Cartea neagră a Revoluției franceze

De către
Anonimus

«Cartea neagră a Revoluţiei franceze» – o carte a adevărului despre revoluția franceză, mitul
în fața căruia se înclinau admirativ și comuniștii de ieri, și se înclină de respect democrații de azi,
probând comuniunea fundamentală a „drepturileomului-ismului” democratic cu comunismul.
Unii nu sesizează această translație a comunismului postmodern dinspre social și economic
spre sfera valorilor și culturii, mult mai distructivă și periculoasă. Unii nu au sesizat nici migrația
comunismului postmodern dinspre Rusia spre America, unde și-a înșurubat definitiv baza de
operațiuni globală. Aceștia sunt ori proști, ori rău-intenționați, ori cu informații și viziuni înțepenite
undeva în anii `30 ai secolul douăzeci. Unii mai luptă împotriva „tovarășilor” de ieri, împotriva
„securiștilor”, fără a vedea că „tovarășul” de ieri, tocmai prin cultura impregnată în familie, a
înfruntat duhul disoluției universale cu succes, dincolo de gargara comunistă de suprafață.
Națiunea și familia nu au fost niciodată puse la îndoială, atacate și „revoluționate” precum în
teoriile și legislația corecte politic ale democrației. Elemente tradiționale au supraviețuit atât în
național-comunismul adus de revoluția comunistă, cât și în societatea burgheză adusă de revoluțiile
masonice, chiar dacă în limbaj codificat, chiar dacă sub forme contorsionate de ideologii utopice.
Din acest motiv, duhul disoluției universale astăzi nu mai “revoluționează” la nivel economic, nici
la nivel social, ci la nivelul valorilor, culturii și identității.
Același duh al disoluției universale care a emanat Revoluția Franceză și Revoluția Bolșevică
este astăzi mai puternic ca niciodată, animând revoluția finală, extremă, ultima: cea la nivelul
valorilor individului și familiei.
 Ieri revoluționau ierarhia socială, azi revoluționează relațiile dintre copil și părinte, dintre soț
și soție, dintre bărbat și femeie, dintre minorități și majoritate, dintre stat și individ, dintre națiune și
teritoriu.
Azi, duhul disoluției și inversiunii universale poartă numele de „corectitudine politică”,
„drepturile omului”, „democrație”. Mult mai perfid, mult mai extrem, mult mai adânc infiltrat.
«1789 – preludiul comunismului»,
de Virgil Lazăr
„Crime odioase pătează blazonul Revoluţiei franceze, care a început sub sloganul „Liberté,
Égalité, Fraternité”.
O carte curajoasă, apărută la Cluj în limba română, dezvăluie faţa hidoasă a Revoluţiei
franceze. Cartea este scrisă chiar de istorici francezi, care doresc să meargă mai departe de miturile
din manuale, de focurile de artificii şi de parada de 14 iulie, ziua când francezii aniversează căderea
Bastiliei şi a absolutismului monarhic. Această carte arată că pe 14 iulie francezii ar trebui mai
degrabă să comemoreze victimele „paleocomunismului” care a apărut ca urmare a Revoluţiei de la
1789 şi care seamănă atât de mult cu evenimentele petrecute în România după 1948.
Cartea neagră a Revoluţiei
Din iniţiativa prof. Alexandra Medrea şi Ioan L. Danciu a apărut la Cluj, la editura Grinta, în
limba română, un volum-şoc: «Cartea neagră a Revoluţiei franceze». O carte editată iniţial în
Franţa, cu sprijinul Ministerului Culturii şi al Consiliului Naţional al Cărţii, apărută sub conducerea
unei somităţi: pr. benedictin Renard Escande. Volumul are aproape 900 de pagini şi cuprinde 45 de
texte semnate de tot atâţia universitari, istorici, filosofi, scriitori, preoţi – care şi-au propus, pe baza
documentelor din epoca respectivă şi a scrisorilor sau memoriilor, să demitizeze Revoluţia franceză
de la 1789. Fresca recompusă a acestei revoluţii seamănă izbitor cu faţa comunismului la români,
iar Revoluţia franceză din 1789 este rădăcina revoluţiei comuniste din secolul XX. Sau, cum zice
Cristian Bădiliţă: „Iată că istorici francezi îndrăznesc să facă pasul ultim, decisiv, în demascarea
cancerului european bisecular, prin publicarea «Cărţii negre a Revoluţiei franceze»”. Cele 45 de
texte sunt, prin conţinutul lor, comentarii zdrobitoare ale crimelor şi acţiunilor distructive pe care
plebea, înfometată, aţâţată de fanaticii iacobini în frunte cu Robespierre, Marat, Sain Just şi alţii, le-
a comis între 1789 şi 1794. Iacobinii au căzut, apoi, ei înşişi victime ale ghilotinei. Revoluţia a
transmis lumii mesajul „Libertate, egalitate, fraternitate”, care, în realitate, nu s-a înfăptuit
niciodată, dar a rămas în istorie prin faptele de neiertat.
Represiunea din Vandeea
Unul dintre texte, de exemplu, se referă la represiunea ordonată în ţinutul Vandeea,
monarhist şi catolic. Acolo, trupele iacobine au trecut prin foc şi sabie întreaga provincie cu sute de
mii de locuitori. Iacobinii au incendiat satele, oraşele, fermele şi au trecut prin tăişul sabiei bătrâni
şi femei, fără milă, iar ca să economisească gloanţele au săpat bazine unde înecau copiii. Mila unor
militari era aspru pedepsită, de regulă cu moartea.
Tragedia Regelui-copil
O altă tragedie este cea a familiei regale. Au fost decapitaţi prin ghilotinare Regele Ludovic
al XVI-lea, apoi Regina, abia ieşită din adolescenţă, iar Regele-copil, Ludovic al XVII-lea, de
numai 8 ani (paznicii primiseră ordinul să nu-l ucidă, dar să scape de el), era ţinut ud zile întregi.
Paznicii îl înfometau cumplit, după care îl îmbătau cu vin, pe care îl obligau să-l bea în loc de apă.
Apoi, „Căderea Bastiliei” a fost, de fapt, un bluf, deoarece mica gardă s-a predat, iar în bastion n-au
fost găsiţi decât cinci oameni, doi falsificatori de bani şi doi nebuni, plus un conte deţinut politic. În
schimb, despre ea s-a fabulat şi s-a minţit în zeci de povestiri şi volume, rodul unei imaginaţii
halucinante a autorilor.  Ar mai fi şi textul lui Curtoix, care face analogia dintre Revoluţia franceză
şi Revoluţia bolşevică a lui Lenin, din noiembrie 1917… Sunt trecute în revistă şi cele două
centenare ale Revoluţiei, dar şi sumbra perspectivă ca tricentenarul să nu mai poată fi sărbătorit. Şi
asta pentru că migraţia masivă de musulmani şi naşterile puţine în familiile franceze pot să schimbe,
din 2030, raportul etniilor în populaţia Franţei, iar emigranţii să devină majoritari.
Inima Regelui
În legătură cu Regele-copil sunt şi pagini extrem de luminoase, în sensul că medicul care l-a
autopsiat i-a scos inima şi a conservat-o, apoi aceasta a fost transmisă din  generaţie în generaţie şi a
ajuns în final în Casa Bourbon. Şi, iată, în anul 2004, s-a ţinut în amintirea Regelui o liturghie în
Saint-Denis, la care au luat parte mii de francezi, care au îngenunchiat şi s-au rugat pentru el.
Acesta, după ce, cu o seară înainte, inima Regelui a fost expusă şi  în biserica din Saint Germaine,
unde, de asemenea, mii de parizieni i-au adus omagiul lor, în genunchi. Iar înmormântarea, alături
de părinţii săi, a avut loc în sunetele orgii ce cânta „Fanfara regală” de Pergalose. Ar mai fi, desigur,
de amintit şi prefaţa prof. Ioan L. Danciu la ediţia în limba română, care afirmă, pe bună dreptate,
că „Libertatea fără Dumnezeu nu este decât anticamera disperării, a sălbăticiei şi urii”.
Legitime și glorioase, fructe ale unei ”rațiuni” așteptate de secole: astfel sunt prezentate
evenimentele a ceea ce a fost și una dintre perioadele cele mai sângeroase ale istoriei, inaugurând în
mod tragic o succesiune de revoluții și de conflincte care au marcat Europa până la mijlocul
secolului al XX-lea. Este întotdeauna în interesul unei națiuni să facă să strălucească câteva mituri
fondatoare și este în interesul celor care au luat puterea să mascheze violența și arbitrariul pe care
și-au întemeiat dominația. Însă istoria nu se scrie ca mitologia, și exigența ei de adevăr nu ar trebui
să se împiedice de scopuri utilitariste.
Marii gânditori ai revoluției au fost de fapt împotriva ei. Unul s-a sinucis pentru a scăpa de
persecuțiile noului regim, iar altul a plecat în exil. Maistre a arătat caracterul profund anticreștin,
chiar satanic al revoluţiei franceze. Iar Louis de Bonald a arătat că toate relele din societate au ca şi
cauză descreștinarea și substituirea adevăratelor valori cu valori false și virtuți false (cum se
continuă și azi).
Toate revoluțiile nu sunt numai pagini glorioase, ci și culmi ale abjecției și minciunii. Sub o
recuzită strălucitoare se ascunde un infinit de josnicie și bestialitate. Începută ca un răspuns la un
regim nedrept, revoluția nu face decât să instaureze un regim politic și mai nedrept. Paradoxul
revoluției: iluzia libertății absolute se termină cu anularea ei sub orice formă! Visul libertății devine
coșmarul prea multei libertăți. Libertatea fără Dumnezeu este antecamera sălbăticiei.
Din «Cartea neagră a Revoluţiei Franceze», fragment din Capitolul XII, al Părţii Întîi,
«Faptele», «Vandalismul revoluţionar», capitol datorat lui  Alexandre Gady, conferenţiar la
Universitatea Paris-IV-Sorbonne:
„Vandalismul Revoluţiei pare de la sine înţeles. Nu există niciun monument, niciun oraş care
să nu poarte urmele unor distrugeri operate în timpul acestei perioade capitale. Şi totuşi, o astfel de
formulă ridică probleme redutabile. A asocia aceste două cuvinte înseamnă evident a spune că
Revoluţia a fost vandală. Dacă problema este veche – s-a născut odată cu Revoluţia însăşi – ea nu
rămâne totuşi mai puţin polemică. În secolul al XIX-lea, ea a făcut obiectul unei vii dezbateri,
opunându-i pe istoricii favorabili Revoluţiei, înclinaţi să reducă sau chiar să nege fenomenul, ca
Despois sau Aulard, ceilalţi punând dimpotrivă pe primul plan numeroasele distrugeri din această
perioadă ca un revelator al naturii profunde a Revoluţiei, geniul său propriu într-o oarecare măsură.
Ne imaginăm cu uşurinţă că adevărul nu se lasă cuprins în aceste două analize.
Trebuie în prealabil rezolvată o primă chestiune, de ordin semantic: cum să definim
vandalismul? În accepţia sa curentă, într-adevăr, este vorba despre o „tendinţă de a distruge în mod
stupid, din ignoranţă, opere de artă” (Le Petit Robert). Dar această definiţie este mult prea
restrictivă, căci nu înglobează cele două motive principale ale vandalismului: speculaţia financiară,
universal răspândită şi ideologia politică. Într-adevăr, putem pune oare pe picior de egalitate un
speculator care dărâmă o biserică pentru a-i revinde materialele şi o municipalitate care decretează
distrugerea unei statui ecvestre a lui Ludovic al XIV-lea, „imagine insuportabilă a tiraniei”? Este
totuşi ceea ce a produs Revoluţia, cu un rar succes, vai. De unde o a doua interogaţie: cum să legăm
aceste vandalisme de diferitele guverne care s-au succedat între 1789 şi 1800?
Revoluţia nu este un bloc. Şi vandalismul care a operat atunci în Franţa nu este nici el un
bloc, atât prin cronologia, cât şi prin natura lui. Astfel, perioada monarhiei parlamentare (vara lui
1789 – vara lui 1792) a fost un moment de non-vandalism, dominat de o distrugere simbolică:
Bastilia. În schimb, răsturnarea regalităţii în 1792 şi descreştinarea din 1793 constituie actele
fondatoare ale marii mişcări de distrugere organizate de guvernul republican. Apogeul acestei
mişcări se situează între vara lui 1792 şi 1795, ca să scadă apoi sub Directorat. Încă din 1794, într-
adevăr, abatele Gregoire denunţa la bara Convenţiei, pretinzând că a creat cuvântul, vandalismul
care abrutiza Franţa. El afirma acolo că distrugerile, menite să lipsească poporul de capodoperele
sale, erau orchestrate din umbră – mereu teoria complotului – de… contrarevoluţie! Această
capodoperă de cazuistică (Gregoire fusese crezut de Iezuiţi) nu poate fi înţeleasă dacă nu o legăm de
luptele interne ale revoluţionarilor şi de perioada de după Termidor. S-a observat că legătura între
vandalism şi robespierrism a fost făcută începând cu Directoratul; potrivit lui Gregoire, în fond
vandalismul purta marca exceselor terorii, precum ghilotina, masacrele civililor şi războiul nesfârşit.
A combate vandalismul însemna deci a continua strategia de containment a furiei revoluţionare
întreprinsă de termidorieni.
Şi aici, adevărul este mai complex. Mai întâi pentru că s-a demolat de-a lungul întregii
perioade republicane, chiar dacă Teroarea reprezintă efectiv un apogeu. Apoi, pentru că, fapt
remarcabil, Constituanta, Legislativa şi Convenţia au ţinut discursuri concomitente chemând
totodată la distrugerea simbolurilor detestate ale trecutului şi la păstrarea capodoperelor artelor, de
care poporul ar trebui să se bucure. Un an înaintea lui Gregoire, Lakanal şi matematicianul Romme
denunţaseră deja cu mult curaj distrugerile, de asemenea atribuite regaliştilor!
Aici se află cheia lecturii vandalismului revoluţionar. Mai degrabă decât prostie sau vreun
şiretlic politic, trebuie să vedem în această atitudine schizofrenică contradicţia fundamentală a
Revoluţiei: ea nu a încetat să fie întemeiată pe domnia teoriilor şi a abstracţiunii şi să lupte
împotriva faptelor şi a întrupării. Nu era posibil să fie distrusă întreaga Franţă şi să fie curăţată de
toate monumentele şi operele ei de artă. Dar nici nu era posibil pentru noii stăpâni ai ţării să fie
păstrat intact decorul trecutului, care constituia o aducere aminte permanentă a vremurilor de
altădată: florile de crin continuau să parfumeze monarhia, clopotniţele gotice cântau pretutindeni
laudă lui Dumnezeu. Atunci s-a operat în salturi, fără logică, uneori cu excese, alteori cu slăbiciune,
impunând prin decrete sau închizând ochii. Şi după câţiva ani, rezultatul a fost o uriaşă răsturnare a
peisajului monumental al oraşelor, castelelor şi bisericilor. Un imens dezastru pentru Franţa, căruia
Chateaubriand i-a fost unul dintre pictorii cei mai emoţionaţi, şi totodată un uriaş succes pentru
Revoluţie. Făcând să planeze asupra trecutului mâna sa, care uneori mângâia, alteori lovea, aceasta
a operat o ruptură comparabilă cu aceea de la 21 ianuarie 1793, creând un înainte şi un după
ireductibile unul la celălalt. Această mare triere operată în fluviul istoriei, repunerea în ordine a
vestigiilor sale, fie că erau înjosite sau consacrate (muzeul), toate acestea au creat bazele unei noi
ere”.