vedere sensul de izvor
formal (juridic).
Prin izvor formal (juridic) al dreptului se înţelege forma prin care se exteriorizează voinţa
socială generală pentru a se impune individului şi colectivităţii.11
Prin prisma dreptului penal sunt recunoscute ca izvoare formale actele normative, emanate
de la puterea legislativă a statului, care, prin forma şi conţinutul lor, oferă posibilitatea exprimării
precise, într-o formulare clară, concisă, a regulilor de conduită ce sunt specifice acestei ramuri de
drept.
Definind izvoarele formale ale dreptului penal, putem spune că acestea reprezintă acte
juridice (normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile
răspunderii penale, pedepsele ce se pot aplica, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii
obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal12
În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrînse ca număr şi,
fiind precis determinate, oferă posibilitatea unei delimitări a normelor juridice care aparţin
dreptului penal.
Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoare ale dreptului penal pot fi doar legile
penale în accepţiunea art.1 din CP al RM. Această restrîngere a izvoarelor dreptului penal se
explică prin caracterul deosebit al normelor de drept penal care stabilesc o conduită bine
determinată şi a cărei nerespectare atrage după sine răspunderea penală.
Aşadar, art.1 alin.(1) din CP al RM dispune că Codul penal al RM este unica lege penală a
Republicii Moldova.

11
Humă I. Teoria generală a dreptului. Focşani: NEURON, 1995, p.74-75.
12
Dobrinoiu V., Nistoreanu Gh., Boroi V. Drept penal. Partea generală. Bucureşti:_____, 1996, p.27
 În acelaşi timp, reglementările în materie penală se circumscriu dispoziţiilor cuprinse în
Constituţia Republicii Moldova, precum şi unor dispoziţii cuprinse în tratate şi convenţii
internaţionale la care ţara noastră este parte.
În acest sens art.1 alin.(3) din CP al RM prevede: „Codul penal se aplică în conformitate cu
prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica
Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale”.
Astfel, specificul izvoarelor dreptului penal poate fi dedus la următoarele trei momente:
1) principalul izvor al dreptului penal este legea penală;
2) unica lege penală declarată în Republica Moldova este Codul penal;
3) Codul penal se aplică în strictă conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii
Moldova şi a actelor internaţionale la care ţara noastră este parte.

§ 5. Izvoarele dreptului penal

1) Constituţia Republicii Moldova. Un prim izvor de drept penal este însăşi Legea
fundamentală care prin normele sale consacră cele mai importante valori sociale ale statului
nostru: suveranitatea, independenţa, integritatea teritorială, persoana umană cu drepturile şi
libertăţile sale, proprietatea şi alte valori ce sunt apărate prin normele de drept penal împotriva
atentatelor infracţionale.
O importanţă principială pentru dreptul penal o prezintă acele dispoziţii constituţionale care
vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestuia precum: art.18 alin.(2) şi art.19 alin.(2)
care prevăd extrădarea şi expulzarea, art.21 care prevede prezumţia nevinovăţiei. Pentru dreptul
penal un interes deosebit prezintă şi Capitolele II şi III din Titlul II al Constituţiei care consacră
drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale, deoarece dreptul penal trebuie să asigure
cadrul necesar pentru ca acestea să fie respectate sau îndeplinite.
2) Tratatele şi convenţiile internaţionale. O altă categorie de izvoare ale dreptului penal o
reprezintă tratatele şi convenţiile internaţionale. Constituie izvoare ale dreptului penal tratatele şi
convenţiile în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii la care Republica Moldova este
parte.
În literatura juridică de specialitate se face deosebirea între:
1) tratate şi convenţii prin care Republica Moldova s-a angajat să incrimineze şi să
sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase ce aduc atingere unor valori şi interese
comune ale societăţii omeneşti, de unde şi denumirea de infracţiuni de drept internaţional;*

**
Spre exemplu, Convenţia cu privire la reprimarea genocidului, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1948,
ratificată de ţara noastră. Fapta de genocid este incriminată prin art.135 CP al RM;
 2) tratate şi convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie
penală;13**
3) tratate internaţionale privind drepturile omului.***
Prima categorie de tratate şi convenţii internaţionale pot fi considerate izvoare indirecte
(mediate) de drept penal, pentru că prin ele este asumată obligaţia statelor de a incrimina prin
legea penală internă astfel de fapte. În aşa cazuri izvoare de drept se consideră actele normative
adoptate în baza legislaţiei internaţionale, şi nu tratatele şi convenţiile propriu-zise.
Tratatele şi convenţiile internaţionale privitoare la asistenţa juridică internaţională devin
obligatorii după ratificarea lor şi sunt socotite izvoare directe de drept penal.
Actele internaţionale privind drepturile omului, prin ratificarea lor de către Republica
Moldova, la fel devin izvoare directe ale dreptului penal, întrucît ele au prioritate în aplicare faţă
de legile interne, astfel cum se precizează în dispoziţiile art.4 din Constituţie şi art.1 din CP al
RM: „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului la care Republica Moldova este parte şi legile ei interne, prioritate au reglementările
internaţionale”.
3) Legea penală. Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile penale, adică legile
care au fost adoptate anume pentru a reglementa relaţiile sociale ce se formează între oameni în
sensul impunerii unei conduite care să determine abţinerea de la săvîrşirea de infracţiuni, pe de o
parte, iar pe de altă parte, pentru a reglementa relaţiile ce iau naştere după ce au fost săvîrşite
infracţiunile. Altfel spus, normele juridice care formează conţinutul dreptului penal ca ramură de
drept sunt cuprinse în acte normative interne cunoscute sub denumirea de lege penală.
În Republica Moldova unica lege penală este Codul penal, adoptat de Parlamentul
Republicii Moldova la 18 aprilie 2002 prin Legea nr.985–XV şi în vigoare din 12 iunie 2003.
Codul penal reprezintă actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile
şi dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni
şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor (art.1 alin.(2) CP al RM).

Convenţia privind terorismul cu bombe, adoptată la New Iork la 12 ianuarie 1998, Republica Moldova a ratificat-o
prin Legea nr.1239 din 18 iunie 2002 . Actul terorist este incriminat prin art.278 din CP al RM.
13**
Spre exemplu, Convenţia europeană de extrădare, adoptată la Paris la 13 decembrie 1957, ratificată de
Parlamentul Republicii Moldova la 14 mai 1997; Convenţia europeană privind asistenţa juridică în materie penală,
adoptată la Strasbourg la 20 aprilie 1959, ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 26 septembrie 1997 etc.
Spre exemplu Convenţia privind abolirea muncii forţate ,adoptată la Geneva la 17 ianuarie 1957, ratificată de
Parlamentul Republicii Moldova la 10 septembrie 1991; Convenţia privind libertatea asocierii şi protecţia dreptului
la organizare adoptată la San-Francisco la 9 iulie 1948, ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 28
septembrie 1995 etc.
******
Spre exemplu, Convenţia privind abolirea muncii forţate, adoptată la Geneva la 17 ianuarie 1957, ratificată de
Parlamentul Republicii Moldova la 10 septembrie 1991; Convenţia privind libertatea asocierii şi protecţia dreptului
la organizare, adoptată la San-Francisco la 9 iulie 1948, ratificată de Parlamentul Republicii Moldova la 28
septembrie 1995 etc.
 În opinia unor autori, la care ne alăturăm şi noi, în pofida prevederilor art.1 alin.(1) CP al
RM, pe lîngă Codul penal există şi alte legi penale cu o sferă de incidenţă sau aplicare mai
restrînsă. În această categorie de legi intră, de exemplu, Legea Republicii Moldova cu privire la
prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului nr.190 din 26.07.2007, Legea
Republicii Moldova cu privire la prevenirea şi combaterea corupţiei nr.90 din 25.04.2008.
Tot aici pot fi atribuite şi actele prin care se acordă amnistia şi graţierea. Specific acestor
legi este faptul că ele au un domeniu de aplicare mai restrîns, deoarece privesc o anumită
instituţie sau cîteva instituţii ale dreptului penal. Pe de altă parte, dispoziţiile cuprinse în aceste
legi sunt în totalitatea lor de natură penală. Aceste dispoziţii vin să completeze cadrul normativ
general fixat de Codul penal. Aceste legi sunt numite în literatura juridică de specialitate legi
complinitoare.

§ 6. Ştiinţa dreptului penal

Normele dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care ele sunt
explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.
Totalitatea ideilor şi concepţiilor, a teoriilor şi principiilor despre normele şi instituţiile
dreptului penal formează ştiinţa dreptului penal, ramură componentă a ştiinţelor juridice14.
Spre deosebire de dreptul penal ca ramură de drept, ale cărui norme le putem găsi în Codul
penal şi în alte acte normative, ştiinţa dreptului penal îşi găseşte sediul în tratate şi monografii,
manuale şi note de curs, studii şi articole ştiinţifice.
Ca sistem de cunoştinţe despre dreptul penal, ştiinţa dreptului penal explică şi
fundamentează necesitatea şi sarcinile dreptului penal, metodele şi mijloacele de prevenire şi
combatere a fenomenului infracţional.
Obiectul de studiu al ştiinţei dreptului penal îl formează dreptul penal ca o totalitate de
norme şi instituţii. Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa trebuie să explice care
este originea acestora, conţinutul şi structura lor, evoluţia lor istorică, trebuie să analizeze
condiţiile obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa normelor de
drept penal, să stabilească măsurile ce trebuie să fie adoptate pentru prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţionalităţii.
Ştiinţa dreptului penal cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa dintre
soluţiile practice cu principiile exprimate în normele de drept penal.
Ştiinţa dreptului penal are menirea să descopere legile evoluţiei fenomenului juridico-
penal, să pună în evidenţă cauzele ce determină crearea, modificare şi dispariţia normelor şi
instituţiilor dreptului penal.

14
Bulai C., op.cit., p.21.
 Metode de studiu folosite de ştiinţa dreptului penal. Ştiinţa dreptului penal foloseşte
pentru studiu următoarele metode: metoda logică (raţională), metoda istorică, metoda
comparativă, experimentul, metoda sociologică, studiul de caz, metoda statistică ş.a.
Cu ajutorul acestor metode se poate realiza o analiză complexă şi aprofundată a normelor şi
a instituţiilor dreptului penal, se pot emite şi formula idei, concepţii şi teorii care vor contribui la
dezvoltarea ştiinţei dreptului penal şi la perfecţionarea legislaţiei penale.
Locul ştiinţei dreptului penal în sistemul ştiinţelor juridico-penale. La categoria ştiinţelor
juridico-penale se atribuie disciplinele socioumaniste, care au ca obiect de cercetare fenomenul
complex al infracţionalităţii atît sub raportul naturii şi etiologiei lui, cît şi al fundamentării
ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a acestuia.
Cea mai importantă dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea fenomenului
criminalităţii este criminologia.
Criminologia este o ştiinţă socială ce studiază fenomenul criminalităţii în ansamblul său
sub aspectul stării, structurii şi dinamicii sale, al cauzelor şi condiţiilor care-l determină sau
favorizează, precum şi modalităţile de profilaxie şi combatere a acestui fenomen.15
În literatura de specialitate criminologiei i-a fost recunoscut caracterul de ştiinţă complexă
interdisciplinară ce include în obiectul său de studiu şi alte discipline, de exemplu antropologia
criminală, sociologia criminală, statistica penală ş.a.
Un alt grup de ştiinţe juridico-penale ce au ca obiect cercetarea mijloacelor de reacţie
antiinfracţională cuprinde: penologia şi ştiinţa penitenciară.
Penologia este ştiinţa despre pedepse şi alte sancţiuni de drept penal sub raportul
eficacităţii acestora în prevenirea şi reprimarea faptelor periculoase, precum şi de elaborare a
unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora.
Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a locurilor de executare a
pedepselor privative de libertate, cum sunt penitenciarele.
Tot în grupul ştiinţelor juridico-penale se atribuie şi criminalistica, medicina legală,
psihologia judiciară, psihiatria judiciară.
Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care cuprinde un
ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate
descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvîrşirea lor şi
prevenirii faptelor antisociale.16
Medicina legală (ce aparţine şi ştiinţelor medicale şi celor penale) studiază problemele
patologiei umane legate de viaţa, sănătatea şi activitatea omului ca fapte incriminate sau relaţii

15
Ciobanu I. Criminologie. Chişinău: Cartdidact, 2003, p.9.
16
Stancu Em. Tratat de criminalistică. Bucureşti: Universul Juridic, 2002, p.10.
sociale ocrotite de lege, în scopul de a oferi justiţiei probe cu caracter ştiinţific,precum şi măsuri
cu caracter medico-social utile efortului de asanare a delincvenţei.17
Psihologia judiciară este o disciplină teoretico-aplicativă care studiază persoana umană
implicată în drama judiciară, cadrul psihologic şi sociopsihologic care determină
comportamentul ei.18
Psihiatria judiciară este o ramură a psihiatriei generale* care corelează legea juridică cu
discernămîntul şi responsabilitatea umană pentru faptele săvîrşite în detrimentul legii sau
neglijarea acesteia.19
În cadrul ştiinţelor juridico-penale, o situaţie specială care a fost arătată în literatura de
specialitate20 ocupă politica penală ce cuprinde în obiectul său de cercetare studiul datelor
furnizate de celelalte ştiinţe, inclusiv cele juridico-penale, care pe această bază elaborează
orientările, metodele, principiile şi mijloacele pe care le recomandă legiuitorului în vederea
perfecţionării normelor de drept penal, organelor judiciare ce vor aplica aceste norme precum şi
tuturor celor care au atribuţii în activitatea de prevenire a infracţiunii.
Ştiinţele juridico-penale prezentate mai sus fiecare în felul ei contribuie la realizarea
scopului dreptului penal, a politicii penale.
Ştiinţa dreptului penal din Republica Moldova s-a format sub influenţa ideilor şi teoriilor
promovate de cele mai mari centre ştiinţifice existente în fostul imperiu sovietic. Pe parcursul a
şapte decenii specialiştii penalişti au fost pregătiţi la centrele universitare din Moscova, Harkov,
Kiev, Leningrad, Odesa sub îndrumarea celor mai mari savanţi din domeniu: A.A.Piontkovski,
V.N.Kudreavţev, N.F.Kuzneţova, I.I.Karpeţ ş.a.
Studenţi ai acestor instituţii au fost şi personalităţile care au contribuit la formarea dreptului
penal naţional, şi anume: C. Florea, T. Carpov, A. Borodac , I. Macari, C. Roşca etc.
După anul 1991, odată cu destrămarea URSS, Republica Moldova s-a declarat stat suveran
şi independent, iar aceasta a avut implicaţii directe asupra vieţii social-politice şi ideologice din
ţară, inclusiv asupra ştiinţei dreptului penal. Începînd cu anii 90 ai sec.al XX-lea, aspiraţiile
tinerilor specialişti se îndreaptă dincolo de Prut şi spre Europa, spre astfel de centre ştiinţifice
cum sunt cele de la Bucureşti, Cluj, Iaşi, Paris, Bordeaux ş.a.
Fără a nega concepţiile consacrate, tînăra generaţie încearcă să cunoască noi şcoli de drept,
noi opinii, teorii existente în doctrina dreptului penal. La formarea unor noi concepţii au
contribuit în special savanţi ca: C.Bulai, G.Antoniu, Gh. Nistoreanu, M. Basarab etc.

17
Mitrache C., Mitrache Crist., op.cit., p.31.
18
Rusnac Sv. Psihologia dreptului. Chişinău: ARC, 2000, p.140.
**
Psihiatria generală este o ştiinţă care studiază etiologia, patogeneza tulburărilor psihice, tratamentul şi profilaxia
lor.
19
Nacu Al-ru, Nacu An. Psihiatrie judiciară. Chişinău, 1997, p.7.
20
Bulai C., op.cit., p.24.
 În afară de instruirea teoretică, preocupările specialiştilor din domeniu au fost orientate
spre elaborarea şi adoptarea unui nou Cod penal care ar corespunde etapei contemporane de
dezvoltare a societăţii, fapt materializat la 18 aprilie 2002 şi în vigoare de la 12 iunie 2003. Noul
Cod a pus temelia viitoarelor cercetări ştiinţifice în domeniul dreptului penal.
Mai mult decît atît, perioada de definire a statalităţii Republicii Moldova a preconizat noi şi
noi încercări de a aborda problemele ştiinţei dreptului penal prin elaborări de manuale, articole
ştiinţifice, comunicări, materiale didactice, comentarii.
La momentul actual în Republica Moldova putem vorbi despre formarea unor centre
ştiinţifice pe lîngă Universitatea de Stat din Moldova, Universitatea Liberă Internaţională din
Moldova, Academia Naţională de Poliţie, ai căror specialişti prin munca lor de zi cu zi
contribuie la formarea ştiinţei dreptului penal naţional.
În prezent ştiinţa dreptului penal din ţara noastră face paşi importanţi în direcţia deschiderii
sale spre viaţa ştiinţifică internaţională, pentru racordarea dreptului nostru penal la eforturile care
se fac pe plan mondial pentru studierea ştiinţifică a fenomenului infracţionalităţii şi stabilirea
celor mai eficace măsuri de prevenire a acestuia.

Bibliografie selectivă recomandată

1. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, în vigoare din 27 august 1994.
2. Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002, în vigoare din 12.06.2003.
3. Grama M. Botnaru S., Şavga A., Grosu V. Drept penal. Partea generală. Vol.I. Chişinău,
2012.
4. Boroi A. Drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL BECK, 1999.
5. Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: ALL, 1997.
6. Mitrache C., Mitrache Cr. Drept penal român. Partea generală. Bucureşti: Universul juridic,
2003.
7. Келина С.Г., Кудрявцев В.Н. Принципы советского уголовного права. Москва, 1988.
8. Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс уголовного права. Общая часть (2 тома). –
Москва: Зерцало, 1999.
9. Мальцев В.В. Принципы уголовного права и их реализация в правоприменительной
деятельности. Санкт-Петербург: Юридический центр пресс, 2004.
10. Jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală (2008-2010). Culegere.
Colectiv de autori: Gurschi C., Botezatu R., Dolea I., Grama M. Chişinău, 2012.