Sunteți pe pagina 1din 381

Constantin Apostol

Amarul sânge al strugurilor

1
2
CONSTANTIN APOSTOL

Amarul sânge al strugurilor


Ediţia a treia, cu un Cuvânt înainte revăzut de
Romeo-Valentin Muscă

Editura Terra,
Focşani, 2016

3
Coperta I: Procesarea strugurilor la Crama Odobeşteanu,
la începutul secolului XX

Tehnoredactor: Adrian Mirodone


Redactor de carte: Romeo-Valentin Muscă

Editura Terra
Focşani - 620034
Str. Tomotei Cipariu, nr. 5
Te. 0237.616112

Reeditat cu ocazia aniversării a 390 de ani de la prima atestare


documentară a orașului Odobești

© Casa de Cultură „Constantin C. Giurescu” Odobeşti-Vrancea

4
Constantin Apostol, un cronicar al Odobeştilor
din veacul trecut

Născut la Focşani în primii ani ai secolului XX,


Constantin Apostol(1904-20011) este unul dintre scriitorii
importanţi ai Vrancei veacului trecut despre care Istoria
Literaturii Române vorbeşte prea puţin. Publicist recunoscut în
perioada interbelică şi în timpul celui De-Al II-lea Război
Mondial, când devine membru al Societăţii Scriitorilor din
România, în anii „democraţiei populare” numele său a dispărut
cu desăvârşire din presa literară.

În egală măsură Constantin Apostol a fost şi traducător,


redând în limba română din scriitorii francezi şi englezi. Dacă
în prima perioadă a activităţii se remarcă mai ales ca publicist şi
nuvelist, ca scriitor de anvergură se impune prin romanele
Amarul sânge al strugurilor (1969) şi Război cu zurgălăi
(1971), lucrări în care reconstituie atmosfera vieţii trepidante
dintr-un târg de podgorie.

Amarul sânge al strugurilor este primul roman dintr-o


proiectată trilogie dedicată Odobeştilor, din care au apărut doar
primele două. Analizat în această cheie, romanul este o
fascinantă frescă a Odobeştilor din ajunul Primului Război
Mondial, în care descoperim cotidianul unui târg de provincie,

1.Singura modificare la acest Cuvânt înainte a fost anul morții autorului. La


ediția din 2012 ne-am bazat pe informațiile din dicționarele scriitorilor și am
dat ca al morții, 1985. Între timp, de la unii foști colegi de generație din
București, am aflat că s-ar fi prăpădit în 2001. În 1985 a părăsit official
municipiul Focșani, dispărând din viața publică vrânceană. Însă, nici pentru
anul 2001 nu am putut obține o confirmare oficială din partea autorităților, din
păcate.

5
unde viaţa se derula în jurul viţei-de-vie, iar bucuriile şi
tristeţile erau trăite ca peste tot în Regat. Prin vivacitatea şi
tipologia personajelor, cartea aminteşte de romanele lui Liviu
Rebreanu, unul dintre maeştrii săi, la a cărui gazetă scria în anii
când ardeleanul conducea “România literară”.

Redactat pe baza poveştilor ascultate de la bătrânii care


cunoscuseră anii cruzi ai războiului, Amarul sânge al
strugurilor a imortalizat numele unor familii care au marcat
istoria Odobeştilor de la începutul secolului trecut ca Blându,
Nedelcu, Vrabie, Giurgea, Pamfil, Rugină, meşterul Matei
Baniţă şi evenimente ca sărbătoarea câmpenească din Poiana
Familiei Pamfil sau pomeni care se încheiau cu lăutari şi “Sârba
popii”.

Fixat ca timp între Războaiele Balcanice şi izbucnirea


Primului Război Mondial, intriga romanului se desfăşoară în
jurul negocierilor şi intrigilor pe care doi podgoreni înstăriţi –
Costache Fătu şi Ilie Bucur – le duc cu misiţii evrei din
Râmnicu Sărat pentru cumpărarea celebrei Vii Suzana din
Dealul Beciului.

Ca în zilele noastre problema arzătoare a podgorenilor


era lipsa banilor. Pentru aceşti bani blestemaţi podgorenii
băteau disperaţi primăvara la porţile Băncii “Podgoria” din
Odobeşti după credite, iar după obţinerea acestora, toamna,
portăreii trimişi de bănci băteau tobele la cramele podgorenilor
care nu mai reuşeau să-şi achite ratele.

În paralel cu zbaterea celor doi pentru obţinerea Viei


Suzana, autorul plasează istorii de amor, cartofori, amante,
chelari, idile de o zi, călătorii la Râmnic, Adjud şi Blidari, dar şi
pasiuni de o viaţă cum fu dragostea dintre Aretia, soţia lui Ilie
Bucur, şi Tudorache Blându, feciorul preotului Blându.
Romanul se încheie printr-o neverosimilă călătorie cu trenul de

6
la Odobeşti la Bucureşti în care, la un joc de cărţi, uşuraticul
Tudorache Blându pierde în mod deliberat Via Suzana în
favoarea lui Ilie Bucur, cu condiţia ca această vie să fie dată de
Ilie fiicei sale, Valentina, ca dotă, copila fiind fructul iubirii
ascunse dintre Tudorache şi Aretia. Astfel, feciorul preotului
înnobilează dragostea prin cedarea moştenirii fiicei sale
nelegitime despre care Ilie Bucur nu avea habar.

Plastă în aceiaşi ani cu vizita istoricului Nicolae Iorga


la Odobeşti, pe când primar era Tache Vrabie, iar centrul
oraşului era luminat de o duzină de felinare cu gaz, avem
surpriza să descoperim aceleaşi cafenele care erau un fel de
bursă a vinurilor şi ţineau loc de negoţ şi tocmeli. Cea mai
răsărită era cafeneau Regală de pe strata Principală, unde
negustorii bogaţi trăgeau docarele nou-nouţe aduse de la Galaţi,
ca sărăcimea târgului să le admire cum fac astăzi contemporanii
când în oraş parchează o maşină cu mai mulţi cai putere în faţa
unui restaurant.

Din acest punct de vedere, Amarul sânge al strugurilor


este mai mult decât un roman, este o carte-document, iar
Constantin Apostol, fost professor la Liceul Teoretic din
Odobeşti, a reuşit să ofere şi o mărturie despre viaţa socio-
economică a unui orăşel în care negustorii evrei stăteau la masă
cu podgorenii, afacerile se încheiau mereu în jurul unei cofe cu
vin, apele învolburate ale Milcovului măturau primăvara casele
din cartierul Supuşi, soldaţii Regimentului 10 Putna erau
încartiruiţi în clădirile unde astăzi funcţionează Spitalul
Orăşenesc, iar trăsurile duceau şi aduceau coconetul de la Gară,
locul pe unde se intra şi se pleca, civilizat, din oraş.

Dr. Romeo-Valentin Muscă

7
I

Prin ferestrele fără perdele, nu se deslușea nici o dungă


de lumină.
Costache Fătu căscă înăbușit, îngînă un fel de geamăt
tărăgănat, își încorda tot trupul pînă simți că-i trosnesc oasele și,
dezmeticit de-a binelea, se trase pe marginea patului. Alături,
nevastă-sa dormea dusă; nici măcar răsuflarea nu i se auzea.
Se îmbrăcă în grabă și se strecură tiptil afară din odaie.
Se duse mai întîi la grajd; trezi argatul și-i porunci să dea
apă și mîncare la vite. După aceea se îndreptă spre fîntînă. Își
cunoștea așa de bine gospodăria, incit, chiar prin bezna cea mai
adîncă, se mișca nestingherlt — ca la lumina zilei. Își spălă fața
cu apă rece, scoase batista din buzunar și se șterse la repezeală,
făcu trei cruci mari, cu privirile ațintite spre răsărit, spuse
„Doamne, ajută !" cu o voce joasă și nițel hîrîită, apoi ieși din
ogradă și apucă la vale, pe ulița pustie.
Avea oameni la prășit în via de la Rugina. Și oamenii, ca
oamenii!… pîn' nu-i scuturi bine de umeri, nu se ridică din
așternut!…
Călca dîrz, milităros, ca la armată pe cîmpul de instrucție.
Dar era îmbrăcat ca un țăran nevoiaș, într-o cămașă grosolană
din pînză de cînepă, încins cu o curea lată peste un soi de șalvari
peticiți, iar în picioare tîra niște papuci grei, pe care singur și-i
meșterise dintr-o pereche de bocanci trecuți la reformă. Ciorapi
n-avea; mergea mai slobod fără ei. O pălărie jegoasă și spartă îi
sta cocoțată pe cap, întocmai ca o cioară haihuie proptită în
virful unui par.
Răcoarea dimineții îi înțepa obrajii, îi înviora mădularele.
O adiere domoală aducea dinspre Măgura un foșnet molcom de
frunze și un iz plăcut de umezeală. Undeva, pe coama Șarbei
sau, poate, tocmai dincolo, pe dealul Beciului, se auzi im pocnet

8
de pușcă, urmat de un țipăt ascuțit, prelung… Un foc de armă la
un ceas ca ăsta ?! Oare ce s-o fi întîmplat ?…
În marginea tîrgului, la cîrciuma lui Milan, văzu lumină.
Știa. În toată podgoria, rareori se afla un negustor așa de
vrednic ! Și cîștiga parale, nu șagă ! Dar le și merita !…
Costache Fătu întră în prăvălie, cumpără un sfert de pîine
neagră și de zece bani măsline și porni mai departe, cu aceeași
grabă de om copleșit de griji.
Cu punga de măsline în mîna stîngă și cu sfertul de pîine
la subsuoară, mergea spre vie și mînca. Rupea un dumicat
zdravăn, îi adăuga o măslină și le mesteca rar, apăsat, între
fălcile puternice, cu dinți lătăreți și măsele tari, ca de rîșniță.
Cînd ajunse la Rugina, avea mîinile goale, dar stomacul
plin.
Împinse poarta, chemă încetișor cîinele și, pe furiș,
descuie lacătul cramei, strecurîndu-se înăuntru. Iute, pînă nu se
deșteptau muncitorii și chelarul, scoase o bardacă de vin dintr-
un butoiaș anume „pentru suflețelul stăpînului", o bău din cîteva
sorbituri și, odată aceste socoteli încheiate, îngînă un alt
„Doamne, ajută !", ceva mai cucernic, încuie crama și tuși
înadins, gros, gălăgios, să-l audă pînă și surzii.
— Ștefane ! Măăă Ștefaaanee ! Ați prins rădăcini în pat,
măăă ?! Ia sculați ! strigă el cît îl ținu gura.
Apoi dădu un chiot și încă unul.
O lumină firavă tresări în odaia chelarului. Un zvon de
glasuri se desluși în căscaia din fundul curții, în care dormeau
muncitorii.
Nici nu se crăpase bine de ziuă cînd toți se aflau pe
bucată, cu sapa în mînă.
— Acu să vedem care-i mai tare ! spuse Fătu și uneltele
porniră să taie în felii coaja de pămînt bătătorit, săltînd-o din loc
și fărîmițînd-o.
Nu se uita nici în dreapta, nici în stînga; prășea înainte
vîrtos; doar că, din cînd în cînd, striga amenințător:.
— Băgați-vă mințile-n cap ! Nici un hir, de burîiană ! Și

9
nu izghiți butucii ori haragii ! Pagubă să faceți la voi acasă, nu
la mine !
Sapa lui nu se odihnea o clipă; om și unealtă păreau una:
o mașină vie care frămînta pămîntul fără încetare. Cel dintîi
care isprăvi rîndul și ajunse la hat fu chiar proprietarul. Cu
umerii puțin aduși de oboseală, se îndreptă spre cofa de apă, o
duse la gură, trase un gît lacom, își șterse mustățile cu dosul
palmei și, după ce-și drese glasul, se năpusti asupra celorlalți:
— Bine, mă putorilor, pentru asta vă plătesc eu șaizeci de
bani pe zi și mîncare ?! Ai ? Ați adormit pe bucată, mă ? Eu am
isprăvit rîndul, iar voi aglua ați ajuns la jumătate ? Și-ați mai
lăsat și burîieni pe sub butuci să aibă un'se noji iepurii !
Muncitori sînteți voi ?!
— Muncitori, ce alta ? Că boierii nu prășesc cu ziua…
zise Vasile Gîtlan, pe care nu-l răbda inima să rămînă dator
nimănui, mai ales cu vorba.
— Gurrraa ! mîrîi Fătu printre dinți.
— Dumnezeu vede ! adăugă muncitorul, prășind înainte,
dar fără să se arate mai zelos.
În sfîrșit, ajunseră cu toții la capătul rîndului și, unul după
altul, goliră cofa de apă. Începură al doilea rînd, de astă dată
înapoi, spre drumeagul din mijlocul viei. Fătu, mereu în frunte,
îi zorea necruțător și prășea mai iute și mai îngrijit decît toți.
Munca era meritul lui, cu care se mîndrea, și credea că
aceasta îi da dreptul să stăpînească nu numai averea strînsă pînă
acum, ci chiar de două, de trei ori pe-atît. Și numai lui își
recunoștea acest drept. Pentru ceilalți care se istoveau
primprejur, era prea de-ajuns că-i plătea și le da de mîncare…
Niște hoți, niște leneși, niște bețivi ! Îi ura ca pe cei mai
înverșunați dușmani… Dar, dintre toți, cel mai nesuferit i se
părea Vasile Gîtlan. Poate unde spunea prea des și cu tîlc:
„Dumnezeu vede!"… Foarte bine ! Vede ! Și ce-i dacă vede !…
Că doar Dumnezeu, care stăpînește lumea, nu poate ține partea
ălora care n-au nici de unele!… Și, mai la urma urmei, cu ce-l
poate găsi vinovat Dumnezeu ? Că are ceva bani puși deoparte ?

10
Că muncește din greu numai cînd are oameni la lucru, cam
șaizeci de zile pe an ? Că trăiește mai îndestulat decît mulți
alții ? Că pînă și azi-dimineață, abia după ce-și pusese bine
burta la cale a luat sapa de coadă, pe cînd celorlalți le ghiorăiau
mațele de foame ?… Și ce-i cu asta ? Așa trebuie să fie ! Că
doar ei nu-s decît niște pîrliți de oameni cu ziua, nu mari
podgoreni ca el!…
Deodată se auziră trei chiuituri prelungi, subțiratice —
chelărița vestea prinzul cel mic. Tocmai bine ! Mai aveau puțin
și isprăveau rîndurile…
— Vedeți unde vă puneți sapele, să nu le încurcați ! se
mai răsti o dată Fătu și se îndreptară cu toții spre cramă.
Sub șopron, la o masă lungă, alcătuită rudimentar din
niște lătunoaie groase, vechi de cînd hăul, luară loc cei douăzeci
și doi de oameni, numai bărbați; nimeni nu se spălă pe mîini; n-
aveau nici obișnuința și nici apă de risipit; se închinară însă
plini de smerenie, agățîndu-se de cer ca de singura lor mîntuire.
Proprietarul sta țanțoș în capul mesei. Cîte o strachină de
fasole înăcrită cu zarzăre, pentru fiecare suflet, și trei funduri cu
niște hartane uriașe de mămăligă pentru toată lumea. Ștefan,
chelarul, și cu stăpînu-său își aveau și ei străchinile lor, parcă
ceva mlai curățele decît ale celorlalți.
Nu se desprindea nici o șoaptă și nici măcar un oftat de
pe buzele nimănui. Căutătura dușmănoasă a podgoreanului,
muțenia împietrită și chipul său aspru retezau orice poftă de
vorbă. De la un timp încetă și clefăitul fălcilor. Lingurile
rămaseră nemișcate lîngă străchinile goale… Cîțiva își răsuciră
cîte o țigară. Fătu îi supraveghea cu coada ochiului… O patimă
și asta, care trebuia respectată. Așa cum îl zgîndărea și pe el una
— un fel de arsură sîcîitoare la lingurică… S-ar fi priceput el
cum s-o potolească, dar nu se îndura. L-ar fi costat prea scump.
Cît bea dînsul nu însemna mai nimic. Dar pentru ceilalți, o cofă
de vin era mult, tare mult! Parcă păcătoșii ăștia pricepeau cîți
ciorchini de poamă intră într-o cofă de vin !…
Un singur fumător mai pufăia deznădăjduit dintr-un muc

11
de țigară. Venise vremea să se întoarcă iarăși pe bucată.
Fătu simți dureros că nu mai poate răbda. Setea îi ardea
gîtlejul. O sete cumplită, biruitoare. Își puse repede pălăria pe
cap, se ridică în picioare parcă luat pe sus de puterea unei
furtuni și spuse ușurat, ca după o crîncenă frămîntare
sufletească:
— Ștefane, hai în cramă să scoatem o cofă de vin !
Într-o clipă, fețele muncitorilor se înveseliră. Costache
Fătu nu era cel mai omenos dintre podgoreni. Dar era mai
omenos decît mulți alții; scotea mai la fiecare masă cîte o cofă
de vin și plătea regulat și cinstit. În schimb, te și muncea !
Seara, cînd te întindeai pe laviță, parc-ai fi căzut de rîpă !…
Umplu cofa cu vinul cel mai prost — niște resturi de la
ultimul răvășit — și o dădu chelarului ca s-o împartă celor de-
afară. El mai rămase în cramă. Se apropie de balercuța lui, cu
vinul anume pregătit pentru dînsul. Își umplu bardaca lui
obișnuită. O bău pînă la fund. Mai bău încă una pe jumătate…
„Mda, acum să tot porți sapa de coadă !" își spuse el mulțumit și
ieși din cramă.
Munca reîncepu. Nu se afla lucrător cît de voinic și de
rezistent care să-l poată întrece pe stăpîn. Dar nici nu-i trecea
cuiva prin gînd să se prindă într-o asemenea întrecere. La ce
bun ? Și cei din frunte, ca și cei din urmă, primeau aceeași plată.
Căldura amiezii devenea tot mai apăsătoare. Împrejur,
lumina era așa de intensă, încît privirile o străbăteau anevoie, ca
pe-o flacără. Văpăile soarelui cădeau drept în creștetul
oamenilor. Sudoarea le mustea pe chipuri.
Prin arșița aceasta cumplită, apăru Herșcu Namnevoie.
Purta o pălărie de pai, lăsată nițel pe ceafă, și un costum alb,
larg, dintr-o pînză de in foarte subțire, care totuși nu izbutea să-l
apere de fierbințeala zilei.
— Coane Costache, sî trăiești ! îi strigă noul venit,
oprindu-se pe drumeagul din vie și trecîndu-și batista pe frunte.
— Herșcule, numai să scot rîndul și stăm de vorbă.
— N-am nevoie ! Aștept. Parcă ci, eu am de prășit ?!

12
Misitul rămase pe loc, rezemat în baston și privind curios
la iuțeala cu care podgoreanul mînuia sapa. Grozav îi mai
plăcea! Pe fața lui prelungă, roșcovană și iscoditoare, se
deslușea cînd o invidie de copil, cînd un dispreț de bătrîn
înțelept. Uneori, părea gata să spună: „Ci mai bărbat ! Așa o
putere mi-ar conveni și mie sî am !" pentru ca în clipa
următoare să fie de cu totul altă părere: ,,Ci sî trudește omul ăsta
atîta ? N-are distulă avere ?! Ci-i mai trebuie ?"
Fătu isprăvi rîndul, propti sapa de un butuc, își potrivi
mai bine pălăria de sperietoare pe cap și se apropie de Herșcu.
— Ei, ce vînt te-a adus ?
— Simt așa un miros plăcut ! Ca di la o domnișoară de
optsprezece ani ! Di undi, mă rog, poate veni așa un parfum ?!
vorbi evreul, cu nasul pe sus și cu nările dilatate.
— Parfum ? Ce parfum ? De-asta-mi arde mie ?! Eu
muncesc, mă! Nu mă joc de-a baba-oarba !
— Stai, nu ti supăra, coane Costache ! Iaca nu-l mai simt.
S-a dus… N-am nevoie !…
În adevăr, mireasma aceea suavă se și risipise, alungată
cu repeziciune de mirosul acru și înțepător, care duhnea din
cămașa asudată a podgoreanului.
— Ei, acum spune.
Misitul clipi des din ochii rotunzi, cenușii, desfăcîndu-și
buzele cărnoase într-un zîmbet radios:
— Știi, a murit…
— Cine ?
— Cucoana.
— Care cucoană ?
— Valeria Nedelcu.
— Zău ?! A murit ?… Și via ?
— Se vinde. Conu Nae Tudorancescu, moștenitorul, nu
vrea să fie bogat ! N-am nevoie !…
— Oare cît vrea pe ea ?
— Cu cinzeci de miișoare, cred c-o luăm. Nici nu s-a mai
văzut așa o pleașcă ! Pomană fără lumînare !

13
— Cinzeci de mii ?!… Mult, Herșcule, mult ! De unde
atîta bănet? Mai am încă vin nevîndut, că nu-mi dă preț. Lucrul
viilor s-a scumpit foc ! Și se tot scumpește zi de zi. Copchiii mi-
au crescut și mă țin și ei o mulțime de parale: cu școala, cu
îmbrăcămintea, cu atîtea altele… Mult, mult de tot!
— Mult, da' face. Dai banii și iei via… N-am nevoie !
— Dau, dau, da' de unde ?
— Găsim noi… Vindem vinul cu un preț potrivit, mai
împrumutăm ceva de la bancă, și treaba se aranjează… Vorba-i,
ne-am înțeles ? Pot să-i scriu omului meu de la Rîmnicu-Sărat
să intre imediat în legătură cu conu Nae și să-i comunice că
avem un cumpărător serios pentru vie ?
— Să-i scrii? Nu știu, nu prea am curaj… Vezi și tu,
războiul bate la ușă…
— Și ce-i dacă ? Unii fac România Mare, iar noi
cumpărăm vie. Fiecare cu ale lui.
— Apăi, atîta bănet… nu-i ușor de scos pe vremurile
astea…
— Cum, astea-s vremuri grele, coane Costache ?! Cu
atîta marfă-n cramă și cu creditul dumitale la bănci, poți scoate
chiar mai mulți bani decît îți trebuie… Ascultă-mă pe mine, iei
sigur via ! Și numai dumneata o poți lua. Nimeni altul în afară
de dumneata. În tîrgul nostru sînt destui mari proprietari, dar
într-un moment ca ăsta nici unul nu poate face rost de atîția bani
gheață… Iar conu Nae nu vrea decît bani gheață, îl știu eu. Nu
te așteaptă nici un ceas…
— Bine, Herșcule, tu scrie-i…
— Scriu. Parcă pierd ceva ?! N-am nevoie !
Tăcură amîndoi.
Țeapăn, încordat, cu ochii parcă și mai bulbucați sub
sprîncenele stufoase, Fătu chibzuia… Afacerea ar fi bună, chiar
foarte bună ! Dacă era așa cum spunea Herșcu… El, singurul
cumpărător! Adevărat, cine mai avea în cramă atîta vin ca
dînsul ? Nimeni. Cît despre bani, nici pomeneală. Îi cunoștea el
bine pe marii podgoreni: cheltuiseră cu lucrul viilor pînă la

14
ultimul leu. Grozav prilej ! Numai că trebuie să bată fierul cît e
cald…
Misitul îl lăsă în voie să se gîndească. Mai ales că erau de
plătit cincizeci de mii de lei. Și comisionul lui pe deasupra ! O
clipă, privirile i se încurcară în smocul de păr negru și țepos din
bărbia podgoreanului. Parcă era și mai crescut acum ca
altădată… Dădu să zîmbească, dar se stăpîni. Namila asta de
om, care-l depășea cu un cap și avea o ceafă de taur, se înfuria
uneori așa de rău !… Își aminti cum îl porecleau cei mai mulți:
Costache Muscă !… Unii chiar nici nu-l mai știau sub numele
lui adevărat. Sau și mai caraghios: Costache Muscănbarbă ! Așa
cum îi ziceau și lui Herșcu Namnevoie. Dar el era numai un biet
misit, pe cînd… Un om așa spătos, voinic și bogait —
Muscănbarbă ?!
Podgoreanul tresări pe neașteptate, parcă l-ar fi pișcat un
țînțar.
— Atunci, cu bine ! Cînd primești răspunsul, treci să mă
vezi. Și bagă de seamă: nici o vorbă la nimeni !
— Mormînt !… N-am nevoie ! se angaja misitul, cu mîna
pe inimă.
Se întoarse între muncitori… Dar viața și gîndurile lui
parcă nu mai erau cu dînsul… Via Suzana, proprietatea de
curînd decedatei Valeria Nedelcu, a fost întotdeauna ca o
plăsmuire de basm în jurul căreia se învârteau toate visurile și
ambițiile sale.
— Dă din sapă ! Dă din sapă ! Nu sta ! îi mai îndemna
din cînd în cînd pe muncitori, dar fără să-i mai fulgere cu
privirea, fără să-i mai pese dacă vorbele lui fuseseră barem
auzite.
Prășea înainte cu aceeași sîrguință și îndemînare. Simțea
însă cum tot mai mult îl prinde oboseala. Ambiția care se
retrezise în el, setea nestăvilită, chinuitoare, de pămînt, de
avere, îi măcinau puterile, îi destrămau liniștea… Via Suzana !
Ce proprietate ! Ce frumusețe ! Hat în hat cu cealaltă vie a lui
— cea pe care i-a adus-o de zestre nevastă-sa… Hat în hat ! Ar

15
dărîma gardul dintre ele și-ar face un singur trup, o singură
gospodărie… Oare să aibă el vreodată acest noroc ?"
Se apropia prînzul cel mare. Vara, deși la început, părea
că se înăbușă de prea multă căldură și lumină. Totuși, mireasma
aceea suavă, diafană, descinsă parcă de pe un tărîm nevăzut, se
răspîndea pretutindeni din ce în ce mai îmbietoare. Dar nici
proprietarul, nici muncitorii nu-i ghiceau prospețimea, nu-i
simțeau învăluirea.
Uitaseră cu toții că viile erau acum în plin înflorit.

II
Sta pierdut în gînduri, cu privirile ațintite în gol; numai
cravașa, pe care-o strîngea nervos în mînă, lovea scurt în
carîmbul cizmei… Încotro s-apuce ? Avea șase vii. Trebuia să
treacă pe la fiecare. Cu cît mai repede, cu atît mai bine.
Deodată, ca împins de la spate, se îndreptă spre grajd. Va
încăleca și va porni la drum. Pe urmă, va vedea…
Năluc îl aștepta înșeuat. Spiridon, rîndașul, îl scosese în
ogradă și-l prezentă stăpînului cu mîndria unui părinte care-și
înfățișează odrasla.
Înainte de-a încăleca, Ilie Bucur privi calul, interesat, cu
admirație. Caii au fost întotdeauna slăbiciunea lui — singura la
care nu renunțase niciodată. Îl costa o mulțime de bani, dar
bucuriile pe care le trăia plăteau toate cheltuielile.
Cum ieși pe poartă, Năluc, lăsat în voia lui, apucă hotărît
la deal, spre apus… La Șarba, deci. Mai bine. Acolo avea
oameni la stropit. Tot acolo era și nevastă-sa… Așadar, treaba
mergea strună ! Unde se afla Aretia, nu se putea ivi nici o
încurcătură. Va începe ziua cu o bucurie. La via din Șarba,
rodul făgăduia mult, iar gospodăria era în cea mai desăvîrșită
ordine. Via de zestre a neveste-sii ! Va mînca ceva, o gustărică
faină, va bea și cîteva păhăruțe de vin, după aceea va porni mai
departe…
Năluc cunoștea bine drumul, așa că frîul rărnînea slobod,

16
nefolosit. Alteori, Ilie Bucur îl alerga într-un galop întins,
vijelios, sau îl strunea ca pe un cal de circ, într-un trap săltăreț,
cadențat. Dar numai cînd avea public destul, care să-l vadă, să-l
invidieze. Acum însă foarte puțini trecători străbăteau ulițele
strîmte, întortocheate, murdare. Așa de murdare, încît îi
provocau scîrbă… „O fi el Tache Vrabie om cumsecade și
înțelegător, dar ca primar nu-i de nici o ispravă. De-atîția ani, de
cînd îi la putere, tot tîrgul pute ca o cloacă ! Trebuie o
schimbare grabnică și în această privință", își spuse dînsul,
categoric, strîmbînd din nas și săltîndu-se în șa.
Ajunse afară din Odobești și apucă pe un drum gloduros,
mîncat de ploi, care urca la deal, printre vii… Treptat, gîndurile,
grijile îl împresurară tot mai strîns. Ca să scape din încleștarea
lor, dădu pinteni calului. Năluc tresări din toți mușchii, iuțindu-
și pasul… Dar, înăuntrul călărețului, gîndurile se îmbulzeau și
mai îndîrjite… Îi nevoie de bani ! Asta-i! Din pămînt, din piatră
seacă, de oriunde și oricum. Bani și iar bani !… Căci nu vedea
nici un motiv să-și înăbușe această ambiție… Via Suzana va fi
scoasă în vînzare dintr-o zi în alta. Trebuie s-o cumpere
negreșit ! El și numai el! Că de-o scapă din mînă, a doua oară
nu se mai întîlnește cu asemenea ocazie… Îndeosebi, nu cumva
să afle și să se repeadă la ea țărănoiul, mîrlanul ăla de
Muscănbarbă ! S-o cumpere negreșit ?… Ce-ar mai cumpăra-o,
dacă l-ar păsui măcar cît de cît cu plata ! Peste putință ! Nae
Tudorancescu vrea numai bani peșin. Îi musai nevoie de un îm-
prumut. Și încă de unul mare, șaptezeci ori chiar optzeci de
mii… Mult ! Foarte mult ! Trei bănci dac-ar putea să-i acopere
această sumă… La o adică, își va ipoteca o parte din avere… va
plăti procentul obișnuit sau chiar unul cămătăresc, dar neapărat
va face rost de acești bani. Și repede, în cîteva zile !… Recolta
era promițătoare. Viile au legat bine: dacă nu bate mana și nici
grindina, ar putea culege aproape douăzeci de vagoane de vin…
Ar fi ceva ! Oricum, ar scoate-o la capăt… Numai de n-ar ieși
altfel ! O mană, o grindină, un preț de batjocură… Și atunci ?…
Doamne ferește, cîte nenorociri se mai pot întîmpla !

17
Ca să-și alunge această teamă, privi în silă munții care
străjuiau zările dinspre asfințit. O dungă lăptoasă ca o spumă
înconjura piscurile sure. Deasupra, cerul devenea tot mai siniliu
și mai adînc.
Năluc mergea din nou la pas; de astă dată nu-l mai zorea
nimeni; smucea din cap, își flutura coada, călca sprinten, jucăuș,
ca un animal răzgîiat. Calul arăta foarte fericit. Nu și stăpînul…
Via Suzana i se năzărea pe dinainte ca un miraj, îl apăsa pe
dinăuntru ca un blestem. Dac-ar fi întors puțin capul la stînga,
ar fi putut s-o vadă aievea, dincolo, peste Milcov, pe dealul
Beciului. Dar la ce bun ? O vedea aievea chiar fără s-o
privească… „Via Suzana a intrat acum în stăpînirea lui Ilie
Bucur!"… Cînd oare se va putea răspîndi această veste ?… Va
fi greu, dar va izbuti ! Sigur !
În sfîrșit, ajunse la Șarba. Intră pe poarta larg deschisă
parcă anume în așteptarea lui și porni pe alee înspre mijlocul
viei, unde lucrau muncitorii. Din depărtare vedea cum o ploaie,
fin pulverizată pe deasupra butucilor, strălucea uneori ca o
pulbere de pietre prețioase în bătaia soarelui. Auzi apoi
zgomotul surd al pistoanelor, fîșîitul parcă supărat al foilor de la
pompe. Iar cînd se apropie și mai mult, urechea lui de vechi
podgorean desluși chiar izbiturile repezi, scurte, nenumărate, ale
picăturilor de soluție împrăștiate cu presiune pe suprafața
frunzelor…
Aretia se mișca de colo-colo, neobosită, supraveghind și
îndrumînd activitatea tuturor. Haina de doc verzui, fostă cîndva
tunică ofițerească, îi da o înfățișare și mai hotărîtă, scoțînd în
evidență rivna cu care se încăpățîna să stoarcă ultimul strop de
sudoare din bietele trupuri închiriate cu ziua. Mai țipă de cîteva
ori la oameni, după aceea veni să-și întîmpine soțul. Cînd ajunse
la cîțiva pași de el, pe alee, nu-și putu înfrîna un surîs zeflemi-
tor: „Ce măreț mai arată Iliaș cînd stă așa, cocoțat pe spinarea
lui Năluc ! Ca un general, nu alta ! Păcat că nu se ține la fel și
cînd descăleca !"
— Ai mîncat ceva ? se interesă dînsa, ca o femeie care

18
pune grija pentru bărbat deasupra tuturor îndatoririlor
gospodărești.
— Nimic.
— Du-te în cramă. Ai acolo, în coșuleț, un pachet cu
pîine și friptură de pui.
— Cum stai cu treaba ?
— Bine. Merge repede. Cred că pînă-n seară isprăvim cu
stropitul. Unsprezece pompe !
— Tudorache ce face ?
— Nu știu. Nu l-am văzut, îi răspunse Aretia, fără să
lungească vorba.
Iliaș căzu iarăși pe gînduri: dacă isprăvesc de stropit,
atunci oamenii trebuie plătiți… Iar bani ! Hm, un mărunțiș,
nimica toată… Nici nu merită să se necăjească !
Bine înfipt în șa, cu o ținută încă și mai măreață ca
înainte, întoarse calul și se îndreptă spre cramă. Întîi să-și pună
burta la cale, pe urmă ce-o fi să fie…
Într-adevăr, cînd termină de mîncat, se simți mult mai
liniștit. Păcat că n-avea pe cineva cu el, un prieten, cum ar fi, de
pildă, Tudorache Blîndu, sau măcar un cunoscut oarecare, să
mai schimbe o glumă, să bea o stacană, două de vin, să uite că
are plăți de făcut, să mai adoarmă întrucâtva toate grijile acestea
care-l năpădeau. Cît p-aci era să se ridice de pe scaun ca să mai
scoată nițică băutură. Chiar în singurătate vinul e un tovarăș
bun; alunecă tot așa de ușor, numai să știi cum să-l bei și să-l
prețuiești… îl împiedică însă nevasta.
Mărunțică, dar bine legată, cu obrajii rotunzi, puțintel
rumeniți și îmbujorați de aerul tare al dimineții și al înălțimilor,
cu privirea serioasă, dar strălucitoare și catifelată, Aretia îmbina
în mod desăvîrșit energia neînduplecată cu grația unei femei,
care, deși născuse și crescuse șase copii, își păstrase totuși o
mare parte din prospețimea tinereții.
— Dacă isprăvesc azi ori cel mai tîrziu mîine, oamenii
trebuie plătiți. Am nevoie cam de vreo trezeci de lei.
Nici o clipă nu stătu în cumpănă; pe cîmpul de bătălie al

19
dificultăților bănești, vitejia lui Iliaș era în stare să zdrobească
orice împotrivire:
— S-aștepte ! Pînă sâmbătă seara, cînd fac plățile. Acum
e joi. Două zile deci. Pînă atunci, îi pui la prășit.
— Dar dacă nu primesc ? Ei s-au tocmit numai' la pompă.
— Au să primească, n-au încotro. Bani, pînă sîmbătă
seara, n-am de unde găsi. S-aștepte !
S-ar putea foarte bine ca nici sîmbătă seara să nu aibă cu
ce face plățile. Și atunci va trebui să-i țină pe muncitori încă o
săptămînă la lucru. De ce nu ? În cazul ăsta, va începe al doilea
stropit la via din Cazaclii, cu toate că vremea se păstra blajină,
călduroasă, n-avea cum să se ivească mana și, prin urmare,
deocamdată nu era nevoie de stropit. Va cîștiga însă timp. Și
timpul, mai iscusit decît oamenii, știe să rezolve multe
încurcături. Poate mîine-poimîine va prinde ocazia fericită să
dea peste ceva bani…
— Așa rămîne ! spuse el răspicat, autoritar.
Apoi își luă cravașa, își potrivi pe cap pălăria albă de
panama, controlîndu-și fiecare gest parcă s-ar fi uitat în oglindă,
și ieși din cramă. Mergînd pe jos, așa ca acum, părea într-adevăr
cam pirpiriu, deși nu era nici mai slab, nici mai scund decît
Aretia. Pînă și hainele de pe dînsul, foarte bine croite, își
pierdeau linia lor elegantă și nu mai produceau nici un efect.
Falnicul cavalerist decăzuse, transformat într-un banal pieton.
Calul îl aștepta tropăind cu nerăbdare. Îl dezlegă în grabă,
încalecă și dispăru pe poartă fără să mai rostească un ouvînit și
fără să mai privească îndărăt. Nevastă-sa rămase locului,
înmărmurită, uitîndu-se după el cu o silă crescândă, ca și cum
nu de bărbatu-său s-ar fi despărțit, ci de un străin venit înadins
ca să-i încurce drumurile vieții. Strînse din umeri dezamăgită,
mînioasă, și se întoarse la rosturile ei, lîngă muncitori.
Via din Șarba a fost întotdeauna cea mai bine lucrată
dintre toate viile lor. Șase hectare, ale ei, aduse de zestre, și încă
două hectare pe care le lucrau în parte, fiind proprietatea lui
Tudorache Blîndu, văr de-al doilea cu Aretia. Aceste opt

20
hectare au format altădată o singură proprietate, pînă cînd, prin
dezmembrarea familiei de bază, au ajuns așa cum se aflau astăzi
— împărțite. Totuși, nu exista nici un hotar vizibil care să
delimiteze această împărțeală. Via ca și gospodăria alăturată
erau totuna, alcătuind mai departe un singur trup… Pretutindeni
te întîmpina cea mai desăvîrșită curățenie, într-o rînduială care
minuna ochiul și stîrnea încîntarea. O puzderie de trandafiri
felurit colorați și de toate mărimile — pitici, cu trunchi înalt,
agățători, adunați în tufe ori risipiți în fire izolate, cu parfumuri
îmbătătoare ori abia simțite — învăluiau gardurile, se cățărau pe
zidurile clădirilor, îmbrățișau stîlpii pridvorului într-o strînsoare
înmiresmată și multicoloră. Cîteva straturi de micșunele, de
bujori și de ochiul boului întregeau ansamblul. Casa, destul de
modestă pe dinafară, avea cinci camere mari, cu mobilă cam
greoaie, de tip bătrînesc, dar aspectoasă, lucrată fără cusur de
cel mai priceput meșter odobeștean, vestitul Matei Baniță. Casa
nu era însă proprietatea Aretiei, ci a lui văru-său. Ar fi putut
deveni și a ei. Puțin a lipsit ca vechea împărțeală să se șteargă
din nou… Numai că… Brusc, o tresărire de spaimă îi zgudui
nervii. Printr-un efort energic de voință, își mută dinadins
gîndurile pe un alt liman, mai familiar și mai odihnitor:
muncitorii, lipsa de bani, copiii… Prefera o grijă oarecare, cît
de neplăcută, dar care te macină mai puțin decît amintirile, decît
regretele.
În vremea aceasta, Ilie Bucur gonea de zor spre încă una
din viile lui, cea de peste Milcov, de la Faraoane… Nu bănuia
zbuciumul din inima neveste-sii. Dar, chiar de l-ar fi bănuit, tot
nu l-ar fi luat în seamă. „Mofturi muierești !" ar fi șoptit el
nepăsător, trecînd cu ușurință la preocupările lui obișnuite.
Reveni în Odobești, străbătîndu-l de la un capăt la altul,
fiindcă alt drum nu avea de ales.
Năluc parcă se luase acum la întrecere cu vîntul; zbura ca
o rîndunică. Stăpînu-său nu-și mai încăpea în piele de mulțumit.
Galopul acesta impetuos, pe străduțele cele mai populate ale
tîrgului, nu numai că-l liniștea, îl distra, dar îi ațîța orgoliul, îl

21
făcea mai încrezător în istețimea lui și-n dărnicia soartei. Toți
trecătorii îl priveau admirativ: „Bun cal, mîndru călăreț! Unul
era Ilie Bucur ! Cei mai frumoși cai din tot județul el îi avea !
Asta numai pentru că era doldora de bani. Că cine ține
asemenea cai nu poate fi un om de nimic"…
Trecu Milcovul prin vad și începu să urce pe un drum
șerpuit, bolovănos.
Soarele se urcase pe cer cam de trei araci — după
măsurătoarea îndătinată în podgorie. Deci mai era încă mult
pînă la amiază; totuși, zăpușeala se simțea chiar de pe acum.
Năluc dădea semne de neastîmpăr, iar călărețul asudase pe la
subsuori, deși era îmbrăcat subțire, într-o haină albă, de vară.
Tare i-ar mai fi plăcut să se așeze undeva, sub un umbrar
răcoros, și să soarbă cîteva păhăruțe bune de vin, scos taman
atunci din fundul beciului !…
Ajunse însă la Faraoane. Nici măcar nu descăleca.
Construia aci o cramă nouă care putea să coste cam șase-șapte
mii de lei. O cramă pentru cincizeci de vase de vin, cu temelia
de piatră cioplită și cu pereții groși, de-o cărămidă și jumătate.
Bineînțeles, tot materialul fusese luat pe datorie. Avea să-l
plătească la toamnă, cînd o vinde vinul. Altfel, cînd să-l
plătească ? Dăduse lemnarului o sută de lei arvună și zidarului
numai doi poli. Restul, cînd vor isprăvi. Dar mai aveau pînă
atunci. Și, chiar dacă vor isprăvi, puteau să mai aștepte…
Făcu înconjurul lucrării, cercetînd totul cu deosebită
atenție. Meșterii se țineau după el, dîndu-i explicațiile cuvenite;
nu se apropiau însă prea mult; se temeau să nu-i lovească ori să-
i muște calul.
Își termină inspecția și se declară mulțumit. Avea să iasă
o cramă pe cinste !…
După aceea, cu chelarul pe lîngă dînsul, porni pe dru-
meagul din vie. De astă dată încruntă sprîncenele, întunecat,
posomorit… Via trebuia prășită fără întîrziere. Și stropită a
doua oară… Așa, dacă te-ai lua după nevoi, ar trebui multe !
Da' de unde bani ? Că păcătoșii de muncitori nu voiau să

22
înțeleagă toate greutățile podgorenilor și să lucreze pe
datorie !… Nu, nu-i plăcea de loc. Era o mare deosebire între
via asta și cea din Șarba. Dar aceea era mai mult via Aretiei, pe
care-o îngrijea și-o corcolea mai ceva ca pe copii…
Amărît, întoarse calul. Ajunse în bătătura puțintelei
gospodării pe care-o avea aci și dădu să plece. Numai că
amîndoi meșterii îi aținură calea.
— Coane Iliaș, niscaiva bani, dac-ați vrea… Noi ca noi,
da' trebuie să plătim lucrătorii…
— Întîmplător, n-am nici o lețcaie. Dar deseară, cînd vă
întoarceți acasă, treceți pe la mine. Vă dau, cum să nu!
Îi salută foarte prietenos, ridicîndu-și cravașa pînă
deasupra capului ca un ofițer care prezintă onorul, și plecă.
Meșterii îl urmăriră cu privirile pînă departe, cînd se
pierdu într-un nor de praf. Păreau tare nemulțumiți. Dar cum să
pună la îndoială cuvîntul unui boier așa de mîndru, care avea
șase vii și sta de vorbă cu ei de pe spinarea unui cal așa de
semeț ?!
Ilie Bucur apucă în jos, de-a lungul Milcovului, spre
Rîmniceanca… Mai mult așa, într-o doară, se întrebă ce-ar face
dacă meșterii vor veni după bani chiar astă-seară. Ce le-ar da,
cînd el nu mai avea în buzunar decît treizeci de bani ? Cum va
ieși din încurcătură ?… Ei, nu-i nimic. A mai trecut el prin
multe altele. Îi va mai amîna o dată. Doar nu-i un golan ! Cînd
are la spate atîta avere !…
Nu mai merse mult și-i ieși înainte chelarul de la via pe
care tocmai se ducea s-o inspecteze. Venea gîfîind, cu ochii
sticloși, cu fața îngrozită.
— Ce ai, mă ? Unde-ai pornit-o ?
— La dumneavoastră, coane Iliaș… Portăreii ! Bat toba
în poarta viei noastre de azi-dimineață! Bat și bat și nu mai
contenesc ! Zice că să plătiți polița de la nu știu ce bancă…
— Și de-asta te sperii tu ?! Pentru-o poliță neplătită ?!
Fugi, că ești un dobitoc ! Să ne păzească Ăl-de-Sus de-o recoltă
proastă ! Că atunci să vezi tu muzică ! O să ne cînte darabana la

23
poartă mai ceva ca la asaltul de la Plevna !
— Aoleu ! se zăpăci chelarul.
— Fii calm, băiete ! Aleargă îndărăt și spune portăreilor
că, chiar de-ar sparge toba, azi de la mine tot nu văd nimic !
— Pentru ce, cucoane ?! se holbă chelarul și mai îngrozit.
Un zîmbet glumeț flutură pe buzele proprietarului.
— Hm, îi chiar așa de greu să pricepi ?!…Spune-le că
trec numaidecît pe la bancă și aranjez totul. Să nu se mai
obosească degeaba!
Întoarse calul și porni în galop spre Odobești… Nu
pentru prima oară îi bătea toba la poartă… În orice caz, bine că
de astă dată s-au dus cu executarea tocmai la via din
Rîmniceanca, unde nu prea avea cine să-i asculte !… Situația nu
i se părea de speriat. Ba dimpotrivă. Avea de plătit
cincisprezece mii de lei. Va da o altă poliță de douăzeci de mii.
Din diferența de cinci mii, i se vor reține procentele pe trei luni
și costul poliței, iar restul îi va rămîne la dispoziție… Și se mai
văita că n-are sfanț ! Iată-l din nou cu mîinile în miere !…
Aproape patru mii de lei ! Va putea iarăși înfrunta nevoile o
săptămână, două. Și încă destul de lin!… Au și portăreii un
rost ! Te învață cum să ieși din încurcătură, cum să adulmeci
banii. Foarte simplu: te duci și-i iei tot de la bancă. Nu-i prost
cine ia, îi prost cine dă !… Totuși, fără să știe cum, se trezi
oftînd. Ca niciodată, începu să-l invidieze pe Muscănbarbă…
„Un țărănoi, fără doar și poate, un mîrlan căptușit cu aur ! Nu
un datornic ca mine. Ce n-aș da să fiu acum în pielea lui ! Sau,
și mai bine, în pielea lui Tudorache Blîndu. Ăsta zic și eu om!
Dar cine altul mai poate fi ca Tudorache ?!"… Oftă încă o dată
și parcă se liniști. Descurajarea îi trecu tot așa de repede cum îi
venise și nu mai dori decît să rămînă el însuși.
Se apropia de mijlocul tîrgului. Năluc înainta într-un trap
dansat, cu coama arcuită, cu nările vibrînde, cu zăbala
înspumată, cu coada în vînt. Dar călărețul! Parc-ar fi apărut pe
un cîmp de bătălie în clipa celei mai crîncene încăierări. „Așa,
să mai întărim nițel creditul!" își zise el, convins că intrarea

24
aceasta triumfală nu putea decît să-i mărească prestigiul în fața
lumii și, mai ales, în fața concetățenilor care aveau minunatul
obicei să dea bani cu împrumut.
În dreptul restaurantului „Regal", opri însă brusc. Îl zări
pe Herșcu Namnevoie și-i făcu semn să vină mai aproape.
— Măi Herșcule, am auzit aseară la club că via Suzana îi
de vînzare. Adevărat ?
— Eu, coane Iliaș… n-am nevoie ! Eu nu cumpăr vie !
Dar, după cîte știu, nu-i de vînzare. Nu vinde conu Nae
Tudorancescu așa o mîndrețe de proprietate. O ține pentru
dumnealui. Cică aici vrea să se retragă la bătrînețe.
— Ai auzit tu asta ?!
— Cum vă văd și mă vedeți. Altfel… n-am nevoie ! Am
aflat de la Iancu Iancu, omul de afaceri al lui conu Nae.
— Parcă n-aș crede… Dar, dacă-i de vînzare, să știi c-o
cumpăr eu. Interesează-te dac-o vinde și cît cere pe ea. Ai un
comision bun. Vezi, nu uita ! Cu bine !
Bucur, mai strălucitor ca oricînd, cu o expresie de
supremă încîntare, porni mai departe. Parcă deodată mai
crescuse cu cîțiva centimetri. Descoperise încă un șiretlic menit
să-i asigure victoria: o șoaptă bine ticluită, un zvon răspîndit
prin tot tîrgul… Să afle oricine că el va fi cumpărătorul viei
Suzana. El și numai el !… N-avea cum să-i strice. Dimpotrivă,
îi sălta creditul. Un om care se încumetă să cumpere o asemenea
proprietate fără îndoială că se bizuie pe ceva ! Altfel, cum?…
Sări sprinten din șa. Priponi calul de cel mai apropiat stîlp
de telefon. Își scutură la repezeală hainele de praf și intră în
bancă foarte bine dispus. Buna dispoziție la cei care vor să
împrumute bani dovedește că nu se tem de scadență.
— Vă salut, domnule Giurgea !… Se poate să-mi faceți
dumneavoastră o astfel de rușine ?! Să puneți portăreii să-mi
bată toba la poartă ?!
— Dacă nu vii să-ți plătești polița… Ce era să facem ?
— Banii îi am, numai că nu vi-i pot da. Ba chiar vă mai
cer un nou împrumut. Mare și ăsta. Douăzeci de mii de lei. Căci

25
sînt în vorbă să cumpăr via Suzana. Am și stabilit prețul. Dar
îmi mai lipsește cam o treime din sumă, adică tocmai banii pe
care vi-i cer dumneavoastră. Vă dau ipotecă pe oricare din
proprietățile mele… Banca „Podgoria" îi solidă, poate acorda
oricîte împrumuturi !
— Doar pe ipotecă… Altminteri, cum atîția susțin că ne
aflăm în pragul războiului…
— Ce război, dom'le ? Nu va fi nici un război ! Nu ne
vîrîm noi, românii, în așa ceva. Avem alte treburi mai serioase:
viile, copiii, familia și, după cum vezi… împrumuturile...
— Parcă ne-ntreabă cineva… Cît contăm noi!…
— Cred că fiecare avem un cuvînt de spus atunci cînd îi
vorba de război.
— Bine, bine, îl întrerupse celălalt. Fă cerere. O punem
în ședința consiliului. Dac-o aprobă… Dar, pînă atunci, achiți
polița veche.
— Să achit polița veche ?…
— Da. Adică s-o plătești.
— Nu pot. Am spus doar că am nevoie de cît mai mulți
bani. Vă dau însă o altă poliță, să zicem de douăzeci de mii de
lei, ca să aveți de unde opri și procentele pe viitoarele trei
luni… S-a făcut ?
— Să vedem… Punem și cererea asta în consiliu.
Dar Bucur știa că, pentru marii proprietari, împrumuturile
se aprobau întotdeauna, fără prea mare întîrziere.

III
Astă-seară, era joc mare de bacara. Cristian Velicu,
negustorul de brașovenie și materiale viticole, dădea un banc de
zece mii de lei.
O încordare neobișnuită plutea în atmosferă.
Cam de vreo două săptămîni, de cînd nevastă-sa plecase
la București ca s-o vadă pe soră-sa și să-și mai cumpere ceva
toalete pentru sezonul de vară, Velicu se nărăvise la jocul de

26
cărți. În fiecare seară venea la club. Și toți jucătorii îi plăteau
tributul după cum îi țineau puterile. Velicu nu era decît un
începător, un ageamiu, avea însă șansă și, mai ales, avea capital.
Se așeza la joc cu douăzeci-treizeci de mii de lei, iar dacă-i
pierdea, fugea repede la prăvălie, deschidea casa de fier și se
întorcea imediat cu o sumă dublă. Pînă la urmă, îi lefterea pe
toți.
Acum pierdea; ca întotdeauna la începutul jocului. Îi mai
rămăseseră doar vreo cincizeci de lei din primul banc de zece
mii. Nu se necăjea însă; glumea într-una, zîmbea tot mai voios;
nu se sinchisea nici măcar atunci cînd băga de seamă că unii
jucau incorect. Avea un temperament deosebit, netulburat, care-
l ajuta să întîmpine cu cea mai firească nepăsare pînă și cartea
cea mai proastă.
Cînd primele zece mii de lei se topiră, scoase alte zece
mii și continuă jocul. Pierdea însă mereu. Și, cum jucătorii
prinseseră curaj și măreau mizele, foarte curînd bancherul
rămase fără capital. Cu același zîmbet glumeț, se ridică în grabă
și dispăru pe ușă, după ce, mai întîi, le spuse foarte liniștit:
— Peste cîteva minute sînt înapoi !
Ceilalți, fără să-și părăsească locurile — care, credeau ei,
erau aducătoare de noroc —, își aranjară banii aflați pe masă,
băgară bancnotele cele mai mari în buzunar, fără să le înnumere
— asta le-ar fi adus ghinion —, și aprinseră cîte-o țigară sau
comandară chelnerului să le aducă ceva de băut, coniac ori
cafea.
Foarte mulțumiți de ceea ce cîștigaseră, aveau cu toții
chef de vorbă. Și cum printre ei, pentru prima oară după multe
luni — poate chiar de un an —, se afla și Tudorache Blîndu,
care, deși odobeștean, era mai mult călător prin acest tîrg,
privirile și interesul tuturor se îndreptară spre dînsul.
— Măi Tudorache, mai stai mult pe la noi ? începu
Spiridon Helciu, clipind mucalit ca un șmecher de cafenea.
— Nu știu. Nu mi-am fixat nici un program.
— Și tot cu cărțile te mai ții ? îl încolți Ticuță

27
Teodorescu, răutăcios, pufnind pe nările lui lăbărțate o vîlvătaie
de fum acru, înțepător, de tutun prost.
— Tot. Îs mai sigure. Mult mai sigure decît viile voastre.
— Mai sigure decît viile noastre?!… izbucniră cîteva
glasuri, unele alarmate, altele nedumerite.
— Se înțelege. Fiindcă voi, în multe toamne, culegeți
numai pagubă. Cînd vă bate grindina, cînd mana, cînd vă dau
peste cap prețurile proaste.
— Și eu tot așa zic, se tîngui Vergii Chiriae, gîndindu-se
cu amărăciune la multele lui necazuri adunate în decursul anilor
de pe urma celor două vii, pe care le moștenise de la taică-su.
— Nu-ți mai place la Odobești, asta e ! susținu Spiridon
Helciu, rîzînd înfundat.
— Da, da, nu te mai simți bine printre noi, podgorenii !
Deși mai ai și tu aici o bucățică de vie ! îl înfruntă Petrică Firuț,
cu privirile lui tremurate și glasul ca de cățel întărîtat.
— Nu văd pentru ce m-aș simți bine, le răspunse Blîndu,
calm, rotindu-și privirea în jurul mesei și cercetîndu-i pe toți ca
pe niște curiozități ale naturii. Doar aici sînteți și voi ceva mai
interesanți. Încolo, afară din spelunca asta infectă, vă prezentați
lamentabil. Niște țărani pricopsiți, ori numai cu pretenții de
pricopseală, plini de sudoare, înnebuniți de griji. Îmbrăcați ca
vai de lume !
Privirile celorlalți se năpustiră imediat, ațîțate, înspre
acest acuzator care nu se sfia să le trîntească în față adevărurile
cele mai crude. Chipul i-l cunoșteau încă de mult; îl știau bărbat
fercheș, cu gusturi și înfățișare de boier, întotdeauna bărbierit
proaspăt, chiar pudrat. După trai și îmbrăcăminte, părea să aibă
și parale. Auziseră cum c-ar fi patronînd un club mare, în
București, clubul „Intim", unde se vîntura o mulțime de bănet și
se încasau niște caniote uluitoare. Dar nu le venea să creadă…
Prea era ușuratic, neserios și, mai cu seamă, umblăreț. Cînd se
mai putea ocupa de-o asemenea afacere ?… Îl iscodeau în toate
felurile, înverșunați, chițibușari, dar nu izbuteau să-i descopere
nici o meteahnă mai deocheată.

28
— Adică tu te crezi mai breaz decît noi pentru că ești
fecior de popă, ai patru pogoane de vie moștenire de la părinți,
porți boarfe mai de soi și bați birlicul mai dibaci decît toți?! îl
luă la rost Iancu Odobeșteanu, săltînd din umeri și bombîndu-și
pieptul, bătăios.
— Nu pentru asta…
— Am sosit ! îl întrerupse Cristian Velicu, rîzînd tri-
umfător și scoțînd din sîn, dar nu chiar de sub cămașă, ci numai
de sub haină, cîteva pachete groase de bancnote.
— Eu însă am plecat, îl anunță Blîndu, imperturbabil, și
se ridică de pe scaun.
— Pentru ce ? întrebă Velicu, tot zîmbitor, dar nițel
descumpănit.
— Uite-așa… Mai bine să am eu o amintire de la tine
decît tu de la mine.
— Cam borțoasă amintire !
— În orice caz, nu mă poți bănui de nimic. Am jucat
numai pe mîna altora.
— Și te rabdă pe tine inima să-mi iei atîția bani ?
— Îi pui tu la loc. Mai ciupești puțin la cîntar, mai ridici
unele prețuri, iar clienții, cum sînt băieți de treabă, îți plătesc și
paguba de la cărți. Dacă, pînă la urmă, va fi într-adevăr
pagubă… La revedere, domnilor ! Și noroc… celor deștepți !
Ajuns în uliță, respiră adînc, mulțumit. Puținele felinare
cu gaz din centrul tîrgului răspîndeau o lumină gălbuie,
plăpîndă. Nici o birjă, nicăieri; tîrziu; trebuia să meargă pe jos.
De peste dealuri răsărea însă luna… Foarte bine ! Înseamnă că
va nimeri mai ușor drumul spre casă; îndeosebi sus, printre vii,
cînd va urca poporul Șarbei… Așa cum arăta în miez de noapte,
orășelul acesta (pe atunci nu avea nici două mii de locuitori), cu
căsuțele-i risipite printre arbori și cu ulițele strîmbe și întorto-
cheate, îi plăcea. Era mult mai atrăgător, mai prietenos și mai
pașnic decît ziua. Era chiar poetic. Mai ales că razele lunii
împleteau pretutindeni o strălucire feerică, irizată, ca o țesătură
străvezie din fire de argint.

29
Călca rar, meditativ. Priveliștea și liniștea dimprejur
parcă-i dădeau sănătate și încredere în viitor — singurele bunuri
omenești pe care le prețuia cu adevărat. Avea treizeci și trei de
ani, dar nici dragostea, nici bogăția nu-l mai tentau. Chiar miile
de lei pe care le cîștigase la bacara, în mai puțin de două
ceasuri, nu-i trezeau nici o bucurie. Dimpotrivă, îi umflau
buzunarele, stricîndu-i estetica ținutei și stingherindu-i
mișcările. Jucase tare, numai în mize de trei și cinci sute de lei.
Și presimțise exact jccul lui Velicu: întîi pierdea în serie, apoi
cîștiga în serie. Era deci periculos să te măsori cu el pînă la
sfîrșit, cînd, mai cu seamă, putea zvîrli pe masă asemenea
sume... Ce stupid ! Pînă și norocul, care pare așa de independent
și de capricios, pînă și el se pleacă supus dinaintea Banului !…
Involuntar, își pipăi buzunarele…
S-ar putea spune c-am avut o zi reușită… Să vedem ce-o
mai fi mîine… Numai să ajung acasă și să am un somn bun !…"
Dormi într-adevăr așa cum dorise: adînc și liniștit ca un
copil. Cînd se dădu jos din pat, se simți, atît de fericit, încît se
întrebă unde-ar putea fi mai bine ca aici.
Își alese o cămașă albă de mătase, îmbrăcă niște pantaloni
tot albi, încălță o pereche de pantofi, albi și ei, apoi, foarte
mulțumit de sine, ieși pe pridvor.
În fața lui se întindea o perspectivă grandioasă… Toată
valea Milcovului, pînă departe, dincolo de Focșani, scăldată
într-o năvală de lumină așa de vie și de ispititoare, încît îi da
sentimentul că se pierde într-o creațiune măreață, întocmai ca o
floare minusculă într-un buchet uriaș. O briză grăbită cobora din
sus, de pe Plaiul Măgurii, îi gîdila obrajii, îi șoptea ceva tainic
la ureche și-i flutura ușor mînecile cămășii. Iar cînd privirile i se
înălțară în golul albastru și infinit al cerului, i se păru că vraja
naturii devine încă și mai puternică, și mai încîntătoare… Într-
adevăr, unde putea fi mai frumos și mai plăcut decît aici ?
Rarița îi aduse cafeaua și i-o puse dinainte, pe măsuță.
Grozavă cafea mai făcea Rarița ! Deși o învățase chiar el cum s-
o prepare, totuși parc-o nimerea mult mai bună decît s-aștepta.

30
O sorbi încetișor, tacticos, cu tărăgăniri anume calculate
ca să poată măsura întreaga-i savoare. Goli ceșcuța, o așeză
deoparte, pe farfurioară, și, deodată, starea lui sufletească se
schimbă. Nu mai găsea nimic de făcut. Se plictisea. Ar fi putut
să citească un roman, o revistă ilustrată. Dar se săturase și de
citit în atîtea săptămîni de cînd stătea aici. Poate că existența i s-
ar fi părut altfel dacă și-ar fi adus o sticlă de vin, chiar acolo, pe
pridvor, și-ar fi băut-o pe îndelete, gîndindu-se pe unde-a foslt,
cîte-a văzut, cum a trăit altădată. Dar el nu era deprins să bea de
unul singur; avea nevoie de-o anumită ambianță: cîțiva prieteni
simpatici, un taraf de lăutari, o masă întinsă, îmbelșugată,
chelneri pe o parte și pe alta…
Plictiseala devenea tot mai tiranică. Se ridică de pe scaun
și cobori în curte. Mergea cu capul descoperit, cu fața în plin
soare. O puzderie de trandafiri felurit colorați îl priveau din
toate părțile. Dar el nu-i luă în seamă. Deschise portița și porni
agale pe aleea din vie. Cînd, pe neașteptate, îi apăru înainte
Aretia Bucur.
— Bună dimineața… Ai pus la prășit ? o întrebă el,
încruntînd din sprâncene.
— Da… murmură dînsa, învăluindu-l cu uitătura aceea
fixă, pasionată, cu care-l întîmpina întotdeauna; apoi, cu mîna,
îi arătă via: Frumoasă, nu ? Ieri am terminat de stropit.
— Mda, adevărat… Ești o gospodină foarte pricepută…
— Pentru tine, știu eu, nu-i nici un merit ca o femeie să
fie bună gospodină… Dar asta-i tot ce-am învățat.
— Nu-i rău. Învățătură practică, folositoare. Regret că n-
am fost capabil să-ți urmez exemplul…
Și privirile li se încrucișară îndelung, stăruitoare, ca două
destine oare se întîlnesc, dar nu se înțeleg…
Aretia a fost singura femeie pe care s-ar putea spune că
Tudorache Blîndu a iubit-o într-adevăr. A început s-o iubească
încă de copil. Dar, cînd și-a luat bacalaureatul și s-a întors
acasă, la Odobești, Areitia se măritase; îl alesese pe Iliaș.
Totuși, nici pe dînsul nu l-a uitat. Căci adevăratele dovezi de

31
dragoste i le-a dăruit chiar în primele săptămâni după ce se
căsătorise… Neprevăzută și stranie dăruire ! Un delir al
instinctelor, o tumultoasă rătăcire a simțurilor… Numai că
Aretia de-atunci era cu totul altfel. Aveai ce iubi la dînsa !…
— Și de cînd stai cu oamenii ?
— De acum s-a luminat de ziuă. De cînd vrei ?
— Așadar, te-ai trezit cu noaptea-n cap și-ai alergat aici,
în deal, de dragul unei vii nenorocite, care se putea lucra
oricum, chiar fără tine?!
— Dacă trebuie…
— Din contra, eu cred că trebuie să dormi cît mai mult și
să muncești cît mai puțin ca să arăți mai bine, mai odihnită. Te-
au sleit destul cele șase nașteri…
Nu-i dădea sfaturile acestea pentru c-o dorea din nou
frumoasă ca s-o poată iubi ca mai înainte. Nu, știa bine că n-ar
mai putea s-o iubească niciodată, chiar dacă Aretia de odinioară
ar fi reînviat din propria ei cenușă. Voia numai să-i atragă
atenția asupra decăderii ei prezente și, astfel, s-o prevină că,
între dînșii, nu mai putea fi nimic, ba chiar a fost destul și cît a
fost. Fiindcă asupra existenței lui a dăinuit neîncetat un amarnic
blestem: femeile care l-au iubit o dată nu mai puteau să-l uite.
Își da seama că nici Aretia nu putea fi altfel; tot îl mai iubea.
Probabil, chiar cu mai multă patimă ca la început, așa cum se
întîmplă cu mai toate iubirile care au un trecut frămîntat,
furtunos și care se trezesc subit fără nici un viitor… Se impunea
deci să fie brutal, categoric. Poate reușea s-o dezmeticească, să-i
spulbere iluziile…
Privirile Aretiei îl învăluiau mereu, cînd cu evlavia unei
rugi, cînd cu sclipirile unei văpăi. Nici bărbatul, nici copiii nu
și-i privea cu atîta dragoste. O căldură mistuitoare îi încingea
trupul și, cîteva clipe, i se păru că toată viața ei se clatină ca o
frunză în bătaia vântului. Îi părea nespus de rău că n-o găsise
mai bine îmbrăcată, că munca și nașterile o vestejiseră prea
devreme, c-o întîlnise aci, supraveghind oamenii, ca o
gospodină amărîtă și sărmană… Dar altfel nu se putea. Doar

32
pentru el venise cu muncitorii la prășit — ca să fie mai aproape,
ca să-l vadă. Pentru el umpluse curtea cu flori și tot pentru
mulțumirea lui avea atît de amănunțite și tainice discuții cu
chelărița — ca să fie cît mai bine îngrijit, să nu-i lipsească
nimic, să simtă mereu ocrotirea și răsfățul ei. Numai aci, în
această vie, își găsea rostul, își făcea de lucru. Fiindcă era via ei
de zestre — susținea dînsa. Pentru că aci îl putea vedea pe el —
îi mărturisea inima, își iubea copiii, își respecta bărbatul, dar cu
Tudorache era altceva. Nu o iubire. Nu mai putea fi iubire,
înțelesese asta încă demult. Era ceva cu totul deosebit: un fel de
nebunie care-i înfierbînta sîngele și-i stăpînea gîndurile. Blîndu
o cerceta cu aceeași uitătură inflexibilă, întunecată.
— Și cînd crezi c-ai să termini cu chinul ăsta ?
— Cu prășitul ?… Astăzi, nu. Mai rămîne și pentru mîine
o bucată bună.
— Asta-i vară pentru tine ?! Cînd te mai odihnești, cînd
te mai bucuri de viață ?!
Îi vorbi cu atîta severitate, parc-ar fi condamnat-o pentru
o crimă de neiertat.
— Mă bucur și eu că pot munci, că toți copiii mi-s
sănătoși, că viile sînt pline de rod… Pentru mine, îi de-ajuns…
— Vii, copii, familie, griji ! Pînă în pragul mormîntului !
Ce plăcere mai poate fi și asta, să te ardă soarele și vîntul zile
întregi ?!
— Mă mir ! În loc să fii mulțumit… Aici se află doar și
partea ta de moștenire. Dacă via va fi bine lucrată, va produce
mai mult și va fi mai frumoasă. Gîndește-te că aci a fost
leagănul cel dintîi al familiei noastre. Apoi cred că-ți place și
ție, cînd vii la Odobești, să ai împrejur cît mai multe flori, să te
plimbi pe alei îngrijite și să poți privi o proprietate care-ți alină
ochiul.
— Da, numai că plăcerea asta mi-o strici tu, mi-o strică
oamenii aceștia care, împreună cu tine, transpiră din zori pînă
seara pentru nimica toată. E adevărat c-aș vrea să văd în jurul
meu flori cît mai multe și plante cît mai frumoase, dar fără

33
oameni care se torturează muncind.
— Numai că așa ceva nu se poate… murmură ea domol,
dîndu-i peste cap toată filozofia.
— Asta-i durerea ! Că nu se poate !
Clipele începură să se scurgă anevoie. Amîndoi trăiau
numai lăuntric.
Lui îi era silă de rochia ieftină, de stambă spălăcită, și de
picioarele ei goale, vîrîte parcă strîmb în pantofii scîlciați…
Aretia parcă se cufunda într-o viitoare perfidă, care-o
trăgea tot mai în adînc… Dar oare el știa ? Bănuia ce valuri de
simțiri clocoteau în sufletul ei ?… Dac-ar fi știut, poate… Dar
nu, nu știa ! Altfel, i-ar fi strecurat măcar o speranță, ar fi căutat
o apropiere, i-ar fi vorbit mai prietenos, i-ar fi mărturisit c-o
înțelege… că, uneori, tot se mai gîndește la dînsa… că…
— Prostii !… La revedere!… Du-te acum la oamenii tăi !
îi spuse el tăios, disprețuitor, lăsînd-o în urmă ca pe un lucru
netrebnic.
Aretia înțepeni locului, cu buzele strînse și cu privirile
bezmetice, ca de somnambulă.
Înalt și mlădios, cu brațele atîrnate molatic, Blîndu se
îndreptă spre casă. Nu dorea să mai vadă și să mai audă nimic.
Mai hotărît ca oricînd, voia să trăiască numai pentru el, pentru
liniștea și fericirea lui. Încercă să-și refacă echilibrul interior,
îndîrjit, ca o fiară care-și păzește puii. Și totuși, undeva, în
adîncul inimii, stăruia o tristețe… Ce întîlnire stupidă ! Ce
pacoste și Aretia asta ! Cu toate că, judecînd drept, ar fi trebuit
să-i arate o profundă recunoștință… Văzînd-o, putea să-și dea
seama ce-ar fi devenit și dînsul, dac-ar fi rămas aici, podgorean,
dacă s-ar fi însurat cu ea sau cu alta ca ea… șase copii, muncă și
alergătură zi de zi, zbucium necurmat, griji de tot felul, care l-ar
fi îmbătrînit prematur… „Din ce infern am scăpat !… Și cînd te
gîndești că n-am răsplătit-o cu nimic pentru această
binefacere !" stabili el, cu o emoție prompt înăbușită.
Rupse o garoafă roșie din marginea unui strat și, tot
mirosind-o în neștire, distrat, reveni pe scaunul său din pridvor.

34
Era frumos împrejur, nimic de zis. Liniște, aer curat, peisaje
vaste, odihnitoare. Nu-l amenința nici un necaz — doar
melancolia pe care ți-o dau amintirile, singurătatea. Și totuși…
Prea mult lirism… înfloritul viilor… leagănul familiei…
Aproape trei săptămîni de cînd se tot amăgea cu asemenea
fleacuri… Ajunge !… El nu se născuse ca să lîncezească în
tovărășia Aretiei, a chelăriței, a chelarului și a celor cîțiva
prieteni cu care se întîlnea rar, mai mult din întîmplare: oameni
banali, plictisitori, incomozi. De altfel, șederea lui aici nu-și mai
avea rostul și din altă pricină: plăcerea pentru care venise la
Odobești — pentru care venea în fiecare an, la această vreme,
de cînd se întorsese în țară — nu mai putea fi simțită. Abia
dacă, din cînd în cînd, seara, mai adia cîte puțin din mireasma
aceea așa de fină, așa de suavă, care, cam de pe la sfîrșitul lunii
mai, desfăta întreaga podgorie. Înfloritul viilor era acum pe
isprăvite. Rămăseseră doar cîteva soiuri tîrzii, care nu-și scutu-
raseră încă florile și care mai răspîndeau o aromă fugitivă,
iluzorie. Apoi, de-acum încolo, porneau căldurile. Nesuferitele
călduri din acest ținut secetos și bîntuit de vînturi, care te sileau
să stai mai mult în casă, cu storurile trase. Pînă la anul, nimic
nu-l mai atrăgea la Odobești. Vara, chiar și viile arătau triste,
fără strălucire, parcă după ce se scuturau florile și se alegeau
bobitele nu le mai păsa de frumusețe, ci se îngrijeau doar cum
să-și crească rodul întocmai ca niște mame vlăguite și
preocupate numai de creșterea plozilor. Nici măcar culesul nu-l
ademenea. Într-adevăr, toamna, podgoria se însuflețea din nou.
Dar cînd vedea muncitorii cu mîinile pînă la coate și cu
zdrențele de pe ei năclăite în mustuială; cînd vedea cofele și
ciuberele murdare în care se culegeau strugurii, i se făcea scîrbă
de toate. Deseori, la cîte-o petrecere, cînd își aducea aminte
cum se lucra vinul, punea imediat paharul jos și renunța să-l mai
bea…
Nimic nu-l mai reținea la Odobești. Trebuia să plece.
Oriunde, numai să fie într-altă parte, între alți oameni. De ce-ar
mai rămîne ? Liber era. Banii nu-i lipseau. Și cum, atunci cînd îl

35
ispitea o altă plecare, o nouă goană spre necunoscut, hotărîrile
lui erau întotdeauna repezi, nu mai pierdu nici o clipă:
— Rarițo, vino și ajută-mi să-mi fac bagajul !
— Vai de mine, coane Tudorache, am de făcut mîncare la
oameni!
— Lasă oamenii ! Ăia sînt sortiți s-aștepte, să sufere și să
muncească. Întîi bagajul meu și pe urmă oamenii !
— Da' unde mai plecați ?
— Unde pleacă toată lumea bună la vremea asta: la băi.
— Da' ci să faceți la băi ? Ori ăți fi bolnav ?
— Nu se vede ?
— Păi iacătă eu nu văd.
— Nu vezi tu, dar cînd voi intra pe mîna doctorilor, o să
mă înspăimînt de cîte boli duc în spinare.
„În fond, își spuse el, ce-ar fi să mă duc undeva într-o
stațiune balneară ? Una mai de lux, unde vin mai mult bolnavi
închipuiți, dar cu pretenții mari și, mai ales, cu parale multe…
La București trebuie să fie acum o căldură groaznică ! A, dacă
s-ar putea pleca în străinătate ! Măcar pînă la Viena, ori chiar la
Budapesta… Dar cum, dacă Austro-Ungaria se află în război de
un an și ceva?!… Tot aici în țară va trebui să-mi găsesc un
colțișor mai plăcut…"

IV
Costache Fătu, gătit cu straiele lui de sărbătoare (straie
„nemțești", cum li se spunea pe atunci), porni la drum cu inima
îndoită.
Nu se simțea de loc în apele lui. Nici hainele, nici
încălțămintea, nici pălăria nu-i plăceau. Toate aproape noi, toate
negre; pînă și cravata gata făcută, în formă de fluture cu
gumilastic. O fi fost el înțolit boierește, numai că boieria asta îl
stingherea mai amarnic decît o durere în șale. Apoi, nici cu
trenul nu-i surîdea să călătorească. Pe deasupra, mai avea la el
și zece mii de lei, pentru care un răufăcător putea chiar să-l

36
omoare ! Prea mare sumă ca să umble cu ea în tren ! Dar n-avea
încotro. Era obligat să ia cu dînsul acești bani — pentru arvună.
Hotăra prețul, dădea arvuna, bătea palma cu vînzătorul și, pe
urmă, fuga la tribunal să întocmească actul…
Ajunse la gară și se uită cu jelanie la ghete. Ptii, că
prăfuite mai erau ! Pantalonii și haina, la fel! Cît despre pălărie,
nici nu mai îndrăzni s-o privească… trebuie că devenise ca
pămîntul ! Păi nu-i păcat să porți asemenea lucruri pe o
prăfăraie ca asta ?!…
Își scoase bilet și dădu să se urce în tren. Din spate, auzi
vocea nițel hîrîită a lui Grigore Ioniță:
— Cuum, nene Costache, cu clasa treia umbli dum-
neata ?!
— Ce să fac, mă, dacă nu-i clasa patra ! Drumul pînă la
Rîmnic a durat mai puțin de-o oră și l-a străbătut fără nici o
întîmplare deosebită. De la gară porni spre locuința lui Iancu
Iancu, misitul care trebuia să-l pună în legătură cu Nae
Tudorancescu și care-i fusese recomandat de Herșcu
Namnevoie.
A căutat pînă l-au trecut nădușelile. A întrebat din om în
om și din stradă-n stradă, fiindcă nu s-a îndurat să ia o birjă. La
ce bun să mai risipească douăzeci de bani, cînd avea picioare
zdravene și deprinse cu alergătura ! Căutare zadarnică. Iancu
Iancu plecase în oraș imediat după prînz.
— Încearcă mata la cafeneaua din centru, lîngă farmacie.
Acolo știu că se duce, îl lămuri soția misitului.
Se îndreptă spre centru. Nu-l speria oboseala, nici mersul
pe jos. Numai grija banilor din buzunar îl mai neliniștea din
cînd în cînd.
Într-adevăr, la cafenea, dădu peste misit. Un tip de
pișicher, cam rotofei, dar sprinten în mișcări, cu o privire ageră
și cu mustăcioara frumos rotunjită, îmbrăcat foarte cochet, într-
un costum gri, croit după ultima modă. Un misit civilizat,
pretențios, care învîrtea afaceri importante, numai cu boierii, nu
ca semenii săi de la Odobești, care se mulțumeau cu te miri ce,

37
mijlocind vînzări mărunte între podgoreni și negustorii de
vinuri.
Misitul îl măsură din cap pînă-n călcîie și păru tare
dezamăgit… „Ce haine pe dînsul ! Parcă i le-a lucrat un cojocar,
nu un croitor ! Dar unul ca ăsta, chiar de s-ar îmbrăca la Londra,
nu la Odobești, tot mitocan ar rămîne… Și, colac peste pupăză !
Mai are și smocul ăla de păr în barbă !… Cînd l-o vedea conu
Nae așa de necioplit, te trezești că nici nu vrea să stea de vorbă
cu el ! Chiar dacă i-ar plăti via oricît… Tot ce se poate. A mai
făcut-o dumnealui și cu alții…"
— Știu pentru ce-ați venit. Dar aflați că n-o să se poată
aranja chiar așa de ușor. Conu Nae Tudorancescu e un om cu
toane.
— Îi aci în oraș ?
— Da. Azi are pomană pentru răposata cu via…
— Atunci, dacă-i aci, putem găsi cîteva minute ca să
stăm de vorbă cu el. Ori se face, ori nu se face. Că eu nu vreau
să rămîn agățat.
— Se face sigur. Nici o grijă în privința asta.
— Atunci stăm de vorbă.
— Vedeți, aici-i buba… Da' eu încerc. Mă duc chiar
acum la dumnealui. Cred că s-a întors de la cimitir…
Dumneavoastră așteptați-mă aici. Să știți că la cafeneaua asta e
locul nostru de întîlnire. Chiar dacă nu vin astăzi — cine știe ce
se mai întîmplă ! — ne întîlnim mîine…
Încă de dimineață, începuse cu mare alai pomana de nouă
zile pentru defuncta proprietară a viei Suzana.
Nae Tudorancescu ținea morțiș ca pomenirea aceleia care
a fost cea de-a cincea mătușă a lui să se desfășoare cu un fast
remarcabil și fără nici o economie. Nu pentru că așa cereau
orînduielile creștinești: puțin îi păsa lui de creștinism și de viața
viitoare. Dar nu strica să afle tot orașul că defuncta nu-i fusese
nicidecum indiferentă. Și totodată era necesar ca cea de-a șasea
mătușă — ultima — să rămînă convinsă că și memoria ei va fi
îndelung și scrupulos respectată, ca nu cumva să-și lase averea

38
pe mîini străine, spre exemplu vreunui spital sau azil de bătrîni.
Mai întîi, în fața cavoului, s-a oficiat o slujbă religioasă
cu participarea întregii familii, în frunte cu fericitul moștenitor
și cu cea de-a șasea mătușă, soră cu răposata. După slujbă, chiar
în curtea cimitirului, la umbra unor tei înalți, s-a întins un
praznic mare pentru slujitorii bisericii și pentru mulțime —
praznic bogat, cu mîncare multă și aleasă, la care se adăuga un
vin încă și mai ales. Membrii familiei statură însă deoparte,
supraveghind serviciul și întreținîndu-se cu oaspeții mai de
vază. Totuși Nae Tudorancescu închină destule pahare ba cu
unul, ba cu altul, așa că, prinzînd chef, se gîndi că n-ar fi rău să
se așeze în rînd cu ceilalți și să guste mai din plin plăcerile
lumești care-i ispiteau inima. Mai ales că între cei prezenți, își
descoperi cîțiva parteneri ideali, foarte inițiați în arta
petrecerilor — în primul rînd, cei doi preoți. Își aminti însă de
bunătățile pregătite pentru mai tîrziu și renunță. Mai bău cîteva
pahare tot așa din mers, iar cînd preoții binecuvîntară masa cu
farfuriile și sticlele goale și se ridicară să plece, el sări într-o
birjă și se întoarse acasă.
După convingerea lui de creștin norocos și întreprinzător,
pomana de nouă zile reprezenta o dată epocală în istoria familiei
și deci nu trebuia lăsată să se piardă într-o repede și vinovată
uitare.
De aceea, acasă, în salonul destinat marilor festivități,
pregătise cu mult dichis o masă de douăzeci și patru de
tacîmuri, cu un serviciu de argint masiv (moștenit de la cea de-a
treia mătușă) și cu mîncărurile cele mai fine, așa cum se
cuvenea pentru o cît mai zeloasă cinstire a defunctei. Treptat, se
adunară toți membrii familiei, împreună cu cîțiva prieteni
intimi. Cea de-a șasea mătușă era și ea de față. Părea destul de
mulțumită că răposata soră-sa se putea bucura în voie de o
pomenire organizată cu atîta creștinească rîvnă și cuvioasă recu-
legere.
Nepotul, căruia neîndoielnic îi reveneau toate meritele, se
așeză în capul mesei, cu o figură gravă, solemnă, foarte

39
potrivită cu împrejurarea. Niște sărmăluțe în foi de viță,
preparate după o rețetă proprie și stropite cu foarte puțină
smîntînă, îl împiedicară un timp să vorbească și astfel să-și
destăinuie năvalnica mulțumire că se afla aci, viu, ba chiar într-
o perfectă sănătate trupească și sufletească, în fața unor
mîncăruri excelente și, înainte, cu perspectiva unei petreceri
pregătită după tipicul cel mai ortodox. Chiar fără gustul delicios
al acestor sărmăluțe, tot i-ar fi fost sete. Ridică paharul în sus ca
pentru un toast și închină fericit:
— Să-i fie țărîna ușoară !
Ceilalți, încă stăpîniți de o smerită cumpătare, abia de-și
muiară buzele în vinul untdelemniu, nițel spumegînd, care-ți
lăsa pe limbă o senzație subtilă, ca o discretă mîngîiere. Nae
însă își bău paharul pînă la fund, ba chiar îl umplu și pe-al
doilea.
— Păcat că-i altul ! Mai bun, e adevărat, dar altul. Nu
prea mă simt bine cînd schimb vinurile. Cel de la cimitir era
nițeluș mai acru, dar mai plin, mai bărbătos…
Totuși îl sorbi și pe-al doilea pahar fără nici o teamă.
— Nae, bagă de seamă să n-o scrîntești iar ! îi șopti
nevastă-sa, prevăzătoare.
— Da' ce, ori am omorît-o eu ?! izbucni dînsul, în auzul
tuturor. Dacă dumneaei, răposatei, i-a plăcut să moară, mie îmi
place să trăiesc. Dacă dumneaei i-a plăcut să economisească,
mie îmi place să cheltuiesc. Nu fac decît s-o completez.
Și, liniștit, ca un om cu conștiința imaculată, își mai
umplu un pahar. După ce-l goli și pe acesta, își drese glasul și
începu filozofic:
— Bine-a mai orînduit lucrurile biserica noastră ! Moare
omul, pomană ! La nouă zile, iar pomană ! La cincisprezece
zile, altă pomană ! La patruzeci, alta, și alta, mereu ! Halal să ne
fie ! Nici că s-ar putea ceva mai înțelept!
— Sărăcuța, biata Valerica, păcat c-a murit ! se întrista o
bătrînică îmbrăcată modest, numai în negru, cu ochii înfundați
în orbite și cu tot trupul măcinat de boli și amărăciuni.

40
— Da, păcat. Dar un păcat și mai mare e c-a trăit.
— Vezi cum ești, Nae ?! protestă cea de-a șasea mătușă.
După ce ți-a lăsat atîta avere, o mai și ponegrești !… Biiine, o
să țin minte ! Altă moștenire nu mai pupi tu. În ce mă privește,
îmi caut alt moștenitor.
Tudorancescu nu-și pierdu însă cumpătul, zîmbi șoltic, cu
dezinvoltură:
— Nu cred, mătușică.
— De ce să nu crezi ?
— Pentru că așa ceva nu-i în firea lucrurilor. Ar însemna
să rupi cu tradiția și să calci o regulă generală, care face din
fiecare individ un specialist. Dumneata, spre exemplu, ești
specialistă în strînsul averii, eu sînt specialist în risipirea ei.
Amîndoi sîntem de o competență ireproșabilă ! Apoi, cum o să-
ți lași dumneata averea unui străin oarecare, nepriceput, cînd
ești așa de habotnică și ții ca, după moarte, să ți se facă toate
pomenile, la sorocul și după șartul lor, fără să se piardă din
vedere stima de care te-ai bucurat și rangul avut în viață ? Ori,
în materie de pomeni… cred că și dumneata ești convinsă…
cum mă pricep eu nu se mai pricepe nimeni ! În primul rînd, nu
trebuie să uiți că sînt fost seminarist și fecior de popă ! Pe urmă,
ce experiență am ! Cinci mătuși, patru unchi, o soacră, tata,
mama, bunicii amîndoi plus alte neamuri mai îndepărtate ! Casa
Nae Tudorancescu s-ar putea spune c-a devenit un fel de
întreprindere de pompe funebre, iar moartea, un fel de asociată.
— Nae, ți-am spus doar ! Lasă prostiile ! îl certă nevasta.
Dar el continuă netulburat, cu aceeași retorică avocă-
țească:
— După cum vedeți, viața mea a fost un doliu neîn-
trerupt. Dac-ar fi trebuit să sufăr pentru fiecare decedat din
familie, apoi ajungeam de mult alături de ei, pe lumea cealaltă !
Și, pentru că, oricum, nu-i plăcut să te ocupi o viață
întreagă numai de morți și înmormîntări, își mai turnă un pahar
de vin să se consoleze. Cînd să-l dea însă pe gît, ochii îi sclipiră
tinerește, parcă transfigurați de cea dinții zi de primăvară după o

41
lungă și posomorită iama. Cîteva clipe, rămase nemișcat, cu
paharul în dreptul buzelor. După aceea îl sorbi cu nesaț, par-ar
fi fost doborît de emoție și numai licoarea aceea blagoslovită îl
mai putea întrema… În cadrul ușii care dădea în coridorul din-
spre bucătărie, zărise chipul colțuros și tuciuriu al „marelui și
scumpului său prieten". Pentru asta a zîmbit. În sănătatea lui a
băut acest ultim pahar. L-a băut chiar cu mai multă bucurie
decît pe toate cele dinainte.
— Bun sosit, Topală ! Ce-i cu tine ? Ai venit să iei și tu
parte la durerea familiei ?… Îți sînt profund recunoscător,
dragul meu… dar păcat că nu ai și cobza cu tine !
— O am dincolo, coane Nae. Dincolo, cu taraful.
— A, deci ai adus și taraful! Da' ce, ori aveți de gînd să
ne ziceți vreo cîntare ?
— De, coame, dacă asta ni-i meseria !
— Nu se poate ! se opuse doamna Tudorancescu.
— Vai, ar fi curată nebunie ! Ce-i asta, pomană sau chef
în toată regula ?! protestă cea de-a șasea mătușă, îngrozită, parc-
ar fi observat un șoricel sărindu-i peste vîrful botinelor.
— Ne facem de baftă, Nae ! se auzi o voce baritonală
pornită din gîtlejul unui bărbat cu nasul stacojiu și cu obrajii
pocnind de sănătate, întocmai ca un animal bine îndopat și
scutit de orioe muncă.
— De ce să ne facem de baftă ?! O să ne cînte încetișor
ceva trist, potrivit cu marea suferință care ne stăpînește. Apoi
către țigani: Cîntați un marș funebru și pe urmă plecați ! Astăzi
nu ne arde nouă de muzică ! Sîntem prea indispuși !
Topală cîntă mai întîi run marș funebru, al lui Chopin,
ușor, în surdină, ca de la o mare depărtare, deși se afla în
aceeași încăpere cu întregul său taraf de cinci persoane. După o
scurtă pauză, continuă cu un fel de bocet popular, melodios și
cu multe variații, care topi toate rezistențele, primenind și mai
mult atmosfera, cam stătută, îmbîcsită convențional de o
searbădă reculegere și de o banală meditație asupra morții.
— Acum cîntă și pentru mine ceva, Topală. Că eu îs viu

42
deocamdată ! își luă vînt năstrușnicul moștenitor, ca un pește
care tresaltă prin apă după ce, multă vreme, s-a zbătut pe uscat.
Topală își acordă liniștit cobza și începu cu vocea lui cam
tremurată lăutărește, dar caldă și convingătoare:
Oooof ! mor !
Ooooof ! zac !
De doru' lu' cui mi-eee draaag,
De doru' lu' cuiii mi-e draag !
Ursitoare, ursitoaaareee,
Vedea-te-aș legată-n fiaaare,
Și de mîini și de picioaaaree,
Și de mîini și de picioaaaree !
Oooof ! mor Ooooof ! zac !
— Nae, Nae, mă miram eu să nu-ți dai tu în petic ! îl
dojeni ultima mătușă, supărată pesemne că nepotu-său nu părea
de loc să moară și nici măcar să zacă de dorul defunctei.
— Lasă, mătușica dragă ! De ce te superi ? Să aibă parte,
sărmana răposată, măcar pe cealaltă lume de oleacă de
petrecere. Că doar dumneata știi că ce-i dăm de pomană pe
lumea asta va avea exact și pe lumea cealaltă. I-am dat o
mîncărică bună, i-am dat și cîteva păhăruțe de băuturică…
Numai de nu i-ar face rău, că i-am dat două feluri de vin !…
Acum să-i dăm și oleacă de muzică, să vadă și dumneaei că
știm să împlinim toate năzuințele morților, fără să ne zgîrcim la
cheltuială. Dacă n-a petrecut de bunăvoie pe pămînt, să petreacă
de nevoie în cer.
Și azvîrli lui Topală o privire cu tîlc.
Țiganul, probabil ca să nu se depărteze prea mult de
orînduielile bisericii, începu sîrba popilor. După aceea cîntă o
horă și, parcă fără să vrea, o întoarse într-un vals. Ca la
cumetrie, nu ca la pomană ! Pînă și cea de-a șasea mătușă își
părăsi masca de reculegere și uscăciunea ei de fată bătrînă,
acceptînd oarecum măiestria cu care nepotul șugubăț știa să
organizeze un parastas.
Deodată, cînd nimeni nu se aștepta, Nae ridică glasul și

43
spuse lăutarilor pe tonul cel mai categoric:
— Ei, destul ! Acum, plecați!
Țiganii, care cunoșteau trucul, se supuseră de îndată,
lipindu-și instrumentele de picior și înclinîndu-se foarte
respectuoși, gata să plece.
— Acum, lasă-i… Dacă tot au venit, să ne mai cînte
ceva… interveni o voce bărbătească, veselă și puțin gîngavă de
prea multă băutură.
— Sigur, măcar un cîntec… se asocie altul.
— Un vals aș mai vrea ! stărui o cucoană. Nae se uită
întrebător la mătușă-sa.
— Din partea mea, n-au decît să mai cînte. Tot ne-am
făcut de rîs! încuviință, dînsa ca și cum n-ar fi avut încotro, dar
obrajii ei tăbăciți de ani și refulări se îmbujorară pe nesimțite,
parcă de o tainică și vinovată plăcere.
— Așa-i cu lăutarii ăștia. Întîi nu vrei să-i primești și pe
urmă nu-i mai lași să plece !… Zi-i, Topală, din toată inima, că
doar o dată-i pomana mătușă-mii !
Tocmai atunci apăru și misitul.
— Aaa, bine-ai venit, Iancule ! îl întîmpină Tudorancescu
în culmea fericirii. Îi pomană creștinească, dar poți să te înfrupți
și tu, că nu te spurci… Ia loc, Iancule, și ține isonul lui Topală
împreună cu noi !
Misitul își căută un scaun și se așeză cam intimidat între
doi bărbați cu gulerele umezite de sudoare, înfierbîntați mai
mult de o sălbatică veselie decît de o pioasă reculegere, care
urlau cît puteau, acompaniind, chipurile, cîntecul lăutarilor.
Într-o clipă, Iancu Iancu se lămuri: "Distracție, nu glumă ! Așa
cum îi place lui conu Nae !" De afacere nu avea cum să mai
aducă vorba. Putea să discute despre vînzarea viei într-un
moment ca ăsta, solemn, cînd nepotul își prăznuia mătușa ?! Ar
fi comis un sacrilegiu… Și, ca să nu-și supere gazda, care se
uita la el parcă l-ar fi surprins într-o mare greșeală, misitul puse
mîna pe pahar și-l duse la gură cu o vizibilă degajare, arătînd
astfel că pomenile ortodoxe îl atrăgeau tot așa de mult ca și cele

44
mozaice.
Petrecerea se prelungi pînă seara tîrziu, cînd unul dintre
comeseni propuse o plimbare în oraș, așa, ca să se mai
aerisească.
— Da, ai dreptate. Aici, răposata a fost prea de-ajuns
pomenită. Hai acum s-o mai pomenim și într-altă parte. Apoi
Nae se adresă tuturor: A fost minunat ! Să mai dea Dumnezeu
așa ceva ! Să ne vedem sănătoși la pomenile următoare ! O să
petrecem și mai strașnic !
După această fericită încheiere, toți cei prezenți se ri-
dicară cu mișcări cam șovăielnice și cu o expresie de tăinuită
concentrare, parcă și-ar fi încercat rezistența picioarelor.
Iancu Iancu se strecură înaintea celorlalți și dădu fuga la
cafenea să-l întîlnească pe Fătu. Se tot întreba în ce mod să
procedeze ca să ajungă la un rezultat cît mai grabnic. Cum era
foarte meticulos în afaceri, își întocmi chiar un plan de
acțiune… deși cu un vînzător ca Nae Tudorancescu… Totuși, se
putea să aibă noroc și vînzarea să se hotărască fără întîrziere.
Avea, de altfel, timp toată noaptea.
Îl găsi pe Fătu stînd resemnat în cafeneaua pustie și
întunecoasă, privind împrejur ca și cum, în fiecare ungher, s-ar
fi ascuns un tîlhar, gata să-l sugrume.
— Poftiți cu mine să discutăm chestiunea cu domnul
Tudorancescu.
Și misitul îl conduse nu prea departe, într-un local, care,
pe vremea aceea, nu purta denumirea modernă de varieteu, nici
de șantan, și cu atît mai puțin pe cea de music-hall. Se numea
simplu: „Local familiar cu muzică și dans", în care, bineînțeles,
bărbații nu-și aduceau, niciodată odraslele și nici măcar
nevestele.
Fătu. cînd văzu orchestra pe estradă, femeile dezgolite pe
la mese, oglinzile mari pe toți pereții, cînd trase pe nas aerul
încărcat, lasciv, mirosind a tutun bun și a parfumuri tari, strîmbă
din nas, înmărmurit. „Asta nu-i treabă curată ! Te trezești că mă
bagă la cheltuială !" se cutremură dînsul.

45
— Uite-l pe conu Nae… colo, în față, lîngă muzică…
Acela care tocmai rîde în hohote… Luați loc aici, că eu mă duc
să-i vorbesc…
Misitul îl lăsă la o masă izolată în apropiere de intrare și
se îndreptă spre norocosul moștenitor.
Fătu îi urmări toate mișcările… Îi văzu așezîndu-se lîngă
un tip cu obrajii trandafirii, întineriți de bună dispoziție, foarte
bine îmbrăcat, cu părul lins și nițel încărunțit, cu mustața
ferchezuită cu grijă, unsă proaspăt cu cosmetici și avînd două
sfîrcuri ridicate berbant drept în sus… „Ăla trebuie să fie
Tudoranceseu", îl identifică podgoreanul… Se uită apoi la cei
care benchetuiau împreună cu el: trei bărbați (în afară de Iancu
Iancu) și cinci femei… Dinaintea lor, cupe de cristal cu un
lichid alb, spumos și, alături, la o lungime de braț, pe un
scăunel, o baterie cu două sticle care aveau gîtul învăluit într-o
hîrtie de culoarea argintului… „Ăștia, da ! zic și eu că știu să
petreacă !" se miră dînsul, dar fără să-i invidieze; căci nu-i
invidia niciodată pe cei care-și prăpădeau averile, ci numai pe
aceia care munceau și se cheverniseau mai bine decît el.
Deodată se trezi cu un individ îmbrăcat ca un ginerică
înaintea altarului, care-i făcu o plecăciune adîncă și-l întrebă
mieros ca pe un ministru:
— Dumneavoastră cu ce doriți să vă servim ? Fătu
strîmbă din buze și mormăi întărîtat:
— Mai tîrziu… Acum aștept un răspuns… Chelnerul
aprobă din cap și se retrase cu aceeași plecăciune exagerată.
Dar timpul trecea. Iar misitul parcă încremenise la masa
lui Tudorancescu; doar că, din cînd în cînd, mai bea cîte-o cupă
de șampanie. În sfîrșit, se ridică și se apropie cam abătut.
— Deocamdată, nu-i nimic de aranjat. Zice că de-abia a
vîndut prăvălia din Strada Mare. Cînd va risipi paralele astea,
atunci va vedea ce mai scoate în vînzare. Așa-i dumnealui, ce
vreți !
Fătu îl măsură de sus pînă jos ca pe un om de nimic.
— Am venit degeaba ! Vreme pierdută, fără să mai

46
vorbim de cheltuială !
— Nu, n-ați venit degeaba. Am eu grijă. Conu Nae își
aranjează toate afacerile numai prin mine. Cînd s-o hotărî să
vîndă via, vă chem imediat.
Neavînd de ales, acceptă; stabiliră în amănunt cum să-l
anunțe fără ca nimeni să înțeleagă despre ce-i vorba, la ce
adresă anume să-i telegrafieze…
Chelnerul apăru din nou.
— Doriți ceva ?
— Nu ! se răsti podgoreanul, înfuriindu-se de-a binelea.
Am primit răspunsul și acum plec !

V
Conducătorii băncii „Podgoria" au fost de astă dată ceva
mai strînși — pesemne din pricina zvonurilor despre război.
Abia după multe discuții — îi mărturisi directorul — consiliul i-
a prelungit polița veche, iar împrumutul cel nou i l-a aprobat
numai pe jumătate. Scadența — în toamnă, după cules, fără nici
o ipotecă. Ilie Bucur se prefăcu indignat, protestă că i se arată
așa de puțină încredere „tocmai lui care avea șase vii dintre cele
mai bune"… Luă totuși banii — unsprezece mii și cîteva sute de
lei — și plecă mulțumit.
În aceeași dimineață, achită toate datoriile mărunte, plăti
meșterii și o parte din materialele pentru crama aflată în
construcție, cumpără zece care de nutreț pentru iernatul vitelor
și-i dădu Aretiei două mii de lei pentru nevoile gospodăriei și
pentru plata muncitorilor. Pe urmă începu un chef de pomină,
plimbîndu-se cu toți lăutarii din țigănie după el, prin toate
cîrciumile și pe la toate crămile. Așa o ținu două zile și o
noapte. Petrecea, dar sub această aparență de nepăsare și voie
bună, se ascundea aceeași grijă de a-și întări creditul, amăgind
lumea, și aceeași ambiție de a-și mări averea punînd mîna pe via
Suzana.
Cînd se potoli și se întoarse acasă, nevasta îl întîmpină

47
îmbufnată:
— Trebuie să-ți ies înainte cu pîine și sare ori vrei să tai
vițelul cel gras ?
— Sssst ! Așa se face averea ! îi șopti el, cu limba
împleticită.
— Ești isteț ce nu se mai află ! Faci avere cheltuind și ce
mai ai !
— Sssst ! Cu nada mică se prinde peștele mare ! O să
vezi tu !
— Eu vreau să te văd treaz, odihnit și venind regulat
acasă !
— Gata ! Lasă-mă acum să dorm, că mîine mă duc la
Galați. Am treabă.
Într-adevăr, cu noaptea-n cap, plecă la Galați, de unde,
peste două zile, se întoarse cu un docar lăcuit într-o culoare
neobișnuită, galben deschis, cu roțile cauciucate, cu arcurile și
osiile dublu patent, fabricate la Viena, cu niște perne înalte și
moi de piele zmeurie, și cu frînă, ceea ce, pe atunci, atingea
culmea desăvîrșirii în arta caretășiei. La acest docar erau
înhămați doi armăsari albi, cu cîte-o stea neagră în frunte, parcă
pictată, cu coada pînă-n pămînt și cu picioarele splendid
proporționate, avînd gleznele așa de subțiri încît te mirai cum
nu se frîng. Pe ei, niște hamuri aproape noi, din piele engle-
zească, cu multe paftale și cătărămi, toate argintate.. Un echipaj
cum nimeni nu mai văzuse ! Și era al lui — îl cumpărase.
Cum ? Că doar plecase numai cu cîțiva poli în buzunar, iar caii,
hamurile și docarul costaseră patru mii șapte sute optzeci de lei.
Dar Ilie Bucur știa unde și cum să găsească banii; îi găsea tot
așa de lesne cum îi și cheltuia. Aflase despre acest echipaj de la
un negustor care venise la Odobești după vin. Atît i-a fost de
ajuns. La Galați, s-a dus de-a dreptul la Fănică Andreescu, mare
depozitar de băuturi alcoolice; luă de la el cinci mii de lei pentru
care-i înmînă o poliță, înțelegîndu-se ca, în contul acestei sume,
să-i dea în toamnă vin, socotit la prețul zilei. Nu degeaba grija
lui dintotdeauna a fost să-și păstreze și să-și salte creditul. Avea

48
credit, prin urmare bani.
Cînd s-a întors la Odobești și a pornit într-un trap
susținut, încordat, în sus și-n jos, pe strada principală, toată
lumea a rămas cu gura căscată, minunîndu-se pe întrecute cînd
de frumusețea cailor, cînd de strălucirea hamurilor, cînd de
perfecțiunea docarului. Iar cînd s-a oprit în fața cafenelei Regal
și a trecut hățurile în seama rîndașului poruncindu-i să-l aștepte,
pînă și trecătorii cei mai grăbiți și mai ursuzi se strînseră
împrejur, parcă atrași de un extraordinar număr de circ.
Ilie Bucur, cu pieptul bombat și cu fața radioasă, intră în
cafenea, spunîndu-și încîntat: „Așa se face averea. Aruncînd
praf în ochii proștilor !" Nu căuta pe nimeni și nu avea nici o
treabă; intră înăuntru doar ca să poată lăsa docarul în stradă și
astfel să ațîțe și mai mult curiozitatea publică. Strînse mîna
cîtorva cunoscuți, pe urmă ieși, urcă în docar, luă hățurile și
porni. O adevărată lovitură de maestru ! Cu efecte așa de
neprevăzute, încît el însuși rămase uluit… Închipuirea tuturor
prinse aripi, ticlui cele mai îndrăznețe presupuneri, răscoli toate
dedesubturile și, în sfîrșit, explicația flutura pe buzele fiecăruia:
Ilie Bucur a găsit o comoară ! Sigur ! Anume la via din
Faraoane, unde construiește o cramă nouă și unde a făcut
săpături de doi metri adîncime pe o suprafață de două sute de
metri pătrați… Altfel, cum ? De unde atîția bani răsăriți ca din
pămînt și cheltuieli cu atîta ușurință, cînd mai avea acasă alți
doi cai, nici aceștia de lepădat, și un alt docar cum rareori se
putea vedea ?… „Dacă așa vorbește lumea, foarte bine ! Îi
minunat ! Ce, numai țărănoiul ăla de Muscănbarbă să-și aibă
comoara lui ? Eu să n-am ?" se înveseli Bucur, care se pricepea
ca nimeni altul cum să tragă pe turta lui spuza tuturor
născocirilor. Nu dezminți nimic. Dimpotrivă, mai în glumă, mai
în serios, confirmă:
— Bani găsiți… Aur curat… îmi convine să-l irosesc pe
toate fleacurile…
Așadar, comoară ! Directorii băncilor din tîrg își frecară
mîinile încîntați. Bucur deveni subit cel mai solvabil client al

49
lor. Încă de pe acum se declarară mulțumiți, dacă, la scadență,
ar cere prelungirea tuturor polițelor. Și să vezi c-o va cere ! Nu
pentru că n-ar avea cu ce plăti ! Dar așa sînt ăștia care găsesc
comori: se vaită mai grozav decît cerșetorii — ca să nu-i prade
hoții, să nu-i bârfească lumea că s-au îmbogățit numai printr-un
noroc și, mai ales, ca să nu se amestece statul, pretinzînd partea
lui din aceste venituri întîmplătoare…
Dar, deocamdată, Ilie Bucur nu mai voia să lucreze cu
băncile din Odobești. Acum, vara, acestea nu mai aveau la
dispoziție decît sume mici pentru satisfacerea unor cereri
modeste. Ori lui îi trebuiau bani mulți, foarte mulți. Nu-i mai
rămînea decît să se adreseze băncilor din Focșani. Va accepta
chiar o ipotecă, două, dacă altfel nu va fi cu putință... Dar banii
trebuie să-i obțină în orice caz ! Chiar dacă și-ar ipoteca și
sufletul ! Îi mai lipsea totuși ceva pentru ca succesul să fie
asigurat: un costum de haine noi, care să-l arate și mai
impunător, să-i dea o înfățișare de vădită prosperitate, nu de
vînător de împrumuturi. Foarte bine ! Și-l va comanda la
Vîrzaru, la Focșani, tot pe credit. Îi mai datora cîteva sute de lei
încă din toamnă, pentru paltonul lui și pentru cele două
paltonașe ale băieților. Dar asta nu încurca socotelile; va avea
să-i mai dea o sută de lei în plus; atîta tot.
Cînd costumul fu gata, îl îmbrăcă chiar în atelierul
croitorului, se urcă în docar și se opri după colț, pe Strada Mare,
în fața Băncii Frăția, exact sub fereastra biroului în care lucra
directorul. Un timp, întîrzie pe lîngă „bălani", vorbind cît mai
tare cu rîndașul înadins ca să atragă atenția celor dinăuntru.
Nu mai fu nevoie să se recomande. Directorul îl cu-
noștea; avea și dînsul o vie la Odobești, pe care n-o administra
personal, ci o dădea în arendă, așa că se ducea foarte rar pe
acolo; cu toate astea, îi cunoștea îndeajuns pe odobeștenii mai
cu vază.
— Bineînțeles, n-am venit la dumneavoastră numai așa
ca să obosesc armăsarii degeaba... deschise Bucur vorba și privi
afară, în stradă, spre cei doi bidivii, care mestecau zăbalele cu

50
atîta neastîmpăr, încît le șiroia spuma din gură.
— Da, foarte frumoși cai ! Unde i-ați găsit așa de
bine împerecheați ? Parcă-s gemeni !
— Nu-s de pe-aici. Îs tocmai din Rusia. Caii unui
conte care-a murit, lăsîndu-și toată averea pe mîna feciorilor, de
i-au făcut-o praf !
Vorbi cu cea mai sfîntă indignare. Împotriva acestor ri-
sipitori, care nu prețuiau așa cum se cuvine o avere agonisită cu
destulă trudă, nu strica să se arate cît mai aspru.
— Foarte frumoși ! Îmi plac ! repetă directorul, ad-
mirativ.
— Am venit să-mi acordați un împrumut. O sumă cam
mare, dar n-o cer pentru cheltuielile curente, deși aceste
cheltuieli sînt destul de ridicate cînd ai șase vii, așa cum am eu.
Totuși, mulțumesc lui Dumnezeu, viile îmi sînt bine lucrate,
vase am, edecuri am, negustorii, iarăși, de-abia așteaptă
recolta... Dar vreau să mai cumpăr o vie. A șaptea... Via
Nedelcu, dac-o știți, sau Suzana, cum i se mai zice... Cea mai
mare parte din bani o am. Îmi mai trebuie numai douăzeci de
mii de lei. S-ar putea să nu am însă nevoie nici de-atît. Dacă voi
cumpăra via la un preț mai omenos, să zicem cincizeci de mii
de lei, atunci vă aduc îndărăt, imediat, tot ce mi-a rămas... cam
vreo zeci mii... deși mai costă și actul...
— Pentru cît timp aveți nevoie de această sumă ? întrebă
directorul, care, între timp, își făcuse toate calculele obligatorii
în asemenea situații: dacă solicitantul avea un echipaj ca acela
de-afară, dacă mai avea încă șase proprietăți în deplină stăpînire
și cea mai mare parte din banii pentru plata viei Suzana — pe
care-o cunoștea bine, întrucît era așezată nu departe de propria
lui vie —, atunci acesta era un client deosebit de serios, care-și
plasa capitalul într-o afacere sigură, ferită de orice riscuri...
— Un termen cît mai lung... înțelegeți, nu vreau să fiu
stingherit chiar acum, la început. Îmi plac angajamentele curate,
fără încurcături.
— Șase luni cu drept de prelungire pentru alte șase luni.

51
Termenul maxim. E bine ?
— Da, foarte bine.
— Lăsați o cerere, o supunem consiliului și poimîine
aveți răspunsul. Cred că se va aproba...
— Știu că, dacă dumneavoastră nu sînteți împotrivă,
consiliul aprobă fără nici o greutate, îl măguli Bucur,
privindu-l foarte respectuos, ca pe un dictator al finanțelor
naționale. Mie nu-mi place să umblu prin bănci. De aceea
îmi închipui că nu mă veți sili să încerc într-altă parte... S-a
ivit acesta ocazie tocmai acum, la timpul cel mai
nepotrivit, cînd mai tot numerarul mi-i angajat în lucrul viilor și
în construcția unei crame noi, pe care-am pornit-o încă din
primăvară și-i aproape gata... Altfel, dacă ocazia ar mai fi
întîrziat pînă-n toamnă... Pot spera, deci, că nu voi fi refuzat ?
— Da, am eu grijă ! Mai ales că banii se investesc într-un
bun funciar cu o valoare mult mai mare și, pe deasupra, certă…
Aduceți o poliță cu doi giranți sau facem o ipotecă ?
— Mai degrabă o ipotecă. Vreau ca banca să aibă toată
încrederea că împrumutul va fi achitat la termen. Apoi, nu-mi
convine să mai afle și alții că mi-am pus în gînd să cumpăr via
Suzana. Înțelegeți, s-ar ivi concurenți… Așa că, deși giranți aș
găsi cîți poftesc, socot că-i mai nimerită ipoteca…
Mințea cu nerușinare. Căci pentru o sumă atît de
importantă și cu reputația lui de rău gospodar, n-ar fi găsit
nicăieri doi giranți cît de cît acceptabili. Pe urmă, s-ar fi putut ca
cei din consiliu să-i respingă totuși cererea, dacă nu aducea
garanția cea mai puternică. Propuse deci ipoteca. Îl costa mai
scump, în schimb reușita era neîndoielnică.
Ieși în stradă, urcă în docar și se opri la Banca Putnei. Tot
sub fereastra biroului în care lucra directorul și tot cu același
scop: să-i arate echipajul și să-i dea impresia că are de-a face cu
un personaj putred de bogat, aflat întîmplător într-o trecătoare
jenă financiară.
Înăuntru, începu aceeași discuție, formulă aceeași cerere,
oferi aceeași garanție și avu iarăși grijă s-o facă pe solicitantul

52
inocent, nepriceput, care nu-i învățat să calce prin bănci după
împrumuturi.
Trecu apoi pe la Banca Economia, unde procedă la fel, și,
pe la ora prînzului, se întoarse la Odobești.
— Am isprăvit, îi spuse el neveste-sii.
— Cum mai merg bălanii ? întrebă Aretia, care, într-atîția
ani de cînd era măritată, se molipsise și ea de slăbiciunea lui
bărbatu-său pentru cai.
— Ce rost mai are dacă merg bine ori rău ?! De aci încolo
pot să-i și vînd. Mi-am făcut nevoia cu ei.
— Vrei să spui că ți-ai făcut gustul ?
— Nu. Nevoia. Știu eu ce spum ! În viitor, cînd s-o mai
întîmpla un hop ca ăsta, îmi cumpăr un automobil.
Femeia, convinsă că bărbatul, oricît ar fi de zurliu,
trebuie totuși respectat, nu-și îngădui să-l contrazică; tăcu și se
îndreptă grăbită spre bucătărie. Nițel mai tîrziu, îi puse dinainte
o farfurie cu cîteva ciozvîrte de friptură bine rumenită la cuptor,
îi aduse și o sticlă de vin și, cu același mers de umbră, se
strecură afară; acum, după plecarea lui Tudorache, îi plăcea să
stea mai mult singură.
Bucur mîncă în silă, fără nici o poftă. Bău și cîteva pa-
hare de vin, tot așa în neștire; doar că se simți ceva mai
înviorat… Tot felul de gînduri se învălmășeau în mintea lui,
într-o frămîntare nepotolită… Banii îi va avea. Dacă nu chiar
atîția cîți a cerut, în orice caz pe-aproape… Partea cea mai grea
începea însă de aci încolo: cum să-l întîlnească pe Nae
Tudorancescu și să ajungă la o înțelegere cu el ? Din cîte aflase
la club și prin cafenele, reieșea că moștenitorul ăsta era un tip
cam trăznit, îndeosebi cînd avea parale… Oricum, trebuie să-i
prindă urma pe undeva… Mda, de îndată ce va încasa banii, se
va duce întins la Rîmnicu-Sărat… Acolo, se va dumiri cum stau
lucrurile, poate chiar va avea norocul să-l întîlnească…
Deși se trezise cînd nici nu se luminase de ziuă, bătuse
drumul pînă la Focșani dus și întors, trecuse pe la croitor,
cutreierase atîtea bănci, chinuindu-și mintea ca să inventeze

53
atîtea minciuni, totuși nu se putu hotărî să mai stea nițel locului,
să se odihnească. Încolțit de neastîmpăr, prins ca într-un vîrtej,
nu-și mai afla liniștea, nu mai simțea oboseala. După ce-și
schimbă hainele, se repezi la grajd, puse șaua pe Năluc, încalecă
și apucă în sus, spre dealul Beciului. Voia să cunoască
amănunțit via Suzana. I-o lăudaseră toți, o vizitase și el acum
cîțiva ani, dar poate că de-atunci…
Trecu Milcovul, urcă priponii și se trezi pe un platou
întins, ocupat numai de vii. O luă pe un drum lăturalnic, strîns,
dar bine întreținut; ceva mai încolo, coti la dreapta și ajunse.
Chiar în curte îl întîmpină administratorul, un omuleț
între două vîrste, plin de energie, cu fața ascuțită și privirile
viclene, care tocmai terminase de explicat unui dogar cam de ce
reparații aveau nevoie niște budănașe așezate la rînd, sub
perdeaua din fața crămii. Bucur descăleca și-i întinse mîna
prietenește.
— Cred că bănuiesti pentru ce-am venit ?
— Da, coane Iliaș, îmi închipui… Ca să vedeți via. Vreți
s-o cumpărați…
— Așa-i. Trebuie să știu pîn' la ce preț mă pot ridica.
— Vă puteți ridica oricît. Nu pierdeți nimic.
Condus de administrator, făcu o cercetare atentă pre-
tutindeni... Rămase buimăcit. Nici nu bănuia cîtă bogăție se afla
adunată aci. Îndeosebi edecurile, mai toate aduse din străinătate,
îi stîrniră admirația. Abia acum își dădu seama cît de prost erau
înzestrate viile lui... Și locuința stăpînilor! Un palat în toată
puterea cuvîntului, cum nici pe străzile principale din capitală
nu se vedeau prea multe !... Ce să mai vorbim de vie ! Parcă
fusese aranjată numai ca să ațîțe uimirea, nu ca să mai producă
și struguri ! Douăzeci și șase de hectare cu o expoziție
desăvîrșită, pe un teren neted ca în palmă, doar puțin înclinat în
spre răsărit. Nici că se putea o așezare mai bine aleasă !
Împărțită în parcele egale, geometrice, după varietăți... Și ce
varietăți ! Cele mai bune dintre cîte existau !... Spalieri de fier,
alei perfect orînduite... Și lucrată fără cusur, după toate regulile

54
meseriei. Se vedea limpede că fosta proprietară se pricepea cum
să-și gospodărească averea! Apoi, via avea atîta rod, încît putea
produce ușor cincisprezece vagoane de vin, care, vîndut la un
preț convenabil, acoperea cel puțin jumătate din costul proprie-
tății... Asta — halal afacere ! Mai ales dacă va izbuti s-o scoată
cu cincizeci pînă la șaizeci de mii de lei... Acum, pentru nimic
în lume n-ar fi renunțat: va face pe dracu-n patru, numai s-o
cumpere !
— În ce mă privește, sînt hotărît. Banii îi am gata
pregătiți. Dar trebuie să-mi dai și dumneata o mînă de ajutor...
Dacă mai vine cineva s-o vadă, spune-i că nu-i de vînzare, că
Nae Tudorancescu o ține pentru el ca să aibă unde se retrage la
bătrînețe.
— Mai e vorbă ? Să nu vă servesc eu pe dumneavoas-
tră ? ! Dar de-o cumpărați — și să v-ajute Dumnezeu să
izbîndiți ! — cred că n-o să mă dați afară... să rămîn pe
drumuri...
Ilie Bucur, care niciodată nu-și precupețea făgăduielile,
își lipi arătătorul de obraz, spunîndu-i fără șovăire :
— Se poate ? ! Un om așa de capabil ca dumneata ! Nu
numai că te țin în slujbă, dar îți măresc și leafa... Pe cuvîntul
meu de cinste !
— Acum aș vrea să vă întreb și eu ceva, că dumnea-
voastră trebuie că știți: îi adevărat că Ionel Brătianu ar fi
susținut că vom avea sigur război ? Și asta foarte curînd ?
Ba încă unul mult mai parșiv decît ăl din 913 cu bulgarii și cu
holera... în care-am fost și eu...
— Vorbe, dom'le ! Parcă politicienii ăștia mai au alte
griji ! Sperie biata lume, asta-i ! îl liniști Bucur, imperturbabil.
Pe urmă încalecă și porni îndărăt spre Odobești.
„La cin'zeci de mii de lei ar fi un chilipir. Dar și șaizeci
de mii face cu ochii închiși. Plătesc chiar și mai mult, numai s-o
iau. Mă urc pînă la optzeci de mii", își zise el cu semeția unuia
care nu se sperie de nimic. Se potoli însă repede, parcă peste
capul lui s-ar fi abătut o ploaie cu grindină. „Deocamdată, n-aș

55
putea pretinde că banii îmi rup buzunarele... cu cei cîțiva
lei pe care-i mai am...

VI
Ajunse în Slănic-Mcldova cam pe la miezul nopții.
Totuși, pe alei, se deslușeau pași, șoapte, rîsete... Așadar, nu
chiar toți vizitatorii erau bolnavi și se culcau devreme...
Trase la hotelul Racoviță, construit de curînd și lăudat
prin ziare ca fiind cel mai confortabil din țară.
— Îmi dai o cameră extra ! Chiar un apartament, dacă ai,
se adresă el portarului, cu atitudinea unui ambasador care,
oriunde și înainte de orice, are obligația să-și păstreze rangul.
Portarul îi zîmbi respectuos, cercetîndu-i însă bagajul cu
o pricepere de expert, dar cu privirea parcă distrată... Două
geamantane mari, de piele; o cutie de pălării, tot de piele; un sac
pentru încălțăminte, dintr-o pînză groasă, verzuie, de fabricație
scoțiană; pardesiu, haină de ploaie... Pe geamantane, etichete
viu colorate, multe, una lîngă alta, cu numele celor mai
renumite hoteluri de prin toate capitalele și stațiunile la modă
din Europa... Cum să nu respecți dorințele unui asemenea
călător ?
Camera ce i s-a repartizat, la etajul întîi, cu balcon și sală
de baie, avea însă o înfățișare searbădă, impersonală. Deși era
tîrziu și se simțea obosit, chemă totuși camerista și, cu ajutorul
ei, își aranja toate lucrurile meticulos, ordonat, încît să arate cît
mai prezentabile, cit mai impresionante. Căuta aventura.
Exploata aventura. Și, ca toți aventurierii stilați, știa ce rezultate
miraculoase poate produce aspectul unui interior cu lucruri
scumpe, alese cu rafinament și aranjate cu artă.
A doua zi, după un somn reconfortant, sări din pat
sprinten și întinerit ca un alt om. Fără să-și dea seama de unde-i
venea o astfel de senzație, i se păru că, înaintea lui, se întinde un

56
vast cîmp de luptă, în cuprinsul căruia aveau să se petreacă
evenimente răsunătoare… Făcu o baie călduță. Se bărbieri și se
îmbrăcă cu deosebită grijă. Sună. Ceru să-i aducă ziarele și să-i
servească o cafea cu lapte.
— Apă nu doriți ? se interesă camerista.
— Da, poate să fie și un pahar cu apă. Uneori, după
cafeaua cu lapte…
— Nu. Apă minerală, dacă doriți !
— A, nu, mulțumesc. Eu nu sînt bolnav.
Ieși pe balcon, călcînd rar, șovăitor, parcă i-ar fi încercat
trăinicia. Îi plăcea balconul; avea o balustradă de fier forjat și
era destul de spațios; încăpeau foarte bine cele două scaune și
masa ca de cafenea, toate trei din metal vopsit într-un verde-pal;
deasupra, o prelată în dungi, roșu cu alb, îl apăra de arșița
soarelui. Stațiunea, adunată jur împrejur la poalele munților care
străjuiau mica depresiune a Slănicului, parcă vibra toată în
lumina dimineții. Respiră cu nesaț aerul proaspăt, ozonat.
„Unde mi-ar putea fi mai bine ca aici ?" — părea să-și pună, tot
mai stăruitor, această întrebare.
Se așeză pe un scaun și începu să-și bea cafeaua. Din
cînd în cînd, privirile i se furișau pe delături, încercînd să
stabilească exact configurația localității… O clădire mai mare,
ieșind din comun, cu acoperișul în formă de cupolă, îi reținu
atenția: în față avea o terasă largă, pe care se înșiruiau două
rînduri de mese; nu se vedea încă nici un consumator…
„Probabil, Cazinoul", bănui dînsul… Totuși, un joc de cărți…
Unul singur, executat la cea mai înaltă măiestrie, cu o victimă
bine studiată… N-ar fi rău !… S-ar chema că nu stă degeaba…
Numai de s-ar ivi ocazia… Oricum, nu-i nici o grabă… Avea
timp destul și bani din belșug ca să trăiască tot sezonul ca un
milionar în vacanță…
Pe aleea din centrul stațiunii, un furnicar de lume, agitată,
pestriță, înghesuită… O cercetă din ce în ce mai curios… Și,
deodată, îl înfiora o dorință: în lumea asta, o femeie… dar una
mai de soi… Ar fi plăcut ! Jocul dragostei e mult mai pasionant

57
decît orice joc de noroc… Trebuie c-au venit aici destule soții
fără bărbat, gata să-și descarce simțurile, discret, cu un amant
întîmplător… un tip care stă la hotel Racoviță și trăiește pe
picior mare… „Mai tip ca mine !" se împăuna el, zîmbind cu
autoironie.
Desfăcu un ziar din cele cîteva care se aflau lîngă
serviciul de cafea. Îl citi. Îl lăsă. Voi să ia altul. Dar, între timp,
descoperi două sclipiri scrutătoare, care păreau să-l fi urmărit de
mult, din balconul alăturat. Privirile unei femei !… Scapără din
ochi cîteva luciri incandescente, nu mai mult decît durata unui
fulger, după aceea citi ziarul, absorbit, parcă înstrăinat definitiv
de realitatea înconjurătoare; totul trebuia perfect calculat, căci
aventura, pentru el, era o profesiune. Tîrziu, cînd luă un alt ziar,
mai aruncă o privire în balconul vecin. Doamna nu se clintise
din loc și-l urmărea cu aceeași încordare.
Din nou se cufundă în lectură…
Pe la ora unu se ridică și plecă. Doamna însă rămase.
Părăsi hotelul, socotind că tot la restaurantul Cazinoului
ar putea lua un prînz cumsecade. Mergea repede, fără să ia
seama la nici unul din chipurile și aspectele întîlnite în cale. În
clipele acelea, nu-l preocupa decît mîncarea… Niște păstrăvi
afumați de-ar găsi…
Restaurantul era ticsit. Se așeză la o masă de lîngă perete,
pe terasa dinspre Izvoare, unde nu bătea soarele. Cercetă lista,
dar păstrăvii nu-i văzu trecuți nicăieri. Chelnerul, care simțise
cu cine avea de-a face, îi șopti însă că, „pentru anumite
persoane, nu lipsește nimic".
Mîncă păstrăvii, sorbi un pahar de vin. Mulțumit și nițel
distrat, întoarse privirile spre dreapta… La o altă masă, ceva
mai încolo, doamna din balcon ! Tot singură, ca și el… Ar fi
vrut să mănînce liniștit, cu aceeași ținută gravă, nepăsătoare.
Dar nu mai izbutea decît în parte. Înțelese că femeia aceasta
voia neapărat să-l cunoască. O privi din nou, cîntărind-o
minuțios, ca pe-o marfă… Cucoană de neam mare ! Se vedea
clar după felul cum se îmbrăca, după valoarea bijuteriilor, după

58
eleganța fiecărui gest… Boieroaică de viță veche și, pe
deasupra, cu parale… Dacă locuiește la hotelul Racoviță și ia
masa la Cazinou… și nu una dintr-alea care țin cu orice preț să
trezească atenția tuturor, așa, ca dînsul… E adevărat că nu părea
chiar tînără, dar nici trecută nu arăta… O frumusețe coaptă, ca
un fruct ajuns la maturitate… Nasul parcă-l avea puțin cam lung
și fruntea prea înaltă… Luată în ansamblu, se înfățișa totuși
bine… Oricum, ar fi o cucerire… Terminară masa și chemară la
plată cam în același timp. Doamna coborî treptele terasei, pe
aleea principală. Blîndu o urmă la cîțiva pași. Se îndreptară spre
hotel. Ea își încetini mersul… pînă cînd ajunseră unul lîngă
altul, umăr la umăr.
— Dacă nu mă înșel, avem același drum… începu el,
firesc, familiar, ca și cum dorea numai o convorbire oarecare,
absolut nevinovată, ca să mai risipească ceva din plictiseala
existenței.
— Da, mi se pare că la hotel ocupăm două camere
învecinate…, îi răspunse dînsa, cu un zîmbet încurajator.
— Exact. Și cum am impresia că și dumneavoastră sînteți
singură ca și mine, cred c-am putea să ne ținem o companie
agreabilă…
— Mi-a plăcut întotdeauna să-mi aleg prietenii și, cînd
stai să-i alegi mult, descoperi atît de puțini ! Totuși,
întîmplarea…
— Vai, doamnă, nu-mi pot permite să sper c-aș putea
deveni vreodată prietenul dumneavoastră ! Ar fi pentru mine o
prea mare onoare.
— A, nu, de ce ? Dumneavoastră păreți să fiți dintre
puținii cu care presimt că m-aș putea împrieteni. Aveți o
distincție rar întîlnită…
— Care, totuși, nu o egalează pe a dumneavoastră !…
Doamnă, îmi permiteți să mă prezint… Theodor Blîndu…
— Marchiza Yvonne de Bellois…
Îi sărută mîna cu o galanterie de adevărat om de lume,
deși, în sinea lui, se furișă o decepție… Marchiză din stațiunile

59
de vilegiatură!… Îi părea nespus de rău că nu se dăduse și el
drept un prinț, ori măcar un duce oarecare. Pentru ce să fie mai
prejos ca dînsa, cînd îl costa tot atît?… Și, deodată,
familiaritatea lui sări peste toate barierele, devenind aproape
vulgară. Nimic nu-l mai stînjenea. Nici măcar nu mai căuta s-o
cîștige printr-o ținută curtenitoare, distinsă, rezervată. Numai că
vorbele și gesturile lui, lipsite acum de orice constrîngere, o
făcură pe noua lui cunoștință să se regăsească treptat într-o at-
mosferă de plăcută intimitate, ca lîngă un prieten din copilărie.
Încă de la primele cuvinte schimbate între ei, Blîndu
observă că doamna avea un accent străin, foarte pronunțat — un
accent franțuzesc… „O fi stat și ea în Franța, poate ceva mai
mult decît mine. Asta-i !" — gîndi el, amuzat. Refuza să creadă
că merge alături și discută cu o marchiză autentică. Nu se trăda
însă. Dacă fiecare căuta aventura, era mai nimerit s-o caute
împreună — tovarăși, pereche…
— După cum remarc, am deosebita fericire să mă întrețin
cu o franțuzoaică veritabilă ?
— Da, o franțuzoaică rătăcită prin România, îndrăgostită
însă de țara aceasta și stabilită aici pentru totdeauna.
— Atunci ați fi excepțional de amabilă, dac-ați primi să
continuăm conversația în franțuzește. Mi-e tare dor s-aud limba
lui Molière vorbită corect, așa cum toată viața m-am străduit s-o
învăț, fără să reușesc decît în parte.
Conversară în franțuzește:
— Ați fost, desigur, în Franța ?
— Da, am studiat acolo cinci ani… Admirabilă țară !
— Ați studiat, probabil, la Paris, așa cum fac mai toți
românii cu stare ?
De astă dată Blîndu vorbi cu un firesc și mai desăvîrșit,
poate pentru că răspunsul acesta îl punea într-o lumină mai
favorabilă:
— Da, evident. Studiile mi le-am făcut la Paris, dar am
călătorit foarte mult prin toată Franța.
— Ce-ați studiat ? îl iscodi marchiza, surîzînd grațios.

60
— Dreptul. Sînt doctor în drept de la Paris.
— Ocupați, probabil, vreun post important ?… Cu ase-
menea studii strălucite !…
„Prea sînt curioase marchizele astea ! Vor să afle totul
dintr-o dată !…"
— A, nu. Temperamentul meu nu-mi îngăduie să mă știu
legat de un anumit loc, de-o anumită funcțiune. Am o structură
sufletească puțin cam originală. Prefer independența. Părinții
mi-au lăsat o avere mulțumitoare, așa că-mi pot permite să
trăiesc liber, unde vreau și cum îmi place.
— Desigur, rămîneți în localitate pînă terminați cura ?
— Nu, rămîn doar pînă voi începe să mă plictisesc. Nu
urmez nici o cură. Mă simțeam puțin obosit și-am venit aici să
mă odihnesc. În stațiunile acestea, pe care le frecventează
numai cei suferinzi, găsești întotdeauna mai multă liniște decît
la Sinaia, spre exemplu, unde tineretul, care dă buzna
pretutindeni, menține o agitație permanentă și foarte
supărătoare. Ori eu vreau să fiu liniștit.
— Arătați totuși minunat. Nu păreți de loc obosit. „Nici
n-aveam cum !", era cît pe-aci să mărturisească el.
— Fizicește, poate nu. Lăuntric, mă simt însă… cam
tulburat… și o privi drept în lumina ochilor, fix, cu o stăruință
pătimașă, voind parcă să-i destăinuie că această tulburare abia
începuse și se datora numai ei.
Nările marchizei, subțiri și trandafirii, fremătară ușor, iar
buzele i se rotunjiră voluptos, gata parcă să-i dăruiască o
sărutare. Declarația lui atît de sugestivă și atît de sobră o
întinerise vizibil.
— Regret foarte mult că, în ce mă privește, cura mea e pe
sfîrșite și, deci, trebuie să plec ! În tovărășia dumneavoastră,
cred că m-aș fi simțit într-o dispoziție excelentă…
— Și eu regret că n-am avut mai mult noroc ! Sînteți
singura persoană într-adevăr remarcabilă din tot Slănicul !…
Acesta nu-i un compliment, ci o constatare.
Marchiza plecă nițel fruntea, luînd imediat o poză de o

61
candidă modestie. Blîndu, prinzînd curaj, lansă prin surprindere
mult încercata lui tiradă cu efect decisiv:
— Fără simpatica dumneavoastră prezență, sînt convins
că voi fi obligat să rătăcesc singur, trist și străin de tot ce mă
înconjură, fiindcă, pentru nimic în lume, n-aș putea să mă
împrietenesc cu vreuna din ființele acestea mărginite, vulgare,
întîlnite la tot pasul. Mizeria oamenilor de jos și vulgaritatea
celor bogați au fost pentru mine, întotdeauna, două visuri urîte,
care mă sperie, mă condamnă la o dureroasă izolare. Cînd ai
cunoscut sublimul, nu mai poți tolera mediocritatea. Și doar n-
am în mine nici o picătură de sînge albastru !
„Că dac-aș avea, continuă el în gînd, ți-aș arăta cu
noblețe ! Ai cădea în genunchi cît ești tu de marchiză !"
Franțuzeasca impecabilă și manierele perfecte ale
doamnei de Bellois îl îndemnară să-și revizuiască întru cîtva
primele impresii… Cu siguranță că-i bogată… are chiar și
oarecare cultură… dar marchiză?!… asta-i prea de tot !…
Oricum, tovărășia ei nu putea să-i dăuneze. Din contra, îi
împrumuta un spor de prestigiu. Ceea ce observă de îndată, cînd
sosiră la hotel. Văzîndu-l însoțit de această unică aristocrată
existentă în stațiune, portarul îi înmînă cheia și-l salută cu o
plecăciune așa de ceremonioasă, încît îl puse pe gînduri… „Dar
dacă e într-adevăr marchiză ? Portarii ăștia știu ei ce știu !"
Pe culoarul etajului, se despărțiră cu tot protocolul
cuvenit și intrară în camerele lor.
În sfîrșit, răsuflă ușurat. Era singur ! Zvîrli cît colo masca
distincției și începu să fredoneze o melodie foarte vulgară, dar
veselă, auzită la varieteu. Apoi își puse pijamaua și se culcă.
Dormi dus cîteva ceasuri bune.
Cînd își făcu din nou apariția, marchiza părea că-l aș-
teaptă încă de mult pe balconul alăturat, instalată comod într-un
fotoliu de răchită, capitonat cu cîteva perne. Ținea o carte în
mînă și era altfel îmbrăcată — cu o fustă bleu-marin, plisată, și
un pulover cenușiu. O salută după toate canoanele etichetei,
înclinîndu-se aproape în unghi drept, și-i zîmbi cu o rezervă de

62
cel mai bun-gust. Ca un actor de talent, care, după ce în culise a
fost un om obișnuit, apare pe scenă într-un rol de prinț consort.
Schimbară cîteva cuvinte banale despre vreme, care se menținea
călduroasă fără să fie înăbușitoare. Apoi, după ce sună și ceru
să-i aducă o cafea turcească, reluă conversația, fiind de părere
să încerce împreună o plimbare pînă la Cascadă. Marchiza păru
că nici nu visa o propunere mai fericită.
Pe drum, deseori, îi prindea brațul, politicos, abia
atingîndu-l, ca s-o conducă prin îmbulzeala trecătorilor. Ad-
mirară șerpuirea capricioasă a Slănicului, care sălta zgomotos,
parcă certîndu-se cu pietrele care-i stăteau în cale. Priviră brazii
falnici, cățărați pe stînci… bolta albastră care parcă sta proptită
pe vîrfurile munților… Numai pe oameni se fereau să-i
privească. Făpturi șterse, neînsemnate, care nu meritau nici o
atenție !…
Se întunecase de-a binelea cînd intrară în restaurantul
Cazinoului ca să cineze. Aci, se convinseră foarte repede că
tovărășia lor era cea mai armonioasă cu putință. Discutară
despre vinuri, despre mîncăruri, despre distracțiile rafinate pe
care le puteau savura persoanele cu adevărat nobile; dădeau
amănunte, citau nume de bucătari celebri, de localuri cu
reputație mondială. În această privință, erau amîndoi de o
competență indiscutabilă, clasîndu-se cu succes în fruntea celei
mai autentice aristocrații.
Reveniră la hotel, se așezară pe două fotolii confortabile
din hol, comandară cîte-o cafea și continuară să converseze. Pe
aproape de miezul nopții, se retraseră în camerele lor, salutîndu-
se cu aceeași politețe de salon parizian.
În dimineața următoare, Blîndu o însoți pînă la Izvoare,
unde marchiza își sorbi, înghițitură cu înghițitură, paharul de
apă minerală prescris de medici. Urmară alte cîteva ore de
conversație fără nerv, formală, găunoasă; ar fi dorit să-i spună
cîteva anecdote nostime, picante, dar se temea să nu strice tot
efectul produs de „nobila" și atît de obositoarea maimuțăreală
de pînă aoum.

63
Prînziră tot împreună. Cu acest prilej, găsi nimerit să
constate că nici confortul de la hotel, nici mîncarea de la
Cazinou, nici ambianța atît de banală a stațiunii nu erau la
înălțimea preferințelor sale.
— Ce m-aș fi făcut, dacă nu vă întîlneam pe dum-
neavoastră ?! izbucni el în chip de concluzie, arătîndu-i atîta
recunoștință, de parcă l-ar fi salvat de la moarte.
— Probabil, ai fi plecat.
— Sigur ! M-aș fi refugiat tot la Sinaia… Ce mizerie că
războiul ăsta, care-a incendiat tot apusul Europei și amenință să
se întindă mereu, ne împiedică să plecăm in străinătate ! Acolo,
e cu totul altă atmosferă !
— Pînă acum, am fost în fiecare vară cînd la Karlsbad,
cînd la Vichy, cînd la Baden-Baden. E altfel, fără îndoială, dar
nu extraordinar. Au năvălit și acolo toți aventurierii, toți
parveniții, îndeosebi burghezimea aceea dezgustătoare,
impertinentă, care-ți provoacă silă. Cred c-ar trebui să nu se mai
permită oricui intrarea în stațiunile acestea, odinioară așa de
selecte. Apoi, nici călătoria cu trenul, chiar în wagon-lit, nu mi
se pare ușoară.
— Pentru persoanele prea șlefuite, viața devine din ce în
ce mai penibilă ! se pronunță el, cu melancolie.
După-amiază, cam după ora cinci, se întîlniră din nou.
Blîndu ar fi preferat să se așeze undeva, într-un colț din sala de
joc a Cazinoului, măcar la un tabinet sau o partidă de table, cu
un partener fără pretenții, ca să poată vorbi în voie, fără etichetă
și fără blazon. Dar trebui s-o conducă pe marchiză la o plimbare
prin parc. Era vădit că femeia aceasta se agăța de el cu tot mai
multă îndrăzneală. Devenea din ce în ce mai sentimentală, mai
tandră, mai impresionabilă. Întocmai ca o fetișcană cu sufletul
răscolit de lectura unui roman pasional.
— Mîine e ultima mea zi de cură. Îmi pare așa de rău!
Acum, cînd ne-am cunoscut, îmi vine foarte greu să plec !
— Să pleci ?! Dar atunci nici eu nu mai pot rămîne. Fără
dumneavoastră ?! M-aș plictisi îngrozitor !

64
— Ți-ar plăcea să mai petrecem un timp împreună ?
— Dacă mi-ar plăcea ?! Aș fi în culmea fericirii !
— Atunci îți propun să fii invitatul meu pentru o
săptămînă ori două, la pavilionul de vînătoare, pe care-l am aci
aproape, lîngă satul Cașin. Vom avea acolo mai puțin confort
decît la hotelul Racoviță. Totuși, poți fi sigur că nu vei locui
chiar într-o simplă casă de țară. În plus, ți se va oferi o masă
delicioasă, numai păstrăvi și vînat. Vei avea apoi o liniște
perfectă, care pentru oboseala de care spuneai că suferi va fi ca
un balsam.
Se plimbau pe o alee lăturalnică, pustie, care ducea afară
din stațiune, spre Keșkeș. Blîndu ascultă invitația, fără să dea
vreun semn de surpriză. Acum începea s-o înțeleagă; știa
limpede ce urmărește, dar nu presimțea unde se va opri. Totuși,
cum nu avea nimic de pierdut și cum marchiza, ca femeie, îl
ademenea, se oferi s-o însoțească și la Cașin.
— Vei putea face și vînătoare, dacă oboseala nu te sperie.
— Da, voi vedea. Posibil să fac. Vînătoarea a fost pentru
mine, cîndva, o adevărată pasiune…
Cuprinsă de exuberanță, doamna de Bellois se prinse cu
îndrăzneală de brațul lui, tresărind înfiorată.
— Ce bine că nu ne vom despărți ! Ce bine că vom putea
prelungi încă o săptămînă sau chiar mai mult prietenia noastră !
Blîndu nu se arătă însă tot așa de fericit. Părea chiar
încurcat. Exuberanța ei neașteptată îl depășea. „Dar poate că
așa-i între nobili !" își spuse dînsul, lipindu-și brațul de trup și
strîngînd ca într-un clește degetele nervoase cu care marchiza se
agăța de el.
Trecu după-amiaza. Veni seara.
Cinară iarăși la Cazinou și iarăși se întoarseră la hotel.
Se despărțiră tot pe culoar, ca de obicei.
Odată singur în camera lui, își îmbrăcă pijamaua, își
aranja cu grijă hainele în șifonier. Împrejurul său. ordinea era
desăvîrșită. O femeie, dac-ar fi locuit acolo, tot n-ar fi aranjat
această încăpere cu mai mult gust și meticulozitate. Parc-ar fi

65
așteptat musafiri în orice clipă.
Ca în toate împrejurările de acest fel, își schițase încă de
pe acum un plan de acțiune. În primul rînd, nu trebuia să
bruscheze lucrurile. Între nobili, totul decurge după etichetă.
Chiar și dragostea. Va trece, negreșit, un răstimp destul de lung
pînă va obține o îmbrățișare. Treptat, se va arăta tot mai
îndrăgostit, ba chiar subjugat de o pasiune zguduitoare. Pentru
ce s-ar zgîrci, dăruindu-i numai un sentiment de duzină, cînd tot
așa de ușor putea s-o înalțe într-al nouălea cer, luată pe sus de o
mare pasiune ?… Cine știe ce putea ieși din această legătură !
Marchiza, chiar dacă nu era marchiză decît la băi, în orice caz
poseda o avere imensă. Așadar, un filon de aur, din care, cu o
pricepută exploatare, ar putea scoate un profit bunișor. Va
vedea el cum… Un joc de cărți, la care, cu nițică dibăcie… ori
un împrumut „pînă îi vor sosi banii de la bancă"… Iar pentru
destindere, vreo slujnică mai drăguță de la pavilionul acela de
vînătoare…
Aprinse o țigară și începu să se plimbe prin cameră,
gînditor. Din cînd în cînd, arunca o privire plictisită pe
fereastră, dar nu întîlnea decît beznă. În hotel, liniștea era
deplină.
Deodată ușa se deschise cu repeziciune și marchiza,
îmbrăcată într-un capot străveziu din mătase galbenă, se năpusti
asupra lui și i se crampona de umeri.
— Stinge țigara ! îi porunci dînsa.
Resemnat, se trase pînă aproape de masă și strivi țigara în
scrumieră.
— Nu-mi era somn… și mă simțeam așa de singură !…
Apoi, cu o cruzime de fiară, îl îmbrățișa strîns și-l mușcă
de piept, adînc, pătimaș, peste pijama.
— Ah ! izbucni el.
Nu-i era teamă c-o să-l mănînce. Chiar îi plăcea. Dar,
înăuntrul lui, se ivi o dezamăgire… „Nu-i marchiză ! E tot una
de-a noastră !… Să-și bată joc în halul ăsta de etichetă ! Mai
ales cînd e vorba de dragoste ! Ori, poate, pînă și marchizele

66
autentice au uneori asemenea apucături sălbatice, ca și femeile
din popor ?!…"

VI
Cînd Ilie Bucur a plecat să cumpere via Suzana, tot tîrgul
a știut. A pornit la gară cu echipajul cumpărat la Galați. A luat
cu dînsul un geamantan mare de piele, încărcat cu haine și
rufărie. Iar pe braț, și-a atîrnat o pelerină nouă, de ploaie.
Dădu unui hamal să-i scoată un bilet de clasa I, în timp ce
el rămase pe peron, de vorbă cu șeful stației.
Cînd se urcă în tren, strîmbă însă din nas. Singur în tot
vagonul ! Și lui tare-i mai plăcea societatea ! Ar fi fost nespus
de fericit să călătorească în compania unui general sau a unui
profesor universitar, ori măcar a unui ziarist. Ar fi început o
convorbire interesantă, și așa, discutînd ba de una, ba de alta, ar
fi pus bazele unei prietenii cu care s-ar fi lăudat toată viața. N-
avea însă noroc. Singur ! În schimb, putea să se întindă pe
canapea și să doarmă. Dar, pînă la Focșani, unde trebuia să
schimbe trenul, cînd să te întinzi, cînd să dormi, cînd să te
scoli ?…
La Focșani, se urcă în expresul de 12,45, falnic, încîntat,
parc-ar fi pornit să înconjure pămîntul. Își depuse bagajul într-
un compartiment oarecare și se duse la vagonul-restaurant.
Comandă un lichior, și încă unul. Doar nu era să bea tot vin, ca
la cîrciumile din Odobești ! Nu ședea frumos unui călător de
clasa I !
Descinse la Rîmnicul-Sărat și urcă într-o birjă, poruncind
să-l ducă la cel mai bun hotel.
Deși ceruse insistent să i se dea camera cea mai luxoasă,
cînd păși într-însa și văzu cît de mohorîtă era, cu pereții afumați
și cu mobila prăpădită, scutură din umeri și încruntă din
sprîncene.
— Asta-i camera voastră cea mai bună ?!
— Da, domnule, îl încredința portarul, care o făcea și pe

67
băiatul de serviciu, cărînd bagajele și executînd comisioanele.
— Atunci, ăsta-i cel mai prost hotel din oraș !
— Nu, domnule. Cel mai bun ! Prima ! Dar la Rîmnicu-
Sărat vreți să fie ca la București ?!
Ca să nu mai piardă vremea, se mulțumi cu acest răspuns.
Se spălă pe mîini, pe față. După aceea coborî și intră în cel mai
arătos restaurant de pe strada principală. Deocamdată nu întîlni
nici un cunoscut, deși avea destui și în acest oraș. De la
restaurant se întoarse la hotel și se culcă. Venise el să cumpere
via Suzana, dar, pînă una-alta, trebuia să tragă și un chef
zdravăn, ca să simtă c-a scăpat din blestematul ăla de Odobești,
unde, la fiecare colț de uliță, îl întîmpina un creditor. Era, deci,
foarte necesar să se odihnească ziua, fiindcă noaptea cine știe
dacă mai putea dormi!…
Spre seară, se îmbrăcă cu cele mai elegante haine și se
duse la club. Localul acesta îl cunoștea mai de mult, de acum
patru ani, cînd fusese la Rîmnicu-Sărat ca martor într-un proces.
Aci găsi imediat prietenii de care părea să ducă lipsă. Jucători
de cărți tot unul și unul, pe care-i mai întîlnise deseori fie la
Odobești, fie la Focșani.
Pesemne, cînd nu mai aveau pe cine jumuli în orașul lor
porneau prin localitățile apropiate, în turneu.
Jucară un pocher la cincizeci de bani deschiderea. Măriră
miza pînă la cinci lei. Bucur cîștigă în serie. Pierdu apoi. Iar
cîștigă. Totuși, jocul nu-l pasiona.
La un moment dat, unul dintre parteneri îi spuse cu
admirație:
— Ei, în noaptea asta, ai cu ce trînti o petrecere faină la
Localul familiar al lui Stelică Boculescu ! Ai cîștigat ceva
bistari !
Cînd auzi de petrecere, i se păru că jocul devenise de-a
dreptul chinuitor.
— Ziceți că se petrece bine la localul ăla ? se interesă
dînsul în timp ce împărțea cărțile.
— Strașnic ! Șampanie, muzică, femei ! Tot ce poftești!

68
Îl informă tovarășul din dreapta.
— Femei, mai ales, cum n-ai văzut nicăieri ! Tot d-alea
cu chiloți de mătase ! Artiste ! preciza partenerul din față.
— Atunci mergem acolo. Începem tururile… De la voi
am cîștigat banii, cu voi vreau să-i cheltuiesc: sînteți invitații
mei.
Dar la aceste cîteva jocuri din urmă avu un ghinion
nemaipomenit. Cu un careu de popi, pierdu suma cea mai mare;
îl bătu avocatul Slătineanu, care zvîrli pe masă un careu de ași.
Voi să tragă o cacialma, dar altul i-o plăti. Încercă a doua
cacialma, tot fără succes. Pînă la sfîrșit, pierdu patru sutari.
Totuși, fu mulțumit că jocul s-a terminat și că acum se putea
duce să petreacă. Dar, cînd să se îndrepte spre Localul familiar,
cei doi care cîștigaseră pretextară că mai întîi trebuie să treacă
pe acasă, că au nevastă și copii, asigurîndu-l că vor veni ceva
mai tîrziu, după ce-și vor îndeplini obligațiile familiale. Acceptă
invitația numai cel care pierduse; nu mult, doar cincizeci de lei,
dar părea că această pagubă îl nenorocise pentru totdeauna.
Nici Bucur nu arăta prea liniștit; regreta că nu se ridicase
de la joc puțin mai înainte, cînd era în cîștig… Dacă, bunăoară,
nu reușea să cumpere via pentru că-i lipseau tocmai acești bani
irosiți la pocher ?!… „Nu-i nimic ! se încuraja dînsul. Să închei
eu afacerea și să-mi lipsească numai patru-cinci sute de lei ! Îi
găsesc eu și pe ăștia. Am găsit șaizeci de mii și n-o să mai
găsesc cinci sute ? !" Cînd intră în Localul familiar, uită însă de
toate necazurile.
— Aici, da, halal ! se entuziasma el. Bravo Rîmnicului!
A luat-o înaintea tuturor orașelor din provincie ! Se cunoaște că
sînteți mai aproape de București. Hoteluri cumsecade încă n-
aveți, dar localul ăsta îmi place !
Alese cea mai bună masă, nu prea departe de orchestră și
sub un bec discret, învelit într-un abajur de sticlă roz. Era încă
devreme. Și cu toate că localul își zicea „familiar", totuși
clienții obișnuiau să vină tîrziu, cam pe la miezul nopții, o dată
cu începerea „programului", și numai după ce mîncaseră pe

69
săturate acasă la ei ori la un restaurant mai modest.
La cele două mese de lîngă casă, vreo opt „artiste"
stăteau de vorbă, îmbrăcate în niște costume țipătoare și așa de
economicos croite, cu decolteuri și scurtimi atît de exagerate,
încît te întrebai ce rost mai avea să le poarte. În fund, într-un
colț obscur, doi tinerei, cu o altă „artistă" între dînșii, fumau și
discutau în șoaptă. Întregul personal din întreprindere, foarte
numeros și variat, părea înctremenit într-o intensă așteptare.
I se prezentă un soi de catalog cu niște scoarțe groase, de
piele vișinie, avînd deasupra numele localului și al patronului
imprimate cu litere mari, de aur. Înăuntru, felurile mîncărurilor
și băuturilor erau scrise atît în romînește, cît și în franțuzește.
Dar Bucur, care nu se lăsa prostit de asemenea marafeturi,
deschise catalogul cu mișcări distrate și se uită la chelner cu o
căutătură severă, dominatoare :
— Nu ne lua pe noi cu de-alde-astea ! Mie să-mi spui
drept ce ai mai bun astă seară ! Dar bun cu adevărat. Nu resturi
de-acum o săptămînă !
— Se poate ? ! La noi e consum mare. Nu rămîne nimic
pe a doua zi... Pentru entrée, să vă aduc cîteva sardele
portugheze și niște șuncă de Praga. Apoi vă servesc un pui la
frigare cu mujdei de usturoi și o salată de roșii...
— Bine, adu ce-ai zis. Pe urmă vom vedea... Și vin ! Cel
mai bun pe care-l aveți ! Că eu sînt podgorean de la Odobești și
mă pricep !
— Cu sifon sau fără ?
— Fără. Că-l botezați voi destul. Ce să-l mai botez și eu?
Pînă să li se aducă cele comandate, Bucur schimbă cîteva
cuvinte cu invitatul și tovarășul său de masă — un tip slăbănog,
gălbejit, cu ochii încercănați, care încă mai jelea banii pierduți
la cărți.
Dar conversația se urnea greu. Neconsolatul păgubaș nu
se arăta prea vorbăreț. În schimb, amîndoi se distrau privind; nu
scăpau din vedere nici unul din gesturile „fetelor", care păreau
din ce în ce mai agitate: își controlau frumusețea în oglindă, se

70
pudrau, își rujau buzele, își creionau sprîncenele, își aranjau
părul; parcă în preajma lor s-ar fi pregătit o mare bătălie care
trebuia să le găsească perfect înarmate.
— Îmi place localul ! Se cunoaște că Rîmnicul e un oraș
de moșieri bogați, care știu să petreacă. Fiindcă și localurile
astea nu se nasc oriunde. Au nevoie de clientelă cu parale
multe.
— Mda, parale multe... mormăi tovarășul de masă,
pufăind cu înverșunare dintr-o țigară ieftină de om fără noroc.
Convorbirea fu întreruptă inoportun de apariția altui
chelner, acesta în frac și cu niște favoriți ca de prim-ministru
din vremea lui Cuza-vodă.
— Domnișoara Sonia, prima baletistă, și cu domni-
șoara Lia, prima cîntăreață, doresc să vă cunoască ! anunță el ca
un maestru de ceremonii dintr-un castel seniorial.
— N-avem nimic împotrivă.
— Atunci, le pot transmite invitația dumneavoastră ?
— Sigur, încuviință Bucur cam mirat de repeziciunea cu
care se făceau cunoștințele în astfel de localuri simandicoase.
Chelnerul se înclină cu aceeași demnitate protocolară și
se retrase întocmai ca un sol ducînd cu sine un mesaj prețios,
care va schimba mersul istoriei.
Domnișoarele se prezentară numaidecît, cu un zîmbet
promițător și cu niște mlădieri din șolduri așa de grațioase, încît
meritau din plin titlul de „artiste". Dar atît zîmbetul, cît și
mlădierile erau adresate numai lui Bucur; pe tovarășul său nu-l
luau în seamă. După ele, veni celălalt chelner, primul, și mai
aduse două tacîmuri.
Drăguțe fete, nimic de zis ! Aveau carnea așa de albă, așa
de lustruită, mai ceva ca sideful ! Și păreau destul de serioase.
Doar felul cum erau îmbrăcate punea o trăsătură de picanterie în
înfățișarea lor. Totuși, nu se simțeau de loc jenate. Poate unde,
în local, era așa de cald. Și nici prea gureșe nu se dovedeau. Dar
asta numai pentru că erau din ce în ce mai ocupate cu mîncarea.
Gustau din toate și mereu doreau altceva. În cîteva clipe, fiecare

71
dădu gata cîte un pui la frigare doar ciugulind de ici, de colo,
cîte un firișor de carne. Mai cerură apoi cîte o porție de piept de
curcan cu castraveciori murați. După aceea, mîncară cașcaval,
șvaițer, brînză de Olanda; fructe — portocale și banane.
Porunceau chelnerului cu o siguranță de regine. Nu interesa cine
plătește. Comandau fără nici o stinghereală, ca și cînd ar fi plătit
ele. Și beau, nu glumă ! Mai întîi vin înfundat, apoi șampanie.
Fără să se îmbete. Se luară chiar la întrecere cu bărbații. Nu-i
depășiră, dar nici în urmă nu rămaseră. După cafele, comandară
lichior. Cointreau ! Numai Cointreau ! De astă dată, bărbații se
dădură învinși. Fetele parcă înghi-țeau apă, nu alcool de
șaptezeci de grade ! Din care cauză, Bucur avu chiar o bănuială:
dar dacă ele beau într-adevăr apă și nu lichior ? Altfel cum să
reziste ? Nu rezista el, care avea atîta antrenament, dar
dînsele ?! Păhăruțele cu lichior le aducea chelnerul gata
umplute. Așa că nu era exclus ca lor să le fi turnat apă de la ciș-
mea, iar pentru ei… Nu mai avu vreme să verifice această
presupunere deoarece domnișoarele se retraseră grăbite, urmînd
să se pregătească pentru „program".
Între timp, localul fusese ocupat pînă la ultimul scaun.
Numai de bărbați. Dar parcă nimeni nu aștepta nimic; fiecare își
vedea liniștit de mîncarea și băutura lui. Totuși orchestra
execută cîteva acorduri dintr-un marș sforăitor, cortina se ridică
și „programul" începu.
Domnișoara Sonia, prima baletistă, prezentă o
„căzăcească" redusă doar la cîteva mișcări, și acelea cam molîi,
pare-se din pricină că prea se lăcomise cu mîncarea și băutura,
încărcîndu-și stomacul și nesocotind astfel cel dintîi consemn al
artei coregrafice. Totuși Bucur și cu prietenul său o aplaudară
foarte călduros. Numai ei.
Domnișoara Lia cîntă o romanță franțuzească. Nici
Bucur, nici prietenul său nu puteau să-și dea seama dacă
franțuzeasca domnișoarei era corectă. Auziră însă pe un tip tînăr
și, probabil, cu carte mai multă, strigînd batjocoritor de la o
masă din fund: „Asta-i franțuzească din Gropile lui Ouatu !"

72
Ceea ce-l făcu pe odobeștean să clatine din cap cu nedumerire.
O aplaudă însă și pe Lia tot așa de călduros, secondat,
bineînțeles, de tovarășul său de chef. Tot numai ei. Ceilalți
păreau foarte avari cu aplauzele, cînd nu se produceau
prietenele lor. Nu mai dură mult și programul se termină.
Avusese mai multe numere, căci apăruseră și celelalte „artiste",
dar ei nu le-au urmărit.
Sonia și Lia reveniră altfel îmbrăcate, încă și mai golașe
ca înainte, cu tot fardul împrospătat, ba chiar cu zîmbetul
reînnoit, mult mai plin de frăgezime și ademeniri. Artiste de o
exemplară modestie, nu făceau nici un caz de succesul lor de pe
scenă. Luau seama numai la ce se afla pe masă. Căci iar le
apucase foamea. Nu se mai lăcomiră însă. Persoane delicate, se
mulțumiră doar cu niște piept de curcan și ceva fructe exotice.
„Mulți curcani trebuie că mai mănîncă fetele astea !" se
gîndi Bucur, uluit.
Mai comandă o serie de cafele și încă o sticlă de șam-
panie. După aceea începură dansul. Bucur o invită mai întîi pe
Sonia, apoi pe Lia. Tovarășul său — căruia nici acum nu-i știa
numele — picotea nepăsător, absent; era obosit ori, mai sigur,
se îmbătase; nici măcar nu mai asculta la spusele celorlalți. Spre
ziuă, după ce se goli și ultima sticlă de șampanie, mormăi între
două sughițuri:
— Eu… mă duc… Destul… îmi ajunge… Am prăpădit…
cin'zeci de lei… la pocher… da' am petrecut !… Face mai
mult… ca două sute… de lei…
Și, foarte mîndru că se chivernisise așa de bine, începu să
rîdă prostește, opintindu-se din răsputeri ca să-și adune
picioarele sub el.
— Stai că te însoțesc… Mîine am treabă…
— Mîine e azi, adăugă Sonia, abia stăpînindu-și un
căscat.
— Plata ! ceru Bucur, fiindcă înțelegea că această deo-
sebită onoare i se cuvenea numai lui.
Achită patru sute șaptezeci și opt de lei consumația, plus

73
o sută bacșișul chelnerilor și muzicanților. Aproape șase sute de
lei ! „Cu banii ăștia cumpăram un pogon de vie, sau patru sute
de curcani, ori opt sute de găini, ori un vas de vin de o mie cinci
sute de litri !"… O socoteală tainică, numai în gînd, pentru că
lui nu-i plăcea să se văicărească, să protesteze împotriva
prețurilor prea urcate, ca să zică lumea că-i un zgîrie-brînză.
Mai bine mînă-spartă. Să creadă toți că, pentru el, banii, mai
mulți ori mai puțini, nu însemnau nimic.
Cînd dădu să plece, Sonia îl trase deoparte și-l întrebă cu
o voce misterioasă:
— Unde stai ?
— La hotel Bristol.
— Așteaptă-mă ! Vin la tine ceva mai tîrziu. Îmi placi
foarte mult! îl asigură ea, clipind din ochi ștrengărește.
Tot chipul lui, cam boțit de oboseală și de băutură, se
lumină dintr-o dată, pătruns pe dinăuntru de razele unei biruințe
nesperate, copleșitoare… Așa cucerire mai rar ! În sfîrșit, iată-l
și pe el ajuns un bărbat demn de invidiat ! Un ales între aleși !
Și cine hotăra această alegere ? O mare artistă, sentimentală,
frumoasă, cu îndelungată cunoaștere a lumii și mai ales a
bărbaților ! Deci una care, nici vorbă, se pricepea !…
Cînd ajunse la hotel, se simți așa de fericit încît pînă și
încăperea aceea pustie și afumată i se păru mai împodobită și
mai strălucitoare chiar decît dormitorul unui prinț.
Se culcă totuși indispus — fata întîrzia ! Se luminase bine
de ziuă, dar el hotărî s-o aștepte. Numai că, fără să-și dea
seama, închise puțintel ochii și adormi. Se trezi pe aproape de
prînz, foarte mirat cînd descoperi că Sonia dormea lîngă el;
avea părul răsfirat pe umeri, buzele uscate, cu rujul șters, și sînii
dezgoliți. Și dormea cu atîta poftă încît n-o supăra nici lumina
din cameră, nici virilitatea lui ațîțată.
Abia peste vreo oră se trezi și…
După prima lor îmbrățișare, Sonia se dezmetici de-a
binelea, devenind din ce în ce mai înfierbîntată, mai lipicioasă.
Îl zăpăcea cu sărutările și-l strîngea la piept cu atîta patimă încît

74
îi tăia respirația. Ceea ce-l convinse repede că, indiscutabil,
marea pasiune a vieții lui se născuse abia acum și tocmai aci, în
patul acesta cu iz de sudoare, din cel mai păcătos hotel cu
putință… Strașnică femeie ! Grozav noroc a mai dat peste el !
Cînd le-o povesti ălora de la Odobești, să vezi că nici n-au să-l
creadă !…
— Știi, îmi placi așa de mult ! Cum te-am cunoscut, am
presimțit că între noi va fi ceva serios. Aveam atîta nevoie de un
prieten ca tine, blînd și înțelegător ! Eram atît de nefericită
înainte de-a te întîlni !…
— Nefericită ?! Pentru ce ? se interesă el, înduioșat.
Sonia suspină ca într-un rol de martiră neînțeleasă și tăcu
nițel încurcată; căuta, șovăia, se frămînta: care anume dintre
poveștile ei de dragoste ar fi mai de efect în împrejurarea de
față ?…
— Vai, sînt atît de puțini oameni de treabă în lumea asta !
Cînd găsești unul, nu-i de mirare că te îndrăgostești de dînsul.
Mai ales cu viața asta a mea !
— Nu-ți place ?
— Ce să-mi placă ?! Asta-i viață ?! E înspăimîntător cît
sufăr !… Eu am fost măritată la Ploiești, cu un avocat pe care l-
am iubit de cînd eram copilă…
— Cum, tu nu ești rusoaică ?
— Nuuu… Numele meu adevărat e Anișoara. Sonia e
doar numele de artistă. Știi, pentru că dansez „Căzăceasca",
trebuia să port un nume rusesc. E mai atrăgător, mai nou,
înțelegi…
Da, înțelegea sau, mai bine zis, se căznea să înțeleagă:
numele-i de artistă o fi fost el nou, atrăgător, dar persoana ei își
pierduse farmecul cel mai captivant… Românce a cunoscut el
destule. Prea multe chiar. Cu nevastă-sa a mai făcut și șase
copii. Cu altele încă vreo doi, trei… „Ce păcat că nu-i
rusoaică !" își spuse dînsul cu regretul unuia care se trezește
lipsit de tot ce i se părea mai de preț.
— Avocat, om cu carte, dar așa de bădăran! Mă înjura,

75
mă bătea, mă lăsa să umblu ca vai de lume, uneori chiar
nemîncată. N-am mai putut să îndur și-am fugit la București,
unde m-am făcut artistă. Am jucat în tot felul de teatre. Dar în
nici unul nu mi-a plăcut. Artiștii sînt mai răi la suflet și înjură
mai cumplit chiar decît birjarii. O fire sensibilă și deschisă ca a
mea nu-și putea găsi liniștea printre astfel de oameni. Atunci am
învățat să dansez „Căzăceasca" și-am pornit în turneu prin țară.
Dar nici așa nu sînt mulțumită. Mă cert cu chelnerii, cu
colegele, cu patronul. Ne înjură comisarii, clienții, cînd se
îmbată. Nu-mi place de loc ! Trebuie să fug și de-aici ! Viața
asta mă înnebunește !
Și se uită drept în ochii lui ca și cînd ar fi vrut să se
încredințeze dacă era într-adevăr un bărbat săritor, care ținea să
nu scape această unică ocazie de-a ajunge salvatorul ei. Dar
Bucur își feri privirile într-o parte, prefăcîndu-se că n-o
înțelege.
— Eu n-am fost crescută pentru asemenea umilințe. Mie-
mi place liniștea, gospodăria, viața de familie. Ce n-aș da să am
un prieten, dar un prieten sincer, de treabă, care să mă întrețină
cît de modest și căruia să mă devotez cu trup și suflet !
Și îl iscodi cu privirile, așteptînd un răspuns. El îi zîmbi
însă cam enigmatic și coborî din pat ca să bea un pahar de apă.
Desprins din îmbrățișarea ei, despărțit de căldura în-
văluitoare a trupului acela dezgolit și înfiorat de dorința unei
vieți mai bune, Bucur începu să-și vină în fire. Își aminti că el
nu se afla aci, la Rîmnicu-Sărat, ca să asculte mărturisirile unei
femei pierdute și să se ocupe de viitorul ei…
Se îmbrăcă la repezeală, alergă la frizer, se tunse, se
bărbieri, urcă într-o birjă și porni acasă la Nae Tudorancescu.
Doamna Tudorancescu lipsea. Vorbi cu bucătăreasa. Dar
nu căpătă nici o deslușire. „Omul lui Topală", cu Topală și cu
taraful lui cu tot plecaseră de cîteva zile într-o direcție
ncunoscută.
Se duse acasă la țigan. Îi ieșiră înainte nevasta acestuia
împreună cu o puzderie de ploduri, care de care mai murdar,

76
mai dezmățat și mai flămînd. Țiganca, tot bălăbănindu-se pe
picioare și clătinînd din cap, bătută cum era de toate nevoile, îi
vorbi ca în ceasul morții:
— Cică înspre Buzău ar hi luat-o. Da' cin' să știe unde-or
mai hi acuș ! Că de cîte ori conu Nae îl ia cu dumnealui, lipsește
cu săptămînile și uită blestematu', că acilea mai are muiere și
copchii de hrănit ! Ne lasă mai rău ca pe cîini, să crăpăm de
foame !
Și se slobozi într-un hohot de plîns să ți se rupă inima.
Ilie Bucur îi dădu un leu și plecă.
Se abătu pe la club. Cum intră, se și trezi împresurat de
aceiași cunoscuți, jucători cu cel mai înalt nivel profesional,
care-l invitară stăruitor la tot felul de distracții: bacara, pocher,
table, pe orice sumă. Dar nu se mai lăsă prins în capcană.
Totuși, ca să mai treacă vremea, își încercă norocul la
cîteva partide de table și plăti cincizeci de lei. Dac-ar fi jucat
pocher sau bacara, cum toți ceilalți erau uniți și deciși să-l
despoaie, ar fi pierdut mult mai mult.
Se duse apoi la localul familiar unde luă masa împreună
cu Sonia. Dar cam pe la miezul nopții, îl doborî oboseala.
— Haidem la hotel să ne odihnim.
— Nu pot. Sînt obligată să stau aici pînă la ziuă. Așa
prevede contractul. Dar dacă dau patronului o despăgubire de
cinci lei, îmi dă voie să lipsesc de la program…
Nu era el omul care să se zgîrcească pentru nimica
toată…
Sonia se ridică, își strecură frumușel banii în poșetă,
spuse patronului că are „o groaznică durere de cap" și-l însoți pe
Bucur la hotel.
De astă dată se dovedi și mai hotărîtă:
— Mi-ai zis adineauri, la masă, că ai șase vii. E adevărat?
— Cum mă vezi și te văd.
— Atunci aș vrea să mă iei cu tine, să mă instalezi la una
din viile astea și să ne întîlnim acolo din cînd în cînd. Aș fi așa
de fericită ! îmi place atît de mult viața la țară !

77
Bucur tăcu; evită să-și ia un angajament. Totuși, per-
spectiva unei asemenea legături îl ispitea. Mai ales că via din
Blidari se afla la 13 kilometri depărtare de Odobești și Aretia nu
trecea niciodată pe acolo… Dar simțul lui practic, firea lui
ambițioasă, goana lui neobosită după cît mai multă avere îl
împiedicau deocamdată să se împotmolească în mrejele Soniei.
Dimineața, plecă la Buzău, apoi la Mizil, de aci la Plo-
iești, la Sinaia, se duse la București, la Slatina, la Craiova.
Pretutindeni dădu de urma lui Tudorancescu; de întîlnit însă nu
izbuti să-l întîlnească nicăieri. De la Craiova nu se mai pricepu
încotro s-apuce. Nimeni nu-l putu lămuri înspre ce alt oraș se
îndreptase veselul moștenitor.
Veni la Rîmnic din nou. Socoti că, poate, Tudorancescu,
sătul de-atîtea petreceri, pocăit, obosit, și-o fi adus a-minte că
mai are și el casă, nevastă, obligații profesionale. Se înșelase
însă — era tot prin țară, cu lăutarii după dînsul.
Trecu iarăși pe la club. Dar nu ca să-și încerce norocul.
Avea nevoie de un om de încredere care să se ocupe de
cumpărarea viei, să-i susțină interesele, aci, la Rîmnic. Avocatul
Slătineanu i se părea cel mai nimerit. Stătu de vorbă cu el, îi
explică situația. Avocatul se arătă atent, serviabil; își asumă
foarte zelos această sarcină: ,,Da. sigur, mi-i și ușor. Nae îmi
este nu numai coleg, ci și prieten intim." După ce-i dădu adresa
și-i făgădui un comision respectabil, Bucur îi strînse mîna
recunoscător și plecă. Era convins că o soluție mai bună nici că
se putea găsi.
Oarecum satisfăcut, se duse la Localul familiar și iar se
întîlni cu Sonia, ba chiar mai dormi o noapte cu ea. Nu mai avea
însă liniște. Pe Tudorancescu nu reușise încă să-l vadă, să știe
măcar cum arată la ochi. Banii se topeau fără nici un rost. De la
Odobești lipsea de o săptămînă. Mult, foarte mult ! O fi fost
Aretia gospodină muncitoare, și destoinică, dar prea îi lăsase
multe pe cap… Nu mai încăpea amînare; trebuia să se întoarcă
acasă. Sonia parcă atît aștepta:
— Merg și eu. Nu mă părăsi ! Ia-mă cu tine ! Scoate-mă

78
din iadul ăsta !
— O să mai vin în curînd și atunci…
— Nu, acum !
Îl rugă disperată, îl linguși în toate felurile, îi jură să nu se
mai uite la nici un alt bărbat cît va trăi. Dar el o privea mereu cu
un zîmbet stingher, gîndindu-se ce caraghios ar fi dacă s-ar
întoarce la Odcbești fără să fi cumpărat via, dar cu povara unei
amante pretențioase, de care n-ar mai ști cum să scape. Ar
ajunge de rîsul tîrgului! Ar fi o greșeală care i-ar încurca toată
viața… Dar Sonia insistă, punînd în bătaie toate armele de care
dispunea. Aiunse pînă acolo încît îi declară că nu-i mai rămîne
decît să-și curme zilele. Și asta repede ! Imediat după plecarea
lui !… Nu se mai putut stăpîni și cedă. Chiar cu oarecare
mulțumire. Întîlnise, așadar, femeia care-l iubea mai presus de
orice !
Nu s-ar putea spune că, în această legătură, Sonia se purta
ca o profesionistă. Era într-adevăr încredințată că avea de-a face
cu un podgorean putred de bogat, care-o va întreține
împărătește. Dar, totodată, Iliaș îi plăcea. Găsea în el ceva
sănătos, tulburător, o căldură pe care numai îmbrățișările lui o
aveau, o virilitate nesățioasă, o vigoare nesecata, cuceritoare, de
bărbat generos — un bărbat despre care cumetrele, în discuțiile
lor tainice, spuneau încîntate: „Mic și-al dracului!" Simțea și
dînsa exact aceeași slăbiciune pe care, înaintea ei, o simțiseră
Aretia și toate celelalte femei trecute prin brațele lui.
Angaja o birjă cu doi cai buni, încarcă tot bagajul Soniei
și pe-al său și porniră.
Cîteva ceasuri, au mers pe șoseaua națională, pînă la
Cotești, de unde apucară la deal, spre Blidari…
Goneau de zor printr-un nor de praf și pe o arșiță înă-
bușitoare chiar la umbră, sub poclitul birjei. La gît caii purtau
cîte un clopot mare, de tablă groasă, un soi de teleancă
primitivă, cu un sunet dogit, spart, ca pe vremea nu prea
îndepărtată cînd nu existau trenuri și oamenii călătoreau cu
poștalionul. Toți cîinii ele prin sate le ieșeau înainte și-i lătrau

79
întărîtați, iar trecătorii îi urmăreau cu privirile pînă departe și se
întrebau curioși cine-or fi.
Pe înserate, ajunseră la Blidari. Străbătuseră în total
treizeci și opt de kilometri. Erau frînți de oboseală, cu oasele
țepene și, de cîte ori mișcau limba, simțeau un gust sălciu de
mîlitură umedă, cleioasă. Clopotele cailor le sunau neîntrerupt
în urechi, iar pămîntul li se legăna sub picioare parc-ar fi fost
așezat pe arcuri. Dar Iliaș descoperi și acum o consolare: „Așa-i
cu iubirea ! Cere sacrificii !"'

VIII
A stat la Cașin, în pavilionul de vînătoare al marchizei,
zece zile încheiate.
Se aștepta să găsească aici o cabană oarecare, poate ceva
mai curățică, dar fu găzduit într-un mic palat, cu personal
numeros, permanent, gata oricînd să primească oaspeți.
Se convinse acum definitiv că avea de-a face cu o
aristocrată autentică. Unde-și întorcea privirile întîlnea numai
tablouri maiestuoase, în ulei, reprezentînd rubedeniile
amfitrioanei. Și o expoziție întreagă de fotografii cu
proprietățile din Franța ale familiei Bellois, printre care un
castel impozant, construit din blocuri mari de piatră, cu turnuri,
turnulețe și creneluri, care-i provocară un sentiment incomod,
parcă s-ar fi trezit brusc între pereții unei pușcării medievale.
Totodată află și cum se stabilise în România. De la dînsa,
bineînțeles. Cu altcineva nu mai putea intra în vorbă; Yvonne se
interpunea între el și lumea înconjurătoare ca o barieră de
neînvins.
— Sînt căsătorită de aproape douăzeci de ani, îi povesti
ea cu degajarea aceea pe care-o dau întîmplările demult
petrecute, ajunse treptat într-un stadiu de vagă amintire. Cu
I.N.Bogdan, despre care poate-ai auzit…
— Cunosc destui Bogdani… numai că…
— Profesor universitar, arheolog și îndeosebi numismat

80
renumit?…
„De unde să cunosc un asemenea specimen ?! Ce, eu am
trăit printre fosile ?!" își spuse Blîndu, revoltat de pretenția
marchizei.
— Asta-i pasiunea lui. Singura, de altfel. Dacă n-ar exista
știința, mă întreb ce s-ar face, fiindcă la altceva nu se mai
pricepe de loc… Acum vreo două luni, mi-a scris cîteva rînduri
în care mă anunța că va rămîne toată vara în Dobrogea, unde
conduce niște săpături arheologice… După cum vezi, o
căsătorie foarte originală !
— Și un soț foarte original !
— Da, care-mi lasă toată libertatea să-i aleg locțiitorii.
În schimb, îmi impune obligația să-i administrez averea. Pentru
locțiitori am numai o aprobare tacită. Pentru administrarea
averii mi s-a dat o procură generală în toată regula.
— Și cum de v-ați cunoscut ?
— Tot datorită pasiunii lui pentru arheologie… Castelul
familiei noastre este unul dintre cele mai interesante
monumente istorice de pe valea Loirei. A venit să-l vadă, să-l
studieze și, cum mă aflam și eu pe acolo… Ne-am cunoscut, ne-
am plăcut, ne-am căsătorit. N-aș putea spune că ne-am și
iubit… Castelul nostru, deși plin de gloria atîtor strămoși, nu
producea nici cu ce să plătim servitorii. În timp ce Bogdan era
bogat, mare moșier, adevărat că fără castel, fără strămoși iluștri,
dar și fără datorii, ba chiar cu venituri substanțiale. Și, ca să ne
salvăm blazonul, am primit să vin în România. Am pus totuși o
condiție, care mi-a fost acceptată: să-mi păstrez numele de
domnișoară și titlul de marchiză.
— Și nu regreți expatrierea ?
— Nu, din contra, sînt foarte mulțumită. Am asigurat
celor din Franța mijloacele financiare ca să-și poată menține o
existență decentă, generozitate pentru care familia îmi poartă o
profundă recunoștință. Iar, ca înstrăinarea să-mi fie mai ușoară,
am angajat un pictor de mare talent, care mi-a executat niște
copii foarte artistice de pe tablourile strămoșilor, instalîndu-le

81
apoi, în măsura în care mi-au fost trimise, în toate locuințele
mele din această a doua patrie. Așa că m-am simțit întotdeauna
aproape ca acasă, între ai mei. Pe urmă, de cîte ori îmi venea
pofta și dispuneam de răgazul necesar, plecam în Franța. Stă-
team o lună, două, în orice caz nu prea mult. Nu că-mi displac
locurile natale, dar parcă tot mai bine trăiesc aici. De altfel, nici
interesele nu-mi permit o absență mai îndelungată. Conducerea
unei averi așa de mari și atît de complicate necesită o prezență
continuă.
Vorbeau și se plimbau prin împrejurimile pavilionului. Pe
nesimțite, ajunseră în mijloctul unei pajiști zmălțuite cu flori
mici, dese, în cele mai variate culori. Marchiza, dințr-o pornire
spontană, se aplecă și culese cîteva fire de albăstriță. Le mirosi
cu plăcerea mai mult simulată a unei orașence îndrăgostite de
frumusețile naturii și zîmbi parcă unor speranțe care-i
deschideau larg porțile viitorului.
— Ți-am făcut aceste mărturisiri pentru tine, ca să știi în
ce situație te afli… reluă ea cu o nuanță de intimitate.
— Știu. În situația de locțiitor al savantului tău soț.
— De locțiitor preferat, iubit chiar, pe care numai un
destin fericit mi l-a scos în cale !
— Foarte încîntat !
— Depinde numai de tine ca să devii locțiitor perpetuu.
— Voi încerca… făgădui dînsul cu un glas șters, șo-
văitor; tot ce amenința să devină… "perpetuu" îi paraliza orice
entuziasm.
Chiar a doua zi după această convorbire începu cazna cea
mare: porniră să colinde pădurile neumblate, întinse la nesfîrșit
peste toți munții din jurul Cașinului. Căci Yvonne se înnebunea
după vînătoare. Trăgea cu pușca mai ușor decît rnînuia periuța
de dinți. Și nimerea fără greș !… L-a purtat după dînsa prin
toate văgăunile, ca și cum picioarele și răbdarea lui ar fi fost de
fier. Pe deasupra, mai era obligat să ducă și pușca ! Ba chiar s-o
țină în așa fel, încît să pară un vînător experimentat, capabil să
înfrunte cu sînge rece toate sălbăticiunile pămîntului. Gemea, se

82
poticnea, înjura pe înfundate, dar mergea înainte fără să-și
trădeze neputința. În fața acestei femei, se cuvenea să aibă cel
puțin tot atîta bărbăție cît avea și dînsa, trebuia să arboreze
măcar un interes egal pentru sportul acesta preferat al nobleței
autentice. Dar, cu toate eforturile depuse, n-a împușcat nimic. În
schimb, Yvonne a doborît un jder, o căprioară și alt vînat mai
mic.
În fiecare seară și în singura zi blagoslovită cînd a plouat,
au jucat cărți. Bridge ! Mă rog, joc aristocratic ! Dar ce poți
cîștiga la bridge, oricîtă șansă și dexteritate ai avea ? Nimica
toată. Cînd, mai ales marchiza stăpînea jocul tot așa de bine
cum trăgea cu pușca. Nu s-a ales nici măcar cu banii pe care
avea de gînd să-i lase bacșiș personalului de serviciu.
Treptat, prezența și poftele ei nesățioase începură să-l
indispună. Ziua, vînătorile acelea groaznice; seara, bridge, un
joc păcătos care te obligă să stai tot timpul cu atenția încordată;
noaptea, îmbrățișări nemaisfîrșite, frenetice, care-i secătuiau
forțele ca o hemoragie ascunsă… „Amarnică situație mai au și
locțiitorii ăștia ! Mai ales cînd sînt iubiți !" reflecta el torturat.
Și încă nu scăpase !
De la Cașin a fost pus la Conțești în apropiere de tîrgul
Sascut, unde se afla reședința principală a marchizei. Aci fu
găzduit într-un conac fabulos, construit ca o bijuterie
arhitectonică, în stil maur, cu fațada ca un decor de teatru lucrat
numai în dantelării ornamentale, cu zăbrele de fier forjat la
ferestre și cu niște balconașe mai mult decorative decît utile;
acoperișul înalt, țuguiat, îl avea din plăci de ardezie; iar
împrejur se întindea un parc de unsprezece hectare, perfect
îngrijit.
Gospodăria de la Conțești, unde Yvonne stăpînea peste
patru mii de hectare — moșie, livezi și pădure — îl uimi.
Grajduri cu vite, turme de oi. o herghelie de cai, sute de porci,
două mașini de treierat în plină funcțiune, magazii imense
pentru cereale. Doi administratori, unul francez și altul român,
abia izbuteau să supravegheze activitatea multiplă și puzderia

83
de argați ai moșiei…
Două zile întregi i-au fost necesare ca să poată vizita
totul. Se înțelege că nu singur. Marchiza ținu și de astă-dată să-l
însoțească pretutindeni.
Și aici dovezile de autentică noblețe se îngrămădeau pe
pereții tuturor încăperilor. Gazda i le arătă pe toate, cu mîndrie
și cu mare lux de amănunte. Dar cum nu-l mai interesa nimic,
nu-l mai atrăgea nimic. Privea, asculta și tăcea convins că
libertatea lui prețuia mai mult decît toată averea și toată gloria
strămoșilor ei. Dorea să plece, oriunde, numai să plece. Chiar
într-o pușcărie adevărată i se părea că s-ar simți mai bine.
Slăbise îngrijorător, devenise nervos, un zîmbet chinuit îi
schimonosea buzele, se urîțise chiar. Numai Yvonne părea că
nu observă nimic; nu punea nici o frînă excesului ei de
sentimentalism și senzualitate.
Într-o seară, după o cină copioasă, numai cu mîncăruri
franțuzești, încercă o primă recunoaștere a pozițiilor dușmane:
— Ar trebui să mă ocup și eu de proprietățile mele. E
absolută nevoie. Mai cu seamă la via din Odobești, ar fi tare
necesar să mă duc. Nu știu dacă administratorul meu va fi
executat toate muncile după indicațiile pe care i le-am dat…
— De ce să te duci personal ? Nu te simți bine aici,
Thody dragă? tresări marchiza.
— Ba daaa… chiar foarte bine… Dar tu îți vezi de tre-
burile tale, și te felicit pentru asta. Nu tot așa se întîmplă cu
mine. Am și eu nevoie de cît mai multe venituri ca să pot trăi.
— Cred c-ar fi preferabil să nu te deranjezi. Trimit pe
unul din administratorii mei să cerceteze care-i situația și să ia
măsurile de urgență.
— Administratorii tăi ? Se pricep ei la vie ? Știu ei ce
trebuie făcut în gospodăria mea ?!
Un tremur abia zărit îi frînse linia buzelor și o zvîcnitură
scurtă îi înfiora mușchii picioarelor. Atît numai. Și iarăși deveni
calm, reținut, cu nervii struniți de o voință îndelung antrenată,
care funcționa ca o pîrghie de comandă în cea mai încâlcită

84
mașinărie omenească. Își scoase o țigară, o aprinse tacticos și
porni să fumeze tot așa de liniștit ca un ins pe sufletul căruia nu
apasă nici o umbră… Un administrator de-al ei la Odobești!
Deci o iscoadă… Imediat ar fi descoperit că musafirul acesta,
care se străduia să pară tot așa de aristocrat ca și marchiza, nu
era decît un palavragiu, un aventurier, fără altă avere decît o
casă modestă, cu cîțiva trandafiri în față și cu o bucățică de vie
în spate, lăsată de peste zece ani în seama unui arendaș
oarecare… Ce te faci, Tudorache băiete?! Cum te mai salvezi
dintr-o asemenea situație ?…
N-o ura pe Yvonne, cum nu putea urî pe nimeni, fiindcă
nimeni nu merită o astfel de tulburare lăuntrică. Dar de aci
încolo începu s-o considere dușmancă; o dușmancă temută; deși
nu mai mult decît o parteneră periculoasă la un joc de cărți în
care miza ar fi propria lui libertate.
Fără îndoială, trebuia găsit un alt mijloc de evadare…
Se prefăcu bolnav. Cu trăsăturile feței răvășite de durere
și cu o mînă mereu apăsată sub stern, avea într-adevăr o
înfățișare jalnică, impresionantă, în comparație mai ales cu
strălucirea și vioiciunea lui de la Slănic.
— Simt un junghi nesuferit aici, deasupra stomacului…
Un fel de arsură care mă sîcîie tot mai des…
— Poate nu-i decît o mică oboseală pasageră ?
— Și oboseală, desigur ! se vaită el, foarte mulțumit de
acest atu pe care chiar marchiza i-l punea în mînă. Cu nopțile
noastre așa de agitate ! Parcă ni le-ar fi lăsat Dumnezeu numai
pentru dragoste, nu și pentru odihnă !…
— Și nu-ți place ? se alintă ea.
— Ba da. Cum să nu ? Îmi place foarte mult… Mă simt
însă din ce în ce mai slăbit, mai iritabil…
— Curios ! Eu mă simt mai bine ca niciodată !
„Te cred ! Tu savurezi plăcerile ca pe niște bomboane, iar
eu trag la jug pînă nu mai pot !" gîndi Blîndu, abia ascunzîndu-
și furia.
Ca să fie și mai convingător, în zilele următoare își im-

85
puse cu strășnicie un regim alimentar foarte sever: refuză orice
băutură alcoolică și se hrăni numai cu brînză de vacă, pîine
prăjită, ceai de tei și compoturi foarte puțin îndulcite — „un
regim pe care-l mai încercase și altă dată cu deplin succes",
zicea el.
Totuși… boala progresa, devenea tot mai agresivă. Slă-
bea văzînd cu ochii, ceea ce era și firesc cu regimul de în-
fometare la care se condamnase. Luă măsuri și mai drastice;
pînă și în dragoste își impuse o abstinență aproape completă. De
astă dată Yvonne se îngrijoră serios:
— Trimit mîine trăsura la Bacău s-aducă pe cel mai bun
doctor de boli interne…
— N-am nici o încredere în medicii din provincie. Eu,
chiar când am o simplă durere de cap, plec repede la București
și mă caut numai cu profesorii de la Facultatea de medicină.
Deși nici în ăștia nu am mare încredere…
Chipul marchizei se întunecă subit, ca întotdeauna cînd
întîlnea un obstacol greu de învins; un timp, rămase pe gînduri;
presimțea despărțirea, o speria singurătatea — boală care pe
dânsa o chinuia mai aspru decît crampele de stomac ale
iubitului ei.
Blîndu, care era foarte grăbit cînd trebuia să-și apere
independența, dezlănțui marea ofensivă; exagera durerile, își
întipări pe față o mască tragică de muribund, se feri pînă și de
cele mai nevinovate atingeri ale trupului ei cotropit de văpăi. Și,
pînă la urmă, izbuti. Se luară ultimele hotărîri: va pleca la
București, se va instala în apartamentul lui, va consulta imediat
un medic specialist (bineînțeles, profesor la facultate), va trimite
zilnic o scrisoare cît mai lungă etc, etc…
Însăși marchiza îl conduse pînă la gara Adjud, deși
existau alte două stații mult mai apropiate de Conțești. Dar
numai la Adjud (important nod de cale ferată) opreau trenurile
de lux, singurele cu care putea călători unul ca Theodor Blîndu,
îndeosebi acum, cînd se simțea ,,atît de bolnav" !
Se despărțiră cu demnitate, cu distincție, fără efuziuni

86
sentimentale, așa cum le dicta rangul și codul manierelor
aristocratice. Thody îi sărută mîna cu eleganța lui de zile mari,
apăsîndu-i degetele ușurel, cu tandrețe; se priviră drept în ochi
cu o emoție discretă, după aceea „bolnavul'", vioi și întinerit pe
neașteptate, urcă în vagon. În fine, libertatea era aci, înaintea
lui, la dispoziția lui !
Deschise fereastra compartimentului în care tregherul îi
depusese bagajul. Un ultim schimb de duvinte i se păru
obligator — se cuvenea să-i lase o amintire cît mai simpatică…
— Sper că totul va decurge normal și că, într-o
săptămîntă, cel mult două, voi fi înapoi…
— Ar fi excelent, cheri ! se bucură Yvonne. Locomotiva
dădu semnalul de plecare. Își spuseră încă o dată „la revedere !"
fluturîndu-și mîinile. Acceleratul începu să ia viteză. Marchiza
rămase tot mai în urmă. Dar el nu se mai uita la dînsa; privirile
îi fuseseră atrase de un tip îmbrăcat în negru, cu pălărie tare,
avînd agățat de braț un baston de culoare deschisă, foarte
frumos lustruit; țîșni pe ușa sălii de așteptare, traversă peronul
într-un salt și sări pe scara unuia dintre vagoane, sprinten și
curajos ca un acrobat — brațul pe care purta bastonul, nici
măcar nu se clinti…
Închise fereastra, zîmbi satisfăcut și se răsturnă pe
canapeaua moale, confortabilă.
— Uf, bine c-am scăpat !
Își luase bilet pentru București. Intenționa într-adevăr să
se ducă la București și chiar să consulte un medic specialist —
nu că era bolnav, dar voia să știe ce avea de făcut ca să
recâștige, cît mai repede și cît mai științific, kilogramele
pierdute.
Totuși cînd se apropie de Focșani, nu mai putu rezista: își
adună bagajul, îl cară singur pînă la ușa vagonului și se pregăti
să coboare… Ca să-și revină la greutatea normală, tot Aretia și
Rarița se pricepeau mai bine decît toate facultățile de medicină
din lume…
Cînd se văzu la Odobești, în casa și în viișoara lui, parcă

87
se născu a doua oară. Călătorise prin toată Europa. Se întorsese
acasă după drumuri lungi de mii de kilometri. Dar ca acum nu
s-a bucurat niciodată. Și se întorcea numai de la Conțești,
localitate care se afla destul de aproape, chiar în același județ !
A dormit de cum s-a înserat pînă a doua zi la prînz. Și
abia-abia se simți odihnit.
Seara, stătu cîtva timp pe pridvor, învăluit de parfumul
trandafirilor și de răcoarea plăcută care descindea molcom de pe
coama Șarbei. Pe cer, stelele se înmulțeau treptat, devenind tot
mai luminoase. Luna încă nu răsărise, dar întregul univers părea
să-i aștepte apariția… „Ce dulce-i sigurătatea ! Ce frumoasă, ce
odihnitoare e viața de-aici !" își spuse el, încîntat. Chiar prea
odihnitoare. Așa de odihnitoare încît, repede, i se păru
monotonă. De aceea se ridică și porni la club.
Încăperea, cea de totdeauna: lungă, îngustă, neîncăpă-
toare și duhnind a fum acru de tutun; dar nu se vedea acolo nici
o femeie și asta-i da un farmec nebănuit, care-i ștergea toate
urîțeniile.
Cum îl zăriră intrând, toți cei dinăuntru își întrerupseră
jocurile și-l întîmpinară veseli, gălăgioși. Ori de cîte ori se
întorcea de la drum, Tudorache avea cîte ceva interesant de
povestit. Chiar cînd se ducea numai pînă la Focșani. De obicei o
aventură sentimentală, un chef formidabil ori măcar un joc de
cărți mai deosebit. Darmite cînd s-a întors din străinătate ! Seri
de-a rîndul, le povestea o sumedenie de întîmplări, cu contese,
cu marchize, ba chiar și cu prințese. Negreșit, fiecare poveste își
avea cadrul, hazul și înfloriturile ei. Dar mai toate începeau cam
așa: „În gara următoare, s-a urcat în compartimentul meu o con-
tesă blondă, suplă, admirabilă, ținînd în brațe un buchet mare de
crizanteme"… Atîtea întîmplări, pe care le născocea cu o
fantezie nesecată și care erau ascultate du sufletul la gură. Și
toată aristocrația despre care le vorbea era strălucitoare,
pitorească, fascinantă. Poate unde era imaginară. Acum însă,
cînd cunoscuse pe toate fețele și în toate amănuntele o marchiză
autentică, dezamăgirea îi sugruma imaginația și-i tăia orice

88
poftă de vorbă. „Hotărît lucru, relațiile cu nobilimea nu-s pentru
mine !"…
— Ei Tudorache, ce ne mai spui de pe unde-ai fost ?
— Nimic.
— Cum, nici o aventură ?
— Nici una.
— Atunci ai îmbătrînit.
— Probabil.
— Cine-o să mai ducă peste hotare faima de bărbați
teribili a odobeștenilor ?
— Poate vreunul dintre copiii voștri.
— Nu cred. Nu prea s-arată la înălțimea părinților…
Decepționați, să întoarseră apoi la „distracțiile" lor.
Blîndu se așeză mai deoparte, lîngă una din mese. Privi
atent împrejur: tabinet, panțarolă… Numai jocuri mărunte, fără
interes… Velicu lipsea; desigur, îi venise nevasta și-l
sechestrase în casă… Și nici nu se vedea vreun alt prost cu ceva
parale, care să poată fi nițel jumulit… Așadar, nici o afacere !…
Se ridică, dădu bună seara și se îndreptă spre ușă…
— Pleci, Tudorache ?… Așa de repede ?!
— Trebuie. Altfel, mă duc pe jos. Și nu-i prea ușor pînă
la mine-n Șarba.
În centrul tîrgului, mai aștepta o singură birjă.
— Tănase, tu ești ?
— Să trăiți, coane Tudorache ! Eu-s!
— Hai de mă du acasă.
— Taman la țanc ați venit. Că eram gata-gata să plec. La
ora asta, rar de mai pică vreun client.
Orășelul părea pustiu. Foarte puține ferestre mai rămă-
seseră luminate. O moleșeală densă plutea pretutindeni, după
canicula de peste zi. Doar pisicile și cîinii mai puneau puțină
mișcare de-a lungul ulițelor.
Ieșiră din tîrg și apucară pe drumul dintre vii. Urcau
acum la deal. Din cînd în cînd, caii oftau din greu, nemulțumiți
de cursa aceasta tîrzie, lungă și obositoare. Țîrîitul greierilor,

89
tărăgănat și mereu același, însuflețea împrejurimile. Din loc în
loc, prin tufișurile din marginea drumului scînteiau pilcuri de
licurici.
Ceva mai încolo, birjarul se suci pe capra, întorcîndu-și
fața spre client:
— Coane Tudorache, ieri a întrebat un domn de dum-
neavoastră. Așa, cam pe la prînz. L-am plimbat prin tot
Odobeștiul, de jos din Caragea și pîn' pe-aici, la poalele Sârbei.
Dumneavoastră tocmai sosiserăți cu trenul de 10,45. V-am
văzut la gară. V-ați urcat în birja lui Ghinea că era taman la
ieșire… Un domn foarte bine ! Zicea că vă cunoaște, că sînteți
preteni…
— Ei, cîți prieteni am eu…
— Îmbrăcat cu niște haine negre, boierești, cu pălărie tare
și cu baston. Atît avea cu dumnealui — bastonu'…
— O fi fost careva de pe-aici… presupuse Blîndu.
— Nuuu… Era străin, că nu-l mai văzui niciodată. Da'
cunoștea mulți odobeșteni. A întrebat de dom' Primar, de
domnu' Doctor, de domnu' Nenișor, comisarul… Cel mai mult
s-a interesat de dumneavoastră. Se vedea că vă cunoaște bine…
— Poate…
— Am stat mai tot timpul de vorbă, că mi-o porîncit să
mîi numa-n trap domol și să nu bat caii… Inimă bună, ce
mai !… M-a pus să-i arăt pînă și via și casa în care stați. I le-am
arătat atît cît se pot desluși de-aci, din vale… Era mai-mai să
vină să vă vadă. I-am spus însă că aghia v-ați întors de la drum
și s-o răzgîndit…
— Bine-a făcut. Că, ieri, numai de musafiri nu-mi ardea.
— Un domn bine, cum nu sînt mulți !… Da' la plată s-o
arătat cam strîns. Și doar l-am plimbat mai mult de două
ceasuri !…
— Ei, așa-i. Una-i cînd cineva se plimbă și alta-i cînd are
interes…
— Mde… oricît… murmură birjarul, care nu prea era de
aceeași părere.

90
Pe urmă, își reluă poziția obișnuită, ocupîndu-se de cai; îi
lăsă tot în pas de voie, dar îi supraveghea cu băgare de seamă,
nu cumva să răstoarne trăsura în vreo hîrtoapă, căci, prin părțile
acelea, drumul se strîmta mult, șerpuind prin vecinătatea unor
rîpi destul de primejdioase.
Peisajul se limpezea treptat sub strălucirea tot mai vie a
lunii. Vaste întinderi de lumină și pete întortocheate de umbră
se îmbinau cu măiestrie într-un decor grandios, ca pentru o
pătimașă îmbrățișare dintre cer și pămînt. Pînă și cîntecul
greierilor încetase, amuțit de frumusețea firii.
Blîndu era încîntat. O încîntare crescîndă, care-l urmări
pînă ajunse acasă; îl urmări pînă și-n somnul în care se cufundă
ceva mai tîrziu… Un somn fermecat, dezmierdător, ca de copil
obosit de prea multă joacă…
A doua zi, înainte de prînz, ieși să se plimbe prin vie. Era
însă prea cald, prea multă lumină. „Ce păcat că, în bătaia
soarelui, lumea nu-i tot așa de frumoasă ca sub razele lunii !" îi
spuse el melancolic și reveni spre casă.
Aci, pe pridvor, chiar în capul scărilor, îl aștepta Aretia.
De astă dată era gătită cu foarte multă grijă: purta o
rochie subțire de mătase cu flori mici, verzui, pe un fond galben
închis; avea capul descoperit și o pieptănătură nostimă, cu un
coc mare, în creștet. Negricioasă, plinuță, dar vioaie, părea o
adevărată întruchipare de sănătate și prospețime… îi plăcea.
Probabil îl mai iubea și acum. Dar o iubire de femeie simțită,
care știa să păstreze distanța, nu să dea buzna în viața omului…
ca marchiza de Bellois !… Chiar atunci, demult… cîteva
îmbrățișări trăite cu toată ardoarea tinereții… după care nici
măcar nu s-a gîndit să-l înlănțuie în vreun fel. Dînsul a plecat în
lumea lui, ea a rămas la locul ei… Și viața a curs mai departe pe
făgașul obișnuit…
— Tudorache, trebuie să dai rufele la spălat. De bună
seamă că le-ai adus pe toate murdare !
Așa mai înțelegea și el prezența unei femei ! Nici ne-
vastă, nici măcar amantă. Numai gospodină !

91
— Am spus Rariței să-ți taie doi pui mai rotofei și să-ți
facă un borș bun, cu smîntînă, și-o friptură. Că, de cînd ai
plecat, ai slăbit ca un țîr !
Alt semn de iubire ! Nevinovat însă. Omenesc.
— Mîine, vin cu oamenii la lucru. Ultimul stropit și
ultimul prășit. Pe urmă, pînă la cules, m-am ușurat. Ne odihnim.
Da, o asemenea dragoste îi convenea… Nu ca marchiza!
Uf, bine c-a scăpat ! Nu s-ar mai întoarce la ea pentru nimic în
lume !… Toată ziua și toată noaptea, trebuia să stea numai lîngă
dînsa… Și grija aceea neîntreruptă, nefirească de-a fi cît mai
distins, cît mai degajat, cît mai ceremonios în vorbe și-n
gesturi ! Ce tortură !… Thody ?! A fost cîndva. Dar acum s-a
sfîrșit. A redevenit același Tudorache nepăsător, plictisit și
comod, care-a fost întotdeauna.
Trecu așa o săptămînă. Începu a doua. Dar într-o zi, pe-
aproape de prînz, chelarul veni în fugă la cafenea și, zîmbind cu
gura pînă la ureechi, îi spuse parcă i-ar fi adus cea mai
îmbucurătoare veste:
— A sosit o cucoană la noi, în deal. M-a trimes să vă
chem. Cică-i musai să vă vadă !
Îl apucă amețeala. Nu putea fi decît o singură cucoană —
Yvonne!… Așadar, fusese urmărit, spionat… Probabil, tipul
acela cu pălărie tare și baston… S-a luat după el chiar de la
Adjud…
Abandonă imediat jocul de table, se ridică de la masă și
ieși în stradă. Începu să se frămînte, să caute explicații… Pentru
ce nu și-a respectat cuvîntul de onoare și nu s-a întors la
Contești cît mai repede, așa cum i-a făgăduit ? Mai mult, nici nu
i-a scris !… măcar cîteva rînduri !… Orice s-ar zice, nu s-a
comportat ca un nobil!… Afară de cazul că va găsi o scuză
temeinică, rezistentă…
Deocamdată urcă într-o birjă. Poate că marchiza se va
lăsa impresionată văzînd promptitudinea cu care vine în
întîmpinarea ei. Căuta mereu un pretext, o justificare. Tot boala
i se păru cea mai nimerită… Sigur. Cînd aud de boadă, femeile

92
se înduplecă foarte ușor; ar vrea chiar ca totul să fie o minciună;
ba le mai pare și bine cînd află că n-a fost decît o minciună…
O găsi în pridvor. Calmă, zîmbitoare. Îi întinse mîna,
prietenește. Blîndu i-o sărută galant.
— Îți sînt foarte recunoscătoare că mi-ai dat fericita
ocazie de-a vizita această superbă regiune ! Nu-mi închipuiam
că în România pot fi atîtea vii la un loc. Zeci de kilometri de vii,
una lîngă alta, ca la noi în Franța ! Familia noastră a pornit tot
dintr-o regiune ca asta în întregime viticolă.
— Numai întîmplarea e de vină c-ai fost silită să te de-
plasezi pînă aici. O întîmplare nenorocită ! Numai pentru asta a
trebuit să suporți oboseala unui asemenea drum… După ce ne-
am despărțit, în tren, nici la o jumătate de oră, m-a apucat o
grozavă criză de rinichi. A fost ceva înspăimîntător ! Peste
putință să mai ajung la București. De durere îmi venea să mă
arunc pe fereastra vagonului ! M-am dat jos la Focșani și m-am
refugiat aci, la Odobești. Cel puțin să zac și să mor acasă la
mine. Au urmat apoi alte crize. Ceva mai ușoare însă. Chiar
acum vin de la doctor… După cum vezi, am fost nevoit să
accept serviciile unui biet doctor dintr-un orășel de provincie.
Dar n-aveam încotro: m-am temut să plec mai departe… Mi-a
recomandat un regim foarte sever. N-am voie să mănînc mai
nimic. Și repaus total!
Pe fața marchizei apăru o îngrijorare de circumstanță.
— Din ce crezi c-a provenit boala ?
— Presupun că din mîncărurile extrem de grele care mi s-
au servit întotdeauna la mesele tale. Mai ales din vînatul de la
Cașin. Am simțit încă de atunci că-mi dăuna. Apoi nopțile
noastre de dragoste… Nici ele nu erau de natură să-mi
întărească rinichii…
O invită înăuntru. Însă aci, Yvonne nu se mai lăsă a-
măgită — nu-l mi crezu bolnav. Se agăță de gîtul lui într-o
îmbrățișare furibundă și nu se liniști pînă cînd simțurile ei
încărcate nu se destinseră pe deplin.
— Sînt fericită. Ai fost într-adevăr cuminte, îi mărturisi

93
ea, cu obișnuita satisfacție a tuturor femeilor care-i iartă
bărbatului iubit toate păcatele, în afară de cel al infidelității.
— Se poate ?! Niciodată nu voi îndrăzni să murdăresc o
iubire așa de sublimă ca a noastră !… Dar de unde știi ?
— Am eu semnele mele, care nu mă înșală… Ieșiră din
nou pe pridvor.
Aci, Rarița se tot vînzolea cu aranjatul mesei. Niciodată
nu avusese mîinile atît de curate și părul așa de frumos
pieptănat. Își îmbrăcase pînă și rochia ei de sărbătoare, maro-
închis, cu guleraș alb, peste care își potrivise cu mult dichis un
șorțuleț ca zăpada, iar în picioare își încălțase singura-i pereche
de pantofi — ea care, toată vara, umbla numai desculță !… Cu
siguranță că și Aretia se afla dosită pe undeva, pe la bucătărie
— i se simțea prezența în meticuloasele pregătiri cu care
întîmpina evenimentul.
Un eveniment într-adevăr unic ! Prima femeie pe care
Tudorache o aducea la vie. Și ce femeie ! Boieroaică sadea,
cum nu mai descinsese nici una, niciodată, prin coclaurii ăștia !
Cum să nu faci pe dracu-n patru ca să fie mulțumită ?…
Mîncare avură din belșug. Tot datorită Aretiei, care
adusese de-acasă un paner întreg de păsări tăiate. Vinul, de
asemenea, se dovedi admirabil. S-au servit și struguri, cei dintîi
care se copseseră. Marchiza fu încîntată — îi găsi delicioși.
— Dejunul a fost excelent. Numai bucătărie
moldovenească, dar fină, ușoară, savuroasă. Îți mulțumesc,
dragul meu !… Acum vreau să ne plimbăm puțin prin vie. Îmi
place așa de mult ! Ca la noi în Franța !
Coborînd treptele pridvorului, îl întrebă:
— Thody dragă, pînă unde se întinde proprietatea asta a
ta ?
— Cît vezi pînă la gardul din fund, pînă la perii din
dreapta și pînă la vișinii aceia din stînga… Opt hectare.
Arătă, bineînțeles, și cele șase hectare care formau
zestrea Aretiei și care alcătuiau un singur trup cu cele două
hectare ale lui.

94
Porniră pe aleea din mijlocul viei. După cîțiva pași,
marchiza se opri și se uită înapoi…
— Interesantă casă, așa cum e îmbrăcată în trandafiri
agățători pînă aproape de acoperiș ! Destul de veche, dar bine
întreținută.
— Da, am păstrat-o astfel tocmai pentru aspectul ei
bătrînesc. Acum cîțiva ani, mă gîndeam s-o modernizez. N-am
îndrăznit însă. Ăsta-i leagănul familiei noastre. Trebuie păstrat
așa cum este.
Merseră mai departe.
— Foarte frumoasă și foarte bine îngrijită via ! Ești un
gospodar desăvîrșit ! Îți mărturisesc sincer că nu mă așteptam. E
pentru mine o surpriză, deși, încă de la început, am observat la
tine un foarte pronunțat spirit de ordine.
— Da, îngrijită. Mai puțin bine ca într-alte veri, dar
mulțumitor. Îmi place să mă ocup…
Ajunseră la sfîrșitul aleii. Aci, marchiza își cam pierdu
entuziasmul. Se deprinsese cu domeniile ei, pe care le străbătea
numai după ceasuri întregi de alergătură. Proprietatea aceasta
era prea limitată pentru dînsa — o dezamăgea. Găsi chiar că
există o disproporție frapantă între petecul acesta de pămînt și
ținuta aristocratică, bagajele grele și arătoase, viața largă,
distinsă, pe care Blîndu o trăia cu dezinvoltura unui nabab.
Desigur, mai avea și alte proprietăți, alte venituri… Altfel…
Pe cînd se întorceau spre casă, în fața lor se ivi deodată o
fetișcană, subțirică, oacheșă, cu obrajii sănătoși, cam prea
rumeniți de soare, și cu niște ochi mari în care tresărea o
neliniște prematură; se opri nițel rușinată și spuse abia deslușit:
„Sărut mîna !"
— Cine-i fetița asta ?
Vocea marchizei avea un tremur bizar, nefiresc, iscat de-
o bănuială fulgerătoare — dacă fetița era chiar odrasla lui
Thody ?
— Nepoata mea, Valentina.
— Seamănă foarte mult cu tine. Aceeași culoare a

95
tenului, aceeași privire, aceleași trăsături… ale familiei,
probabil…
Yvonne se apropie de fetiță și-i puse mîna pe cap,
mîngîind-o cu o măreție de suverană.
— Cîți ani ai, Valentina ?
— Treisprezece, i-am împlinit…
— Stai în oraș ?
— Da…
— Și pentru ce ai venit aici ?
— Ca să culeg cîțiva trandafiri…
— Bine, ia-i. Dar vezi să nu te înțepi ! o făcu atentă
doamna de Bellois.
Fata salută printr-o ușoară înclinare a capului și o luă la
fugă, eliberată, pe aleea din vie.
Blîndu respiră mulțumit. Asemănarea dintre el și
nepoată-sa, pe care Yvonne a observat-o imediat, îl tulburase
prea puțin. Se temea însă ca Valentina să nu scape vreo
destăinuire care să-l compromită iremediabil; spre exemplu, să
spună că via nici măcar nu era toată a lui, ci numai o pătrime;
ba chiar și pe aceea o arendase. Într-adevăr, ar fi fost o
lovitură!…
Ocoliră casa de jur împrejur, admirînd trandafirii, și se
urcară din nou pe pridvor. Modest și pridvorul; înconjurat cu un
parmaclîc de scîndură nevopsită, roasă de vreme și de cari, cu
dușumeaua mîncată pe alocuri de bătrinețe și de umezeală, cu o
masă încăpătoare, dar ieftină, din lemn de brad, cu niște scaune
de răchită, foarte vechi și acestea. În schimb, de aici,
perspectiva era fără seamăn…
— Minunată panoramă !… Și viile acelea trei, ce frumos
stau agățate pe dealul din față!… Ale cui sînt ?
— Una, cea mai de sus, e a lui Apostu Răuță. Cealaltă, a
lui Costică Grigoriu, iar ultima e via Suzana, fostă a lui
Petrache Nedelcu, apoi a fiică-sii, domnișoara Valeria Nedelcu.
E cea mai întemeiată vie din tot ținutul, dacă nu chiar din toată
țara. Douăzeci și șase de hectare. Cu niște clădiri aproape tot

96
așa de impunătoare ca și ale tale, de la Contești… Și-i de
vînzare.
— Pentru ce n-o cumperi tu ?
— Nu mă interesează. Am destule proprietăți. Și nici nu-
mi mor copiii de foame. Pentru nepoți, am strîns și așa prea
multă avere.
— Ce-ar fi s-o cumpăr eu ?
— Ai avea numai de cîștigat, o asigură dînsul.
— Mi-ar plăcea foarte mult să am o vie. Mai ales într-o
regiune viticolă așa de renumită ca asta. Aș avea și eu o
proprietate a mea, pe numele meu, fiindcă celelalte, moșia și
pădurile, sînt ale soțului.
— Ai acum ocazia să-ți realizezi dorința.
— Tot nu mai pot transfera banii în Franța, din cauza
războiului. Decît să-i plasez în Elveția ori să-i schimb în aur,
mai bine-i învestesc aici, într-o proprietate rentabilă. Dacă intră
și România în război, ceea ce mi se pare foarte posibil, e mai
prudent să ai o vie, decît bani… Cam cit ar putea să coste ?
— Foarte puțin. Cred că se poate lua la o sută de mii de
lei…
— Pentru douăzeci și șase de hectare, enorm !
— Cînd vei vedea ce se află pe aceste douăzeci și șase de
hectare, vei spune că prețul e ridicol. Case, crame, ede-curi,
mobilă, cai, trăsură, recolta de pe întreaga suprafață, toate se
vînd la această sumă.
Discuta doar așa, ca să-și dea aere de mare afacerist, care
jonglează cu averile, fiindcă era pe deplin încredințat că
niciodată Yvonne nu va deveni proprietară pe aceste meleaguri.
— Cu o sută de mii de lei pot cumpăra două sute de
hectare de pămînt calitatea întîi.
— Da, dar două sute de hectare de pămînt gol, care, în cei
mai buni ani, nu va produce nici un sfert din ce poate produce
via Suzana.
— Nu știu. Nu cunosc rentabilitatea viilor din România.
La noi, în Franța, nu-i prea mulțumitoare.

97
— Eu o cunosc și știu ce spun. O sută de mii de lei pentru
o asemenea proprietate e o sumă derizorie. Dac-aș fi interesat s-
o cumpăr, eu aș plăti imediat această sumă.
— Scump, prea scump… Deși mi-ar plăcea foarte mult să
mă leg de această regiune…
— Gîndește-te, eu să stau aici, pe dealul Șarbei, iar tu
dincolo, peste vale, pe dealul Beciului…
— Pentru ce așa departe ?! Niciodată ! Am sta amîndoi
împreună, aici, la via ta, sau dincolo, la via mea.
Și marchiza îl săgeta cu privirile parcă l-ar fi prins
înșelînd-o.
— Da, indiscutabil… dar, uneori, cînd va trebui să ne
ocupăm de administrarea proprietăților…
— Nu, de treaba asta se va ocupa administratorul. Tu vei
sta cu mine tot timpul. Cred că te simți bine ? Nu ?
— Vai, dragă ! Nici nu poate exista o fericire mai
mare!…
Se făcu însă palid, parcă toate durerile lumii s-ar fi hrănit
numai din sîngele lui. Înțelegea că un destin vitreg îi ticluise o
năpastă cum nu mai cunoscuse nicicînd. Treizeci și trei de ani
își păstrase libertatea cu convingere, cu încăpățînare. Și acum,
așa deodată, dintr-o întîlnire întâmplătoare, dintr-o aventură la
băi, să se ridice în jurul său această închisoare infernală cum, de
bună seamă, trebuie că este conviețuirea continuă cu aceeași
femeie?!…

IX
După prînz, toți se culcară. În cele trei dormitoare — al
părinților, al fetelor și al băieților — se așternu repede o tăcere
deplină.
Casa avea podul înalt, pereții groși, de cărămidă, și era
foarte răcoroasă în timpul verii. Totuși, luna lui cuptor se făcea
simțită și aci: aerul devenise parcă mai stătut și mai apăsător ca
în celelalte zile.

98
Tot întrebîndu-se: unde-o mai fi acum Nae Tudorancescu
și cînd va izbuti să-l întîlnească ?… ce-o fi mîncînd Sonia și
cum s-o fi simțind în pustietatea aceea de la Blidari ?… Bucur
adormi cel dintîi…
Valentina, după ce ațipi nițel, se dădu jos din pat, în-
cetișor, să n-o audă soră-sa, Casina, își încălță fără nici un
zgomot sandalele, luă pisicul în brațe și se furișă afară.
Singură. În ogradă nu se vedea nici o ființă vie. Doar din
cînd în cînd se deslușea tropăitul înfundat al cailor, enervați de
muște și de prea multă ședere în grajd.
Fără să-și dea seama cum, se trezi la poartă. Aneta fata
bucătăresei lui Ionică Giurgea, vecinul de peste drum, veni să-i
țină de urît.
— Tot cu pisica ceea te joci ?
— Daa, o fac păpușă, o culc, îi dau de mîncare… Nu-i
Codospisa Artemiza mea, dragă și scumpă ?!…
— Hm, de unde-ai mai scos tu numele ăsta ?!
— Uite-așa… La început, i-am zis Pisa, pentru că-i pi-
sică. Apoi, pentru că are coadă, i-am zis Codospisa. Și la urmă,
cînd am botezat-o de-a binelea, i-am mai spus și Artemiza, după
numele mătușii de la Bacău…
— Măi, măi, da glumeață mai ești ! izbucni Aneta într-un
hohot de rîs.
Codospisa, speriată pesemne de chicotitul gălăgios al
fetei, tresări scurt, nervos, gata s-o zbughească unde-o vedea cu
ochii.
— Stai, proasto ! De ce nu ești cuminte ? Vrei s-o superi
pe mămica ta ?
— Dar dacă „proasta" din brațele tale îi motan ? avu
Aneta o bănuială.
— Nu se poate ! Nu-i motan ! Nu vreau eu să fie mo-
tan !… Noi sîntem pisicuță ! Și încă una foarte frumușică ! Nu
motan hîrbar care doarme prin gunoaie și umblă prin poduri !…
— Biiine… fie și cum vrei tu…
Apoi Aneta se uită un timp în susul și-n josul uliței, după

99
care vorbi cu glasul schimbat — unduios, ispititor:
— Vrei să mergem la Milcov să ne scăldăm ?
— La Milcov ?!… N-am fost niciodată…
— Eu mă duc în fitece zi. Îi așa de bine !
— Da' nu-i apa mare ?
— De unde ! N-ajunge nici pîn' la genunchi. Asta acolo
unde-i cea mai adîncă… Și-i așa de caldă și bună ! Să vezi ce
mult o să-ți placă… Mergi ?
Aneta împlinise paisprezece ani și arăta cam dezmățată,
cam sălbatică. Avea picioarele goale, părul nepieptănat, și
prăfuit, purta o rochie largă și peticită, iar cînd vorbea, i se
vedeau niște dinți mari, neregulați, care parcă se ațineau să
înfulece o hrană ca pentru lupi.
— Dar dacă trece p-acolo vr'un băiat și ne vede ?
— Nu trece nici unul. N-au cum să treacă… Mergem prin
via lu' dom' Ionică, ajungem la mal, ne dezbrăcăm între butuci,
scoborîm cîteva trepte și intrăm în gîrlă. Ne poate vedea numai
tata, care-i chelar la dom' Ionică, da' nici el nu se abate azi pe-
acolo, că are de lucru la curte…
— Dacă vine vreunul prin apă ?
— Cum să vină prin apă ?! Ce-i pește ? Mormoloc ? Și
Aneta nu-și mai putu stăpîni rîsul, în timp ce se uita la
Valentina ca la cea mai sperioasă făptură din lume.
— Tiii, tare-ți mai e frică de băieți, văd eu ! Da' digeaba
ți-i frică. Fiindcă băieților nu le place să se scalde acolo unde
mergem noi. Îi prea mică apa. Ei se duc mai departe, în dreptul
plopilor de la Mitriță Constantinescu, unde apa-i pîn-la gît. Iar
dacă vr'unul vine pe prund, noi nu-l vedem ? Urcăm fuga pe
mal și ne ascundem în vie. Acolo nu le mai dă mîna să vină, că
se tem de tata. De i-o prinde, le moaie spinarea… Ei, mergi ?
Că eu mă duc.
— Și cu Artemiza ce fac ? Unde-o las ?
— Dă-o dracului ! Nu știu ce-ai găsit tu la scîrba asta de
mîță că te ții toată ziulica de coada ei !… Dă-i drumu' jos și las-
o în plata Domnului, să meargă unde-o vrea ! Hai, dă-i drumu' !

100
Și-i smuci pisicul din brațe, zvîrlindu-l cît colo, fără
măcar să se uite unde-a căzut.
— Dacă nici în clipa asta nu mergi, să știi că mă duc
singură ! o amenință Aneta, hotărîtă.
Valentina mai șovăi nițel, apoi, atrasă de necunoscut,
împinsă de curiozitate, ori numai pentru că nu avea ce face se
luă după dînsa. Străbătură cele cîteva ulițe, pînă la via din Prund
a lui Ionică Giurgea. Intrară în vie ajunseră la malul gîrlei, se
dezbrăcară în dosul unor butuci, coborîră treptele săpate în mal
chiar de tatăl An-tei și se cufundară în apă.
Zăpușeala creștea mereu. Și nu sufla nici o adiere de vînt.
Razele soarelui le ardea creștetul tot mai nemilos. Dar apa,
limpede, mereu împrospătată, le cuprindea într-o unduire
blîndă, prelungă, răcoritoare. Se întinseră pe burtă și stăteau așa,
nemișcate, cu privirile ațintite în jur, nu cumva să dea cineva
peste ele și să le vadă goale…
Treptat, Valentina se bucura tot mai mult c-a venit. Era
așa de plăcut ! Mult mai plăcut decît să fi rămas acasă cu
Artemiza ! Totuși, în sufletul ei stăruia o teamă. Venea pentru
întîia oară la scăldat și cine știe ce se putea întîmpla ! Dacă
aflau părinții ?… Vai de pielea ei ! Mai ales că plecase cu
Aneta… Oare ce-o fi avînd rnaică-sa cu fata asta ?! Nu putea s-
o sufere ! Pare-ar fi fost o stricată ! Cînd era așa de isteață, așa
de prietenoasă… Niciodată nu i-a dat voie să se joace cu ea. În-
deosebi în ultimul an… „Nu șade frumos unei eleve de la
pensionul Pompilian din București să fie prietenă cu fata unui
chelar!" o mustra neînduplecată ori de cîte ori se ivea prilejul…
Dar acum maică-sa dormea… N-avea cum să-i observe lipsa…
și nici să știe cu cine plecase la scăldat…
Din cînd în cînd, parcă adulmecînd o primejdie, privirile
fetelor se răzlețeau în zare, deasupra munților, și amîndouă
presimțeau că acolo se pune ceva la cale. Tocmai în fund, spre
apus, deasupra unor piscuri ciuntite și sure, se adunaseră niște
nori plumburii, care păreau neclintiți, fără ca nimeni să fi putut
spune ce se petrecea dedesubtul lor… După aceea privirile li se

101
mutară mai pe-aproape și, pentru că tot nu văzură nici un
musafir nedorit, începură să se tîrască prin apă în căutarea unui
loc mai adînc…
Ceva mai tîrziu, cînd își mai rotiră o dată privirile,
primprejur, descoperiră o apariție mult mai primejdioasă decît
norii din depărtare… Un băiat !… Se apleca, se ridica, părea că
stă nemișcat și totuși înainta…
— Ăsta-i Traian a lu' dom' Costache… îl știu. L-am mai
văzut și alaltăieri. Prinde pește…, spuse Aneta, mai mult veselă
decît îngrijorată.
Într-adevăr, era chiar Traian, feciorul lui Costache Fătu.
Se întorcea de la via din dealul Beciului, dar, ajuns pe malul
gîrlei, nu putuse renunța la una din marile lui plăceri — aceea
de-a prinde cîțiva peștișori. Își descălțase sandalele, agățîndu-și-
le cu o sfoară la brîu, și intrase în apă…
Îl cunoștea și Valentina; numai din vedere însă. Era elev
la liceul Lazăr din București; trecuse în clasa a VIl-a. Un băiat
înăltuț, cu fruntea lată, netedă, și cu ochii albaștri sub niște
sprîncene stufoase, negre; în expresia feței, avea totuși ceva
antipatic, un fel de asprime țărănească, moștenită fără îndoială
de la tatăl său. Cu capul descoperit, purtînd o cămașă cadrilată
cu mîneci scurte și pantaloni gri de doc, suflecați pînă sub
genunchi, se îndrepta acum în susul gîrlei, cu pași rari, ca de
cocostîrc. Cînd și cînd, se apleca, desfăcea palmele, pipăia
încet, ușurel, în jurul unei pietre, aștepta, strîngea mîna pumn
într-un gest reflex… Și deseori, în pumn, se zbătea o vietate
lunguiață, speriată și rece… Pe urmă vîra peștișorul în buzunar
și căuta altul…
Punea atîta pasiune în acest soi de pescuit, încît uitase că
trebuie să se mai întoarcă acasă, unde, încă de mult, îl aștepta
maică-sa cu mîncarea pe plită. Toată energia lui sta încordată
într-o pîndă unică. Nu vedea nici norii care se tot lățeau pe
deasupra munților, nici măcar nu auzea gălăgia copiilor care se
scăldau ceva mai devale, după un cot al rîului.
Se apropiase binișor de locul unde se aflau Aneta și

102
Valentina. Dar el nu le vedea. Căuta pești, nu fete. În schimb
fetele nu-l scăpau nici o clipă din vedere.
— Îi tot la liciu ca și tine. Da' acuma-i în vacanță, vorbi
Aneta, avînd aerul că-i destăinuie un mare secret.
— Trebuie să ieșim, că dă peste noi.
— He-hei, mai are mult pîn-aici. Cînd s-o mai aprochia,
atunci ieșim.
În timpul acesta, dinspre munți, pe albia largă a
Milcovului, se lăsa în jos un vuiet tot mai puternic, pe care
fetele îl auzeau, dar nu și-l puteau explica. Traian nu-l desluși,
căci el ar fi știut de unde vine, ce primejdie aducea și ce măsuri
trebuiau luate. Preocupat cum era cu pescuitul, lumea dimprejur
parcă nici nu exista pentru dînsul.
Și vuietul creștea, devenea tot mai gros, mai plin, mai
năvalnic. Însă fetele tot nu-l luau în seamă; așteptau ca Traian
să se apropie pînă în dreptul unui bolovan mare, izolat, din
marginea prundului; atunci se vor urca pe mal, se vor îmbrăca și
se vor întoarce acasă. Dar, deocamdată, băiatul descoperise un
grup de pietre, adăposturi sigure pentru pești, și se opri să
pescuiască pe sub ele.
Acum, vuietul stăpînea tot văzduhul; se dezlănțuia cînd
ca un clocot de talazuri răscolite, cînd ca o încăierare de vînturi
năpraznice. Norii aceia plumburii dinspre apus se lăsaseră mult
mai jos, ascunzînd toți munții din zare. Deasupra Odobeștiului,
cerul era totuși senin și prin copaci nu se clintea o frunză.
Undeva, departe, răsună un chiot prelung, ca un semnal
de alarmă. O fulgerare scurtă se frînse într-o margine a
orizontului și un tunet pîrîi asurzitor. Apoi alt chiot alarmat
umplu valea. Fetele stăteau însă tot cufundate în apă, cu
privirile ațintite spre Traian; așteptau, așteptau nerăbdătoare,
dar băiatul bătea mereu pasul pe loc.
Deodată Aneta întoarse capul și izbucni într-un țipăt
îngrozitor:
— Unda ! Vine unda ! Ieși afară ! Repede ! Repede ! și
fără să se mai uite în urmă, năucită de spaimă, o zbughi pe mal.

103
Tovarășa ei, mai înceată, mai nepricepută, nu înțelese ce
rău i-ar fi putut face „unda" asta, cînd dînsa știa că numai de
Traian trebuiau să se păzească. Dar, cînd o auzi pe Aneta urlînd
ca în gură de șarpe, se uită și ea primprejur…
În susul albiei, cam la două sute de pași, Milcovul se
umflase cît un fluviu și se rostogolea cu o vrăjmășie - de
avalanșă. Vuietul devenise amețitor.
Instinctiv, Valentina pricepu că se întîmplă ceva neo-
bișnuit. Zăpăcită, se ridică în genunchi, apoi în picioare; calcă
pe o piatră, alunecă, se ridică metehăind și rămase înmărmurită,
paralizată, privind în spre năvala talazurilor cu resemnarea unei
victime pentru ca"e n-a mai rămas nici o putință de scăpare.
— Haide sus ! Nu mai zăbovi ! Haide că te ia ! îi striga
Aneta parc-ar fi fost în pericol propria, ei viață.
În sfîrșit, se dezmetici și Traian din vraja pescuitului.
Privi înainte și măsură uluit toată grozăvia cataclismului care se
năpustea împotrivă-i. Pămîntul întreg parcă se clătina sub urgia
valurilor. Imediat își dădu seama ce-l amenință. Dar văzu ceva
mai departe o fată goală, în primejdie. N-o cunoștea, știa însă că
trebuie salvată și că această datorie îi aparține lui, el fiind
singurul bărbat din apropiere. Se repezi spre ea. După cîțiva
pași, se împiedică de-o piatră, căzu, se zgîrie la un genunchi,
scrîșni din dinți, se ridică, o luă din nou la fugă. Din partea
opusă, unda se apropia ucigătoare. Acum se vedea lămurit ceva
înalt ca un mal de apă care sta gata să se prăbușească. Aducea la
vale copaci smulși din rădăcini, lozbe de lemn, cadavre de
animale înecate, iar dedesubt, în adînc, urnea toți bolovanii, îi
ciocnea unul de altul, îi fărîmița și-i împingea la vale într-un
zgomot înspăimântător, ca și cum pămîntul s-ar fi desfăcut din
încheieturi.
Traian se apropie de Valentina, se împiedică din nou, dar
de astă dată se ținu bine, se repezi iarăși înainte. Luă fata în
brațe, numai că, în clipa cînd să se urce cu ea pe mal, torentul se
aruncă asupră-i, încercînd să-l cuprindă, să-l înăbușe. Un
trunchi gros cît un om îi atinse umărul. Ținu fata cu o mînă, iar

104
cu cealaltă se agăță de un alt trunchi care plutea pe valuri.
Lemnul îl smuci fără milă, îl luă pe sus, îl zvîrli în genune…
Fata parcă se lipise de el, devenise una cu trupul lui. Și apa îi
purta mai departe, la fel de năvalnică… Deodată se opriră;
lemnul de care Traian se ținea încleștat cu ultima-i nădejde
părea că se proptise undeva. Numai o clipă însă. Iureșul
talazurilor îi înhață din nou… Altă oprire… Foarte scurtă și
aceasta, căci din spate îi ajunse un alt val, și mai uriaș, care-i
săltă la o înălțime de cîțiva metri, dar, după aceea, îi aruncă spre
uscat; torentul se revărsase peste maluri. Se revărsase împreună
cu ei… Mereu îmbrățișați, cu trupurile împletite ca două funii,
se treziră între niște butuci de vie, întinși pe jos, încă în apă, dar
o apă scăzută, care curgea potolită și nu mai avea puterea să-i
tîrască la vale…
Se ridică în picioare. Duse mîna la cap, unde simțea o
durere ascuțită și o dîră de lichid cald, care-i năclăia părul. Se
uită la degete — roșii de sînge… O rană și încă una în pulpa
piciorului stîng… O durere surdă în coaste, pe partea dreaptă a
corpului…
O privi pe Valentina… Numai răni și ea. Sta amorțită în
apa care clipocea pe lîngă dînsa… Se trudi s-o ridice.. Dar fata
se lăsa tare greu… Peste un timp veni și Aneta. Un om care se
nimerise prin vecinătate le sări în ajutor…
Furtuna se dezlănțuise. Începu să plouă — picături mari,
repezi, ca un plescăit de bici…
Iliaș fu trezit tocmai cînd dormea somnul cel mai dulce.
Se dezmeticise de-a binelea, totuși Aretia încă-l mai scutura de
umăr… Cu sufletul la gură și fără nici o pregătire, îi spuse cele
două vești rele: Valentina fusese prinsă de undă și acum era la
spital; apele Milcovului ieșiseră din matcă, inundaseră via de la
Olteni, luaseră cu ele gardurile, butoaiele și căzile, care erau pe-
afară, păsările, porcul, dărîmaseră unul din pereții cramei…
— Mare bucurie ! Bine că m-ai trezit la timp să n-o
pierd! mormăi dînsul.
— Ce faci acum ?

105
— Ce să fac ? Dacă, înham bălanii la docar, crezi că mai
prind butoaiele care s-au dus pe copcă ?
— De butoaie îmi arde mie ?! Ce facem cu fata ?
— Parcă pe mine mă doare de altceva !
— Atunci ?
— Atunci… dacă-i la spital, înseamnă că n-a murit, nu s-
a înecat…
— Da, nu s-a înecat… Noroc de băiatul lui Costache
Muscă. El a scăpat-o ! Dacă nu se-ntîmpla pe-acolo…
— Nu cred că s-a ostenit odrasla lui Muscănbarbă pentru
fata mea. Mai ales cînd putea să-și strice bunătate de
pantaloni…
— Ba, nu, chiar el a scăpat-o. Mi-a spus Miron, chelarul
lui Antoniu.
— Asta nu-mi place ! N-aș vrea să-i fiu obligat
zgîrcitului și mitocanului ăla de tat'su. Mai cu seamă acum, cînd
sîntem la cuțite pentru via Suzana… Vom afla noi… Acum hai
repede la spital!
În clipa aceea, o lumină orbitoare, spectrală, umplu
încăperea și un trăznet scapără pe-aproape, zguduind pereții…
Amîndoi se închinară cu mișcări pripite, cucernice. Se simțeau
însă așa de mici, așa de păcătoși, încît se temeau că nici credința
în Cel-de-Sus nu-i mai putea ocroti.
„Semn rău ! Pedeapsă dumnezeiască !… Numai dracu'
m-a pus să-mi iau ibovnică și s-o aciuiez pe lîngă mine !" gîndi
Iliaș, încapînd să se îmbrace.

X
De pe la ceasurile patru, Tache Vrabie nu mai putea să
doarmă. Mai ales acum, vara. Îmbrăcat numai în cămașa de
noapte — cămașă națională, tivită cu pui de arnici roșu — făcu
vreo cîțiva pași de-a lungul prispei, care înconjura casa pe cele
trei laturi din spre curte; după aceea se așeză pe fotoliul din
pridvor și căscă zdravăn, cu zgomot, fără să ducă mîna la gură,

106
fiindcă el nu pricepea ce rușine poate fi dacă un om cinstit și cu
sufletul curat își arată dinții și chiar limba, atunci cînd îi vine
pofta. Cînd răcoarea dimineții îl mai învioră nițel, se ridică tot
așa de cumpănit și se îndreptă spre capătul prispei, unde-l
așteptau cana cu apă și bucățica de săpun.
— Care va zică, să mă spăăăl !… Buuun !…
Se aplecă cu jumătatea de sus a corpului peste
parmaclîcul care mărginea prispa, astfel ca zoile să se scurgă în
afară, la rădăcina liliacului de lîngă temelia casei, și porni să se
spele. Se frecă pe mîini, cu săpun, de două ori cu cinci pumni de
apă își răcori fața și gîtul; apoi luă prosopul, care sta agățat de
un stîlp, și începu să se șteargă…
Primarul s-a spălat ! Cea dintîi grijă a zilei a fost îm-
plinită !
Ceva mai însuflețit, se întoarse pe pridvor, ocupîndu-și
locul obișnuit, pe același fotoliu, cu plușul decolorat și mîncat
de molii. Trupul lui robust, fața-i roșcovană, ochii mari și blînzi,
fruntea înaltă cu părul argintat pe la tîmple se detașau limpede,
perfect conturate în lumina soarelui abia răsărit.
— Heiii, ce-o mai aduce și ziua de azi ?! vorbi el tare,
deși nu se afla nimeni prin apropiere în stare să-l înțeleagă.
Călcînd ca o umbră, motanul se furișă pînă aproape de
stăpînu-său, oprindu-se la un pas mai încolo; negru, vînjos, cu
ochii sclipind ca două scîntei și cu părul lucios parcă dat cu
unsoare, se lăsă pe labele dinapoi și începu să se spele agale, tot
trăgînd cu urechea spre poartă.
— Ai sosit și tu… Buuun !… Ți-o fi foame ?
Pisica, bălțată — cărămiziu, negru și alb — se ghemuise
încă demult într-un colț mai dosit, cu picioarele adunate sub ea,
moțăind alene.
Burduf se tot vînzolea de colo-colo și, din cînd în cînd,
seheuna scurt, nerăbdător, tîrînd după el lanțul agățat pe o sîrmă
întinsă de-a curmezișul ogrăzii.
Dar primarul nu-l vedea decît pe motan, marele lui
favorit, pe care-l primea pînă și în plapumă, la pieptul lui, ori de

107
cîte ori animalul avea gust să se culcușească acolo; îi urmărea
fiecare mișcare cu o duioșie părintească și parcă, pe sub
mustățile-i ușor încărunțite, îi mijea un zîmbet împăcat, pătruns
de amintirea atîtor clipe fericite petrecute împreună, lipiți unul
de altul, mai ales în nopțile de iarnă, cînd viscolul hăulea pe la
ferestre.
Nu mai așteptară mult și coana Florica intră iute-iute pe
poartă. Într-o mînă își ținea papucii, iar în cealaltă avea un
paner plin cu urzici. Fusese la vie și, ca să calce mai sprintenă,
s-a descălțat și a venit cu picioarele goale. Pe drum, de prin
șanțuri, a cules cîteva mănunchiuri de urzici ca să le toace și să
le dea de mîncare la rațe.
Se opri lîngă pragul bucătăriei, lăsă panerul jos, își încălță
repede papucii și se îndreptă spre bărbatu-său.
— Am întîrziat, Tache !
Își cerea iertare parc-ar fi săvîrșit un păcat de moarte.
— Nu-i nimic, Florico… Ai fost la deal ?
— La deal, Tache.
— Ce mai e pe-acolo ?
— Bine, Tache… Pînă-n seară, cu ajutorul lui Dumnezeu,
cred că mîntuim de prășit.
— Buuun… Azi mă duc și eu la vie. Că n-am fost cam de
mult. Să văd și eu cum îi rodul…
N-a fost cam de mult, într-adevăr. De paisprezece ani, de
cînd îi primar la Odobești. Ce-i drept, în acest răstimp a vrut să
se ducă de cel puțin o sută de ori, dar niciodată n-a izbutit.
— Bine, Tache… Da' mai-nainte nu vrei să mănînci
ceva?
— Ba da, Florico. Asta și așteptam… Mănînc ceva și
pornesc.
— Ce să-ți aduc, Tache ?
Femeia sta înaintea lui, supusă, gata să-l servească nu ca
o soție, ci ca o roabă.
— Mai întîi și-ntîi scoate o cană de vin… Și niscaiva
brînză, oleacă de jambon, niște pîine… Ce s-o găsi.

108
Primăreasa dădu fuga în beci, se abătu cu aceeași grabă
pe la bucătărie și-i aduse cele dorite.
Harnică nevastă ! Nici nu se cunoștea că avea patruzeci și
unu de ani și că muncea de cum se ridicase în două picioare,
nici că astăzi se sculase pe întuneric, se urcase pînă în vîrful
Șarbei, doi kilometri de urcuș greu, și, val-vîrtej, se întorsese
acasă.
Pentru început, primarul își turnă un pahar de vin și-l bău
pe stomacul gol, încet, picătură cu picătură. Făcu o pauză de
cîteva minute, ca și cînd ar fi așteptat ca această doctorie
binecuvîntată să-și producă întregul efect, apoi tăie o felie mare
de pîine, întinse deasupra cîteva felioare de jambon, peste care,
drept în mijloc, așeză un cocoloș măricel de brînză, ca o
garnitură pe un tort, și, după ce potrivi cît putu mai reușit
această respectabilă gustare, o dădu Floricăi să i-o ducă Iui
Burduf. Mai tăie o bucățică de brînză pentru pisică și o felie de
jambon pentru motan, fiindcă așa le era deprinderea: motanul
mînca numai carne, iar pisica se înnebunea după brînză. Abia la
urmă își luă și pentru dînsul o fărîmă de brînză și un cultuc de
pîine. Căci așa era conu Tache: nu putea suferi ca cineva, nici
măcar o pisică, să se uite cu jind în gura lui.
Jambonul era grozav — copt în cojoc de aluat, cum
numai coana Florica se pricepea să-l prepare. Dar primarului
dimineața, întotdeauna i-a plăcut să pună mai întîi în gură o
bucățică de brînză.
Coana Florica ședea pe un scaun, ceva mai departe, și-l
privea respectuoasă. O împresurau atîtea treburi, dar nu se
îndura să plece de lîngă bărbatu-său — poate mai avea nevoie
de dînsa. Ea se afla aici, gata să-l servească. Că de asta era
nevasta lui. Cine să-l servească, dacă nu ea ?
Trecu așa ca vreun ceas și nici unul nu scoase un cuvînt.
Între timp, conu Tache a mai trimis o gustare lui Burduf,
ceva mai mică însă; a potolit și foamea pisicii și chiar a
motanului, care niciodată nu se mulțumea cu puțin; ba s-a
săturat și pe sine, atît cu brînză, cît și cu jambon. A băut și oala

109
de vin, numai că de vin nu s-a săturat. Poate unde căldura asta a
verii…
— Care va zisă, ai fost la vie, Florico ?
— La vie, Tache.
— Buuuun, Florico !… Mă duc și eu. Chiar mi-i dor să
văd ce mai e pe-acolo…
— Da, Tache, du-te. Dacă pleci acuma, pîn' la prînz ai
putea să te și întorci.
— Da, bine zici, Florico. Dacă plec acum, pîn' la prînz
sînt acasă la masă. Fac și eu o plimbare. Chiar am nevoie să mă
mai mișc nițel… Aș vrea să mai văd o dată crama. Trebuie că se
ține la fel de bine ?
— Da, Tache. Bine. Parcă nici vîntul și nici ploile n-au
trecut peste ea.
— Tiii, crama asta ce mai bătaie de cap mi-a dat pîn-am
văzut-o în picioare ! Tocma' la Andreiași am fost cu căruța cu
patru boi ! De cinci ori am bătut drumul pîn-am adus stejarii ăia
groși, pe care i-am pus temelie ! Dar a ieșit un lucru strașnic,
făr' de moarte !…
Vru să mai bea un gît de vin, numai că…
— Care va zică, s-a mîntuit și oala asta ! Da-i și cald !…
…Zici că mai aduci, una, Florico ?
— Da, Tache, aduc. Dădu iarăși fuga în beci.
După ce se întoarse cu oala plină, se așeză din nou pe
scaun, supusă, ascultătoare. Primarul își umplu un pahar și-l
sorbi cu sete mare, ca și cînd ar fi fost primul din acea zi.
— Trebuie că-i tare frumos acolo sus, Florico ! Răcoare,
verdeață…
— Da, Tache, frumos.
— Și Florin stă cu oamenii ?
— Da, Florin și chelarul. Florin, cu pușca, mai trage cîte-
un foc într-o pasăre… Îi tînăr, de ! Nu poate sta locului…
Rămîne însă chelarul. El e nelipsit de lîngă oameni.
— Oricum, cînd ai un fecior, ai oleacă de sprijin. El e
acolo stăpînul și asta-i mare lucru !… Bun băiat avem, Florico !

110
Voinic, învață bine, are apucături sănătoase… Am avut noroc și
dinspre partea asta !
— Da, Tache, mulțumesc lui Dumnezeu !
— Și zici că Florin cu pușca după păsări, ai ?
— Da, dar din cînd în cînd mai vede și de oameni.
— Și azi-noapte a dormit acolo ?
— Acolo, Tache.
— Da' are un' să doarmă ?
— Are, Tache… Tu nu știi, că n-ai mai fost de mult. Am
mai ridicat acolo o căsuță, acum… iacătă-s opt ani… O căsuță
destul de încăpătoare. Două odăi, o sală, un cerdac în față…
— Daaa ?! Mă duc și eu să văd. Mă duc, ce mai !… Cînd
te gîndești că eu n-am văzut niciodată casa pe care-ai ridicat-o
tu la vie ! Dar acum s-a sfîrșit ! Mă duc, nu mai stau !
Totuși, nu se dezlipea din fotoliu. Calm, nepăsător, își
mai turnă un pahar și-l bău ca și pe celelalte, cu aceeași
paradisiacă desfătare.
— Ce-a mai trebuit să ridici tu casa asta, Florico ?
— Trebuia, Tache. Veneau negustorii, toamna, la cules,
și n-aveau unde trage. Ne făceam de rîs. La o vie așa de mare,
să n-ai tu o casă ca lumea ! Apoi, uneori, mai rămîi acolo peste
noapte. Dacă ai un' să dormi cumsecade, faci a doua zi treabă
mult mai spornică… Pe urmă, Florin… Unde-ar sta acum, dacă
n-ar fi casa ?…
— Care va să zică, da, bine-ai chibzuit, Florico !
Buuun!… trebuie c-a ieșit o casă frumoasă… Ei, dar ce să mai
vorbim, parcă n-o s-o văd eu într-un ceas, două?!… Ia mai bine
să intru înăuntru să mă îmbrac. Afară-i prea cald !
Se ridică înoetinel și păși în dormitor. Nevastă-sa îl urmă,
ducînd după el oala cu vin și paharul. Fiindcă răcoarea
dinăuntru cu siguranță c-o să-i ațîțe iarăși setea…
Dar conu Tache nu se grăbi nici cu îmbrăcatul. Se lăsă pe
un scaun și rămase cu privirile pierdute în gol, parcă ostenit
peste măsură de nestrămutata lui hotărîre de-a porni la drum să-
și vadă via și casa cea nouă.

111
Între timp, coana Florica se apucă să deretice prin odaie,
dar ușor, pe nesimțite. Altfel cum ? N-avea voie să-și tulbure
bărbatul. Cine știe, poate, în clipele acelea, se gîndea la
greutățile gospodăriei comunale, greutăți pe care, el, primarul,
se socotea obligat să le învingă bărbătește, fără nici o
întîrziere…
Deodată, afară, în ogradă, porni să latre cîinele.
— Ia vezi, Florico, cine-i.
Primăreasa lăsă imediat dereticatul, dispăru pe ușă,
domoli furia lui Burduf, schimbă cîteva vorbe cu cineva și se
întoarse repede în dormitor.
— Zamfir de la primărie, Tache. Zice c-a venit prefectu' !
— Care va zică prefectu' !… Buuun !… Iaca, a mai venit
și dumnealui. Ei, ce să facă? Doar de-asta mănîncă pîinea
statului… Bine, spune-i lu' Zamfir că mă duc îndată. Și dă-i și
lui o ulcică de vin, că i-o fi cald. Să nu plece omu' din bătătura
noastră așa, cu gura uscată.
Nevastă-sa ieși în grabă să-și îndeplinească datoria de
gazdă, în timp ce conu Tache, cu sufletul împăcat, își mai turnă
un pahar de vin, îl sorbi pe îndelete și rămase locului, cufundat
în gînduri.
Cîinele mai latră de cîteva ori pînă tăcu de-a binelea. Se
auzi scîrțîitul tărăgănat al portiței de la drum. Și numaidecît
coana Florica năvăli în dormitor.
— Ei, ce zici de venirea prefectului ?
— Ce să zic? A venit. Datoria lui… Îmi pare însă foarte
rău. Tocmai cînd voiam și eu să mă duc la vie ! N-am noroc și
pace !… Florico, dă tu fuga și mai adu-mi o cană de vin, că iaca
s-a isprăvit și asta. După aceea, mă îmbrac.
Biata femeie coborî în beci și veni cu oala plină mai
repede ca niciodată. Primarul își mai turnă un pahar, îl bău fără
nici un zor, își șterse mustățile cu dosul mîinii și rămase iarăși
pe gînduri. Abia tîrziu păru că se trezește din toropeală.
— Așa, Florico. Acu adu hainele… Eu zic să le îmbrac
pe cele noi, negre. Cînd vine prefectu', primarul trebuie să-i iasă

112
înainte în straie de sărbătoare, că altfel, de, nu șade frumos !
— Da, Tache, le-aduc p-alea noile…
Își puse ciorapii. Își trase pantalonii. Mai sorbi un pahar.
Își încălță ghetele de box, cu gumilastic în părți și cu urechi
mari în față și în spate. Ca să-și potrivească pe după gît cravata
gata făcută, îi trebuiră sforțări supraomenești. De aceea se mai
întări nițel cu un alt pahar de vin. Își puse vesta. Își îmbrăcă
haina. Respiră din adîncul plămînilor ca după o muncă
istovitoare. Își luă bastonul de după ușă și ieși pe pridvor.
— Așaaa ! Acum, Florico, să-mi tragi tu o perială de să
mă faci lună, nu alta !
Nevastă-sa alergă după perie.
— Adu și oala cu vin, Florico, și pune-o ici, pe masă.
După ce-i aduse vinul, primăreasa începu periatul cu atîta zel,
parc-ar fi vrut să destrame stofa ori să tocească peria.
Cînd termină vinul din oală, conu Tache găsi că-i destul
de periat, îi spuse neveste-sii: „Cu bine, Florico !" și porni spre
primărie.
Cum păși în uliță, se întîlni cu Tănase Chiriac.
— Ce mai faci tu, măi Tănase ? Cum îți mai merg
treburile ?
— Bine, coane Tache. Ia mă zbat și eu ca să trăiesc.
— Buuun, Tănase frate ! Da' nevasta, copiii ți-s sănătoși?
— Sănătoși, coane Tache, slavă Domnului !
— Da' via ? A rodit îndeajuns ?
— De-ajuns, coane Tache. Frumos rod ! Numai de l-ar
ține Dumnezeu atît cît este !
— Așa-i, Tănase, că rodu' nu-i sigur decît atunci cînd îl
aduni în cramă… Da' cireșu' ăla mare, pe care-l ai tu în fundu'
viei, a făcut cireșe anul ăsta ?
— A făcut, coane Tache. Încărcat! Da' acu s-a isprăvit.
Cu copchiii, cu vecinii…
— Falnic cireș ! Ptiii, nu cred să mai fie altul ca el prin
locurile astea !
— Chiar nu-i. Eu, unul, ce să zic, n-am văzut.

113
— Și bătrîn taaare ! Îl țiu minte încă de pe cînd eram eu
băietan. Era chiar pe vremea aceea cît un ciubăr de gros !… Păi
cu bine, Tănase ! Mă duc la primărie că m-așteaptă prefectu'…
— Cu bine, coane Tache !
La colțul uliței, primarul se opri din nou.
— A cui ești tu, măi fetițo ?
— A lui Ilie Bucur, rosti fata, potrivindu-și părul peste
tîmpla și urechea stîngă, unde încă se mai deslușeau două dîre
albicioase — urmele accidentului de la scăldat.
— Zău! A lui Iliaș ești?!… Da' mare fată mai are Iliaș !
Ia te uită!… Și cum te cheamă ?
— Valentina…
— Valentina?!… Tu ești mult mai frumoasă decît numele
pe care-l porți. Da-i greșeala nașului, nu a ta, socoti conu Tache,
care nu putea suferi numele astea noi. Și de unde vii tu cu
mîndrețea asta de flori ?
— De la noi, de la via din Șarba.
— Via din Șarba ?! repetă primarul, căutînd să-și
amintească despre care vie putea fi vorba.
— Via unde stă și nenea Tudorache Blîndu… îl ajută
Valentina.
— A, da, acuma știu ! se lumină conu Tache parc-ar fi
descoperit împărăția cerurilor. Totdeauna ați avut voi în Șarba
ograda plină de trandafiri. Cînd eram eu ca tine, trandafirii de-
acolo erau tot așa de frumoși ca și ăștia din brațele tale !… He-
hei, via lui popa Grigoriță Blîndu ! Casă bună, cramă bună, flori
peste tot! Știu, știu… Mi-a făcut multă plăcere că te-am întîlnit,
fetițo. Îmi pare foarte rău că nu mai putem sta de vorbă, da' mă
grăbesc. M-așteaptă prefectu' la primărie… Cu bine ! Să crești
mare și să-i spui lui Iliaș multă sănătate din partea mea !
Îi mîngîie părul cu gingășia unui credincios care atinge o
icoană. Valentina, respectuoasă, îi luă mîna și i-o sărută ca unui
bunic. Și fiecare porni mai departe ca după o nevinovată
întîlnire de dragoste.
În sfîrșit, primarul ajunse în capătul uliței principale. Aci

114
îl întîmpină Paraschiv Chiriță.
— Bună ziua, dom' primar !
— Ce mai faci, Paraschive ? Ți-ai terminat casa ?
— Am terminat-o, coane Tache. Acum fac gardul din față
și isprăvesc.
— Cum faci gardul, Paraschive ?
— Din dulăpași, coane Tache, cu oleacă de înfloritură în
partea de sus.
— Bine, Paraschive. Tumurugii să-i pui însă tari. Vezi,
alege-i cît mai în putere. Din stejar tăiat de astă iarnă, nu mai
vechi ! Că dacă ai tumurugii buni, apoi gardul știu că ține !… Și
porțile fă-le cît mai arătoase. Cu stâlpii cît mai înalți și de două
ori cît omul de groși. „Că adevăratul gospodar se cunoaște după
stîlpii de la porți și după talpa de la casă", așa zicea bietul tata,
Dumnezeu să-l odihnească în pace !
— Cît despre asta, nici o grijă, coane Tache. Am ales
niște stejari pentru porți de-a trebuit să adun toată mahalaua ca
să-i putem urca în picioare și să-i îngropăm !
— Așa, Paraschive… Cu bine ! Mă duc la primărie, c-a
venit prefectu'…
— Coane Tache, știi ce m-am gîndit eu ieri, tot lucrînd la
gard ?
— Ei, ce-ai gîndit, Paraschive ? întrebă primarul, fără să-i
mai pese de prefect.
— Că tare-i urîtă strada pe care stau eu ! Ar trebui puțin
îndreptată și asta nu-i de loc greu. Dăm nițel mai îndărăt gardul
lui Ilie Busuioc, scoatem mai în afara gardul de la via dascălului
Simion… Asta la cotu' dinspre Beciu Domnesc. Dincolo, la
cotu' de divale, facem iarăși ce-o trebui și iese o stradă dreaptă
și frumoasă ca din pușcă. Are mare nevoie de aliniere !
— Aliniere ?!… Ce vorbă mai e și asta, Paraschive?! Ce
mi-i dacă strada ar fi aliniată, cum spui tu ? Ai să te simți tu mai
fericit în casa ta ?… Nici o aliniere, Paraschive ! Asemenea
schimbări n-au ce căuta în tîrgul ăsta ! Noi sîntem oameni
cumsecade, ne vedem de treburile noastre…

115
— Zău, dom' primar ! Dacă strada ar fi aliniată, ar avea
cu totul altă față. Ai vedea de la un capăt pîn-la celălalt și-ar fi
tare frumos !
— Nu se poate, Paraschive ! Crezi că-i așa de ușor să
muți gardurile oamenilor ? Să iei pămîntul unuia ca să-l dai
altuia ! Se poate ?! Vrei să mă cert cu gospodarii ?! Pentru
nimic în lume nu pot să fac una ca asta !
— Încercați, coane Tache. Vorbiți și cu dom' prefect. Tot
îi venit aici. Poate că aprobă… Într-alte orașe, treaba asta se
face foarte lesne. De ce nu s-ar face și la noi ?…
— Se poate, Paraschive, să-i spun eu așa ceva prefec-
tului ?! Să mă fac de rușine ?! Și-apoi, oamenii ? Eu, iaca îs
primar aci din 1901, adică de paisprezece ani împliniți și,
mulțumesc lui Dumnezeu, pîn-acum nu m-am sfădit cu
nimeni !… Da' bine că-mi adusei aminte ! Trebuie să mă duc la
primărie… Cu bine, Paraschive ! Și nici nu te mai gîndi la așa
ceva !… Auzi, aliniere la Odobești !…
Conu Tache îi strînse mîna cu aceeași neștirbită prietenie,
fiindcă nici chiar această propunere zănatică, revoluționară, nu
izbuti să-l scoată din calmul lui filozofic, silindu-l să-și calce
principiul de-a nu se certa cu nici unul din semenii săi.
Drumul pînă la primărie e însă foarte lung, cînd ești
primar și-ți iese înainte atîta lume ! Conu Tache da mîna cînd cu
unul, cînd cu altul, sta de vorbă cu toți și tuturor le lăsa impresia
că, în sufletul lui, se gîndea la fiecare, mereu, cu o grijă de
adevărat părinte.
Abia pe la prînz a răzbit pînă la cafeneaua din centru.
Aici, Buțic, misitul, veni înspre el cu un aer foarte misterios:
— Să trăiți, coane Tache !… Vreau să vă spun numai
două cuvinte. Se poate ?
— Zi-i, Buțic. Da' mai repede, că trebuie să mă duc la
primărie. M-așteaptă prefectu'. Îi venit în inspecție…
— Coane Tache, de ce nu cumpărați dumneavoastră via
Suzana ? Zău, îi păcat ! Cea mai bună vie din podgorie ! Pentru
ce să încapă în mîna altuia ?

116
— Via Suzana?!… Care-i via asta, că eu n-o știu?
— Via Nedelcu, din dealul Beciului…
— Via Nedelcu ?!… A, da, da… Am auzit că-i grozavă,
da' ce să zic, de văzut n-am văzut-o. N-am trecut niciodată p-
acolo… Dac-ar fi fost în Șarba, pe drumul care duce la via
mea… O fi costînd parale multe, Buțic ?
— Costă ceva. Destui bănișori ! Da-i găsiți dumnea-
voastră, de nu cumva îi aveți. Vi-i împrumută orice bancă.
Dumneavoastră, ca primar al orașului, să nu găsiți un împrumut
pentru o cumpărătură ca asta ?!
— Și zici că-i frumoasă tare via, ai ?
— Cum nici nu se mai poate, coane Tache ! Mină de aur,
nu alta ! Cînd ai s-o vezi, are să-ți rămînă inima la ea. O să zici
că dai orice, că dai tot, numai să poți pune mîna pe-o asemenea
comoară.
— Iaca îmi pare rău că n-am văzut-o niciodată !
— Poți merge s-o vezi. Trebuie să mergi, coane Tache.
Uite, chiar azi după-masă…
— Nu, azi am de lucru cu prefectu'.
— Atunci, mîine. Trebuie să vă grăbiți însă. Că și așa am
întîrziat. S-ațin atîția s-o cumpere ! Da' nu reușește decît ăla
care-i mai larg la pungă și mai iute în afaceri.
— Nu înțeleg pentru ce atîta grabă. Ce, o vie ca asta,
mină de aur, cum zici tu, se vinde așa, ca un sac de porumb ?…
Te duci s-o vezi, te gîndești, îți faci toate socotelile, te sfătuiești
cu nevasta, cu prietenii, apoi stai de vorbă cu vînzătorul, întrebi
cît cere, te tocmești, mai dai tu, mai lasă el… Așa se face
treaba, că doar se vinde o vie, și asta nu-i ceva care se întîmplă
în fiece zi.
— Bine, coane Tache. Da' oleacă de grabă nu strică.
Altfel, ne-o suflă altul… Mîine, mergem s-o vedem.
— Bine, mergem.
— Trimit o birjă să vă ia.
— Trimite. ..
— Are să vă placă, o să vedeți ! Dacă deveniți pro-

117
prietarul ei, sînteți cel mai mare podgorean din Odobești. Și
onoarea asta, eu așa cred, primarului i se cuvine înaintea
tuturor.
— Bine, o să vedem noi… Acu mă duc. Că s-o fi săturat
prefectu' tot așteptîndu-mă… Cu bine, Buțic !
Strînse mîna misitului și porni imai departe. Pînă la
primărie, mai rămăseseră doar cîteva case. În schimb erau atîția
prieteni și atîția cunoscuți cu care trebuia să-și dea binețe și să
schimbe măcar cîteva cuvinte. La fiecare pas, altul ! Și pe
dînsul nu-l răbda inima să treacă pe lîngă ei, prefăeîndu-se că
nu-i vede, că nu-l interesează soarta lor. Nu era el părintele
comunei ?! Dacă nu s-ar îngriji dînsul de necazurile fiecăruia,
atunci cine să se îngrijească ?!
Totuși, cu multă răbdare, ajunse la capătul drumului.
Pe scările primăriei, îl întîmpină Zamfir, vătășelul.
— Să trăiți, coane Tache ! Am fost azi-dimineață pe la
dumneavoastră…
— Știu, Zamfire… Unde-i prefectu' ?
— A plecat, coane Tache. V-a așteptat patru ceasuri
încheiate. A stat de vorbă cu dom' ajutor, cu dom' secretar, s-a
mai uitat prin registre, pe urmă s-a urcat în otomobil și s-a dus.
Zicea că-i grăbit. Da' a spus că mai vine dumnealui altă dată.
— Care va' zică, s-a dus… Buuun !… Ei, ce să-i faci ! S-
a dus și pace ! Dar dac-a spus că mai vine…
— A spus, coane Tache, cum să nu !
— Atunci o să stăm de vorbă cînd o mai veni. Eu n-am
nici o vină. Dacă n-a vrut să mai aștepte nițel… Altceva,
Zamfire, ce-a mai fost pe-aici ?
— Nimic, coane Tache. Oleacă de zarvă cu dom' prefect.
Atîta tot.
— Bine, Zamfire… Atunci mă-ntorc acasă, că iaca-i
tîrziu și mi-i cam foame…
Pe chipul primarului se lăsă deodată o lumină mira-
culoasă, iscată, probabil, de ispita unei oale eu vin, adusă de
nevastă-sa tocmai din fundul beciului și sorbită gospodărește, în

118
cămașă și papuci, la masa lui din pridvor. Altminteri, cum s-ar
putea ivi această iluminare vrăjită, care l-a transfigurat pe
neașteptate, întocmai ca o tinerețe reînviată ?

XI
De cum intră pe ușă, întreaga familie se adună în jurul
lui. Știau că va veni încărcat, ca mai întotdeauna cînd se ducea
la Focșani în zi de tîrg, adică miercurea. Apoi, viața parcă era
mult mai senină și mai plăcută cînd el se afla în mijlocul lor. În
primul rînd, se mînca mai bine. Fiindcă Aretia, ca mai toate
soțiile, se arăta o gospodină neîntrecută îndeosebi cînd bărbatu-
său era acasă; pe dînsul nu-l putea amăgi cu orice, așa cum îi
amăgea pe copii.
Ilie Bucur desfăcu pachetele, mulțumit el însuși de
mulțumirea celorlalți. Adusese o față de rochie pentru nevastă-
sa, șase perechi de încălțăminte — trei de ghete pentru băieți și
trei de pantofi pentru fete — un șorț pentru slujnică, o
cingătoare lată, de piele, cu cataramă de nichel, pentru omul de
la grajd… Se uita la fiecare cum își lua darul și atmosfera
sărbătorească dimprejur îi încălzea inima. Numai că sărbătoarea
aceasta dură foarte puțin. Băieții porniră să-și încerce ghetele.
Le încălțau, le descălțau, le schimbau între ei, dar nici așa nu
erau mulțumiți. Zarva deveni asurzitoare. Plîngeau, se
îmbrînceau, tăbărau unul pe altul, încît Aretia trebui să intervină
cînd cu vorba, dar mai ales cu palmele. Nici cele două fete mai
mici nu păreau mulțumite. Numai Valentina avu noroc: pantofii
îi veneau ca turnați. Foarte mîndră, se plimba de colo-colo, cu
pași mari, privindu-și picioarele ca pe niște giuvaere.
Ceva mai tirziu se așezară cu toții la masă.
Iliaș îi povesti neveste-sii ce-a făcut la tîrg, cum a vîndut
„bălanii" împreună cu docarul și hamurile.
— Mă mir că te-ai îndurat.
— Nu se mai putea. Nu-i lucru chibzuit să ții patru cai
cînd chiar doi sînt prea de-ajuns… De altfel, începuseră să-și

119
cam piardă lustrul. Și nici nu erau potriviți pentru dealurile și
hîrtoapele noastre. Prea mari la trup și prea gingași la glezne, îi
explică el în pauza dintre borșul de pui și sărmăluțele în foi de
viță.
— Cine i-a cumpărat ?
— Un moșier din Precistanu… S-au umplut de bani !
Prețul grîului aproape că s-a dublat. Cu zvonurile astea despre
război, se scumpesc toate.
— Tot moșier să fii !
— Nici podgorean nu-i rău. Că, dacă se urcă grîul, nici
vinul nu rămîne mai prejos. O să avem și noi prețuri bune la
toamnă…
— De-ar da Dumnezeu ! se rugă nevastă-sa, parc-ar fi
amenințat-o sărăcia.
— Cît am cerut atît mi-a dat. Boier, nu șagă ! Nici măcar
nu și-a scos mănușile cînd mi-a numărat banii !
— Barem te-ai ales cu vr'un cîștig ?
— Două mii trei sute…
— Bun ! aprobă Aretia ca și cînd i s-ar fi luat o greutate
de pe inimă.
— Ce era să fac ? Trebuia. Am nevoie de cît mai mulți
bani. Dacă toate prețurile cresc, nici via Suzana n-o să se vîndă
mai ieftin. O fi el Nae Tudorancescu zăpăcit la cap, da' la
vînzări se pricepe. Că doar a vîndut atîtea moșteniri !…
— Nu înțeleg de ce vrei tu așa de mult să iei via asta ?
continuă Aretia după ce-și mestecă ultima sărmăluță.
— De ce?! Auzi vorbă!… Îi cea mai grozavă proprietate
din cîte-am văzut în viața mea !
— Pentru ce nu-ți alegi una din cele șase vii ale noastre
ca s-o faci tot așa de grozavă ca asta pe care zici că vrei s-o
cumperi ?
— Cu neputință ! Chiar dac-aș munci o sută de ani, tot n-
aș izbuti. Îi mult mai ușor s-o cumpăr gata făcută… Douăzeci și
șase de hectare, coardă-n coardă ! Se poate scoate o avere dintr-
însa !

120
— Eu cred că-i mai lesne să scoatem o avere din viile
noastre. Mai ales dacă le-am lucra cum trebuie. Fiindcă noi ne
batem joc de ele… în afară de via din Șarba, pe care m-am
deprins s-o lucrez așa cum am apucat de la tata, celelalte sînt
îngrijite ca vai de lume. Cînd alții scot șase-șapte sute de vedre
la hectar, noi scoatem doar trei sute.
— Ce-ai vrea să le mai fac ?
— Cum, crezi într-adevăr că n-ar trebui să le mai facem
nimica ?! Că mai bine de-atît nu se mai pot îngriji ?… Tu ridici
peste Milcov o cramă de cin'zeci de vase de vin, dar nu stropești
și nu sapi via decît o singură dată pe an. Nu ți se pare că-i prea
puțin ?
— Las' că știu și eu cum se lucrează vie… o ridici, o-
ncordezi, apoi un stropit și-un săpat și pe urmă răzbește-o din
cules ! Numai așa iese vinul bun și podgoreanul lucrează în
cîștig. Asta o știu și eu tot de la tata.
— Numai că socru-meu, Dumnezeu să-l ierte ! zicea așa,
da' făcea altfel. Viile lui erau întotdeauna foarte bine îngrijite.
Nu ca ale noastre, niște pîrloage !
Iliaș își încruntă sprîncenele, posomorit… Într-o măsură,
nevastă-sa avea dreptate. Știa și el tot așa de bine că via, cu cît îi
dai, cu atît îți dă. Dar el nu avea mijloace ca să-i poată da mai
mult. Lucra numai cu bani de împrumut. Și cu împrumuturile
nu se puteau acoperi la timp și economic toate cheltuielile
impuse de îngrijirea a șase vii… Da, Aretia avea dreptate. În
afară de via din Șarba, toate celelalte erau în buruieni și stropite
o singură dată. În caz că se ivea mana, tot rodul era pierdut…
Cu banii pregătiți pentru via Suzana poate-ar fi fost mai nimerit
să-și lucreze cumsecade viile lui… Și totuși… Ridică fruntea cu
încăpățînare, cu dîrzenie:
— Nu. Trebuie musai să pun mîna pe via asta ! Orice s-ar
întîmpla. Am și eu această ambiție.
— Nu te mai saturi de avere !… Parc-o să moștenim
pămîntu'…
— Da, cît mai multă avere ! Voi, femeile, nu înțelegeți.

121
Asta-i tăria noastră, a bărbaților. Cu cît strîngem mai multă
avere, cu atît sîntem mai puternici și mai respectați. Și să nu
crezi că-i puțin lucru să fii respectat și pizmuit de toată lumea !
— Dar cu cît ai avere mai multă cu atît ai și griji mai
multe…
Iliaș dădu pe gît un pahar de vin și-i răspunse aproape
răstit:
— Nu-mi pasă mie de griji ! Eu mă gîndesc la copii. Am
șase copii !
— Și șase vii. De-ajuns. Cîte una pentru fiecare.
— Da' noi ? După ce i-om vedea pe toți la casele lor, noi
cu ce rămînem ? Din ce trăim ?
— Din toți șase s-o găsi vreunul care să se îngrijească și
de noi… vorbi Aretia în timp ce împărțea friptura, foarte atentă
să dea fiecăruia exact porția cuvenită, după sex, după vîrstă,
după gusturi.
— Nu, eu nu vreau s-ajung la mîna nimănui. Nici măcar
la mîna copiilor. Mai bine-mi am avutul meu, venitul meu
asigurat… Asta-i ultima vie pe care mai țin s-o cumpăr. Pe
urmă, stau liniștit.

Încă nu terminase prînzul cînd primi telegrama pe care-o


aștepta cu atâta nerăbdare:
„Vino urgent. Tudorancescu anunțat sosirea. Slătineanu".
Nu mai pierdu nici o clipă. Cu primul tren sosi la Rîmnic.
Îl căută numaidecît pe Slătineanu și-l găsi chiar acolo unde-l
cunoscuse — la club.
— Nae vine ! Mi-a spus cumnatu-meu, care l-a întâlnit
alaltăieri, la Giurgiu… Era cu toată suita: Topală și ceilalți.
Petreceau de zor. Asta-i perfect. Cu cît petrece și risipește mai
mult, cu atît se întoarce mai repede. Într-o zi, două, ne trezim cu
el înapoi…
— Atunci nu-i nimic sigur. Ai auzit numai de la cineva
oare l-a întâlnit…
— E mai mult ca sigur. Îl cunosc eu pe Nae ! Cînd spune

122
că se întoarce, se întoarce… Aștepți o zi, două. Pentru o
asemenea afacere, merită !
— N-ar fi nimic o zi, două. Dar să nu fie mai mult… Eu
sînt podgorean și-acum, vara, dacă lipsesc de la rosturile
mele…
— N-ai pe nimeni acolo ?
— Ba am: nevasta, chelarii. Sînt însă șase vii și fără
mine…
— Ei, lasă, cîteva zile trec ușor…
Așa, ca din întâmplare, apăru lîngă ei un tip lung, slab, cu
ochii bulbucați și mustața pe oală. Se recomandă — un nume
obișnuit, pe care Bucur abia de-l auzi. Puțin mai târziu, li se
alătură un alt ins, tot atît de lung și de scofîlcit, cu un rest de
țigară fumegîndă în colțul buzelor; nu se mai recomandă,
închipuindu-și, probabil, că persoana lui reținuse încă de mult
atenția tuturor.
— Facem un pocher ? propuse acesta din urmă, cu o voce
gîngavă și o atitudine de totală indiferență, ca și cum pocherul
ar fi fost pentru el numai o distracție nevinovată, menită să-i
alunge plictiseala.
— Sîntem tocmai patru ! observă Slătineanu, prefăcîndu-
se foarte uimit de această coincidență.
Bucur, cu temperamentul lui de jucător, repede căzu în
ispită… Poate-o avea noroc și mai adaugă ceva la banii pregătiți
pentru cumpărarea viei Suzana… Împins de această nădejde, se
așeză la masa de joc.
Începură gospodărește, de la un leu miza…
Totuși, pe la miezul nopții, teancul de bancnote din fața
lui — două mii de lei în cap — dispăruse în întregime. Făcu o
pauză; ceru să-i aducă o cafea; fuma o țigară… Jocul continua
fără el. Capcana sta însă deschisă, gata să-l înhațe din nou…
Sări de pe scaun, hotărît.
— Mie mi-i de-ajuns. Cu două mii de franci puteam lucra
trei hectare de vie. N-am avut însă decît patru ore plăcute. Vă
mulțumesc !… Mă duc la hotel să mă culc. Sînt obosit.

123
— Foarte bine. Te duci, încuviință Slătineanu. Dar nu
părăsești Rîmnicul ! Rămîi să-l aștepți pe Nae ?
— Rămîn…
— Atunci ne vedem mîine. Tot aici, la club.
— Se-nțelege. Unde-aș putea să mă distrez mai bine ca
aici ?!
Dar nici prin gînd nu-i trecu să mai vină a doua zi la
întîlnire. Dormi cîteva ceasuri, plăti hotelul și alergă la gară. Cu
un tren accelerat, ajunse la București și de aci, cu alt tren,
personal, sosi la Giurgiu.
Aci, dădu imediat de urma lui Tudorancescu… Trîntise
niște chefuri de-a speriat tot orașul. Topală de asemenea s-a
prezentat admirabil. Grozav cîntăreț ! Așa lăutar n-a mai trecut
niciodată prin Giurgiu !… Încă din ajun, seara, se îmbarcaseră
însă pe un vapor și porniseră în jos, spre Brăila. Cînd au părăsit
portul, taraful lui Topală cînta sus, pe covertă, iar Nae, vesel,
fericit, chiuia voinicește de răsuna toată valea Dunării…
Se interesă cum ar putea ajunge mai repede la Brăila. O
grabă nemiloasă îl zorea fără întrerupere… Banii se împuținau
văzînd cu ochii ! Apoi i se putea întîmpla o nenorocire și mai
gravă: niciodată nu umblase cu o sumă așa de mare la el, prin
atîtea orașe, prin atîtea locuri primejdioase, printre atîția oameni
suspecți. Dacă-i șterpelea vreunul portmoneul de la piept ?!…
I se spuse că, la Brăila, se putea ajunge mult mai repede
cu trenul decît cu vaporul. Ajunse la Brăila. Întrebă prin toate
restaurantele, prin toate hotelurile. Tudorancescu, nicăieri ! Ori
se oprise undeva în drum, ori trecuse mai departe, spre Galați,
Tulcea, Sulina…
Se duse în port, se urcă în cel dintîi vapor și porni la
Galați. Poate-o fi debarcat acolo. Dar nici aici nu-l găsi. Unde s-
o fi dus atunci ? Peste putință să capete vreo informație.
Abătut, dezorientat, se întoarse la Rîmnic.
Se întîlni cu Slătineanu. Îi povesti cele întîmplate. Acesta
nu păru de loc surprins. Drept consolare, îi propuse o altă
partidă de pocher, tot cu partenerii de rîndul trecut, „care sînt

124
niște jucători foarte corecți și doldora de bani !" Îi întoarse
spatele ca unui dușman, părăsi clubul și se duse acasă la Nae
Tudorancescu. Îl primi chiar soția acestuia.
— De astă dată, cred c-o să vină tîrziu. Moștenirea asta îi
cea mai mare din toate. O risipește greu ! îi explică doamna
Tudorancescu, pe un ton calm, resemnat, ca o femeie deprinsă
încă de mult cu toate năzbîtiile lui bărbatu-său.
Bucur o rugă să pună un cuvînt pe lîngă soțul ei ca să-l
prefere pe dînsul tuturor celorlalți cumpărători.
— E tare dificil… Nae nu mă întreabă niciodată cînd
vinde ceva… Dar, dacă o să pot, vă servesc. De altfel, se mai
aține cineva să cumpere via asta. Tot un podgorean din
Odobești…
— Un podgorean din Odobești?!… Nu știți cum îl
cheamă ?
— Nu știu. Nu l-am văzut. Am auzit numai… Dar puteți
vorbi cu Iancu Iancu, misitul. Dacă vă pricepeți cum să-l luați,
s-ar putea să vă spună. Îl găsiți ușor. Întrebați la cafenea…
— Bine, doamnă. Vă mulțumesc. Și încă o dată vă rog
să-mi dați o mînă de ajutor… Ilie Bucur… vă rog să nu-mi
uitați numele !… Dacă vi se ivește prilejul puneți un cuvînt pe
lîngă soțul dumneavoastră… Plătesc bine. Chiar mai mult decît
ceilalți…
În cea dintâi cafenea, i se dădură toate relațiile despre
Iancu Ianou. Îl găsi într-o bodegă apropiată; lua o gustare cu un
prieten. Bucur se recomandă, îi întrebă dacă nu-i deranjează și
se așeză la masa lor. Ca să le cîștige bunăvoința, comandă
numaidecît o sticlă de vin, niște pastramă, cîteva măsline…
Dar nu avu nevoie de nici o diplomație ca să afle cine era
celălalt amator pentru via Suzana. Rămase însă uluit cînd i se
spuse că Fătu venise pînă și la Rimnicu-Sărat în acest scop. Nu-
l știa atît de grăbit, așa de întreprinzător, mai ales cînd trebuia să
cheltuiască și ceva parale.
Bucur îi făcu misitului o propunere directă:
— Lasă-l pe Fătu și treci de partea mea. Dacă izbutesc să

125
cumpăr via, îți dau un comision cum nici nu visezi. Mult mai
mare decît ți l-ar da Fătu, care-i un zgîrcit.
— Nu. Mi-am luat obligația să-l servesc. Merg înainte cu
domnu' Fătu… Numai să vină conu Nae… în orice caz, nu mai
întîrzie mult. Trebuie să vină mai mult ca sigur la pomana de
patruzeci de zile… Atunci îi atunci !…
— Totuși, eu te rog să primești propunerea mea. O să-ți
pară foarte bine, ai să vezi.
— Nu pot. Vorba-i vorbă ! Dar de ce nu luați dum-
neavoastră un alt misit ? Poate are mai mult noroc decît mine…
Așa și făcu. Și-a luat un alt misit, pe unul Isac Mendel.
Au stabilit împreună un fel de plan de acțiune și s-au despărțit
pe deplin înțeleși.
Aranjamentul acesta îl umplea de speranțe; mult mai
corect avea să-l servească un misit de profesie decît avocatul
Slătineanu, care, deocamdată, se dovedise cu totul neserios.
Nu mai întîrzie nicăieri; se duse de-a dreptul la hotel și se
culcă; îl doborîse oboseala.
În dimineața următoare, se trezi iarăși încrezător și plin
de energie. Trecu mai întîi pe la bărbier, unde se ferchezui mai
ceva decît atunci cînd pornea la bancă după un nou împrumut,
după aceea intră într-o cafenea, bău două ceaiuri tari, botezate
cu cîteva păhărele de rom, și mîncă pe săturate cîteva cornuri
umplute cu miez de nucă între timp, se tot gîndea încotro s-o
mai apuce; acasă la nevastă, ori la Blidari să-și întîlnească
amanta ? Pînă una-alta, hotărî să meargă la Blidari. N-o mai
văzuse pe Sonia cam de mult. Aproape că și uitase de existența
ei. Trebuie că era foc de supărată… Totuși avea el leac pentru
dînsa…
Intră în cea mai mare băcănie din Rîmnic și cumpăra o
sticlă de Cointreau, mezeluri, conserve de pește, brînzeturi — o
adevărată mană cerească pentru o mîncăcioasă ca ea. Apoi,
încărcat de pachete, porni la gară. Luă trenul personal de 10,20.
Scoborî în stația Cotești și, de aci, cu o căruță închiriată, se
îndreptă la deal, spre Blidari.

126
Opri căruța în șosea, plăti căruțașului, își luă pachetele, se
strecură cam anevoie prin gardul din fundul proprietății și
înainta spre casă, pe drumeagul din mijlocul viei… Pe marginile
acestui drumeag, chelarul răsădise încă din primăvară tufe de
roșii. Dar nu se vedea nici o roșie coaptă, așa cum s-ar fi
cuvenit la vremea asta. Ce s-o fi întâmplat oare ? Le-o fi cules
chelarul ? Ori le-a furat cineva ?…
Ajunse în ogradă. Nu-l întâmpină nimeni. Urcă pe prispă.
Intră în odaia rezervată stăpînului… Sonia se ridică din pat,
nervoasă, agitată, cu cearcăne adînci în jurul ochilor și mult mai
subțirică și mai ușoară decît înainte.
— Ce ai ? Ești bolnavă ? o întrebă el, îngrijorat.
În loc de răspuns, începu să plîngă cu sughițuri…
— Vai, dragă, nu mai stau aici pentru nimic în lume ! Nu
pricep cum ai putut să mă lași peste două săptămîni în sălbăticia
asta ! spuse ea cînd își mai veni în fire.
— N-am crezut că voi lipsi atâta… Am fost iar după Nae
Tudorancescu…
— Și chelarul ăsta, un tîmpit fără pereche ! Nu mi-a fost
de nici un ajutor ! Abia mi-a putut procura doi litri de lapte !
— Atunci ce-ai mîncat ?
— Numai roșii. Cum se cocea una, cum o mîncam… Am
băgat la roșii în mine ca într-o fabrică de bulion !
— Biata fată !
— Nu-mi închipuiam să fim așa îndepărtați de orice sat…
Și ce sat ! Nimic nu se găsește în el ! Pleca chelarul de
dimineață și venea tocmai la prînz cu banii îndărăt!
— Poate că i-ai cerut să-ți cumpere niscaiva delicatețuri ?
— De unde ?! Orice, afară de covrigi pătați de muște și
ghiudem din carne de cal. Dar, pe lîngă mizeriile astea, nu se
mai găsea nimic. Închipuie-ți !… Am tot așteptat să vii din
moment în moment. Altfel, dacă bănuiam că întîrzii atîta,
fugeam în toată lumea !
— Ei, acum să uităm totul și să ne așezăm la masă. Am
adus numai bunătăți dintr-alea după care te înnebunești tu…

127
Sonia se și repezi la pachete; rupse sforile, sfîșie hîrtia; n-
avea nevoie nici de farfurie, nici de cuțit, nici de furculiță;
apucă o bucătoaie de șuncă de Praga și începu s-o înfulece,
mușcînd cu toată gura ca dintr-un codru de pîine. După șuncă,
înghiți la repezeală mai multe felioare de salam ardelenesc…
Iliaș căută în dulap și puse pe masă două păhărele de o
curățenie cam îndoielnică, dar, fiind așa de mișcați, nu
observară acest amănunt.
— Bem cîte-un lichior franțuzesc din ăla care-ți place
ție… și umplu păhăruțele.
— Noroc și să ne fie numai bine !
— Noroc…
Sonia sorbi cîteva înghițituri și se opri; o clipă, toată fața
i se crispa așa cum se întîmplă celor nedeprinși cu băuturile tari.
— Hai, dă-i drumul ! o îndemnă el.
În sfîrșit, după eforturi repetate, izbuti să golească
păhărelul. Și iarăși se apucă de mîncat. Dar de astă dată fără
lăcomie, ba chiar cu o vădită cumpătare.
Bucur puse din nou mîna pe sticla de lichior.
— Să mai bem un rînd.
— Nu, mie nu-mi mai pune. Nu mai pot.
— Cum nu mai poți ?! La Localul familiar beai peste
douăzeci de păhăruțe în cîteva ore. Nu mă mai puteam ține de
tine !
— Ei, la Localul familiar… vorbi ea, în silă. Mai iau doar
o bucățică de cașcaval. Atît… M-am săturat.
Bucur făcu din nou ochii mari:
— Cum te-ai săturat ?!
— Da, m-am săturat. Nu-ți vine să crezi ?
— Poate din pricina roșiilor. Ai mîncat atîtea încît te-ai
deprins cu ele și nu mai poți mînca altceva…
— Poate…
Și, cu mișcări de pisică lingușitoare, își încolăci brațele
pe după gîtul lui, sărutîndu-l cu patimă.
Bucur mai sorbi în neștire un păhărel de Cointreau și

128
începu să se dezbrace…
— Pe cine ai mai văzut la Rîmnic ? se interesă ea,
curioasă.
— Doar cîțiva oameni de afaceri… Am stat mai mult cu
avocatul Slătineanu. Mă înțelesesem cu el ca să-mi mijlocească
afacerea cu Nae Tudorancescu. Dar nu mi-a fost de nici o
ispravă.
— Slătineanu ?… unul blond, cu chelie și cu o groază de
pistrui pe nas ?
— Da, cam așa… îl cunoști ?
— Venea pe la noi, prin local. Dar nu știam că-i avocat și
că se ocupă de afaceri. Eu îl știam numai jucător de cărți. Cînd
cîștiga, trecea întotdeauna pe la noi ca să chefuiască. „Șampanie
să-mi aduceți, că iar am găsit o găină grasă de jumulit !" se
lăuda el…
Fața lui Bucur își schimbă imediat culoarea, devenind
pămîntie.
— Ce ai ? Ori ai jucat și tu cu el ?
— Da… Noroc însă că m-am oprit la vreme… Am pier-
dut numai două mii de lei…
— Ce copil !… Slătineanu-i cea mai mare pramatie din
cîte s-au pomenit vreodată !
— De un' să știu eu ?!… M-a chemat la Rîmnic,
spunîndu-mi că va veni și Tudorancescu. O minciună, acum
înțeleg… Ce ticălos !
Și, îngrozit de-atîta blestemăție, se culcuși la pieptul
Soniei, ca într-un refugiu primitor unde nu-l mai putea atinge
nici o primejdie…

— Eu trebuie să plec. Am lipsit prea mult de-acasă, o


anunță el a doua zi, după ce se dezmetici din somn.
— Merg și eu cu tine. M-am săturat de singurătate… și
de roșii ! Vreau să trăiesc și eu între oameni.
Totuși, pînă la urmă, plecă singur. I-au trebuit însă
destule sforțări pînă s-o convingă… Au rămas înțeleși ca,

129
deocamdată, să stea pe loc pînă va trimite pe un om de-al lui, cu
o birjă, ca s-o aducă la Odobești. Acolo, ca să nu bată la ochi,
va spune că-i croitoreasă și c-a venit să practice această
meserie, fiind informată că în tot tîrgul nu-i nici o croitoreasă
mai ca lumea. Va închiria o cameră sau două. Își va cumpăra
mașină de cusut. (Îi dădu chiar o mie de lei pentru mașină și
pentru cheltuielile de instalare). Iar odată stabilită la casa ei, se
vor vedea cît mai des, dar în taină, fiindcă el nu se putea face de
rîs — avea doar nevastă și șase copii !
— Să nu crezi că n-aș cîștiga parale frumoase cu croi-
toria! Mai ales că mă cam pricep. Chiar dac-aș mai greși uneori,
zic și eu c-așa-i moda. Proastele alea de podgorence nici n-or să
observe !
Plecă din Blidari pe jos. Pe drum, găsi însă o căruță care-l
duse pînă în marginea Odobeștilor.
Arăta trist, abătut, ca un învins. Legătura aceasta cu
Sonia îl mulțumea numai cînd se afla în brațele ei. Departe de
dînsa, începeau iarăși grijile, bănuielile…

XII
Niciodată nu stătuse atîta timp la Odobești, în epoca
aceasta nesuferită din toiul verii. Și acum, iată-l țintuit aici fără
nici o speranță de eliberare. Îl treceau nădușelile căznindu-se s-
o îmbrățișeze pe marchiză. Parcă l-ar fi tocmit cu ziua ! Și tot
nu reușea s-o satisfacă…
— Thody dragă, te vreau mai viguros, mai senzual, mai
vulcanic ! îl îndemna ea din ce în ce mai nesățioasă.
— Nu mi se pare deloc distins, se apăra dînsul. Abuzul,
în iubire, nu-l fac decît oamenii simpli, primitivi. Eu sînt un
civilizat. Îmi place rafinamentul în toate manifestările vieții.
— Te înșeli. În iubire, nu există și nu va exista niciodată
abuz. Din contra, tocmai abuzul îi dă strălucire, intensitate… Te
rog, urmărește istoria nobleței franceze, cea mai veche, mai
autentică, și singura din lume care se poate lăuda cu

130
senzualitatea bărbaților săi… Oamenii simpli, primitivi, nu fac
decît copii. Numai pentru asta iubesc.
— Tu te gîndești la nobilii de altă dată. Eu mă gîndesc la
cei din prezent, care sînt mult mai sobri.
— Nu-i adevărat. Sobri nu sînt decît degenerații. Cei care
mai păstrează vigoarea familiei sînt așa cum ți i-am caracterizat
eu.
— Bine, scumpo… Voi căuta să mă schimb, să devin așa
cum dorești tu…
Greu impas !
Din care soarta binevoitoare îl salvă totuși destul de
repede: sosi o telegramă…
— Vai, Thody ! Ce mizerie ! Sînt obligată să mă întorc
acasă !
— Acum, cînd ne simțeam așa de bine împreună ?!
protestă el cu o voce adîncă, teatrală.
— Ce să fac ? Trebuie. Firma exportatoare acceptă prețul
cerut de mine pentru vînzarea grîului. Procuristul firmei m-
așteaptă ca să fixăm condițiunile de livrare și să încheiem
contractul… Trebuie să plec. Altfel nu se poate definitiva
nimic.
Blîndu rămase cu privirile în gol, parcă doborît de povara
atîtor necazuri îngrămădite asupra lui…
— Și cînd pleci ? se dezmetici el.
— Cînd pleeec ?!… Cum, crezi că plec singură ?!… Nici
prin gînd nu-mi trece ! Mergi și tu cu mine !
Nu era o dorință, ci o poruncă.
Se uită la ea pieziș, furios, gata-gata s-o dea dracului cu
tot rangul și cu toate ifosele ei de marchiză. Dar asta a fost tot.
O revoltă surdă, mocnită, abia perceptibilă.
Peste două ceasuri plecară la Contești.
Chiar în aceeași seară, grîul a fost vîndut, banii încasați și
viața intră iarăși pe făgașul ei obișnuit. Dar, cu tot traiul lor
îmbelșugat, cu tot excesul de senzualitate, se împotmoleau din
ce în ce mai adînc în monotonie, în plictiseală. Fluidul acela

131
pasional, care poate uni două ființe pînă la contopire, circula
numai într-o singură direcție — de la ea la el. Din partea
cealaltă, îi răspundea doar un zîmbet ipocrit, care se chinuia să
ascundă o dureroasă nevoie de evadare, de libertate. Marchiza,
mai mult instinctiv decît rațional, începu să-și dea seama că
legătura lor era defectuos închegată, întocmai ca un metal prost
turnat, cu goluri interioare și cu prea multe straturi de zgură;
trebuia topit din nou și turnat cu mai multă grijă, poate chiar
într-un alt tipar…
— Am în prezent o sută de mii de lei pe care nu știu cum
să-i întrebuințez, îi declară ea pe cînd își sorbeau cafeaua, după
un prînz copios. Tu ce părere ai ? Cum crezi c-aș putea să-i
fructific mai bine ?
— Cred c-ar fi tocmai suma necesară ca să punem în
exploatare pădurile mele din munții Vrancei. Amenajăm cîteva
drumuri, angajăm oameni pentru tăiat, instalăm chiar un
funicular… Am putea cîștiga enorm ! Într-un an, ți-ai dubla
capitalul…
Pînă și marchizele erau tot femei. De ce s-ar purta cu
dînsa altfel decît s-a purtat cu toate celelalte ?… Avea s-o
atragă în cursă, avea să-i umfle banii și pe urmă se va ascunde
undeva, într-un loc sigur, poate tot în București — să stea acolo
cît va fi nevoie, pînă cînd furtuna se va potoli de la sine… Se
săturase de prezența ei, de pornirile-i desfrînate și îndeosebi de
atitudinea aceea de proprietară absolută, care-l privea ca pe un
bun personal, aparținîndu-i întru totul și pentru totdeauna. De
ce-ar mai avea scrupule, ezitări ? Mai ales că nici dînsa nu-l
cruța…
— Asta-i o afacere prea mare pentru mine. Nu mă atrage.
Am și eu, o pădure de pus în exploatare și amîn mereu… Apoi e
și peste mînă. Tocmai în Vrancea ! Ar trebui ca uneori să ne
despărțim și așa ceva nu-mi convine…
„Poftim, tocmai asta nu-i convine, deși mie!…" se necăji
el, lăuntric.
— Păcat ! O altă afacere mai rentabilă și mai sigură nu

132
găsești…
— Ce-ar fi să cumpăr via aceea despre care mi-ai vorbit
la Odobești ? și Yvonne îi aruncă o privire nerăbdătoare ca și
cum s-ar fi așteptat să-l vadă fremătînd de bucurie.
Dar el sorbi repede o înghițitură de cafea, ascunzându-și
surprinderea.
— Via Suzana… Da, ca afacere, n-ar fi rău… plasament
sigur…
— Nu numai ca afacere. Ar fi admirabil și pentru legătura
noastră. Am putea fi mereu împreună.
— Cît despre asta, nici că s-ar putea fericire mai mare! o
asigură el, simțindu-se totuși cel mai nenorocit om din lume.
— Nu cred să coste mai mult de o sută de mii de lei.
— Cam așa… Numai că-i foarte greu să-l găsești pe Nae
Tudorancescu…
— Oricît ar fi de greu, sînt sigură că tu vei izbuti să-mi
faci serviciul ăsta. Te interesează tot așa de mult ca și pe mine.
E doar în joc fericirea noastră comună !
— Indiscutabil… Trebuie să am însă toți banii în bu-
zunar, să mă împrietenesc cu Tudorancescu și, imediat ce-o
hotărî vînzarea, să-i și pun prețul în mînă.
— Sigur. Îți dau toți banii să-i ai cu tine.
Pe chipul lui apăru deodată o înseninare imensă, trium-
fală; nici că se putea o surpriză mai plăcută !
— Ai tu atîta încredere în mine ?!
— Cum să nu… De altfel, vei fi foarte bine păzit. Am eu
grijă de asta…
— Păzit ?!… Ca să nu fug cu banii ?
— Nu… ca să nu ți-i fure cineva… îngînă ea, nițel
încurcată. Nu cred că ești capabil să te porți cu mine ca un
ingrat, pentru niște bani. În privința asta, sînt perfect liniștită.
Mai ales acum, cînd știu aproape tot despre tine… Bani ai și tu
destui. Afacerea pe care-o patronezi la București îți produce mai
mult decît toate proprietățile mele…
— A, ai fost informată !

133
— Trebuia. Nu înțeleg ca bărbatul pe care-l iubesc să-mi
rămînă complet necunoscut. Apoi curiozitatea… Știi doar cît de
mare-i curiozitatea femeilor…
— Și nu te supără prietenia cu patronul unei asemenea
afaceri ?
— De ce să mă supere ? Din moment ce-i rentabilă și
permisă de lege…
Urmă o tăcere destul de lungă, dar necesară, odihnitoare,
întocmai ca un popas după un drum anevoios și plin de
primejdii.
— Știi că, pentru îndeplinirea misiunii pe care mi-ai
încredințat-o, voi fi obligat să lipsesc un timp ? reluă el,
prefăcîndu-se foarte îndurerat de această obligație.
— Asta mă supără îndeosebi !… Cam cît crezi că vei
lipsi ?
— În patru, cinci zile, sper să obțin un rezultat, minți
dînsul ca nu cumva Yvonne, de teama unei despărțiri mai lungi,
să renunțe la vie și astfel să rămînă iarăși sechestrat pe loc.
— O, dac-ar fi numai atît ! Deși chiar atît mi se pare
mult!… Ție nu, scumpule ?
— Firește. Mă simt așa de bine lîngă tine, încît mă întreb
cu groază cum o să mă simt cînd voi fi singur ?! spuse el cu un
glas tremurător și cu privirile voalate de o mîhnire subită.
— Mă consolez însă cu gîndul că această despărțire
temporară ne va asigura o conviețuire neîntreruptă pentru tot
restul vieții.
— Asta, da. E un gînd minunat !
Totuși mai trecu o săptămînă de agitație, de așteptare…
Marchiza plecă de două ori la Bacău și, de fiecare dată, se
întoarse învăluită în mister; nu-l puse la curent cu nimic, nu-i
dădu nici o explicație. Primi și cîteva vizite neobișnuite —
numai bărbați cu niște mutre țepene, ferecate, cu oare se
întreținu în mare taină și tot fără să sufle un cuvînt despre rostul
acestor conciliabule. „Organizează paza, supravegherea", bănui
dînsul, din ce în ce mai nerăbdător să se termine totul și să i se

134
dea drumul din colivie.
Pînă cînd, într-o seară, se luă hotărîrea definitivă:
— Mîine dimineață pleci, Thody dragă…
— Mîine ?!… Bine, plec…
— Țin să-ți repet încă o dată, ca să fim complect lămuriți,
că eu te iubesc așa de mult încît, pentru nimic în lume, n-aș
putea renunța la tine… Probabil, e o nebunie de femeie ajunsă
în amurgul tinereții, dar asta-i situația. Mai bine te ucid decît să
te știu în brațele alteia !
— Mă ucizi?!… Ai fi tu în stare de așa ceva?! o întrebă
el, cu un zîmbet crispat.
— Dacă va fi nevoie… Deși-i mai ușor să angajez pe
altcineva… un om de meserie… Pentru zece mii de lei ori chiar
pentru mai puțin, dispari ca și cum n-ai fi fost…
— Aoleu ! Nenorocită soartă mi se pregătește !
Încerca să pară amuzat, dar nu reuși. Yvonne continuă cu
aceeași seriozitate amenințătoare:
— Soarta ți-o alegi singur. Dacă vei fi cuminte… îmi
făgăduiești c-ai să fii cuminte, iubitule ?
— Bine, bine, îți făgăduiesc ! o liniști el, cu glasul cel
mai convingător pe care-l găsi în arsenalul său de escroc
sentimental.
Și iată-l cu o sută de mii de lei în buzunar, plus cinci mii
pentru cheltuieli neprevăzute, apărînd foarte grav pe peronul
gării Adjud. Marchiza îl însoțea. Expresul trebuia să intre în
stație peste cîteva minute. Comedia despărțirii fu jucată cu cea
mai distinsă măiestrie. Chiar i se umeziră ochii de durere…
Avea presimțirea că nu se vor mai vedea niciodată și, oricum,
Yvonne se purtase cu destulă generozitate: îi dăduse atîția bani,
atîtea dovezi de dragoste… Merita și dînsa nițică recunoștință…
La Rîmnicu-Sărat, coborî din tren, nu atît ca să culeagă
informații despre Nae Tudorancesou, așa cum fusese stabilit în
programul călătoriei, ci mai mult ca să joace o partidă de cărți
ori de table și să bea un pahar de Vin în altă tovărășie decît a
marchizei.

135
Trase la hotelul Princiar… Cercetă camera care-i fu pusă
la dispoziție, strîmbă din nas cînd o văzu atît de jalnică, dar,
cum era sigur că se va odihni într-însa mult mai bine decît în
palatul de la Contești, acceptă fără mofturi.
Ceva mai tîrziu, după o toaletă minuțioasă, ieși în oraș: să
mănînce, să se plimbe, să soarbă în voie farmecul libertății. Se
știa urmărit, supravegheat. Probabil, cei doi călători care
trăseseră la același hotel cam o dată cu dînsul… Dar asta nu-i
pricinuia nici o stinghereală. „Toți oamenii mari își au garda lor
personală", gîndi el, bine dispus.
Spre seară se duse la club. Acum avea iarăși prestanța și
aplombul lui dintotdeauna. Din aventură iată-l revenit în
profesie: cu fruntea sus, cu mișcările degajate, cu un zîmbet de
învingător în colțul buzelor. Cum intră, se produse o rumoare
neobișnuită; toți cei de față își dădeau coate, șopteau între ei.
Surpriză generală — apăruse pe scenă marele actor !… Bănuia
ce-și șopteau, ba chiar, la un moment dat, auzi destul de
limpede: „Blîndu… ăla cu „Intim"-ul… din București !"…
Repede, se trezi înconjurat numai de admiratori — profesioniști
ai birlicului ca și dînsul, veșnic în căutare de fraieri pe care să-i
scuture de ceva parale. Se așeză la o masă și ceru o cafea și un
coniac. În jurul său luară loc judecătorul Athanasiu, căpitanul
Nuțu, avocatul Slătineanu. Nici unul nu-l întrebă ce caută la
Rîmnic. În orice club din țară, Tudorache Blîndu era ca la el
acasă.
— Cum mai merg treburile ? li se adresă afectuos, ca
unor colegi de breaslă.
— Ca în provincie… nu prea grozav…
— Ceva jocuri mai deosebite ?
— Rar, rar de tot… Nu-i ca la dumneavoastră, la Intim.
Acolo, da, se vîntură milioanele ca pleava !
— Despre Nae Tudorancescu ce mai știți ?
— Am auzit c-ar fi la Constanța. L-a văzut procurorul
Dăscălescu mai deunăzi. Dar de-atunci pînă azi, unde-o mai fi
ajuns… îl informă Slătineanu.

136
— L-a văzut procurorul Dăscălescu ?
— Da… Dar de ce ? Vă interesează și pe dumneavoastră
vreuna din proprietățile lui ?
— Via de la Odobești.. .
— Cam mulți s-ațin să cumpere via asta. Numai eu
cunosc doi. Unul chiar m-a însărcinat pe mine să-i fac tramga
cu Nae, dacă s-ar întîmpla să pice la Rîmnic.
— Cine-i ăla ? întrebă Blîndu așa, ca din întîmplare.
— Ilie Bucur.
— Și celălalt ?
— Costache Fătu… Asta lucrează cu misitul Iancu Iancu.
— Ilie Bucur ? Să aibă el atîtea parale ?
— Pare-se că da… În orice caz, noi am avut grijă să-i
servim o mică distracție… L-am ușurat de două mii de lei cît ai
zice pește !
Dar Blîndu nu-l mai luă în seamă; deveni tăcut, absent;
toată atenția i se concentra numai înăuntru… Ilie Bucur… Au
fost cîndva rivali în dragoste… De-atunci au trecut atîția ani,
dar tot rivali au rămas. Nu era ură între dînșii, ci mai mult un fel
de întrecere: care se va dovedi mai isteț, care va ajunge mai sus,
mai departe… Costache Fătu n-avea decît să cumpere via
Suzana. Ilie Bucur, nu. Ar fi o înfrîngere… Clătină ușor din cap
și reveni la realitate:
— Ei, ce spuneți ? Facem un pocher amical ?
Tăcere.
— Ce, v-a pierit glasul ?!
— Nu, dar… nu ne punem noi cu dumneavoastră…
îngăimă Slătineanu.
— Pentru ce ? Dacă vă promit să fiu corect!… Vreau să
mă distrez puțin, atîta tot.
Din nou tăcere.
— Ei, v-ați hotărît ?
— Vedeți, noi avem nevoie de altfel de parteneri… De la
dumneavoastră doar să mai învățăm ceva, că de cîștigat…
— Nu știu ce-ați mai putea învăța de la mine. Cred că

137
dimpotrivă… În ultimul timp mi-am cam neglijat meseria…
— Oricum…
După multe ezitări, căzură totuși de acord. Jocul începu,
încordat, palpitant. Din deprindere, nici unul nu se lăsă numai în
voia norocului. Pînă și Blîndu își mai dădu în petec, cu toată
promisiunea; nu prea des, ce-i drept, și tot numai din
deprindere. Repede le luă vreo două sute de lei. Altfel nici nu se
putea; era în joc prestigiul său. Putea el să se lase învins de niște
ageamii din provincie ?!…
Totuși, nu se simțea în apele lui. Dorise tare mult să facă
o partidă de cărți. Într-o atmosferă familiară și cu niște adversari
care să merite atenție. Dar acum jocul se părea fără nici un
farmec, ba chiar plictisitor. Poate unde-l apucase foamea.
— Eu mă declar mulțumit. Începem tururile… Unde
mîncăm în seara asta ?
— La Localul familiar… Mai bine ca oriunde. Sînt și
femei !
— Atunci se-acceptă… Cine merge cu mine ?
Se oferi numai căpitanul Nuțu. Ceilalți rămăseseră pe loc,
poate le-o pica vreun naiv de la care să-și scoată banii pierduți.
Blîndu păși înăuntru fără nici o emoție. Era deprins.
Cluburile, varieteurile, cafenelele, hotelurile și trenurile
alcătuiau mediul său natural — locul lui de muncă. Dintr-o
privire, alese masa cea mai bună și se îndreptă spre ea.
— Pentru un orășel ca ăsta, localul e într-adevăr civilizat,
observă el oarecum surprins.
— Foarte mulți apreciază că orașul nostru e în plin
progres ! completă căpitanul, cu orgoliul unui rîmnicean get-
beget, deși era numai de un an stabilit în această garnizoană.
Toate „artistele" își fixară imediat privirile asupra lor; își
împărtășiră impresiile, se sfătuiră, se înțeleseră; hotărîră ca Olga
și Mura să-și arate îndemînarea… Pe căpitan îl cunoșteau.
Destul de risipitor în primele două, trei nopți, după încasarea
soldei. Pe urmă venea doar ca invitat al altora, așa ca acum…
Celălalt însă, necunoscutul, stîrnea îndoieli, provoca semne de

138
întrebare: cam încrezut, cam prea cu nasul pe sus, dar bani avea
cu siguranță; dacă se pricepeau cum să-l încînte și să-l răsfețe,
poate izbuteau să-l domesticească…
Cel mai stilat chelner din local se înclină ceremonios…
Blîndu îl măsură cu dispreț:
— Frac de ambasador purtat ca o zeghe de cioban !
„Ambasadorul" își privi haina, se uită înmărmurit la client și,
pentru prima oară, își dădu seama că îmbrăcămintea lui era prea
fistichie, prea pretențioasă atît pentru el, cît și pentru meseria pe
care-o exercita.
Își reveni totuși repede:
— Ce doriți, vă rog ?
— Deocamdată două țuici și cîteva măsline. Între timp,
vom studia lista…
— V-am putea oferi ceva mai bun decît țuică… Spre
exemplu, un rom Jamaica, un…
Vocea îi amuți sugrumată fulgerător de privirea tăioasă,
agresivă, a clientului.
— Tu îți închipui că eu nu știu ce poate fi mai bun într-un
local ca ăsta ?
Omul în frac se înclină speriat și se grăbi să execute
comanda.
Olga își mai revizui o dată înfățișarea în oglinjoara
pudrierei, apoi se ridică dreaptă, înfiptă, își potrivi un zîmbet de
circumstanță și, fără să mai stea pe gînduri, porni la atac; nu
avea obiceiul să se încurce cu mărunțișuri; învățase că, în
raporturile cu bărbații, nu contează decît rezultatul final, nu
formula de introducere.
— Ce mai faceți, domnule căpitan ? intră ea în vorbă,
simplu, direct, profesional.
— Uite, am venit să luăm masa aci la voi…
— Îmi permiteți să vă țin companie ?
De astă dată nu se mai adresă căpitanului, ci celuilalt.
— N-am nimic împotrivă.
— Dar, pentru că sînteți doi, aș mai putea invita o

139
prietenă…
— Mă așteptam… Bine, să poftească și ea. Chelnerul
aduse țuicile și măslinele.
— Mai adu două țuici și pentru domnișoarele ! comandă
Blîndu.
— A, nu, mulțumesc ! protestă Mura, jignită.
— Noi, să bem țuică ?! se fandosi Olga.
— Preferăm un Cointreau, un rom Jamaica sau un
coniac…
Blîndu le privi rîzînd, dar le vorbi sec, indiferent:
— Astea le puteați bea la masa voastră, dacă aveați gust.
La masa mea, beți ce vă ofer eu… Chelner, adu țuicile!… Om
vedea noi cin' le-o bea…
Și s-a văzut: le-au băut ele. Cu plăcere chiar. Ca pe o
băutură cu care de mult nu se mai întâlniseră.
— Acum să trecem mai departe. Să stabilim ce
mîncăm… Ia spuneți, voi ce luați, fetelor ?
— O porție de piept de curcan, cîteva fructe, o cafea, un
lichior… Ce să luăm altceva ?…
Vorbi Olga pentru amîndouă; foarte modestă și degajată,
avînd chiar aerul că de cînd se află pe lume, numai așa mîncase
în fiecare seară.
— Și, dintre fructe, preferați bananele, nu ?
— Se-nțelege. Sînt fructele noastre obișnuite.
— Nu mă îndoiam… Ei bine, trebuie să vă anunț că, de
astă dată, ați dat peste un om care vă cunoaște și care de mult nu
se mai lasă înșelat. După cum vedeți, eu sînt destul de matur iar
voi nu mai sînteți pentru mine o cucerire cu care să mă pot
mîndri. Așa, puteați fi numai acum cincisprezece ani. Vă
cunosc. Și încă bine. Mă costă atîția bani învățătura asta ! Dar
am ajuns să știu că voi beți apă, iar noi bem Cointreau; că voi
beți ceai, iar noi bem coniac sau rom; că cereți șampanie ca s-o
vărsați pe unde puteți, în timp ce noi o sorbim pînă la ultima
picătură; că nu fumați decît țigările cele mai scumpe, adică
umpleți scrumierele cu ele după ce-ați tras un fum, două…

140
Chiar dacă acasă la voi ați fost crescute cu mămăligă și fasole,
aici vă înnebuniți după icre moi, după piept de curcan, după pui
fripți, miel la frigare, trufandale. Numai ce-i foarte scump vă
place ! Merele și perele românești, oricît de gustoase, strugurii
noștri cei mai delicioși nu fac două parale pentru voi. Și nu
consumați nimic pînă la capăt. Nu-i elegant ! Ați putea face im-
presia că sînteți nemîncate !… Dar eu știu ce urmăriți. Vreți ca
nota de plată să ajungă la cifre astronomice pentru că, din ceea
ce plătesc tîmpiții de clienți, aveți și voi o remiză. Asta urmăriți.
Să scoateți cît mai mulți bani din buzunarul nostru !… Acum
însă, ați greșit adresa. Dacă într-adevăr vă e foame, eu vă ofer
mîncare cu toată plăcerea. Dar mîncăruri care țin de saț. De
pildă, începem cu o ciorbă bună de văcuță, după aceea luăm
niște varză cu carne, sau o tocăniță de purcel, ori o friptură cu
sos, ori niște pîrjoale moldovenești… Dacă vreți așa…
— Vai, drept cine ne iei ? Crezi că noi murim de foame ?
— Atunci pentru ce-ați venit la masa mea ? De ce nu vă
duceți la plimbare sau la sindrofie ?
— Prea ne crezi culese de pe stradă ! protestă Mura,
înțepată.
— O, nu, pardon ! Voi sînteți franțuzoaice, rusoaice,
italience, unguroaice, de preferință prințese, marchize ori
contese !… De fapt, nu sînteți decît niște fete frumoase, dar
sărmane, din mahalaua Oborului sau din Dealul Spirei. V-ati
apucat așa, deodată, să prostiți bărbații. Și reușiți destul de bine.
Numai că nu toți bărbații sînt proști. Eu, spre exemplu, nu sînt.
— Dacă ne iei așa, atunci plecăm ! amenință Olga.
— Veți rămîne. Eu mai știu că azi e luni, seara cea mai
proastă din săptămînă, cu clientelă puțină, fără fraierii obișnuiți
de joi, sîmbătă și, mai ales, duminică seara. Și mai știu că, dacă
patronul vostru își cunoaște meseria, și cred că și-o cunoaște,
imediat ce provocați nemulțumirea clienților, vă trage o praftură
bună sau chiar vă dă afară…
— După cum vedem, știi tot. Nu mai avem nimic de
ascuns, recunoscu Olga, rîzînd înveselită ca o fetișcană prinsă

141
cu o minciună nevinovată.
— Mai aveți voi de ascuns încă destule păcate. Dar,
deocamdată, e mai bine să ne oprim aici… Ne-am înțeles ?
— Dacă așa-i melodia în astă-seară…
Curînd, atmosfera se schimbă, deveni tot mai senină, fără
prefăcătorie, amuzantă și firească. Aleseră numai mîncăruri de
saț, băură numai vin cu sifon și consumară cu mare poftă numai
fructe autohtone. De altfel, fetele mărturisiră cinstit că bananele
nici nu le plăceau — erau prea grețoase ! La urmă, băură într-
adevăr și o sticlă de șampanie. Dar o băură pînă la ultimul strop,
n-o vărsară pe jos, așa cum făceau cu clienții „tîmpiți", care nu
le cunoșteau.
Cu puțin înainte de începerea programului, Blîndu chemă
la plată.
— Mă duc. Sînt obosit…
— Se poate ?! Nu stai să vezi programul nostru „ex-
cepțional" ?!… Nu vrei să ne admiri în chip de „artiste ce-
lebre"?! protestară fetele cu acel accent de autoironie, care dă
sincerității o nuanță inteligentă, agreabilă.
— Vă cred pe cuvînt. Programul e neapărat excepțional,
iar voi sînteți artistele cele mai celebre de pe glob. Dar eu prefer
să dorm. E mai sănătos… Chelner, adu-mi „compunerea" ! Și
mai trece drept încheiere încă o sticlă de șampanie. Să aibă
dumnealor ce bea pînă mai încolo.
Cînd se ridică să plece, Olga îl trase deoparte și-l întrebă
în șoaptă:
— Unde stai ?
— La hotelul Princiar.
— În noaptea asta vin la tine. Vrei ?
— Nu. Abia am scăpat de una. Acum să mă încurc cu
alta?!
Îi strînse mîna prietenește și se despărțiră.

Ce liniște ! Ce somn adînc, alintător !…


Se trezi pe-aproape de prînz. Se privi în oglindă și zîmbi

142
încîntat; arăta ca la douăzeci și cinci de ani. Și era singur !
Bogat ! Ce-i mai lipsea ca să fie într-adevăr fericit ?…
Se bărbieri în grabă, își strînse toate lucrurile în
geamantane și iată-l pregătit de plecare.
Cu primul accelerat, porni spre București.
Ceva totuși nu-i era pe plac: blestematele astea de va-
goane de clasa întîi… Mai întotdeauna goale !… Într-un
compartiment alăturat, doi tipi modest îmbrăcați, care se fereau
să-i întîlnească privirile ori de cîte ori se uita la ei și care se
urcaseră în tren o dată cu dînsul — probabil, supraveghetorii
săi… și o doamnă bătrînă, foarte înzorzonată, care bîțîia din cap
la fiecare vibrație a vagonului… Într-alt compartiment, doi
colonei obosiți de drum, care moțăiau de o parte și de alta a
ferestrei… încolo, nimeni… Nici o fată frumoasă, fragedă,
nevinovată, care să trăiască numai cu inima și să fie convinsă că
numai iubirea poate aduce suprema fericire !…
Porni de-a lungul trenului. Poate, totuși, îi va ieși înainte
fata mult visată. Ajunse în vagonul-restaurant. Doar două mese
ocupate. Și era ora prânzului !… Se gîndi că, pînă una-alta, nu
strică să ceară ceva de mîncare. Mai ales că nu băuse decît un
ceai nenorocit la bufetul gării din Rîmnicu-Sărat… Se ospătă pe
săturate, fiindcă și mîncarea, și vinul, și serviciul i s-au pănut
fără cusur. Și iarăși străbătu trenul de la un capăt la altul. Dar
tot nu întîlni nici un chip deosebit care să-l atragă, să-l tenteze.
Reveni dezamăgit în compartimentul său și se trînti pe canapea.
Întotdeauna, în călătoriile lui, i-a plăcut să cunoască
măcar o singură femeie frumoasă, nostimă sau cel puțin
interesantă. Dar, de astă dată, n-avea noroc !… În schimb, avea
imaginație ! Închise ochii și visurile îl săltară numaidecât pe
aripile lor… O călătorie lungă, nesfîrșită… ocolul pămîntului o
dată, de două ori… Și fete multe, foarte multe, candide și
ademenitoare… de toate culorile și de toate națiile...
Tresări neliniștit. Visul și somnul se risipiră.
Peste cîteva minute, acceleratul opri în Gara de Nord…
Ce lume mohorîtă, sufocantă ! Și ce mai de soldățime care se

143
ducea ori se întorcea din concentrare !… Uf ! Realitatea îi
provoca silă…

XIII
Sta trîntită pe pat, cu capul înfundat în perne, și plîngea…
Revenise la numele ei adevărat, Ana Axente, pe care-l
purta la Cocioc, un sat amărît din apropierea capitalei, unde se
născuse, unde copilărise și de unde se avîntase în lume. Părea că
existența ei, pînă acum așa de aventuroasă, începea să-și afle un
rost, o împlinire. Închiriase două camere și o bucătărie, își
cumpărase mașină de cusut și ceva mobilă și iat-o așezată la
Odobești ca să practice croitoria. Firmă încă nu-și pusese. N-
avea curaj.
Îi părea totuși nespus de rău că se lăsase împinsă în
această vîltoare din care nu mai știa cum să scape. Mare
greșeală ! Să spună tuturor că-i croitoreasă ! Auzi, ce în-
drăzneală ! La varieteu, da, putea să spună cui poftea că-i
contesă rusă, căzută în mizerie și devenită artistă. Nimeni nu-i
cerea dovezi, nimeni n-o punea la încercare. Era de-ajuns să-și
dea aere de mare cucoană și toți o credeau ori se prefăceau c-o
cred. Dar cînd te pretinzi croitoreasă e cu totul altceva.
Niciodată nu și-a închipuit că-i mult mai ușor s-o faci pe
contesa și pe artista decît pe croitoreasa !…
Plînsul îi deveni tot mai zbuciumat, mai chinuitor…
Afară, soarele coborîse pînă pe creasta dealurilor, gata să
asfințească. Prin ferestre, pătrundeau raze oblice, răspîndind o
lumină roșietică, obosită.
Și Anișoara plîngea mereu cu capul în perine… „Cine m-
a pus să vin la Odobești ?! Cine ?!", se frămînta ea,
deznădăjduită…
Cînd se întunecă de-a binelea, Iliaș se furișă în odaie. N-o
vizitase cam de mult. În ultimul timp, fusese tare ocupat cu
viile, cu crama cea nouă, pe care, în sfîrșit, o văzuse terminată.
Cum îl simți lîngă dînsa, își șterse lacrimile, sări din pat

144
și se agăță de gîtul lui ca de singurul om care mai putea s-o
consoleze.
— Dacă nu veneai nici în seara asta, trimiteam să te
cheme… Nici nu știi ce mi s-a întîmplat !
— Ce-i cu tine ? Ce ai ?
— Am intrat într-o mare încurcătură !
— Dar spune odată ! Nu mă ține așa cu sufletul la gură !
Anișoara se desprinse din îmbrățișarea lui, se așeză pe
marginea patului și rămase mută, absentă, ca o somnambulă.
Bucur, înduioșat, se lipi de dînsa, îi cuprinse mijlocul, o sărută.
— Îmi spui ? Trebuie să știu și eu. Poate-ți sînt de vreun
ajutor. Aici, în tîrg, numai pe mine mă ai.
— Nu poți. Ar trebui să fii femeie. Și croitoreasă pe
deasupra ! Ba încă una foarte pricepută.
— Să fiu femeie?! Și croitoreasă?!… Dar spune-mi
odată, pentru numele Domnului ! Ce s-a întîmplat ?
Anișoara căută o batistă uscată, își șterse lacrimile și
vorbi din ce în ce mai însuflețită:
— Pesemne m-a întîlnit prin oraș nevasta ajutorului de
primar. A văzut cum sînt îmbrăcată și i-a plăcut. Careva i-o fi
spus ce meserie am și ce caut la Odobești… Așa se face că,
alaltăieri, m-am trezit cu ea la ușă. Mi-a adus material ca să-i
lucrez o rochie. Puteam s-o refuz ?… Și-a ales modelul. La fel
cu una din rochiile mele. Am fixat prețul. I-am cerut înadins
patruzeci de lei, doar s-o răzgîndi și s-o duce la alta. A primit
însă. N-am avut ce să mai zic. I-am luat măsura cum a dat
Dumnezeu. Dacă s-ar fi uitat nițel mai atentă cum umblam cu
metrul, ar fi băgat de seamă foarte ușor cît sînt de stîngace. A
rămas ca peste trei zile să vină la probă… M-am zbătut în toate
chipurile. Credeam că nu-mi va fi prea greu. Am fost doi ani
ucenică la o croitoreasă din București. Duceam rochiile lucrate
pe la cliente, ajutam la bucătărie, la curățenie. Dar croitorie n-
am învățat decît pe sponci… Cum aveam ca model rochia mea,
am luat materialul, l-am măsurat, am potrivit niște tipare ca vai
de lume și m-am apucat să croiesc. Am stricat materialul, asta a

145
fost toată croiala !… Azi cînd nevasta ajutorului de primar s-a
prezentat la probă, m-am prefăcut bolnavă. Singura scăpare. I-
am arătat însă materialul croit, s-a încredințat că m-am apucat
de lucru și s-a dus, rămînînd s-o chem cînd voi fi sănătoasă…
Îmi vine să-mi iau cîmpii, nu alta !
Și iar izbucni în plîns…
Iliaș nu se grăbi s-o consoleze; își strânse buzele și
clătină din cap, dezamăgit. Altfel își închipuia primirea în
această casă… O femeie caldă, veselă, nurlie, care să-l
întîmpine zîmbind, să-l sărute cu patimă, să stea la masă
împreună, să bea un pahar, două, de vin, să facă dragoste; mă
rog, o întîlnire plăcută, care să-i alunge grijile, să-l distreze…
— Nu-i nimic. Liniștește-te… Au dat peste mine neno-
rociri mult mai mari, cu… (împrumuturile-ar fi vrut el să spună)
cu viile, cu afacerile, și, pînă la urmă, m-am descurcat…
— Nu văd cum aș putea…
— Găsim noi… Iei materialul și măsura, te duci mîine la
Focșani, la cea mai bună croitoreasă…
— Nici gînd ! Nu pot ieși din casă. Dacă mă vede cineva,
poate chiar nevasta ajutorului ?!
— Te duci dis-de-dimineață, cu primul tren, la cinci și
zece, cînd ea nici nu s-a trezit din somn…
— Materialul e stricat. Nu se mai poate scoate nimic din
el. Trebuie cumpărat altul. De unde însă ? Unde-l găsim ?
— Bine, o să vedem… Acum lasă perdelele și aprinde
lampa. Pe urmă o să mîncăm ceva, o să bem un păhăruț de
vin… Ai primit damigeana trimisă de mine ?…
Cu aceleași mișcări de somnambulă, Anișoara îi puse
dinainte niște brînză telemea, cîteva roșii, o sticlă de vin. Se
așeză și ea la masă, dar nu se atinse de mîncare.
— Tu nu guști nimic ?
— Nu, nu mi-e foame. Sînt așa de necăjită !
— Se poate ?! Măcar o bucățică de brînză și cîteva
felioare de roșie…
— Roșii ?! Nu mai mănînc în viața mea ! Am înghițit

146
atîtea la via ta din Blidari, că m-am scîrbit de ele pînă voi muri.
— Ce-s necazurile tale pe lîng-ale mele ! îngînă el ca să
mai schimbe vorba.
— Dar tu ce mai ai ?
— Păi cu via pe care vreau s-o cumpăr. Destul necaz !
Nici pînă azi n-am primit un răspuns. Și banii se topesc de nu-ți
vine-a crede ! Dai colo, dai dincoace… Mă tem că atunci cînd
voi putea s-o cumpăr, n-o să mai am cu ce-o plăti.
Mîncă tot ce-i pusese dinainte. Bău și sticla de vin. După
aceea se dezbrăcă, stinse lampa, se urcă în pat…
În îmbrățișarea lui, treptat, Anișoara se liniști, căpătă
încredere în viitor, parcă adăpostită într-un culcuș sigur, ferit de
orice amenințări.
Abia acum, legătura aceasta li se păru necesară, mira-
culoasă. Bărbăția lui, gingășia și tinerețea ei se contopeau într-o
încântare intensă, care le transfigura viața, făcînd-o mai plină,
mai surîzătoare.
Pe aproape de miezul nopții, Bucur se îmbrăcă cu grijă nu
cumva nevasta să descopere în ținuta lui vreun amănunt care să-
i trezească bănuieli. Era mulțumit. N-a fost chiar așa cum ar fi
dorit el, dar oricum… Dacă nu s-ar fi întîmplat nenorocirea
aceea cu materialul stricat… Se gîndi că Anișoara era totuși o
fată bună, care trebuie ajutată. Altfel, s-ar putea să-l părăsească
tocmai acum, cînd a început să se deprindă cu drăgălășeniile
ei…
— Știi ce, îmi dai mie măsura și materialul. Mă duc
mîlne la Focșani și aranjez eu totul cum o fi mai bine.
Anișoara îi împacheta materialul, căută notița cu măsura
clientei…
Cînd Bucur ajunse acasă, trecu mai întîi prin șopron;
ascunse pachetul și notița sub perna docarului. Și abia după
aceea porni să se culce. Ciocăni ușurel în ușă. Aretia, pe
jumătate adormită, îi deschise ca de obicei, fără măcar să-l
privească…
Se sculă cu noaptea-n cap. Nevastă-sa încă mai dormea.

147
Tiptil, abia atingind podeaua, ieși în ogradă. Aci, putu să
calce slobod, fără teamă. Ca în fiecare dimineață, intră de-a
dreptul în grajd.
— Ei, băieți, ați dormit bine ? Nu v-a fost prea cald ?…
Ce ziceți, mergem azi la tîrg ? Să mai arătăm lumii ce sîntem
noi în stare ! Tragem o fugă să nu ne-ntreacă nici trenul!
Le vorbi mult, amical. Lîngă ei, se simțea mai împăcat
decît printre oameni, mai liber și mai liniștit chiar decît printre
membrii familiei. Apoi luă din cui traistele cu ovăz pregătite
încă decuseară și le agăță de capetele cailor…
— Așa, acum mîncați. Dar încet! Nu vă lăcomiți! Că
lăcomia strică.
Veni și rîndașul.
— Spiridoane, scoate docarul de sub șopron și pregătește
hamurile. Mergem la Focșani.
Cum ieșiră pe poartă, caii se și așternură pe goană. Bucur
abia mai izbutea să-i strunească. În urmă, se înălța o dîră lungă
de praf, iar trecătorii se opreau uluiți, întrebători… S-au speriat,
ori ăsta-i mersul lor obișnuit ? Dacă s-au speriat, atunci îi rău.
Prăpădesc roatele pe drum. Dar dacă ăsta-i mersul lor obișnuit,
atunci halal bidivii !…
În treizeci de minute ajunseră la Focșani. Ca și trenul.
Opri în piața Moldovei, în dreptul Bisericii Domnești. Spiridon
se dădu jos și rămase de strajă lîngă docar. Stăpînu-său luă
pachetul cu materialul de rochie, dădu colțul și ieși în Strada
Mare. Colindă toate magazinele cu țesături de damă, dar
nicăieri nu găsi ce căuta. La „Voaleta" i se spuse însă că, în cel
mult patru zile, i s-ar putea aduce de la București un material
absolut la fel.
Fiindcă negustorul i se păru simpatic și tare serviabil,
Bucur îi strecură discret o mărturisire:
— Vreau să fac o surpriză neveste-mii. În curînd are să
nască și, cu ocazia asta, înțelegeți, aș dori să aibă întocmai
rochia pe care și-o visează… Măsura o am. Materialul spuneți
că mi-l aduceți dumneavoastră. Îmi mai trebuie doar o

148
croitoreasă de mîna întîi. Cunoașteți vreuna ?
— Cunosc mai multe.
— Una mai dibace ?
— Janetta sau domnișoara Butzi… Puteți s-o luați și pe
Sandina. Asta lucrează și cu ziua, acasă la cliente.
— Care crezi că-i cea mai bună ?
— Toate sînt cam la fel… Duceți-vă la domnișoara Butzi,
italianca. Locuiește pe strada Ștefan cel Mare, numărul 7.
Mulțumi și plecă. Se îndreptă gînditor spre centrul ora-
șului. Se simțea obosit și-l hărțuia un gol în stomac; avea nevoie
să mănînce, dar mai cu seamă să bea ceva… „Greu și cu
marafeturile astea muierești!", oftă el amărît… Nu vedea cum
să se descurce cu croitoreasa… Femeile se înțeleg altfel între
dînsele, în timp ce un bărbat… „Și cam ce-aș putea aranja cu
croitoreasa ? Pînă nu vine materialul de la București, nu se
poate face nimic… Trebuie, deci, s-aștept… Patru zile. Poate
chiar mai mult… Și dacă nici la București nu se găsește același
material ?… Iată unde-am ajuns ! Mi-a trebuit amantă ! Ca și
cum gospodăria și viile nu mi-ar pricinui destulă bătaie de
cap !…"
Intră în restaurantul Vlădescu și ceru să-i aducă o gustare
și un sfert de vin. Gîndurile i se învîrteau neîntrerupt în jurul
materialului stricat, pe care-l avea alături, în pachetul de pe
masă… Dar oare materialul ăsta o fi chiar așa de stricat încît o
croitoreasă de meserie să nu mai poată scoate nimic din el ?
Anișoara a folosit și ea un tipar, un model, nu l-a crîmpoțit la
întîmplare… O croitoreasă iscusită ar reuși totuși să scoată o
rochie dintr-însul. O rochie cu defect, dar, oricum, rochie…
Mîncă și bău, de astă dată mai liniștit, plăti și se duse din
nou la „Voaleta".
Negustorul îl întîmpină cu aceeași plecăciune și cu
aceeași bunăvoință.
— Dă-mi, te rog, adresa celeilalte… Sandina, parcă i-ai
zis. O iau să-mi lucreze acasă, cu ziua… Merge, cred, și la
Odobești…

149
Se întoarse în piață, urcă în docar și porni spre locuința
croitoresei.
Nimeri bine. Sandina era liberă. Sezonul de vară se
încheiase. Femeile elegante își lucraseră tot ce-și doriseră
pentru lunile acestea călduroase… Nu mai stătu la îndoială. Își
strînse repede lucrurile strict necesare, le aranja într-un
geamantanaș destul de arătos și se instala în docar. Părea foarte
bucuroasă. Nu mai umblase niciodată cu un echipaj așa de
luxos, cu asemenea cai cum nu mai văzuse decît prin cărțile
poștale ilustrate. Nici la Odobești nu fusese în viața ei. Mai
schimba nițel aerul. Își mărea și clientela. Auzise că în podgorie
sînt oameni foarte bogați…
După ce ieșiră din Focșani, Ilie Bucur o întrebă cît mai
prietenos, cît mai delicat:
— Domnișoară, cît iei dumneata pe zi ?
— Doi lei și mîncare.
— Te angajez cu luna. Șaizeci de lei și toată întreținerea.
Deschidem un atelier de croitorie. Am eu o prietenă cu care o să
te înțelegi de minune. Lucrați împreună, tovarășe. Capitalul vi-l
dau eu… De ce n-ar fi și la Odobești un atelier de croitorie
pentru femei ?
Sandina îl privi rîzînd. Poate unde propunerea venea de la
un bărbat care avea o „prietenă"…
— Dar clientela ? obiectă ea.
— O înjghebați foarte curînd. În Odobești și în satele
vecine sînt atîtea femei cu stare, ambițioase, care vor să se
îmbrace cumsecade…
— Dar dacă nu vor ?
— Îi de-ajuns să vrea una. Celelalte vor da năvală ca oile.
— Și dacă totuși n-avem clientelă, ce se întîmplă cu
atelierul ?
— Ce-ți pasă ? Leafa dumitale e asigurată. Ți-o plătesc
eu. Dacă vrei, chiar pe trei luni înainte. Casă și masă iarăși vei
avea… Dacă lucrezi așa doi ani, strîngi o mie cinci sute de lei.
O zestre destul de bunicică !

150
Apoi, deodată, își pierdu pofta de vorbă. Părea neliniștit.
La întrebările croitoresei, răspundea scurt, absent: da, nu… Caii
zburau spre Odobești. Distanța se făcea tot mai mică iar
neliniștea lui se întețea… Cum o să intre în tîrg cu fata asta
lîngă el, în docar ? Ce va spune lumea ? Dacă, înțîmplător, se
întîlnește cu Aretia?!… Pe urmă, va trebui să se oprească la
locuința Anișoarei, ziua-n amiaza mare ! Au să-l iscodească
vecinii, au să pornească vorbele, bîrfelile… Nu, rău a chibzuit
cînd a luat fata cu dînsul! Mai bine-i dădea adresa și-o ruga să
vină cu trenul… Și nici înapoi nu se mai putea întoarce…
Totuși, o dezlegare nu i-a fost greu de găsit…
Înainte de-a intra în Odobești, coti la dreapta, spre
Cazaclii, pe un drum lăturalnic.
— Domnișoară, ne vom abate puțin pe la una din viile
mele. Am nițică treabă acolo… Nu te superi ?
— De loc. Îmi place chiar. N-am mai fost de mult la o
vie. Poate aveți și struguri ?
— Pun chelarul să caute. Am niște butuci timpurii. Cred
că s-or fi copt… Uite, c-am și ajuns…
Opri docarul în curte. Deshămă caii. Sandina porni
imediat să se plimbe prin vie. Bucur, ca să-și facă de lucru, intră
în cramă; cercetă vasele, stabili care erau bune și care aveau
nevoie de reparații în vederea culesului ce se apropia. În vremea
aceasta, chelărița tăie la repezeală doi pui și-i puse la frigare
stropiți din belșug cu mujdei de usturoi. Chelarul aduse un
castron de struguri văratici. Așezară o masă la umbră, sub mărul
de lîngă bucătărie. O oală cu vin și două cănițe de lut ars tronau
la mijloc, între șervetele frumos împăturite și tacîmurile cam
rudimentare. Apăru și o mămăliguță aburindă, răsturnată pe un
fund de lemn…
— Vai, ce plăcut ! Ca la țară ! Pui la frigare cu mujdei de
usturoi și mămăliguță caldă ! Și vin băut din ulcică de pămînt
ars ! Foarte plăcut ! chicoti Sandina, entuziasmată.
Bucur o examina cu mai mult interes ca pînă acum; o
examina ca un bărbat… Părea o fata cuminte, socotită. Păcat că

151
era cam urîțică ! Avea sprîncenele prea groase și nasul cam
lung…
Mîncară și băură cu poftă — tot ca la țară. După aceea
stătură de vorbă. Croitoreasa îi povesti scene vesele din
copilărie și întîmplări hazlii cu clientela. Avea mare talent la
povestit… El se vaită că-și pusese în gînd să mai cumpere o vie,
a șaptea, dar nu reușea, fiindcă vînzătorul rătăcea ca un
bezmetic prin țară și nu-l putea găsi nicăieri… Ziua de vară e
însă nesfîrșită. Îl apucă somnul. Se duse iarăși în cramă,
pretextând că mai avea ceva de rînduit. Din cramă se furișă în
vie. Se lungi pe iarbă, lîngă tulpina unui dud, și adormi. Se trezi
cam pe la asfințit. Prea devreme ! Se culcă din nou…
Nu reveni decît atunci cînd se întunecă de-a binelea.
Totuși Sandina nu era supărată. Se mai plimbase nițel, mai
ciugulise de ici-colo cîte-o bobită de poamă, cîte-o pară din
pomii de pe hat. Mai vorbise ba de una, ba de alta cu chelărița.
O zi de vacanță. Altfel decît zilele ei obișnuite. Liberă ! I se
păru chiar că noaptea sosise prea curînd.
Înhămară caii și porniră pe niște ulicioare dosnice,
întunecoase, pînă ajunseră la locuința Anișoarei.
— Dragă, de astă dată, te-am scos din încurcătură. Pe
deasupra, am pus pe roate o afacere minunată !… Domnișoara e
cea mai bună croitoreasă din Focșani. O iei tovarășă la atelierul
de croitorie, pe care, începînd de azi, l-ați deschis împreună.
Anișoara se uită nedumerită cînd la el, cînd la fată. Dar
Iliaș zîmbea, fata zîmbea; deci era bine; zîmbi și dînsa.
Amîndouă se lămuriră numaidecît. Fosta artistă nu tăinui
nimic; a fost de-o sinceritate aproape umilitoare. Cealaltă o
ascultă liniștită, cu o înțelegere de femeie care-a văzut multe.
Bucur puse pe masă pachetul cu materialul stricat. Sandina îl
desfăcu, îl cercetă atentă.
— L-ai croit foarte bine.
— Spui adevărat?!… Dacă ți-ai închipui cît de mult am
suferit din cauza asta !
Nu mai era acum nici Sonia, nici contesă rusă, nici măcar

152
artistă. Era doar o biată femeie modestă, mulțumită că,
întîmplător, făcuse un început bun într-o meserie onorabilă.
— Vorbesc serios… Anunță clienta că mîine poate veni.
Te învăț eu cum să probezi ca să pară totul în regulă. De altfel,
voi fi și eu de față. O fac pe ucenica…
Bucur plecă fericit: iată o zi în care-a izbutit o treabă
nemaipomenită ! „Ce treabă ?! Asta-i treabă ?! se revoltă brusc,
parcă dezmeticit dintr-o beție. Înțeleg să fi cumpărat via
Suzana! Dar așa !…
Ajunse acasă. Nevasta și copiii se culcaseră. Lăsă caii și
docarul în seama rîndașului și ieși pe poartă, îndreptîndu-se spre
club. Aci, cum intră, îl luă în primire Ghiță Drăghiceanu:
— Bravo, Iliaș, fîrtate ! Ai nevastă și șase plozi, da' fără
țiitoare nu poți!
— Cine-a mai scornit și minciuna asta ?
— Las' că știm noi ! Nu te mai preface. Se cunoaște că-ți
merg afacerile în plin !
Bucur chemă chelnerul și-i ceru o cafea… „Pe dracu !
Vai de plinul ăsta ! Am jinduit și eu să cumpăr o vie boierească,
dar m-am ales cu damă la mahala și cu atelier de croitorie pe
deasupra ! Am lovit-o, ce mai încolo ! Curat tichie de
mărgăritar !…"

XIV
Apartamentul lui, situat la ultimul etaj, chiar deasupra
clubului, îl primi ca o gazdă morocănoasă, ostilă… Prea puțin
aer și prea mult zgomot ! Claxoanele automobilelor — care, în
ultima vreme, deveniseră o adevărată pacoste a străzilor din
centru — îi biciuiau nervii și-i zgîlțîiau creierii cu vacarmul lor
infernal, de furtună mereu declanșată și mereu întreruptă.
Se dezbrăcă în grabă, își puse pijamaua, se lungi în pat,
își vîrî capul între două perne ca să nu mai audă zgomotul de-
afară și, deodată, i se păru că ambianța se schimbă: liniștea
reveni, aducînd cu ea o toropeală plăcută, reconfortantă…

153
Cînd se deșteptă, era întuneric. Aprinse lumina. Întinse
brațele, încordîndu-și mușchii pînă-i simți că vibrează, căscă
alene, acoperindu-și gura cu palma, după etichetă, ca și cum
marchiza ar fi fost încă prezentă, și zîmbi fericit. Nu se aștepta
să doarmă așa de adînc, așa de comod.
Pentru el, somnul de după-amiază a fost întotdeauna o
necesitate. Izvorul vrăjit din care-și sorbea întreaga-i putere de
acțiune. Căci îndeletnicirile lui, atît cele cunoscute, cît și cele
tăinuite, îi impuneau comandamente precise, inevitabile: să
gîndească limpede și prompt, să nu piardă momentele cele mai
prielnice, să riposteze viguros și netulburat, fie că se afla în
brațele unei femei, fie la masa de joc.
Într-o jumătate de oră era bărbierit, spălat, îmbrăcat. Și
mai sprinten ca oricînd.
Coborî la etajul întîi și intră în club. Chiar în vestibul îl
întîmpină directorul de serviciu și comisarul jocurilor. Știau c-a
venit și-l așteptau.
— Noroc, Mitruț !… Noroc, Stanciule !… și le strînse
mîna afectuos. Ce mai nou ?
— Să trăiți, patroane ! Toate-s în bună regulă… așa s-ar
zice, vorbi Jenică Mitruț, disciplinat și optimist ca de obicei.
— Bine, vedem noi cum rămîne cu acest „așa s-ar
zice"… Ceilalți știu de sosirea mea ?
— Cum să nu. I-am anunțat pe toți.
Trecu mai departe… În sălile de joc, activitatea era în toi.
Toate scaunele din jurul meselor, ocupate. Mulți mizau din
picioare, peste umărul celor din față. Se juca în ordine, civilizat.
Glasul crupierilor se detașa net, aproape solemn.
Blîndu cerceta totul cu un ochi vigilent, de stăpîn.
De la una din cele două rulete în plină funcțiune, Tomița
Predescu îl salută surâzător, discret, înclinîndu-și capul atît cît îi
permiteau circumstanțele, fără să scape din vedere bila pornită
în zig-zag, în căutarea numărului cîștigător. Blîndu îi răspunse
ducînd două degete la buze — gestul lui cel mai tandru —
rezervat numai cîtorva, celor aleși. Tomița era simpatia

154
patronului. Discipolul și protejatul său… Student în ultimul an
la Facultatea de drept, tînărul acesta abia ieșit din adolescență,
blond, cu părul arămiu, lucios și puțintel creț, cu fruntea înaltă,
foarte elegant și manierat, își asigura un venit mai mult decît
mulțumitor ca salariat al clubului Intim — crupier la ruletă. Se
bucura chiar de un tratament special: lucra numai patru ore din
zi, de la opt seara pînă la miezul nopții — ca să-i rămînă timp
destul pentru învățat. Prin el, Blîndu își retrăia propria lui
tinerețe, propria lui studenție. Cu unele diferențe însă: Tomița
era într-adevăr studios, nu juca niciodată și nici nu se lăsa prins
în vreo aventură sentimentală dintr-acelea care înveninează
existența, irosind sănătatea și iluziile.
După această inspecție fugitivă, intră în biroul direcțiunii
și se instala pe fotoliul impunător, tapisat cu piele vișinie,
destinat patronului sau, în lipsa acestuia, directorului de
serviciu. Mitruț îl însoțea, stînd respectuos în picioare, în
mijlocul încăperii.
— Ei, ce nu merge pe-aici ? Fiindcă, după înfățișarea ta,
mi se pare că ceva cam scîrțîie… Beneficiile ating prevederile ?
— În privința asta, nimic de zis. Jocurile sînt mai active
ca oricînd. Partea proastă-i alta: cîștigăm mult și risipim mult.
Așa că nu ne alegem cu mare lucru.
— Cum asta ?
— De dimineață pînă seara, sîntem bombardați cu tot
felul de cereri. Ba Crucea Roșie, ba Ministerul Sănătății, ba
diferite societăți de binefacere, apoi unele școli care
organizează în localurile lor spitale de campanie ori cantine
pentru mobilizați… Dă în dreapta, dă în stînga, nu mai prididim
cu filantropia !… Barem Crucea Roșie ne-a pretins fără nici o
rușine să-i alocăm un fond fix, permanent ! Și nu se mulțumește
cu ce ne lasă inima. Vrea cincizeci de mii de lei în fiecare lună !
— Daaa ?! Atunci noi cu ce mai rămînem ? îngînă
patronul, cu aceeași ținută imperturbabilă.
În momentul acela, își făcu apariția un alt director: Fănică
Trifu, căruia, în intimitate, i se spunea Bombonel.

155
— Patroane, fiți binevenit în mijlocul nostru ! i se adresă
acesta, foarte jovial, și-i strânse mîna ceremonios.
— Ei, amice, cum stăm ?
— Ce să mai stăm, că eu eram cît p-aci s-o iau din loc.
Chemat la concentrare ! Tocmai la mama dracului, într-o
văgăună, lîngă Predeal !… Deocamdată, m-am aranjat. Un
certificat medical bine adus din condei și m-au amînat pentru
trei luni… Ușor însă n-a fost.
— Ușor nu va fi pentru nici unul din noi. Fiindcă toți
sîntem la o vîrstă ingrată. Buni pentru oaste mai mult sau mai
puțin…
Apărură și ceilalți doi directori: Leonte Guzu și Manole
Abagian, zis Armeanul mai mult pentru temperamentul său
impulsiv, oriental, și nicidecum pentru fizicul lui care nu ieșea
din comun.
De altfel, toți patru se remarcau printr-o asemănare
frapantă, parcă erau frați. Înalți, vînjoși, corpolenți fără să fie
diformi, îmbrăcați foarte îngrijit, ca niște funcționari superiori
de minister, cam țigănoși însă, cu pielea parcă afumată și cu
pleoapele ușor congestionate, probabil de prea multe nopți
nedormite; nu se diferențiau decît prin frizură: unul avea cărare
la dreapta, altul la stînga, al treilea purta părul dat peste cap iar
ultimul, Armeanul, și-l lăsa adus pe frunte într-un fel de
streașină cîrlionțată, care-i umbrea tot chipul. Blîndu, cu silueta
lui desăvîrșită, arăta printre dînșii ca un armăsar pursînge între
niște cai de tracțiune, ce-i drept bine hrăniți și meticulos țesălați.
Pe Bombonel îl cunoștea de la Paris; dădea lovituri mici
prin cafenele infecte ori prin tripouri de mîna a doua. Pe ceilalți
trei îi recrutase la București. Pe atunci, fiecare poseda ceva
capital, nu mai mult decît orice jucător serios, care ține să aibă
„muniție" suficientă cînd pornește să-și încerce norocul. S-au
întîlnit cîteva seri consecutive, cînd la unul cînd la altul, punînd
la cale înființarea clubului. Discuțiile se terminau întotdeauna
cu un joc de cărți, pocher sau bacara. Încă nu se puseseră de
acord asupra „afacerii", cînd toți patru se treziră fără nici o

156
lețcaie: Blîndu, cu tehnica-i drăcească și cu degetele lui de sca-
mator, îi lefterise fără menajamente. „Măi băieți, nu prea sînteți
de meserie !" le-a declarat el cu o ironie de bătrîn mucalit, deși
era cel mai tînăr dintre ei. „Mai aveți încă mult de învățat. Cred
însă că veți fi elevi silitori și veți deprinde repede măcar
noțiunile de bază. Vă iau sub aripa mea ocrotitoare." Și, într-
adevăr, i-a luat tovarăși. N-avea de ales; alții mai destoinici nu
găsea. Capitalul real investit în organizarea clubului — chirie,
mobilier, personal, garanția în bani lichizi pentru acoperirea
jetoanelor puse în circulație etc. — a fost vărsat în întregime
numai de Blîndu. Ceilalți s-au angajat doar cu niște sume
fictive, egale, care urmau să fie vărsate mai tîrziu, treptat, din
veniturile scontate. Și s-au angajat cu încă ceva, mult mai
important — cu munca. Clubul avea să lucreze neîntrerupt; pînă
și curățenia trebuia făcută pe nesimțite, cînd activitatea era mai
redusă, fără ca jocurile să fie stînjenite. Deci, cei patru tovarăși,
acum promovați la rangul de directori, aveau să acționeze în
schimburi de cîte șase ore, conform celui mai progresist cod al
muncii. Supravegheau și răspundeau pentru bunul mers al
întreprinderii. În orice clipă din zi sau din noapte, un director
trebuia să fie prezent. Ceea ce patronul n-ar fi putut accepta în
nici un caz — să stea șase ore încheiate într-un local veșnic
afumat, să circule de colo-colo, să se ocupe de curățenie, de
personal, să rezolve conflictele mărunte ori mai grave dintre
clienți și crupieri !… De altfel, nici nu era nevoie. Succesul
afacerii impunea ca patronul să fie mai întotdeauna absent,
descinzînd numai rareori, întocmai ca un geniu atotputernic,
însărcinat cu soluționarea problemelor excepționale, pentru care
inteligența mediocră a subalternilor nu era de-ajuns.
Rolurile fuseseră, așadar, precis delimitate și foarte
judicios distribuite. Clubul lui, oamenii lui — singurul loc unde
se bucura de toate onorurile, de-o admirație sinceră și
nemărginită. În vreme ce, oriunde într-altă parte, era considerat
un aventurier, un trișor, un individ periculos, un afemeiat
incorigibil. Totuși, nici aici nu se simțea mulțumit, împăcat. Și

157
aici i se părea că ceva începuse să șchioapete, că viitorul se
întuneca. Dacă înăuntru totul funcționa satisfăcător, în afară se
pregăteau lovituri necruțătoare, greu de evitat. Le prevedea. Le
aștepta.
— Ia stați jos să fumăm cîte-o țigară și să analizăm
situația metodic ! le ceru patronul, autoritar, vîrînd mîna în
buzunarul hainei ca să-și scoată portțigaretul. Vă rog să-mi
spuneți, cererile de contribuție la acțiunile filantropice, pe lîngă
celelalte plocoane obligatorii: fiscul, presa, poliția, serviciul
sanitar, primăria… toate astea la un loc depășesc zece la sută
din beneficiu ?
— Depășesc, luă cuvîntul Bombonel, care era cel mai
energic și mai descurcăreț. În luna care s-a încheiat, s-au ridicat
pînă la șaisprezece la sută. Și amenință să crească. Dac-am da
cît ne pretind, cred că ne-am urca repede pînă la zece la sută.
— Așa-i! aprobă Armeanul, răspicat. S-au înmulțit ca
ciupercile patrioții și filantropii pe banii noștri ! N-au decît s-o
facă pe punga lor, dacă le place !
— Cică-i musai să le dăm cît cer, fiindcă la noi milioa-
nele dau buzna fără nici o muncă ! adăugă Mitruț revoltat.
— Ba generalul ăla damblagit, care ni s-a înfățișat din
partea Crucii Roșii, a lăsat să se înțeleagă, în caz că nu-i servim
cîte cin'zeci de miișoare lunar, că s-ar putea s-avem nepăceri cu
autorizația de funcționare… completă Leonte, furios.
— Situația-i cam încurcată, conchise patronul, între două
fumuri de țigară. Dificultatea stă în faptul că toți milogii ăștia
folosesc două argumente greu de combătut: războiul care s-arată
la orizont și prosperitatea întreprinderii noastre, care-și
realizează veniturile fără nici o muncă utilă, constructivă.
Soluția: satisfacem toate pretențiile pînă la maximum o treime,
după caz și cu tactul cel mai desăvîrșit, în așa fel încît această
risipă, totalizată, să nu depășească cincisprezece la sută din
beneficiu. În al doilea rînd: punem pe un om de-al nostru —
Bontea mi se pare cel mai indicat — să spargă banca în cîteva
seri de-a rîndul. Pe urmă, lansăm zvonul c-am ajuns la

158
ananghie, că sîntem curățați. Tot personalul clubului trebuie să
fie convins de acest dezastru și chiar să intre în panică. Nu
strică să plătiți și un gazetar ca să comenteze evenimentul…
Ceva mai mult: înaintăm și cîte-o cerere de împrumut la
principalele bănci din București, pentru sume între patruzeci și
șaizeci de mii de lei. Înaintăm cererile și, chiar dacă sînt
aprobate, nu ridicăm nici un ban. Să se vadă numai c-avem și
noi greutăți… Asta este. Acum vă spun la revedere… Mă duc la
Enescu să iau masa… Pentru alte lămuriri, ne întîlnim mîine în
jurul prînzului…
— Patroane, am să vă mai aduc ceva la cunoștință:
prefectul poliției mi-a spus, cînd i-am dus peșcheșul cu ocazia
onomasticii soției, că ține să vă întîlnească imediat ce sosiți în
capitală…
— Cînd ți-a spus ?
— Acum… să tot fie trei săptămîni, îl informă Bombo-
nel, cu aproximație.
— Bine, o să trec mîine pe la biroul lui, dacă nu cumva
dau peste el astă-seară, la restaurant… încă o dată, la revedere !
Pe mîine !…
A fost o cină excelentă. A mîncat o friptură în sînge,
grozavă, și cîțiva mititei bine condimentați. A băut o sticlă de
vin franțuzesc, sec, dar foarte fin și ușor… Prefectul poliției
lipsea. Mai bine. Întîlnirea lor ar fi degenerat într-un chef
prelungit, cu anecdote răsuflate, cu vorbărie plictisitoare, cu
dureri de cap și, mai ales, de stomac. Așa, totul a decurs liniștit,
sobru, elegant.
Dar ceea ce-a urmat l-a satisfăcut mai mult ca orice: s-a
întors în apartamentul său și s-a culcat. Singur ! Singur ! Nu-i
venea să creadă. Fără prezența și obositoarele solicitări ale
marchizei ! Adorabilă singurătate ! Blagoslovită odihnă !…
A doua zi, dimineața, după ce-și sorbi tacticos cafeaua cu
lapte la Capsa, se duse la Prefectura poliției. Prefectul îl primi
imediat cu brațele deschise. Merita din plin această onoare;
pentru sumele pe care le încasa cu regularitate de la clubul

159
Intim, s-ar fi cuvenit să-l primească pînă și-n patul neveste-sii.
Vorbea și gesticula neîntrerupt, surprinzător de amabil și de
atent. General de brigadă, din jandarmerie, gras, scund, chel, cu
mustața tunsă englezește și lustruită cu un cosmetic adus direct
de la Paris, cu ochii mereu holbați, sfredelitori, chiar cînd rîdea
(o deformare profesională căpătată în răstimpul nesfîrșitelor
anchete conduse cu „mînă forte", împotriva celor mai variați
delicvenți), bietul prefect sufla apoplectic sub povara gradului
impozant de pe umeri și a decorațiilor pestrițe, atîrnate pe
pieptul revărsat ca o avalanșă de osînză.
— Bine c-ai venit, măi Todiriță dragă ! Nici nu-ți
închipui ce mulțumit sînt că te văd !
— V-am căutat aseară la Enescu, dar ați lipsit, spuse
musafirul cu amîndouă mîinile prinse ca într-o capcană între
labele păroase și nițel cam jilave ale generalului.
— De ce nu mi-ai telefonat ? Veneam imediat… Ce
strașnic ar fi fost să mai stăm nițel de vorbă și să luăm o
gustărică faină !… Dar șezi ici, în fotoliul ăsta, c-am să-ți fac o
rugăminte…
„Iar bani ! Tot nu-i ajunge cît îi dăm !" bănui Blîndu,
plictisit.
— Dragă Todiriță — continuă prefectul după ce-l văzu
așezat în fotoliu — am un protejat de-al meu… sau, mai exact,
de-al nevesti-mii… care-a luat în arendă, pentru anul ăsta,
cazinoul din Constanța, cu restaurantul, jocurile de noroc, barul,
mă rog, tot tacîmul. Dar afacerea, pesemne stagnează rău,
fiindcă omul se plînge într-una că se află în pragul falimentului.
Adevărat, el, de meserie, îi restaurator. Și restaurator bun. La
celelalte nu cred că se pricepe. Așa că te-aș ruga pe tine, care
ești un specialist în daraveri de-alde astea, să faci un drum pîn-
la Constanța, să vezi cum stă chestia și ce măsuri trebuie luate
ca să nu se dea peste cap…
— S-a potrivit de minune ! Zilele astea, tot voiam să plec
la Constanța pentru restul verii…
— Ce fericit om ! îl invidie generalul. O duci tot într-o

160
vilegiatură ! Ce n-aș da să fiu în locul tău !…
— Bine, domnule general. La dispoziția dumneavoastră !
Voi încerca tot ce-mi stă în putință…
De la Prefectura Poliției se întoarse direct la club. Tre-
cuse de ora unsprezece. Cum intră în vestibul, îl întîmpină un
tip corect îmbrăcat, cu niște haine gri, puțin cam largi pe trupul
lui înalt, suplu; dar ceea ce te izbea la el erau ochii — albaștri,
fascinanți, scăpărători, armonizîndu-se perfect cu fața extrem de
mobilă, ca de actor gata oricînd să-și schimbe mimica după cum
îi dictau rolurile.
— Domnul Blîndu Teodor ? îmi dați voie, căpitanul
Cristescu din Ministerul de Război…
— Da, îmi pare bine, spuse celălalt, păstrîndu-și anevoie
atitudinea demnă, indiferentă; întotdeauna îl cam jena contactul
cu organele militare.
— Mi s-a dat ordin să vă invit la minister…
— Trebuie să merg chiar acum ?
— Dacă se poate… e mai bine. Terminăm mai repede,
preciza căpitanul pe un ton aproape categoric.
— Bine, să mergem.
Porniră unul lîngă altul, dar, oricît se trudiră, nu putură
înfiripa o conversație cît de cît interesantă, care să le dea
impresia că timpul trece ușor, iar distanța se scurtează pe
nesimțite. Parcă fiecare avea ceva de ascuns, suspectîndu-se
reciproc.
Cum ajunseră la minister, urcară la etajul întîi, unde
Blîndu fu introdus și lăsat singur într-o încăpere spațioasă,
prospăt zugrăvită. Peste cîteva minute apăru un maior îndesat,
cărunt, morocănos, cu fruntea ridată și tîmplele adîncite,
îmbrăcat într-o uniformă de infanterist, roasă în coate și cam
pătată pe piept; îl salută printr-o înclinare sumară și luă loc la
birou, invitîndu-l și pe musafir să se așeze pe unul din cele două
scaune libere.
— Vă așteptăm cam de mult. Cum am aflat c-ați sosit, am
și trimis să vă cheme…

161
„Am aflat…" — reținu Blîndu aceste două cuvinte, care-l
puseră pe gînduri.
— Chestiunea pe care vom discuta-o e de cea mai mare
importanță și trebuie ținută în cel mai strict secret. Orice
indiscreție înseamnă trădare de țară… așa că înțelegeți…, îl
avertiză maiorul, cu o figură gravă, încruntată. Ne găsim într-o
fază critică. Probabil, vom fi siliți să intrăm în război…
Trebuie, deci, să ne pregătim în toate privințele și am
convingerea că ne veți da tot concursul…
— Desigur… dacă-mi stă în putință, consimți Blîndu,
rece, stăpînit, încercînd să ghicească suma pe care i-o va
pretinde — bineînțeles, pentru sfintele nevoi ale oștirii! — și
chibzuind cam ce reducere să-i aplice.
— Vă stă în putință. Altfel nu ne-am fi adresat dum-
neavoastră ! În primul rînd, avem nevoie de informații…
„Aha ! Asta-i numai introducerea. Banii vin pe urmă…"
— Vrem să știm care-i pulsul țării: ce gîndește, încotro își
îndreaptă speranțele, pe cine iubește și pe cine urăște, preciza
ofițerul, cu aceleași vorbe citite undeva, într-o gazetă, și
repetate ori de cîte ori se ivea prilejul… Cum în clubul
dumneavoastră se vîntură atîta lume, din toate straturile sociale,
cred că sînteți în măsură să culegeți informațiile cele mai
prețioase și, astfel, să fiți de folos atît armatei, cît și politicii
superioare a statului…
„Pulsul țării… la noi în club?!" se miră Blîndu în sinea
lui. „Dar să vedem… Dacă așa vrea Domnul maior !"…
— Îi prost că nu prea stau în București. Chiar azi trebuie
să plec la Constanța, sau cel mai tîrziu mîine, cu o însărcinare
specială din partea domnului prefect al Poliției capitalei…
mărturisi el, nu atît ca să se eschiveze de obligație, ci ca să-și
dea importanță. Nu știu cum să procedez ca să vă fiu într-adevăr
de folos…
— Vă învăț eu… Mobilizați pe oamenii dumneavoastră
de încredere, cei mai serioși pe care-i aveți, și organizați în
interiorul clubului un serviciu de informații permanent, căruia

162
să nu-i scape nici o șoaptă și nici o mișcare Adunați tot
materialul pe care-l socotiți interesant și mi-l comunicați de
îndată. Îl puneți într-un plic sigilat, scrieți deasupra: „Pentru
biroul A" și-l aruncați în cutia de corespondență de la intrarea
ministerului.
— Da, așa se poate… Vă cer însă ceva în schimb…
De astă dată, maiorul fu acela care se pregătea să întrebe:
„Cît ?"… Avea la dispoziție fonduri importante în acest scop.
Numai că, în cazul de față, era ferm hotărît să se arate cît mai
zgîrcit… Banii statului!… Ăsta și așa cîștigă prea mult! Și nu
vedea cum l-ar putea convinge să cadă la împărțeală… Cu unul
care avea atîtea legături, care lucra și pentru Prefectura poliției,
poate și pentru Siguranța Generală… ar fi fost periculos…
— În împrejurările actuale, clubul are mari dificultăți. La
un moment dat, mă tem că vom fi obligați chiar să-l închidem…
— Ce dificultăți ?
— Deocamdată, concentrările, iar mai tîrziu, cînd va
începe războiul, mobilizările.
„Îi bine. Scap ieftin. Fără nici o cheltuială", se bucură
ofițerul.
— Situația se poate remedia. Și iată cum: cereți cîteva
scutiri de orice obligații militare, cu condiția ca cei propuși să
nu fie ofițeri… De cîți oameni aveți absolută nevoie ?
— De opt oameni în frunte cu mine.
— Opt oameni ?! Cam mult. Totuși, cred că vom reuși…
Trimit chiar azi un plutonier de la Direcția generală a
mobilizării să adune datele respective și să întocmească formele
de scutire. Îmi asum eu această sarcină. Dumneavoastră trebuie
numai să vă fixați asupra oamenilor și să aveți la îndemînă
livretele militare… și, negreșit, să vă apucați neîntârziat de
lucru…
— Vom fi întru totul la dispoziția dumneavoastră ! îl
asigură Blîndu, foarte mulțumit de rezultat.
— Acum încă ceva, reluă maiorul cu și mai multă
energie. Am informații că anumiți inși din serviciul clubului

163
Intim au fost atrași în rețeaua de spionaj a unor puteri străine.
Nu vă pot da amănunte. Informațiile sînt insă sigure, deși nu-s
complete.
— Cercetez cazul și, dacă-i aflu, îi dau afară fără milă !
declară Blîndu, însuflețit de cel mai arzător patriotism.
— Nu, nu-i dați afară. Din contra, îi obligați să-și
mențină legăturile, să accepte orice propunere, dar să vă
raporteze totul dumneavoastră sau, atunci cînd lipsiți, omului în
care aveți cea mai mare încredere. Să vă raporteze cine anume i-
a solicitat, ce le-a cerut, în ce rețea de spionaj au fost încadrați,
de la cine vor trebui să primească instrucțiunile, cui trebuie să
încredințeze informațiile și rapoartele de activitate… Mă rog,
tot. Iar dumneavoastră, ori cel care vă ține locul, ne veți pune la
curent în cel mai scurt timp cu desfășurarea întregii acțiuni,
înțelegeți ce importante sînt pentru noi asemenea descoperiri:
spionaj și contraspionaj…
„Pretindeți cam mult !" socoti Blîndu, lăuntric. „Dacă
știam asta mai dinainte, vă ceream douăsprezece scutiri, nu
opt…"
— Bine, voi proceda așa cum spuneți, se angaja patronul,
care se cam săturase de atîta discuție.
Cînd se întoarse la club, cei patru directori îl așteptau
jucînd cu antren un pocher „amical" chiar în biroul direcțiunii.
Ori de cîte ori se nimereau împreună și aveau timp liber,
începeau astfel de competiții, la care venea fiecare cu aportul
său de abilitate și îndrăzneală, toate trucurile fiind îngăduite cu
condiția să treacă neobservate. La sfîrșitul jocului, „coțcăriile"
mai originale erau însă date pe față, explicate, discutate,
omologate și însușite cu elan de întregul colectiv. Un
antrenament obligatoriu, indispensabil. Încercau și ei, dacă nu
să egaleze, măcar să se apropie de marea „artă" a patronului.
— Am fost chemat la Ministerul de Război, unde mi s-au
făcut unele propuneri pe care le vom examina împreună…
— Dar, patroane, la Prefectura poliției trebuia să mergeți.
Acolo v-am spus că sînteți chemat, interveni Bombonel, crezînd

164
că Blîndu greșise adresa.
— N-avea grijă, am fost și la Prefectura poliției. În cu
totul altă chestiune. Nu vă privește. Cînd am intrat în club,
acum o oră și ceva, chiar în vestibul m-a luat în primire un
ofițer în civil și m-a dus de-a dreptul la Ministerul de Război…
Acolo, ofițerul superior cu care-am stat de Vorbă mi-a spus
textual: „Cum am aflat c-ați sosit în capitală..." Am aflat… De la
cine ? înseamnă că există cineva aici, între noi, care, fără știrea
și aprobarea mea, s-a pus în serviciul altora și dă informații…
— Este unul, Dragomirescu, fost agent la Siguranța
Generală, îl cunosc eu mai dinainte… Acum lucrează ca
detectiv la un birou particular de urmăriri. De ieri, de cum ați
venit dumneavoastră, îl tot văd plimbîndu-se prin fața
clubului… Poate ăla, crezu Armeanul, care avea în tagma
polițiștilor cele mai întinse legături.
— Nu, replică patronul cu glasul ceva mai ponderat.
Ăla și cu încă unul, fiindcă sînt o pereche, nu-s angajați
de Ministerul de Război. Sînt în serviciul altcuiva, știu eu cine.
Mă urmăresc din provincie… Există unul aici, înăuntrul
clubului, care acționează fără știrea noastră și pe care trebuie să-
l dibuim… Dar asta-i o chestiune secundară. Avem de discutat
altceva mai important… Am obținut opt scutiri de orice
obligații militare pentru opt oameni din personalul nostru.
— Aaa ! Perfect ! Foarte bine !… Ați putut obține așa
ceva ?! se minunară ceilalți.
— Pe cine trecem pe listă ? continuă Blîndu. fără să pară
de loc impresionat de admirația ce i se arăta. Noi cinci, în
primul rînd… apoi casierul… comisarul jocurilor…
— Ăsta, nu. N-are nevoie. Îi ieșit din cadrele armatei…
grad inferior, trecut de cin'zeci de ani… Are chiar cin'zeci și
șase, explică Leonte.
— Atunci altul. Tomița Predescu, care-o să ne fie foarte
necesar, veți vedea pentru ce… și unul din crupieri… Moțoc…
Merită, îi cel mai de ispravă. Aveți ceva de zis ?
— Nu, patroane. Îi splendid ! vorbi Mitruț în numele

165
tuturor. Ne-ați scăpat de-o mare grijă !
— Numai că pentru asta sîntem datori să plătim…
— Foarte bine ! Plătim oricît! Numai să rămînem la
afacerile noastre ! se înveseli Bombonel, căruia nu-i convenea
pentru nimic în lume să îmbrace haina militară și să plece din
București, unde avea doi copii, nevastă și încă patru amante pe
deasupra.
— Nu cu bani. Ar fi prea simplu, continuă patronul,
liniștit. Altceva ni se cere. Anume: să trimitem Ministerului de
Război rapoarte amănunțite în care să arătăm ce gîndesc clienții
noștri, ce părere au despre evenimentele zilei, cu care alte state
vor să ne aliem și să intrăm în război, ce cred despre guvernanții
din fruntea țării, în fine, tot ce-ar putea să intereseze conducerea
armatei.
— Numai că rapoartele astea trebuie scrise… și noi, cu
scrisul, stăm cam prost… se temu Armeanul, cane abia știa să
ticluiască o scrisoare de trei rînduri, fără nici o gramatică și nici
un înțeles.
— Cu treaba asta îl însărcinăm pe Tomiță. El se pricepe.
Îi student la drept și băiat dezghețat. Pentru ce-l scutim de
armată ?… Deseară, cum se prezintă la serviciu, îl trimiteți la
mine. Îi dau eu toate instrucțiunile. Voi îi procurați doar
materialul, pe lîngă ce va culege el singur… Asta-i prima
chestiune. A doua îi ceva mai complicată… Ministerul de
Război a prins de veste că anumiți inși dintre angajații clubului
fac spionaj în folosul unor puteri străine. Spionaj, am zis !
sublinie patronul, răspicat. Care dintre voi ați avut o asemenea
îndrăzneală ? îi luă el la sigur.
Toți patru afișară un calm desăvîrșit. Erau antrenați.
Cartofori profesioniști, își ascundeau gîndurile și sentimentele
cu o promptitudine și o naturalețe de ambasadori.
— Vă iau la rînd… Tu, Armeanule, în solda cui ești ?
— În solda nimănui, patroane. Pe cuvîntul meu !… Îi
drept că mi-a cerut unul tot așa… să dau niște informații…
— Pentru cine ? îl somă Blîndu cu o tenacitate in-

166
flexibilă.
— Pentru Germania… Plătea bine, dar mi-a fost frică…
Pe urmă, trebuia să scriu…
— Tu, Bombonel ?
— Eu, patroane… chiar voiam să mă consult cu dum-
neavoastră în această privință. Și mie mi s-a propus… dar din
partea Franței… înțelegeți, am trăit atîția ani la Paris, vorbesc
franțuzește… N-aș fi fost împotrivă, numai că rapoarte,
hîrțoage… Ca și Armeanul, nu prea îmi vine ușor… Îi tot duc
cu vorba… să văd, să mă gîndesc…
— Tu, Leonte ?
— Eu vă spun sincer… Pîn-aeum n-am pus nimic pe
hîrtie, dar m-am angajat… cu Austro-Ungaria… Am luat și
două mii de lei aconto!
— Mitruț, tu cui te-ai vîndut ?
— Nimănui, patroane. Vă rog să mă credeți ! spuse
acesta, rîzînd cu mare poftă. Dar, după cum văd, presimt că nici
eu nu voi rămîne pe dinafară. Aștept. Poate rușii, poate
englezii… ori chiar americanii… Mai ales că ăștia au parale din
gros ! Dacă m-ar vrea americanii, poate n-ar fi rău…
— Zi, așa ! Sînteți gata să vă trădați patria, fără ca eu să
știu nimic ?! Asta-i tovărășie cinstită ?! Asta-i purtare de buni
români ?! îi admonesta Blîndu cu perfectă severitate.
— Dacă-i așa, nu ne trebuie, patroane ! îi dăm dracului pe
toți! De ce să ne vîrîm capul la calendar ?! Dacă mai ales știe și
ministerul de chestia asta. Te trezești că nu ne mai aprobă
scutirile ! renunță Armeanul cu temperamentul său repezit,
gălăgios.
— Dau acontul înapoi și gata…, vorbi Leonte, nu prea
mulțumit că trebuie să piardă două mii de lei… care, oricum, îi
prindeau bine.
— Eu cred că toate astea nu-s decît o mare borfășărie.
Sînt niște pezevenchi, care, ca să se afle în treabă, s-au apucat,
chipurile, de spionaj. Li s-au fluturat pe sub nas niște fonduri
grase, din care-i musai să se înfrupte. Și atunci cum să facă ?

167
Strîng și ei niște hîrtiuțe cu ceva informații despre una, despre
alta, le trec ălora care plătesc și astfel își justifică existența și
paralele încasate… Spionaj ?! Prostii ! Mai bine stăm deoparte
și ne căutăm de ale noastre, se pronunță Bombonel, cu prudență.
— Ba nu. Dimpotrivă ! hotărî Blîndu, apăsat, spre
surprinderea tuturor. Păstrați absolut toate legăturile. Ba chiar
vă creați altele noi. Faceți spionaj pentru toate puterile din
lume: pentru englezi, pentru nemți, pentru americani, pentru
belgieni, pentru ruși, pentru italieni, pentru greci, turci, spanioli,
mă rog, pentru toți, fără nici o deosebire !
— Dar atunci, ce devenim ? Club de joc de cărți ori gașcă
de spioni ? întrebă Mitruț, nedumerit.
— Ce, vă strică niște bani și o scutire de mobilizare ? îl
lămuri patronul. Vă angajați la orice. Nu respingeți nici o
propunere… Dar comunicați totul, fără întîrziere, Ministerului
de Război și cereți instrucțiuni cum să acționați în continuare…
Înțelegeți, deci. Ne punem în solda străinilor, dar numai în
măsura în care ne satisfacem interesele noastre și pe-ale țării.
Dacă alții sînt proști, noi să fim deștepți. Le luăm banii, dar nu
trădăm patria. Din contra, o servim… Prin urmare, ne-am
înțeles. Mai vorbim deseară, cînd vine și Tomița. Vedeți să nu
lipsească nici unul ! Și căutați-vă livretele militare… O să vi-l
dau și eu pe-al meu… Astăzi, trebuie să terminăm totul, că eu
mîine plec… La revedere!
Coborî în stradă și se îndreptă spre Capsa. Era trecut de
prînz și-l chinuia o foame nemaipomenită. Se amestecă prin
forfota plimbăreților de pe Calea Victoriei, dar nu vedea pe
nimeni; nici măcar femeile nu-i mai atrăgeau privirile…
Gîndurile i se înlănțuiau cu febrilitate, supărător de lucide…
Războiul putea izbucni dintr-o zi într-alta. Nu mai încăpea nici
o îndoială. Existau atîtea dovezi ! Toată țara era plină de
bancnote noi. Banca Națională zvîrlea pe piață emisiune după
emisiune… Tot înmulțindu-se, banii își pierdeau mereu puterea
de cumpărare… Și, în casa lui de fier, se adunaseră iarăși peste
o sută de mii de lei care se depreciau vertiginos… Plus banii

168
marchizei… Trebuia să-i plaseze imediat. Nu va pleca din
București pînă nu va rezolva și chestiunea asta… Va trebui
neapărat să-l găsească pe Marghirosian ori pe Frantischek, chiar
în această după-amiază… Fiindcă tot briliantele rămîn cel mai
bun plasament — valoare foarte mare într-un volum foarte
mic… Un toc de pantof, un mîner de geamantan, un pachet de
țigări — nu-i nevoie de mai mult ca să poți ascunde o avere…
Briliante între cinci și zece carate… Cînd te împinge nevoia, se
vînd mai ușor: ți le cumpără orice bijutier. Cu siguranță că s-a
ridicat acum și prețul briliantelor, de-asta trebuie să se
grăbească: cu cele pe care le avea și cu acelea pe care și le va
mai procura putea trăi ani în șir, fără nici o grijă… Într-un oraș
mare, se înțelege… Altfel, într-un pustiu ori într-un sat
nenorocit, de unde cumpărători ?… „Ei, se aranjează și asta.
Vedem noi" - își spuse el, încrezător.
În fata restaurantului Capșa, se opri brusc și se uita
înapoi. Oamenii marchizei își încetiniră pasul, prefăcîndu-se că
stau de vorbă ca doi prieteni care nu se mai întîlniseră de
mult… Tresări dușmănos, încruntîndu-se… Toate afacerile care
se rezolvă cu bani și numai între bărbați îs lesne de aranjat. În
timp ce blestematele astea de pasiuni muierești se țin de tine ca
scaiul! Poftim, nu mă mai slăbește cu detectivii ei !…"

XV
Prînzul cel mare… Muncitorii se închinară cu evlavie și
se așezară la masă. Ca întotdeauna, Costache Fătu se afla printre
ei. Tăcut, încruntat, morocănos; sparse o ceapă cu pumnul
desfăcu o bucată și porni s-o mestece hulpav. Mămăliga, ceapa
și zeama de fasole înăcrită cu prune i se păreau cele mai alese
mîncăruri.
— Ioane, spuse el chelarului, du-te și scoate o cofă de
vin. Na-ți cheile.
Apoi urmă să înfulece cu aceeași lăcomie.

169
Peste un timp, chelarul îi puse dinainte cofa cu vin.
— Dă la oameni. Cîte-o cană de fiecare… Acum, c-am
isprăvit cu prășitul aici, la Rugina, să ne țină Dumnezeu rodul
pîn-la toamnă, să-l vedem strîns în butoaie !
— Să dea Dumnezeu…, îngînară cîteva glasuri.
— De ce ne mai apucăm pîn' deseară, coane Costache ?
întrebă unul.
— A mai rămas taman un conac. Îl împărțim și p-ăsta ca
să fie ziua 'ntreagă și să știm o socoteală. Luăm cosoarele și
retezăm lăstarii care-s prea crescuți… Mai isprăvim și munca
asta și, pe urmă, cu ajutorul Celui-de-Sus, ne întîlnim la cules.
— Îi bine, coane Costache, se învoiră muncitorii, mul-
țumiți că, în aceeași seară, cînd se sfîrșea săptămîna, aveau să
primească plata pentru șase zile întregi.
— Ba mie, coane, îmi plătești acu tot ce mi se cuvine, că
eu plec, mormăi Vasile Gîtlan.
— De ce, mă ? Ai ostenit ?
— Treaba mea !…
— De ce, mă, te întreb ? Îi prea grea munca la care vă
pun ? Dintre toți, douăzeci și trei de oameni, numai pe tine te
sperie ?
— Numai pe mine, iac-așa! Dumnezeu vede !… Eu
vreau socoteala, că plec.
— Stai, mă, pîn' deseară. Mai cîștigi douăzeci de bani. O
pîine. O duci acasă la copchii și le pare bine.
— Nu-mi pasă mie de copchii. Dumnezeu vede !
— Ce vede, mă ? Că ești un bețiv ?
— Un bețiv.
— Un leneș și un păcătos ?
— Păcătos oi hi', da' leneș, m-a ferit Sfîntu' !
— Na-ți socoteala și du-te să nu te mai văd. Îmi bat gura
degeaba și-mi mai fac și inimă rea.
Gîtlan luă plata pentru cinci zile și două conace și porni
întins spre cea mai apropiată cîrciumă.
Nici nu mai știa ce-i cu dînsul. Ura tot: oamenii, viața, pe

170
el însuși. Și bea înainte, cu îndîrjire, deși era încredințat că nu
va îndrepta nimic, ba dimpotrivă, se va împotmoli tot mai adînc
în amărăciune, în sărăcie, în umilință… A, dac-ar stăpîni și el
măcar un fîrtac de vie, măcar un petec de ogor ! Ar avea un
cheag în jurul căruia s-ar aduna treptat oleacă de avere, atît cît
să-i dea puțină încredere în ziua de mîine, atît cît să-l împace cu
lumea și cu sine… Dar de unde ! El nu avea nimic! Pînă și co-
cioaba în care locuia era închiriată !… Și, furios, mai ceru o
cinzeacă…
Spre seară, intră în cafeneaua lui Ionică Dindos — o
speluncă infectă în care se refugia sărăcimea tîrgului — și se
așeză la cărți. Dar nici norocul nu-i veni în ajutor.
După miezul nopții, se duse la cîrciuma lui Șmaer și iar
se apucă de băut.

A doua zi, dimineața, cînd Costache Fătu, odihnit, mul-


țumit, îmbrăcat în haine de sărbătoare, ieși să se mai aerisească
prin bătătură, văzu că dinspre poartă se apropia încetișor Vasile
Gîtlan. Palid, cu ochii încercănați, sticloși, cu mișcări
șovăielnice, se opri ceva mai deoparte și încremeni așa, cu
brațele moi, cu chipul răvășit, ca un cerșetor.
— Dom' Costache, nu mă lăsa ! Dumnezeu vede!
Dă-mi un franc înainte, că chiar de mîine viu la muncă și ți-1
plătesc… Ți-a mai rămas de prășit la via de piste Milcov…
— Mi-a mai rămas, da' eu la treabă cu tine nu mă mai
încurc !
— De ce, dom' Costache ? Nu muncesc eu cumsecade ?
— Nu. Cu bețivii și cu încăpățînații nu mai vreau să am
nici în clin, nici în mînecă.
— Dom' Costache, nu mă lăsa ! Dă-mi un franc de
parale ! Muncesc toată săptămîna la dumneata și-ți plătesc. Am
acasă trei copchii și nevastă !
— Pentru ce nu te-ai gîndit aseară la nevastă și la
copchii? Pentru ce te gîndești abia azi, cînd ai băut tot ?
— Îs un păcătos, dom' Costache. Parcă dumneata nu știi!

171
Da' muncesc ? Muncesc. Îți faci dumneata nevoia cu mine ? Ce-
ți pasă ? Așa-s eu. Un bețiv și-un ticălos. Dumnezeu vede și
iartă !
— De văzut vede, da' de iertat nu cred că te mai iartă.
— Iartă, dom' Costache, că d-aia-i Dumnezeu ! vorbi
Gîtlan cu convingere, parc-ar fi colindat cerul de la un capăt la
altul și l-ar fi cunoscut tot așa de bine cum cunoștea cîrciumile
din Odobești.
Fătu încercă să curme discuția tăcînd și îndreptîndu-se
spre casă.
— Dom' Costache, zău, auzi-mă, nu rnă lăsa ! zbieră
Gîtlan de răsună toată mahalaua.
— Ce ai, mă ? Ori ai înnebunit ?!
— Înnebunesc, așa să știi! încep să urlu ca nebunii de-o
să se strîngă tot tîrgu' la poarta dumitale. Parcă ce-ți cer ? Un
franc înainte. Am și eu nevoie, înțelege ! Îi duminică, zi mare !
Cum o să mă duc acasă fără să am măcar o pîine la subțioară ?!
Ochii, tulburi, fața lui descompusă de trudă și deznădejde
îi dădeau vin aspect de fiară hăituită, care nu mai putea să-și
descarce mînia decît zbierînd fioros, amenințător.
Podgoreanul nu mai avu încotro; băgă mîna în buzunar
și-i zvirli un leu.
— Na ! Și pleacă să nu te mai văd !… Nici sărbătoarea
nu mai scap de voi, bătu-v-ar Dumnezeu să vă bată !
bodogăni el, scîrbit, și-i întoarse spatele, intrind în casă.
Gîtlan se însenină deodată ca văzduhul după trecerea unei
furtuni. Monedele de argint primite în ajun nu-i făcuseră nici pe
departe atîta bucurie ca francul acesta, pe care-l trecea mereu
dintr-o palmă într-alta și-l privea chicotind de mulțumire.
Credea că de astă dată putea ușor să-și alunge toate nevoile, să-
și împlinească toate gusturile. Dar mai presus de orice, găsi că
trebuia să se bărbierească.
Dădu fuga în piață, la Ghiță Felcera… Pînă să-i vină
rîndul, avea însă de așteptat. Frînt de oboseală, se întinse lîngă
un gard, la umbră, puse capul pe un pietroi și adormi.

172
Frizeria lui Ghiță Felceru era așezată în aer liber, mai
într-o margine a pieții. Ca mobilier, doar un bolovan mare
ținînd loc de scaun. De-ajuns. Nici nu trebuia mai mult. Ar fi
fost prea stingheritor pentru pretențiile modeste ale clientelei.
Dovadă că Ghiță înțelesese întru totul psihologia clienților săi
era faptul că nu mai prididea cu lucrul.
Cam peste vreo două ceasuri, veni și rîndul lui Gîtlan.
Bărbierul se apropie de dînsul, îi repezi un picior în coaste și-i
strigă răstit:
— Hai, scoal' ! Repede ! Că n-am vreme de cherdut.
Și foarte grăbit, începu să-și ascută briciul pe arcer.
Vasile se instala pe bolovan și operația începu. Mai întîi,
îl săpuni cu un smoc de păr legat cu o sfoară, pe care-l muia din
cînd în cînd într-o tinichea de conserve, plină cu apă, aflată jos
pe pămînt. Cu două degete aspre, ciolănoase, îi întinse pe față
clăbucul slinos, murdar, amestecat cu fire de păr din bărbile
altor martiri, care avuseseră aceeași soartă. Apoi, Felceru apucă
briciul mai cu nădejde și se apucă de lucru…
Gîtlan respiră înăbușit, anevoie. Inima îi zvîcnea cuprinsă
de spaimă. Îi părea rău că nu-și făcuse barem semnul crucii.
Cine știe ce se mai întîmplă ! Se gîndi înduioșat la nevastă, la
copii… Ce vor ajunge, sărmanii, fără dînsul ?…
— Stai locului ! Nu te mai fîțîi, că te tai ! țipă bărbierul,
dușmănos.
Și briciul intră din nou în acțiune, tot așa de necruțător.
Clientul răsufla din ce în ce mai stins, mai istovit. Obrajii i se
chirciră, fruntea i se încreți. Începu să asude. Cum era prea slab
și scofîlcit, bărbierul îi vîrî în gură o lingură de lemn și, cu
dosul ei, îi umflă obrajii pe dinăuntru, astfel ca briciul să prindă
mai din rădăcină.
— Acuma să-ți tragem și-un perdaf mai ceva ca la
Berlin!
Gîtlan își spuse că poate-o avea noroc și va scăpa și de
această năpastă… Parcă l-ar fi jupuit de viu, așa de tare-l ustura.
— Muscal, nu alta, așa de fain te-am bărgherit! îi zise

173
Felceru' cu o mîndrie de mare maestru.
— Mi se pare că m-ai cam ciupit nițel… cîrti Gîtlan,
pipăindu-se pe sub bărbie.
— Aaa, acolo două-trei zgîrîietutri. Pînă duminica vii-
toare, nu se mai zărește nimic… Ei, acuma banii și valea ! Altu'
la rînd !
— Cum altu' la rînd ?! Mă și tunzi.
— Aaa, dumneavoastră faceți lux ! De ce nu spui așa,
cucoane ?… Da' știi că pentru plăcerea asta trebuie să mai dai
mata zece bănuți. Să n-avem vorbă !
— Dau. Am zis eu nu ?
Ghiță îi potrivi numaidecît o strachină pe cap, anume ca
să nu-i greșească linia coafurii, clămpăni de cîteva ori din niște
bleavuri de foarfece, pe care, probabil, le găsise azvîrlite în
drum dinaintea unei frizerii adevărate, și începu să-l
ciopîrțească nepăsător, cum îi veni mai la îndemînă. Acrobația
foarfecelor, pe care maestrul o voia cît mai uluitoare, îi smulse
și cîteva tuleie de păr, dar, oricum, tunsul era o desfătare pe
lîngă bărbierit.
Plăti și plecă.
Mergea la întîmplare prin puzderia de muncitori. Din
cînd în cînd, își mîngia fața netedă, presărată ici-colo doar cu
cîteva usturimi neînsemnate. Era mulțumit. Petrecuse toată
noaptea. Așteptîndu-și rîndul la bărbier, se mai și odihnise
nițel. Îi mai rămăseseră și cîțiva gologani… Tot dom'
Costache, săracu' ! Întîi l-a necăjit puțin, că de ! așa-i obiceiul
stăpînilor, nu se despart de bani cu inima ușoară… dar, pînă la
urmă, tot i-a dat… Nici că se putea. Ce, ori i-a dat de
pomană?…
Se opri lîngă un grup adunat ciorchine împrejurul unui
joc de cărți — „uite popa, nu e popa". Cel mai păcătos joc de
noroc. Gîtlan îl cunoștea: poți cîștiga, dar mult mai sigur te poți
trezi lefter în cîteva clipe… Deși, dac-ar fi să cîștigi la început
și apoi te-ai retrage… Că altfel… Își făcu loc printre curioși
pînă ajunse lîngă cel care manevra cărțile. Și iarăși căzu în

174
ispită… Pentru început, pontă zece bani. Cîștigă. Pontă
douăzeci de bani. Cîștigă. Pontă mai departe aceeași sumă.
Pierdu. Pontă încă o dată. Cîștigă… Se ținea bine ! Putea să aibă
noroc. Doar cîteva lovituri izbutite și… Pontă din nou…
Pierdu… Pierdu… Pierdu tot.
Pe chipul lui, se ivi deocamdată o strîmbătură dispre-
țuitoare. După aceea, nevoia de-a nu părea învins îl îndemnă să
zîmbească. Un zîmbet firav, chinuit, jalnic. „N-a avut Gîtlan
parale și nici nu trebuie să aibă", își șopti el, cu o veselie forțată.
Își înfundă mîinile în buzunarele goale și porni să se
plimbe prin piață. Grupuri-grupuri, muncitorii stăteau ciotcă în
jurul podgorenilor sau a chelarilor, discutînd prețul zilei de
muncă. Vasile se opri lîngă un grup, ascultă atent…
— Nu vă lăsați, băieți ! Fiți bățoși ! strigă el stăpînit de-o
înverșunare neașteptată.
Se apropie de un alt grup. Auzi pe un muncitor cum se
văita:
— Nu-i vr-o pricopseală nici pentru noi. Ne trudim
ciolanele de-a surda. Că de cîștigat, mai nimic nu cîștigăm…
— Nu vă lăsați, fraților ! Un leu pe zi, ăsta-i prețu' !
Muncitorii umblă cu chicioarele goale și podgorenii se îm-
bogățesc văzînd cu ochii ! Cum se nimerește o vie de vînzare,
cum s-ațin cu toții s-o cumpere ! Păi te cred ! Dacă au parale, de
ce n-ar cumpăra-o ?… Așa, fraților ! Un leu pe zi, nici un cinci
mai puțin !
Glasul îi răsuna puternic, răscolitor. Se apropie de al
treilea grup; repetă același îndemn, aceeași ațîțare…
— Tacă-ți fleoanca, mă ! îi strigă Nicuță Izmană, un
chelar colțos și hapsîn, care de mult îi purta pică, de la o
socoteală din toamna trecută.
Dar Gîtlan nici nu-l luă în seamă; păși mai departe,
hotărît să ducă acest îndemn din om în om, prin toată piața,
printre toți muncitorii. Totuși, frămîntarea lui nu țintea să
răstoarne lumea, să aprindă focul răscoalei. Prea puțin îi păsa
dacă tovarășii săi de suferință se vor tocmi cu un preț mai mare

175
ori mai mic. Nici chiar pe el însuși nu-l interesa cu cît va fi
plătit în zilele următoare. În mintea lui mijea însă o speranță…
Poate-i pica ceva ori de la muncitori, ori de la proprietari… O
cinste bună i-ar fi fost de-ajuns… Din partea muncitorilor —
fiindcă, datorită lui, vor căpăta un preț mai urcat; din partea
proprietarilor — ca să-și vadă de treabă și să nu mai
învrăjbească mulțimea împotriva lor…
Se apropie de un alt grup și vorbi cu aceeași înflăcărare:
— Așa, fraților ! Un leu ziua, ăsta-i prețu' ! Cine are
nevoie de noi să plătească ! Un leu în cap ! Să se îmbogățească
mai puțin domnii podgoreni ! Să mai cîștigăm și noi un franc pe
zi, că-l merităm !
Deodată grupul se desfăcu în două și din mijlocul lui
apăru Costache Fătu, mare, amenințător, cu privirile ca jăraticul.
— Un leu ?! Meriți tu un leu ?! Cîștig, ție ? Ce-ai făcut
cu paralele pe care ți le-am dat ieri ? Unde-s ?… Oricât v-ar
plăti podgorenii, voi tot nu v-alegeți cu nimic, bețivanilor,
ticăloșilor, netrebnicilor !… Acum ți s-a năzărit de rivoluție ?!
Ca la 1907 ?!
Și cînd îi plesni două palme, Vasile Gîtlan se clătină pe
picioare, mic, zăpăcit, fără urmă de glas. Unul îndrăzni să-i ia
apărarea:
— Ce dai în el, cucoane ? Ce ți-a făcut omu' ? A zis și el
așa o vorbă. Dacă s-o prinde, s-o prinde. La adicătelea, ar trebui
să se prindă. Că ne plătiți numa' cu ce vă curge printre dește…
De ce să-l bați ?!
Muncitorul înainta pînă sub nasul lui Fătu, încercînd să
pară cît mai dîrz, cît mai bătăios, ca o potaie care vrea să alunge
un dulău.
— Mă, dă-te la o parte, că te pocnesc și pe tine ! îi spuse
podgoreanul destul de liniștit.
— Pocnește-mă, dacă-ți dă mîna !
Laba grea a lui Fătu se abătu pe obrazul muncitorului
imediat, nimicitoare.
— Credeai că n-am curaj ? și fără să se gîndească mult,

176
îi mai repezi o palmă.
Un clocot de furie îi răspunse ca un ecou. Privirile tuturor
muncitorilor se învăpăiară brusc, deveniră crîncene, oțelite.
Simțeau nevoia să fie solidari, să nu se lase batjocoriți de
podgoreanul acesta țîfnos, care credea că-și poate îngădui orice.
— Ci dai într-însu', boierule ? îi ceru socoteală un
zdrahon bărbos, prăfuit, îmbrăcat numai în zdrențe.
— Ce ți-o cășunat pe ghetu' om ? protestă un altul.
— N-ai dreptu' să bați muncitorii ! Ce, ori sîntem
cîni ?! se agită o voce pițigăiată.
— Cîini ! Ba mai rău. Niște păcătoși, niște blestemați !
Ăștia sînteți! Petreceți, vă îmbătați, jucați cărți și pe urmă
strigați că nu cîștigați destul, că nu vă plătim de-ajuns ! Să vă
fie rușine, prăpădiților, nemernicilor !
— Dac-om sări cu toții pe dumneata și ți-om muia nițel
oscioarele, ce-ai zice ? îl întrebă aceeași voce pițigăiată care
părea să fie și cea mai îndrăzneață.
— Mă limbricule, cînd te-oi umfla acu și pe tine, o să-ți
piară și firișorul de suflet care ți-a mai rămas ! Ce, tu crezi că eu
mă sperii de voi fiindcă sînteți mulți ? Mi-i de hainele astea
bune de pe mine. Altminteri, v-aș scutura ca pe niște cîrpe
murdare, să vă arăt eu cu cine aveți de-a face ! Da' dacă țineți
mult și vreți cu tot dinadinsu' iaca, sînt gata să feștelesc
bunătate de haine ! Într-un sfert de ceas, umplu spitalu' cu voi !
Repede, în jurul lor, se strînse toată lumea din piață.
Cîțiva podgoreni, împinși de curiozitate, se îngrămădiră și ei să
afle ce se întîmplase. Se iviră și cîțiva chelari care-l cunoșteau
bine pe conu Costache; îi știau puterea și îndrăzneala. Adevărat
că nu se bătuse niciodată cu nimeni, dar numai pentru că toți se
temeau de dînsul și nu cutezau să-l înfrunte. Mai veniră și alți
muncitori, localnici, care de asemenea știau că sub hainele de
sărbătoare, nou-nouțe, la care proprietarul părea să țină așa de
mult, se ascundeau niște mușchi de oțel, putînd să-și frîngă
adversarii ca pe niște vreascuri. În sfîrșit, apăru și un sergent de
poliție, care, în această îmbulzeală întărîtată, nu prea se simțea

177
în siguranță. Cîteva clipe, nimeni nu mai scoase o vorbă. În
această liniște încordată, glasul lui Fătu izbucni din nou; rosti o
înjurătură scurtă, aspră, tăioasă; tot la adresa muncitorilor.
Aceștia își plecară privirile în pămînt, resemnați; uitară că sînt
mulți; își aduseră aminte că erau doar niște bieți oameni săr-
mani, lipsiți de apărare și deci neputincioși.
Gîtlan se strecură prin mulțime și dispăru. Celălalt
muncitor pălmuit făcu la fel. Costache Fătu mai trînti o
înjurătură și se îndepărtă cu pașii aceia apăsați, tropăitori, cu
care parcă voia nu numai să străbată, ci să și măsoare drumul de
sub el. Mergea înspre ieșirea pieței, într-acolo unde se aflau
cîrciumile în care muncitorii își petreceau sărbătorile, risipindu-
și banii. Deodată, înaintea lui, îl zări pe Gîtlan… Călca năucit,
pipăindu-și mereu obrajii învinețiți de lovituri…
Fătu grăbi pasul. Îl ajunse. Îl apucă de umăr cu laba lui
noduroasă, ca un leu care înșfacă un miel.
— Ascultă ici, îmi datorezi un franc ! Dacă nu vii mîine
la lucru, află că un' te prind, acolo încremenești ! Îți zdrobesc
ciolanele !
— Viu, dom' Costache, viu. Am zis eu nu ?…
Fătu nu-i mai dădu nici o atenție; porni mai departe la fel
de întărâtat.
„Toți sînt niște tîlhari! Iar ăsta-i cel mai viclean dintre ei.
Se laudă că-i cinstit și că muncește alături de noi ! Cu asta vrea
el să ne prostească !", murmură Vasile, uitîndu-se după
podgorean pînă-l pierdu din vedere. Nemaiavînd încotro, apucă
și el spre casă, cu mîinile goale și nici o lețcaie în buzunar.

XVI
Cînd Tudorache Blîndu sosi la Constanța, ziua era pe
sfîrșite.
Se instală la Hotelul Francez, într-un apartament elegant,
confortabil, cu aspect prietenos, în care se simți imediat așa de
bine dispus, încît, fără să ia seama, începu să fredoneze o arie

178
veselă.
Sub ferestrele înalte, marea își împletea sclipirile albăstrii
cu razele piezișe ale soarelui. În depărtare, o barcă cu pînze
tresărea cînd și cînd, amețită parcă de măreția peisajului. Pe
lîngă mal, cîțiva pescăruși zburau leneși, ușor legănați de
adierile brizei descinse din larg. Iar în fundul zării, acolo unde
apele inundau cerul, se mișca lin fantoma lunguiață, albă, a unui
vapor plecat spre necunoscut. Un cadru nou, fermecător,
excitant!
Sună camerista. Apăru o fată cam de optsprezece ani,
care-l privi ștrengărește, pe sub spirîncene, zîmbindu-i pro-
mițător.
— Pregătește-mi baia, desfă bagajul și aranjează-mi
lucrurile în șifonier… Iar pentru că nu-mi place să văd cum o
fată frumoasă ca tine se necăjește cu asemenea treburi, voi
coborî să iau ceva la o cofetărie…
Ajunse în piața Ovidiu și se așeză la una din mesele
înșirate pe trotuar, dinaintea cofetăriei Flora. Ceru o ciocolatină.
În jurul lui, numai fete grațioase, cuconițe nostime și bărbați
tineri; îmbrăcați cu foarte mult gust. Nici o expresie posomorită,
nici un amănunt respingător. Și din nou înfățișarea lumii deveni
pentru dînsul o desfătare; nu trebuia să mai poarte nici o luptă,
nu mai avea nevoie de nici o sforțare ca să-și recucerească liber-
tatea, să-și realizeze fericirea.
Își aminti însă că, la hotel, camerista îl aștepta. Tînără,
durdulie și îndeosebi sigură. S-o îmbrățișeze cît o pofti. Fără
multă bătaie de cap, fără ezitări puerile.
Cînd intră în hotel, în fața recepției, surprinse fără să vrea
o discuție cam agitată…
— Degeaba insistați. Nu mai avem liber decît un apar-
tament la etajul doi, îi explica portarul unui tip îmbrăcat într-un
costum cenușiu, cu dungi negre, destul de ponosit.
— Meseria noastră ne obligă să locuim neapărat aci, dar
nu într-un apartament scump, ci într-o cameră obișnuită, ieftină,
cu două paturi, căuta tipul să-și convingă interlocutorul.

179
— Nu avem. De unde să scoatem o asemenea cameră ?
— Atunci ne vom adresa autorităților. Ne împiedicați să
ne exercităm profesiunea…
„Ha-ha ! Vi s-au cam încurcat socotelile, băieți !" observă
Blîndu, amuzat. Știa cine-i tipul — unul din supraveghetorii lui.
Celălalt se afla probabil în exercițiul funcțiunii, undeva, prin
apropiere; îl urmărise cît fusese la cofetărie. „Biata mea escortă
personală ! Ce-a ajuns ! Nu-i prea darnică marchiza cu
detectivii săi !'"
Se îmbăie pe îndelete. După aceea sună chelnerul. Co-
mandă o porție de nisetru â la grec și una de barbuni prăjiți,
două lămîi și o sticlă de vin înfundat. Mîncă savurînd fiecare
înghițitură. Apoi, ieși pe balcon, se așeză pe un scaun, își
aprinse o țigară și se cufundă satisfăcut în tainicele învăluiri
desprinse din noapte. Cînd se satură de-atîta poezie, se întoarse
în dormitor, chemă camerista și se înfruptă bărbătește din toate
goliciunile ei.
În dragoste, după calculele lui, era bine să te mulțumești
cu ce-ți cade. O cameristă frumoasă și tînără era preferabilă
unei marchize. Mai ales că blestematele astea de marchize din
import ajungeau în brațele unuia ca Tudorache Blîndu la o
vîrstă cu mult prea coaptă.
Se trezi tîrziu. Și singur. Marieta se furișase din pat încă
din zori.
Făcu un duș rece. Își puse un costum gri-deschis, dintr-un
material foarte subțire, franțuzesc. Coborî în holul hotelului, se
înfundă într-un fotoliu și ceru o cafea turcească. O sorbi
tacticos. Pe urmă ieși să se plimbe prin oraș. Își cumpără ziare,
țigări. Întîmplător se gîndi că nu strică să se echipeze din timp
cu cele necesare pentru plajă. Cutreieră cîteva din străzile
principale, cercetă vitrinele, intră într-un magazin care i se păru
mai de lux. Își alese două perechi de chiloți de baie, o bluză cu
mîneci scurte, șase cămăși foarte viu colorate. Le lăsă la hotel.
Și din nou se amestecă în mulțimea trecătorilor care forfoteau
pe trotuare.

180
Dar, cînd ajunse în piața Ovidiu, un spectacol neobișnuit
îi reținu atenția: dinspre port pășea domol o cămilă cu două
cocoașe călărită de un bărbat între două vîrste, iar după cămilă
pe jos, un taraf de lăutari cînta cu elan o arie din Carmen. Crezu
că-i numai o reclamă a vreunui circ sosit de curînd în localitate.
Totuși, chefliul de pe cămilă nu părea nicidecum călăreț
profesionist; era îmbrăcat în haine de stradă, maro, puțin cam
demodate, purta o pălărie de aceeași culoare, împinsă pe ceafă,
și se ținea prea stîngaci între cocoașele animalului. Lăutarii, de
asemenea, nu aveau aspectul strident al cîntăreților de circ;
muzicanți de local, asta păreau…
— Nae Tudorancescu, nebunul ! izbucni minunîndu-se
cineva din apropiere.
— Nu se mai astîmpără, dom'le ! completă altul.
„Așadar, ăsta-i Nae Tudorancescu !" se lămuri Blîndu.
„Mi se pare cunoscut… Probabil l-am mai văzut pe
undeva… Parcă la Odobești… Demult însă, fiindcă era mult
mai tînăr…"
Împrejur, numărul curioșilor creștea mereu. În fața statuii
lui Ovidiu, Nae opri cămila, își scoase pălăria, înclină capul,
făcu semn să înceteze muzica, mai salută o dată, și încă o dată,
apoi, ținînd pălăria în mînă, sus, ca pe un stindard, se adresă
poetului, cu obișnuita lui elocință avocățească:
— Salve, dragă maestre ! Nu te întreb cum ai dormit. Știu
că atunci cînd ești de bronz, dormi întotdeauna foarte liniștit.
Mă gîndesc adeseori la destinul tău și te compătimesc. Un
creator așa de genial merita să aibă altă soartă. Puteai foarte
bine să fii exilat, dar nu cînd Tomisul era numai o adunătură de
barbari, ci acum, cînd sînt pe-aici atîtea fete generoase și atîtea
localuri cu vin bun și mîncăruri excelente. Mergeai cu mine și
trăgeam niște chefuri să te convingi și tu că viața-i mult mai
frumoasă decît arta.
În momentul acela, cămila porni să ragă prelung, în-
demnată parcă de un dor năvalnic, nestăpînit. Să fi fost obsedată
de pustiurile și soarele din Orient ? Sau poate-i era foame ?

181
Întindea mereu gîtul, scutura capul și răgea tot mai jalnic.
— La revedere, frate Ovidiu ! S-a plictisit pînă și
cămila. La revedere și ai răbdare ! Pînă la urmă, tot o să ne
întîlnim noi… Dă-i drumul, Topală ! Ceva vesel, băiete, c-a
început cămila să plîngă !
Cortegiul se mișcă înainte, pe strada principală. Topală
cu taraful lui cîntau un ceardaș înfocat, dar exoticul animal se
încăpățîna să calce tot așa de bleg și de oropsit.
În schimb, călărețul devenea din ce în ce mai țanțoș, mai
solemn. Ai fi zis că-i un mare comandant de oști care intră
victorios în cetate. Coloana de admiratori și de gură-cască se
prelungea pînă departe, ca o paradă. Nici chiar Tudorache
Blîndu nu se îndura să renunțe la spectacol. Îi plăcea
îndrăzneala, sfidarea aceasta pe care Tudorancescu o zvîrlea
conformismului burghez, inerției celor mulți. Un om ciudat, în
orice caz, care mai putea să adauge existenței un colorit
proaspăt, o savoare necunoscută. Un tovarăș original, cu care i-
ar fi convenit să petreacă o seară, două…
Alaiul se opri iarăși. De astă dată în dreptul unui atelier
de fotografiat. Nae Tudorancesou socoti că acest eveniment
excepțional trebuia neapărat să înfrunte veșnicia. Fără să
coboare de pe cămilă, chemă fotograful. Acesta, ca și cum ar fi
fost anunțat din vreme, apăru imediat cu aparatul. Luă repede o
fotografie din față. Alta din profil. Și încă una din față.
— Așa ! Vezi care-i clișeul cel mai reușit și, după el îmi
tragi o copie pentru nevastă-mea. Să vadă, sărmana, ce pramatie
de soț și-a luat !… Una pentru baroul din Rîmnicu-Sărat. Să
vadă foștii și viitorii mei colegi cît de bine mă distrez și să
aibă pentru ce mă invidia… Apoi una pentru primul-ministru și
totodată șeful partidului de la putere. Să vadă ce devine un
partizan de-al său cînd îi pică o moștenire grasă!… Alta
pentru maiestatea-sa regele, să se convingă definitiv că nu toți
supușii săi călăresc pe măgari, ci mai sînt și trăsniți care
călăresc pe cămile cu două cocoașe…
— Și cîte una pentru lăutari… Se poate să nu avem și noi

182
o amintire de la o zi așa de mare ca asta, coane Nae ? îi ceru
Topală, exagerat de respectuos.
— Bine. Cîte una pentru fiecare dintre artiștii lăutari, care
mă secondează pretutindeni cu eternul lor devotament… Și, în
sfîrșit, una pentru răposata și îndelung regretata mătușă Valeria,
care mi-a dat posibilitatea atîtor bucurii, lăsîndu-mi moștenirea.
Cînd mor, o iau cu mine și i-o înmînez pe lumea cealaltă. Să
cunoască și ea metodele ingenioase pe care le-am întrebuințat
ca să-i valorific economiile. Cred c-o să leșine de mulțumire !
De astă dată, lui Blîndu spectacolul i se păru degradant,
atît pentru actorii care-l interpretau, cît și pentru publicul ce se
înghesuia împrejur. Scîrbit, se răzleți din mulțime, aprinse o
țigară și se îndreptă spre Cazino.
Ajunse pe malul mării. Dar priveliștea nu-1 impresiona
nici cît un peisaj citadin oarecare. Acum îl stăpîneau numai
preocupările practice. Doar venise aici în calitate de specialist !
Trebuia să se intereseze nițel și de reorganizarea Cazinoului.
Prefectul poliției din capitală era totuși un personaj cu destulă
influență, care putea să-l ajute în multe privințe…
Înțelese repede gravele dezavantaje ale acestui local
menit să trezească admirația și să fascineze clientela, dar care,
dimpotrivă, rămînea pustiu mai tot timpul, ocolit și de localnici,
și de vilegiaturiști. În primul rînd, clădirea era prea
impunătoare; așa de impunătoare încît te silea s-o admiri numai
ca pe un monument arhitectonic; nu te îndemna să crezi că
înăuntru ți-ar fi comod să iei o masă bună și să pierzi ceva bani
la un joc de noroc. Pe deasupra, mai era și izolată: la capătul
unei adevărate excursii, pe un drum de acces cam accidentat,
coborînd prea brusc de la nivelul orașului la nivelul cheiului.
Nici împrejurimile nu se înfățișau îngrijite în așa fel încît să
farmece ochiul și să completeze armonios cadrul înconjurător.
Primăria contribuise prea puțin la înfrumusețarea falezei,
presărată ici-colo doar cu cîțiva plopi și arbuști piperniciți,
pierduți printre bălării. Pînă și pavajul ce se întindea pe
marginea digului nu era bine întreținut, obligîndu-te să mergi

183
mai mult cu privirile pe jos, de teamă să nu calci în vreo
hîrtoapă. Nici o floare, nici o lucrare de artă, nici un semn de
preocupare edilitară care să te ademenească, să te împingă spre
Cazinou.
Înăuntrul clădirii de asemenea totul era monumental, cu
scări masive de un lux țipător, cu belșug de ciubucării și
ornamentații excesiv colorate, care-ți izbeau atenția, fără să-ți
ofere însă un prilej de adevărată încîntare. Puteau satisface doar
gustul de spectaculos al cîtorva, nu pretențiile moderate ale
moșierimii și burgheziei autohtone, care veneau rareori pe-aici
și mai mult din snobism, preferind localurile mai modeste, cu
atmosferă familiară, chiar dacă-i costau mai scump.
Făcu îndată cunoștință cu patronul, domnul Radu
Spiridonescu, un bărbat în puterea vîrstei, gras, cu o căutătură
blajină, foarte politicos și foarte corect îmbrăcat, care nu-l mai
slăbea cu explicațiile, gîfîind astmatic sub plastronul umezit de
sudoare. Fost patron de restaurant în București, priceput în
meseria lui, era totuși insuficient pregătit pentru o întreprindere
complexă, în care nu calitatea fripturilor și savoarea vinului, ci
jocurile de noroc trebuiau să asigure grosul veniturilor.
Concluzia i se prezentă imediat: situația mai putea fi nițel
ameliorată; atîta tot; mai cu seamă că sezonul se apropia de
sfîrșit.
„Ei, destul cu afacerile !", își spuse Blîndu, hotărît,
schimbîndu-și brusc nu numai dispoziția, ci parcă și per-
sonalitatea.
Cum se făcuse tîrziu și cum tot se afla aici, găsi nimerit
să-și ia dejunul pe loc.

După masă, reveni în apartamentul său și dormi neîntors


pînă pe înserate. Aerul mereu proaspăt și nițel sărat, care
pătrundea prin fereastra anume întredeschisă, avea asupra lui o
putere de somnifer.
Îmbrăcă apoi un costum gri ceva mai închis, își aranjă
pălăria de fetru cît mai estetic posibil, luă bastonul cu măciulia

184
de fildeș încrustat cu chihlimbar și porni în oraș. Se plimbă
cîtva timp în sus și-n jos. Piața Ovidiu și străzile care-o
traversează mișunau de lume. Femei — berechet, îl tot
împungeau cu privirile, ispitindu-l, îndemnîn-du-l. Numai că lui
nu-i plăcea s-o facă pe fantele de trotuar, agățîndu-și iubitele în
văzul tuturor.
Ca să mai scape din îmbulzeală, porni spre malul mării.
Treptat, lumea se împuțina și avea parcă alt aspect — mai
vulgar, mai sărăcăcios. Strada care cobora faleza era foarte slab
luminată. Cheiul, de asemenea. Cazinoul părea zvîrlit fără
noimă într-o zonă abandonată, misterioasă, frecventată numai
de prostituate și de apași… Iată pentru ce afacerile lui
Spiridonescu mergeau așa de prost ! Activitatea nocturnă — cea
mai intensă și mai rentabilă — era paralizată aproape total de
această ambianță suspectă, în care te aventurai ca într-un hățiș
de primejdii.
Se întoarse grăbit în piața Ovidiu. Aici era concentrată,
pe vremea aceea, toată viața de noapte a orașului. Aici își
risipeau banii, alungîndu-și plictiseala, toți vilegiaturiștii și
constănțenii mai înstăriți, amatori de petreceri. Cele mai bune
restaurante, cofetăriile principale, cele două baruri care se
deschideau numai seara și se închideau dimineața — toate se
stabiliseră aici, în acest perimetru foarte limitat, ca într-o cetate
a veseliei, la adăpost de invazia gloatei.
Se mai plimbă puțin, apoi intră la Orient, un restaurant
pretențios, care, după miezul nopții, se transforma în bar, cu
muzică, dans, program artistic. Cum nu erau prea mulți
consumatori, găsi o masă bună, aproape de scenă. Comandă o
friptură în sînge și o sticlă de vin grecesc…
Nu trecu nici o jumătate de oră și un grup mare, vesel,
pătrunse în local: Nae Tudorancescu împreună cu cîțiva
prieteni, urmați de taraful lui Topală. Tot personalul res-
taurantului începu imediat să se agite. Repede se aliniară trei
mese una lîngă alta, nu departe de aceea la care se instalase
Blîndu…

185
Și petrecerea se dezlănțui, gălăgioasă, amețitoare. Ar-
tistele din local împreună cu alte cîteva sosite de la circ, unde
tocmai terminaseră reprezentația, se amestecară printre bărbați.
La cele trei mese chelnerii adăugară încă două. Fără să vrea, ba
chiar profund nemulțumit, Blîndu se trezi prins foarte curînd în
grupul lui Tudorancescu, de-a valma cu încă vreo cîțiva de pe la
alte mese învecinate, între timp, taraful lui Topală își executa
repertoriul propriu, alternînd cu acela al orchestrei din restau-
rant. Și cheful se întețea, devenind un fel de orgie în care mai
toți își pierdeau capul, își descărcau nervii, își răzgîiau
simțurile. Singur Tudorancescu părea mai potolit. Îi lipsea verva
și agerimea de dimineață, în schimb avea o mină odihnită și o
ținută mai distinsă, mai firească. Dimineața, era după un chef
monstru, care culminase cu plimbarea pe cămila închiriată de la
circ pentru un preț așa de exorbitant, încît l-ar fi costat mult mai
ieftin dac-ar fi cumpărat-o. Acum însă venise direct de la hotel,
unde dormise toată după-amiaza. Politicos din fire, își
îndeplinea cu multă grijă îndatoririle de amfitrion, ciocnind cîte
o cupă de șampanie și schimbînd cîteva vorbe prietenești cînd
cu unul, cînd cu altul. Cu Blîndu se întreținu chiar mai mult
decît cu ceilalți.
— Sînteți bucureștean ? îl întrebă Tudorancescu.
— Da și nu. Locuiesc mai mult în București, dar sînt
originar din Odobești.
— Din Odobești?!… Și pentru ce-ați venit la Constanța ?
— Pentru ceea ce vedeți: să petrec, să cunosc lumea, să
iubesc o fată mai de soi…
— Îi plăcută viața la Odobești ?
—Cum poate fi plăcută într-un orășel cu două mii de
locuitori?!… Stau acolo numai cînd am treabă la vie. După
aceea, nu știu cum s-o șterg mai repede.
— Am și eu o vie la Odobești…
— Daaa ?… Care anume ?
— Via Suzana…
— Suzana?!… îngînă Blîndu, făcînd-o pe neștiutorul.

186
— Mi-a lăsat-o moștenire o mătușă, Valeria Nedelcu…
— A, da, acum știu… Via din dealul Beciului…
— Se spune că-i cea mai frumoasă din regiune…
— Frumoasă, într-adevăr. Dar nu cea mai frumoasă. Sînt
altele mult mai bune și mai bine îngrijite. Via Suzana a fost
multă vreme administrată de o femeie. Și s-a cam părăginit…
— Nu cred. Mătușă-mea era foarte energică. A trăit și-a
murit numai pentru via asta. Ținea la ea mai mult ca la orice…
— E o vie bună în orice caz. Nu știu însă cum mai arată
în prezent… Cine se mai îngrijește de ea de cînd a murit mătușa
dumneavoastră ?
— Eu ar trebui să mă îngrijesc. Dar nici măcar nu m-am
dus s-o văd. Și nici n-am de gînd să mă duc. O vînd așa, pe
nevăzute… Cam cît crezi că s-ar putea lua pe ea ? întrebă
Tudorancescu, doritor să afle o părere obiectivă.
— Cred c-ați putea lua patruzeci de mii de lei. Poate
chiar cincizeci… Un client serios cred c-ar plăti această sumă,
deși, acum, vara, podgorenii duc mare lipsă de bani…
— Greu! Foarte greu! se vaită moștenitorul. Am
cam început să obosesc ! Aș vrea să se termine odiată ! Și acum,
încă cincizeci de mii de lei de risipit! Numai mătușă-mea e de
vină ! Numai dracu-a pus-o să strîngă atîta avere !
— Nu te mai necăji atîta, puișorule! Noi unde sîntem?
Oricînd îți sărim într-ajutor ! îl asigură una dintre artistele
circului, țuguindu-și buzele într-o anticipare de sărut.
— Trebuie să scap și de pacostea asta, să mă liniștesc ! O
vînd și gata !… Poate vrei s-o cumperi chiar dumneata ? Ar
intra în mîna unui om subțire și de ispravă…
— Mulțumesc de compliment… Dar eu nu sînt amator.
Am destulă vie… Totuși, poate v-aș găsi pe cineva…
— Cînd ? Că eu mă grăbesc.
— Vă grăbiți ?!… Bine, atunci o să mă grăbesc și eu…
atît cît voi putea… Vorbim mîine. Acum nu prea e momentul…
— Așa-i. Acum petrecem ! decretă Tudorancescu,
reintrînd cu entuziasm în ritmul și ansamblul înconjurător.

187
Rîdea, cînta, glumea, spunea anecdote. Trăia cu fiecare
nerv, cu fiecare fibră de carne. Nu-l mai speria nici cea mai
mare moștenire din lume. Se simțea în stare să petreacă așa o
veșnicie, risipind tot aurul pămîntului.
Blîndu rămase cam derutat. Ciudățenia și neprevăzutul
acestor întîmplări începură să-l pună pe gînduri. Deodată, în
fundul sălii, la o masă lipită de perete, îi zări pe cei doi
supraveghetori ai săi, fiecare cu cîte-o ceașcă de cafea dinainte;
probabil, singura lor consumație… „Sărmanii de ei ! La ce
caznă i-a osîndit gelozia unei femei !" îi compătimi dînsul și,
mărinimos, porunci să le servească tot ce vor dori: icre negre,
friptură de curcan, șampanie, țigări. „Eu plătesc. Treci totul în
contul meu", îi puse în vedere chelnerului. Peste puțin timp,
bieții detectivi se înfruptau cu lăcomie, beau fără să se
gîndească la cheltuială și, din cînd în cînd, își îndreptau privirile
spre ciudatul lor binefăcător, gata să ridice paharul în sănătatea
lui și să-i mulțumească.
Cînd localul prea se umplu de fum de tutun, de gălăgie și
de bețivi, Tudorancescu, șef priceput și necontestat, dădu ordin
de plecare. Porniră spre o circiumă din port unde puteau să
respire aer curat, să danseze în voie și să se dreagă cu o
strașnică ciorbă de potroace. Cei doi detectivi îi urmară de
aproape; pînă cînd, prinzînd curaj și lungind pasul, se
amestecară printre ceilalți și nimeni nu-i socoti musafiri
nepoftiți; din contra, îi acceptară ca pe niște prieteni vechi și ca
pe niște forțe noi care veneau să întărească rîndurile, poate
fiindcă singură beția șterge toate barierele dintre oameni.
Valsurile celebre erau muzica preferată a lui Nae Tu-
dorancescu, îndeosebi noaptea tîrziu, cînd prea se întrecuse cu
șampania. Tandru ca un adolescent, strînse la piept pe una din
artiste și, așa îmbrățișați, începură să se legene transfigurați pe
valurile nevăzute ale nemuritoarei melodii.
Se făcu ziuă albă cînd fiecare bărbat își luă cîte-o fată la
braț — chiar și detectivii își aveau partenerele lor — și porniră
spre chei. Topală cu taraful îi însoțea cîntînd. Era o dimineață

188
blîndă, senină, cu reflexe aurii așternute ici-colo pe albastrul
cerului și al mării.
— Facem o plimbare cu barca, ne mai răcorim puțintel.
Pe urmă ne întoarcem la hotel să ne odihnim. Ne-ajunge
deocamdată ! Mai ales că deseară trebuie să fim din nou la
datorie.
Dar nu găsiră nici o barcă. Abia descoperiră o birjă
prăpădită, în care luară loc Tudorancescu și Blîndu, fiecare cu
cîte-o fată pe genunchi. Le țineau strîns parcă voiau să le fixeze
în îmbrățișarea lor pentru totdeauna.
— Cu-atît vă mai alegeți, iubitelor. Și cu cîte-o sută de lei
pentru osteneală… Ce zici, Theo ? Ești de aceeași părere ? Ori
tu vrei s-o iei pe-a ta la hotel ca să asiste la un faimos concert de
sforăituri ?
— Nu. Prefer să ne întîlnim altă dată. Îmi place ca
femeile să mă cunoască în plină vigoare, nu ca acum, cînd sînt
un cadavru.
De aci încolo, Blîndu nu mai putu scăpa de Tudoran-
cescu; năbădăiosul moștenitor îl căuta pretutindeni, îl lua cu
dînsul, erau nedespărțiți.
Se convingea tot mai mult că venise aci în căutarea unei
legături romantice, o iubire pură, unică, suavă, cu o fată care să
fie numai zîmbet și naivitate, pe care s-o poarte în toate visurile
lui, cu care să se plimbe mînă-n mînă de-a lungul plajei, pe care
s-o aștepte înfiorat și să-i jure c-o va iubi pînă la moarte. Chiar
dacă după aceea se vor despărți și el se va întoarce în
singuratica lui existență, va avea totuși bucuria c-a respirat
cîndva miresmele amețitoare de pe culmile iubirii. Dar n-a
călcat niciodată pe plajă, n-a îmbrăcat niciodată costumul de
baie, n-a cunoscut nici o fată candidă, sentimentală,
tulburătoare. Nae, Topală și „fetele" cunoscute întîmplător prin
localuri — asta era societatea nelipsită din jurul lui.
Zilele se perindau anevoie, cufundate într-o amorțeală
bolnăvicioasă, într-un somn greu, zbuciumat. Doar nopțile erau
mai suportabile, deși tot mai agitate, mai frenetice.

189
Pînă cînd, într-o seară, se petrecu ceva cu totul ne-
obișnuit: grupul lor — în care detectivii deveniseră acum
membri permanenți — se opri la una din mesele scoase pe
trotuar, în fața cofetăriei Flora… Cofetărie ! Poposiseră aci ca
niște epave aruncate pe un țărm inospitalier. Împrejur, prin piața
Ovidiu, forfotea o puzderie de bărbați și femei, fiecare căutînd
aventura, fiecare gonind după noi plăceri. Numai ei stăteau
înmărmuriți, abătuți, dezorientați.
— Băieți, am isprăvit banii. Și n-am achitat nici măcar
nota la hotel unde cred că s-a strîns o sumă enormă. Nici bani
de întors acasă nu mai avem… Trebuie neapărat să vînd via ca
să termin odată și să mă liniștesc… Dar unde găsim un client ?
Ce zici, Theo ? Tu care ești de la Odobești și podgorean pe
deasupra ?
Acesta păru că se gîndește foarte serios înainte de a-i da
un răspuns:
— Deocamdată îți pot pune la dispoziție banii de care ai
nevoie. O mie, două, cinci mii, zece mii chiar. Iar dacă într-
adevăr vrei să vinzi via, pot să-ți caut un cumpărător.
Telegrafiez cîtorva persoane care știu c-ar putea s-o plătească…
Pînă atunci căutăm o formulă juridică cu care legalizăm
afacerea în mod provizoriu. Cred că nu-i imposibil s-o găsim.
Doar amîndoi sîntem juriști…
— Bine, telegrafiază. Numai să fie persoane cu bani, să
nu mă-ncurce. Vreau imediat prețul integral… Iar pînă una-alta,
împrumută-mi cinci mii de lei. Să am cu ce porni scamatoria.
Toate chipurile se luminară subit, Blîndu căpătînd
prestigiu de salvator. Fără să mai piardă vremea, se duseră de-a
dreptul la Orient și petrecerea începu mai înfocată ca oricînd.
A fost o noapte de pomină. Pînă și Blîndu s-a îmbătat așa
de rău, încît nici nu-și mai dădea seama pe unde calcă. Noroc de
cei doi detectivi, care, cu toate că și ei abia se mai țineau pe
picioare, se străduiră totuși să-l tîrască de subsuori pînă acasă, la
hotel. Fără ajutorul lor, ar fi adormit sub masă, în circiuma din
port.

190
În serile următoare, Nae mai luă cu împrumut încă zece
mii de lei. Iar într-o dimineață, cînd se nimeriră cu capul mai
limpede, lichidară definitiv toate socotelile. Se învoiră ca
Tudorancescu să-i dea lui Blîndu o procură specială, prin care
acesta din urmă era singurul împuternicit să vîndă via Suzana,
orcînd, oricui și la orice preț, nimeni altul, nici chiar
moștenitorul însuși, nemaiavînd acest drept.
Împuternicitul avu grijă să-i ceară în mod confidențial:
— Te rog foarte mult să nu spui nimănui cu cît ți-am
plătit-o. Dacă te întreabă cineva, zici c-ai uitat… Cine știe,
poate cîștig și eu cîteva mii de lei. Mai ales dacă voi fi silit să
aștept pînă la toamnă, cînd podgorenii au mai mulți bani…
— S-a făcut ! îi făgădui prompt Tudorancescu. Dă-mi ce
mi se cuvine, trecem chiar în dimineața asta pe la tribunal să
legalizăm procura și totu-i în regulă.
— Patruzeci și cinci de mii, ăsta-i prețul… Atît am. Toți
banii mei. Chiar dac-ai vrea mai mult, n-am de unde…
Așadar, ți se mai cuvin treizeci de mii…
— Bine. Îs prea mulți și ăștia… Numai de-aș scăpa odată
și de ei!
„Oricum, tot am lovit-o !", își spuse Blîndu, satisfăcut.
,,Pot cîștiga sigur douăzeci-treizeci de mii de lei… Costache
Fătu are destule parale ca să-mi plătească un preț bun…
Totodată, l-am lăsat mofluz și pe Ilie Bucur… De altfel, via
Suzana nici nu era de nasul lui…

Chefurile continuau după același program. Dar parcă din


ce în ce mai banale, fără vervă și fără avînt. Obosiseră. Apoi,
era și prea cald. Intraseră în a doua jumătate a lunii august și
acum, spre sfîrșitul verii, cerul parcă se încăpățîna să-și verse
toate văpăile asupra bieților muritori. Totuși, în fiecare seară, o
luau de la capăt. Numai că, de astă dată, Tudorancescu bea
foarte puțin, nu mînca mai nimic, vorbea arareori și se mai
distra doar ascultînd anecdote obscene și întîmplări vesele.
„Povestește, povestește ceva cu haz", cerea el tuturor, bărbaților

191
ca și femeilor.
Blîndu nu se mai simțea de loc bine în compania celor-
lalți. Îi evita tot mai des. Dispărea cînd cu Fanny, călăreața de la
circ, cînd cu Wally, trapezista, spre marea decepție a cameristei,
care, astfel, se vedea neglijată și alungată din îmbrățișările unui
client cum altul nu-i mai fusese dat să întîlnească. Oricum,
asemenea „artiste" nu se găseau pe toate drumurile și Theo ținea
să nu scape aceste rare ocazii. Îl suplineau cu succes Oprea și
Virgilică, cei doi detectivi, care, între timp, ajunseseră cei mai
buni prieteni ai lui Tudorancescu, escortîndu-l pretutindeni cu
atîta zel, ca și cum numai pe dînsul ar fi fost angajați să-l
supravegheze. Pînă și Topală se schimbase: asuda mult și tușea
des, avea privirile tulburi, neliniștite, și ofta mereu parcă mistuit
de un alean ascuns, după cineva îndepărtat și foarte drag: poate
nevasta ori, mai sigur, copiii, pe care nu-i mai văzuse de atîta
vreme.
Banii îi necăjeau însă mai mult ca orice: se topeau foarte
încet; cu chiu cu vai, abia risipeau o mie de lei într-o noapte.
Ceea ce însemna că mai aveau încă multe săptămîni pînă vor
putea să se adune iarăși pe la casele lor.
Într-o seară, li se păru însă că-și regăsiseră vechea lor
poftă de petrecere. Erau mai însuflețiți ca de obicei, iar
șampania îi pătrundea ca un elixir paradisiac. Cam pe la miezul
nopții, veselia și rîsetele clocoteau neîntrerupt, treceau de la
masa lor la mesele vecine, molipsindu-i pe toți clienții din local.
Deodată, plutind ca o nălucă prin ceața groasă de fum de
tutun, își făcu apariția o doamnă îmbrăcată într-un taior gri,
croit după ultima modă, cu o pălărie mare, de culoare mov,
umbrind o față tristă, ofilită, deși fardată cu excepțională
măiestrie; într-o mînă purta o poșetă scumpă de piele de
crocodil, iar în cealaltă avea o umbreluță roșie, ținută strîns,
parcă pregătită s-o repeadă în capul cuiva…
Marchiza !
Blîndu, care sta lipit de trapezistă, se trase repede mai
deoparte, încercînd să zîmbească nevinovat.

192
Detectivii se ridicară în picioare, zăpăciți, cu privirile
umilite, implorînd îndurare.
— Așa vă faceți voi datoria ?! Frumos ! Vorbesc eu cu
directorul vostru ! li se adresă doamna de Bellois, severă,
intransigentă.
Lui Thody nu-i spuse decît atît:
— Mergem… Nu înțeleg cum mai poți respira în taverna
asta !
Pe ceilalți parcă nici nu-i zări.
Blîndu își luă imediat pălăria și bastonul, articula un la
revedere cît mai degajat și se grăbi să-și conducă prietena spre
ieșire. Cînd ajunseră în stradă, îi sprijini brațul, afectuos și
curtenitor ca un amant desăvîrșit, gîndindu-se însă revoltat că,
în locul îmbrățișărilor lui Wally, perechea-i nelipsită din
ultimele nopți, va trebui să îndure nervozitatea și reproșurile
acestei femei inoportune, pentru care nu simțea decît silă.
— Imposibil să te las singur ! constată Yvonne cu o voce
dură, certăreață.
— Am cumpărat via…
Renunță deci la toate combinațiile plănuite, doar-doar va
izbuti s-o calmeze.
— Știu…
— De unde știi ?
— Știu tot: ce-ai mîncat, cu cine-ai dormit, unde-ai
petrecut…
„Așadar, pe lîngă Oprea și Virgilică, a mai angajat încă
pe cineva care ne-a urmărit pe toți trei !" descoperi Blîndu,
uimit. Trecu însă repede peste acest amănunt, încereînd să-i
explice:
— Nu poți încheia nici o afacere cu Tudorancescu,
dacă nu petreci cu el.
— Dac-ai fi petrecut numai cu Tudorancescu ! murmură
dînsa, clătinînd din cap cu amărăciune.
— Mă rog, cu anturajul lui. Pe Tudorancescu nu-l ni-
merești niciodată singur…

193
— Mai bine nu insista… Te-am așteptat cîteva ore în
apartamentul tău. Mi-am despachetat lucrurile, am stat de vorbă
cu fata de serviciu, dar tu tot n-ai venit… Și, pe deasupra, mai
sînt și bolnavă !
— Bolnavă ! ? Ce ai ?
— O inflamație la ficat… Se pare că-i ceva grav… Am
rămas cîteva zile la București și-am consultat pe cei mai reputați
specialiști…
— Totuși nu se observă nimic… arăți neschimbată…
Traversară piața Ovidiu fără să mai rostească un cuvînt.
O marchiză de Bellois la Hotelul Francez din Constanța
era neîndoielnic un eveniment. Deși la un ceas atît de tîrziu,
totuși aproape întregul personal, în frunte cu directorul, o
aștepta în hol. I se dădură toate onorurile, fiecare ploconindu-se
cît mai adînc și privind-o cît mai admirativ. Marchiza le zîmbi
cu o distincție de suverană și se grăbi să urce sus, nerăbdătoare
să-și mai înșele gelozia și boala, desfătîndu-se în brațele
aceluiași bărbat și în același pat prin care, mai înainte, trecuseră
camerista, călăreața de la circ, trapezista și alte cîteva de care
Blîndu nici nu-și mai amintea.
„Acum să văd cum te prezinți, băiețaș ! Că asta are
nevoie de «semnele» ei ca să se convingă… Adică ce să se mai
convingă, dacă știe tot ?… Oricum, eu încerc… Dacă-i dau
niște «semne» tari, poate crede c-a fost greșit informată…" își
spuse dînsul ca un candidat la cel mai dificil examen din viață.

XVII
Dormea ca de vreo două ceasuri, cînd tropăiră pași grei în
pridvor și o mînă voinică bătu în geam, aproape să-l spargă.
— Coane Tache ! Coane Tache ! Scoal' ! țipă de-afară o
voce groasă, poruncitoare.
— Nu vă mai astîmpărați, măi, bătu-v-ar mila Sfîntului !
Nici noaptea nu mă lăsați să mă hodinesc ?!
Conu Tache se odihnea și ziua, dar la odihna de noapte

194
ținea mai mult ca la orice.
— Arde crama, coane Tache ! Crama din Șarba, de la
via dumneavoastră !
— Care va să zică, buuun !… Arde… Crama?! Crama de
la via mea ?!… Dar cine ești tu, mă ?
— Ștefan, chelaru, lu' conu Iancu Antoniu ! strigă acesta
la fereastră, parcă trebuia să se facă auzit tocmai dincolo, peste
valea Milcovului.
— Care va să zică, Ștefan, chelaru' lu' Iancu Antoniu…
— Da, el îi. Îl cunosc după glas, spuse coana Florica din
patul alăturat.
— Care va să zică, îl cunoști… Și ce-a zis Ștefan ăsta ?…
Arde ? Crama de la via noastră ?!… Se poate așa ceva ?! Crama
ridicată de mine ?!… Ia sooal', Florico, și fă lumină să vedem
ce-i !
Primăreasa nu așteptă să mai fie îndemnată. Căută repede
chibriturile, aprinse lampa. Trase la nimereală o fustă pe dînsa
și se năpusti afară.
— Arde, cucoană ! Poate chiar c-o și ars. În clipita asta,
îmi vine-a crede că totu-i scrum.
— Cum a luat foc ? De unde ? întrebă nevasta, cu limba
împleticită și cu inima cuprinsă de spaimă.
— Asta, iaca, nu v-aș putea zice… Cum m-am dumirit ci-
i, am și alergat într-acolo… Ardea de pîrîiau grinzile și săreau
scînteile pîn' la cer. Iar vîntu' uite-așa ducea flăcările… pale-
pale… Da' n-apucai să stau decît ca vr'un minut, că m-o trimăs
Simion, chelaru' dumneavoastră, să viu încoace să vă dau de
știre. A zis că să viniți cît mai degrab' …
— Să venim cît mai degrabă…, repetă coana Florica,
deznădăjduită, și intră înăuntru să se înțeleagă cu bărbatu-său.
— Simion a zis să ne ducem la deal… Dom' primar păru
că n-o aude. Se ridică încetișor într-un cot și rămase nemișcat,
adîncit în gînduri…
— Arde… Care va să zică, ardeee !… Crama din deal !
Sfîrșitul ei ăsta i-a fost !… Or hi vreo optsprezece ani de cînd o

195
avem… Ai, optsprezece ori nouăsprezece ? Tu nu-ți aduci
aminte mai bine, Florico ?
Dar nevastă-sa, cu buzele strînse, cu încrețiturile de pe
obraji adîncite, sta lîngă pat, cu brațele încrucișate, împietrită,
doborîtă… Urmărea cu închipuirea pîrjolul abătut asupra
cramei, vedea parcă aievea cum vîlvătăile nimicitoare prefăceau
în cenușă atîta avere și atîta muncă…
— Nouăsprezece ani… Da, da, noăsprezece în toamna
asta ! stabili conu Tache, foarte mîndru că avea o ținere de
minte așa de bună.
— Chelarul a zis să ne ducem acolo… mai spuse o dată
coana Florica, dar fără să aștepte vreun răspuns, fără să ia vreo
hotărîre.
Primarul păru iarăși că n-o aude. Scoase picioarele de sub
plapumă, se trase pe marginea patului și porni să se scarpine în
cap.
— Rău s-a mai potrivit și focul ăsta ! În puterea nopții,
taman cînd ațipisem !… Dacă se-ntîmpla dimineața ori chiar pe
la amiază, te puteai duce să vezi ce-i, cum s-au petrecut
lucrurile… Dar acuma, la vremea asta !
Și iar se scarpină în cap, necăjit c-a trebuit să-și întrerupă
somnul. Sta mereu pe marginea patului, parc-ar fi vrut să se
ridice, dar parcă mai mult dorea să se culce la loc.
— Aveam înăuntru două butoaie de rachiu și cinci
budane cu vin ! Au ars toate ! Mare nenorocire ! se vaită
nevastă-sa, cu fața din ce în ce mai pămîntie, mai
îndurerată.
— Și ce material pusesem într-însa ! Unde se mai găsește
azi asemenea material ?! Numai grinzi de stejar una și una ! Da'
tălpile ? Ce tălpi! Nu s-a mai văzut așa ceva la nici o cramă de
prin părțile astea !. . Tălpi de cin'sprezece metri lungime, de le-
am urcat acolo cu cîte șase boi fiecare ! Drepte ca lumînarea !
Și tari de sunau ca oțelu' cînd le ciocăneai cu deștu'!… Așa
tălpi, mai rar! Eu le-am adus. Eu am colindat pădurile. Eu am
ales stejarii. Eu i-am doborît la pămînt. Eu am tocmit

196
cărăușii… Iaca, se-mplinesc nouăsprezece ani în toamna ce
vine ! Ca ieri parc-a fost! Nouăsprezece ani !... Cum mai trece
vremea, asta, dom'le !…
Curgerea neistovită a vremii îl minuna foarte mult pe
conu Tache. Părea că încearcă să-și amintească tot ce se
întîmplase în acest răstimp, doar-doar va putea să umple golul
căscat în urma lui, ori măcar să se lămurească pentru ce anii nu
rămîneau neclintiți așa cum sta el acum, sau pentru ce nu se
depănau mai încet, așa cum se întîmpla cînd se ducea
dumnealui la primărie.
— Norocu' nostru c-am scos din cramă toate vasele goale
și-am pus să le păpurească, să le dreagă fundurile… Dacă nu le
scoteam afară, n-aveam în ce culege ! Era vai și-amar de capu'
nostru ! începu coana Florica, grijulie, să-și chibzuiască
treburile.
— Tălpi ca acelea nu se mai găsesc azi. Oricît ai plăti !…
Dac-ar putea careva să le scape de pîrjol, aș zice și eu că-i
deștept ! Restu' ca restu' da' tălpile nu trebuie lăsate să ardă ! Că
altele aidoma nu mai găsim chiar de-am cutreiera pămîntu' !
Apucat parcă de-o nevoie crîncenă de acțiune, se ridică în
picioare, luă din cuier un palton vechi, îl îmbrăcă peste cămașa
de noapte și ieși pe pridvor. Puse mîna pe fotoliul său obișnuit,
îl aduse mai aproape de masă și se așeză tacticos ca la unul din
sfaturile lui zilnice.
— Florico, aprinde tu felinaru' ! S-avem puțintică lumină,
să mă văd mai bine cu creștinu' ăsta…
Primăreasa, cu vioiciunea-i cunoscută, îi împlini
numaidecît dorința.
— Și cum zici c-a fost ? A ars crama ? se adresă el
omului trimis din deal ca să-i aducă vestea.
— O ars, coane Tache, și-am venit să vă spun că trebuie
să mergeți să videți ci-i, să luați măsuri..
— De bună seamă că trebuie să merg ! Se poate să nu văd
și eu ce s-a petrecut, ce-a mai rămas ?!… Da' cînd ai plecat tu
de-acolo, focul pînă unde ajunsese ?

197
— Acoperișu', prăpădit tot. Pereții ardeau și ei. Budanele
cu vin, iarăși, da' vinu' încă nu se revărsase. Butoaiele cu rachiu
nu se aprinseseră, da' nu mai avea mult pîn' să le cuprindă și pe
ele… Zicea Simion, chelaru' dumneavoastră, că de s-o aprinde
rachiul, o să hie prăpăd ci nu s-o mai pominit, că-i rachiu tare și
arde cumu-i gazu' !
— Și zici că pîn-ai plecat tu focul nu ajunsese la tălpi ?
— Nu ajunsese, coane Tache.
— Atunci, poate-or fi scăpat, cine știe… Ei, de-ar scăpa
tălpile, aș avea și eu o bucurie ! Că tălpi ca alea nu s-au mai
văzut ! Lucru fără moarte, așa cum se făcea pe vremuri !
— Păcat ! Îi pagubă mare, coane Tache ! Două butoaie cu
rachiu, cinci budane cu vin ! se simți omul dator să-l căineze.
— Asta trebuie să-i spui tu lui Simion: să scape tălpile !
Că altele deopotrivă nu se mai găsesc ! Auzi ?
De auzit, auzea bietul Ștefan, numai că-l tot rîcîia o
nedumerire… Cum să nu se mai găsească asemenea tălpi ? Ce,
acum nu mai cresc stejari prin păduri ? Nu mai sînt lemnari ca
să-i cioplească ? Au pierit cărăușii ?… El nu putea înțelege că
tălpile cramei cuprinse de flăcări întruchipau pentru conu Tache
o sumă de amintiri încintătoare, dintr-un trecut îndepărtat, dar
încă plin de lumină, cînd era tînăr, neobosit, întreprinzător, cînd
umbla prin păduri și avea o nestăvilită patimă, ce-i da mereu
ghes să construiască, să planteze vii și pomi, să lase în lume,
după dînsul, o urmă a gîndurilor și a faptelor sale.
— Am să-i spun, coane Tache. Să se zbată cum o ști și să
scape tălpile !
— Atît ! Nimic mai mult!
— Atunci, mă duc la deal… Dumneavoastră nu mergeți ?
— Dacă băiatu' era aici, iaca, ne-ar fi fost acu de ajutor.
Că-i băiat mare, se poate descurca în astfel de necazuri. Da' nu-
i. După ce-a mîncat de prînz, s-a dus la Focșani să cumpere ce
le trebuie pentru serbarea aceea a lor… O serbare
cîmpenească… patriotică. O să fie foarte frumos ! Tot tîrgul
trebuie să vină !…

198
— Atunci mă duc singur. Alerg într-un suflet. Cine știe,
poate mai scăpăm ceva…
Aștepta numai o vorbă, numai un semn ca să plece.
— Stai ! îl opri conu Tache, hotărît. Cum o să pleci așa
din casa mea?!… Florico, ia tu felinaru' și du-te pînă-n beci.
Scoate o cană de vin. Să dăm creștinului ăstuia un pahar, c-o
fi ostenit și dînsu'. Ce crezi, atîta alergătură ! Din deal pîn-aici
și-acu de-aici pînă-n deal! Om îi și el ! Trebuie să mai prindă
oleacă de putere…
— Acuma nu se știe de unde-a pornit focu'… L-o pus
cineva ? S-o hi aprins de la vreo scînteie ?… Trebuie să vină
mîine poliția să cerceteze și să afle cum de s-o întîmplat
nenorocirea…
— Ei, o veni și poliția. Pricina necazurilor se află în-
totdeauna. Numai tălpi ca acelea de le-am pus eu la cramă
nu se mai află ! Unde se mai fac azi asemenea lucruri ?!
Ca o zvîrlugă, primăreasa urcă pe pridvor și puse pe masă
o cană mare cu vin și două pahare curate. Fiindcă dumneaei știa
că dacă omul trimis cu vestea era obosit de drum și avea nevoie
să prindă puteri, apoi nici conu Tache, care abia se dăduse jos
din pat, nu avea de gînd, în noaptea asta și la o asemenea
împrejurare, să stea cu amărăciunea în gît.
Primarul turnă vin în pahare și îndemnă musafirul. Bău și
el, cu mai multă sete chiar decît omul venit într-o fugă tocmai
din vîrful Șarbei.
— Îi bun, nu? Taman cît trebuie de rece !… Mai ia un
pahar, că pînă sus îi drum, nu șagă !
Turnă din nou și băură al doilea rînd.
— Acuma eu zic să fi prins oleacă de putere…
— Prins, coane Tache. Să dea Dumnezeu să trăiți și să
ridicați dumneavoastră altă cramă !… Mă duc. Cine știe, poate
mai e ceva de făcut…
— Du-te ! Cît mai repede ! Și nu uita ! Tălpile ! Dacă
poate să le scape, ar fi o adevărată minune !
Omul nu mai lungi vorba. O astfel de pățanie nu se ivește

199
prea des în viața unui chelar. Nerăbdarea îi da pinteni. Voia să
vadă ce-a mai rămas din cramă, pînă unde s-a întins lăcomia
focului. Tălpile știa bine că nu le va mai găsi: fără îndoială c-au
fost mistuite și ele… Plecă sărind dintr-o dată peste toate cele
cinci trepte ale pridvorului…
Conu Tache se uită după dînsul ca după un tovarăș drag,
cu care trăise cîteva clipe deosebite și cu care, dacă n-ar fi fost
atîta grabă, ar mai fi ciocnit cu plăcere cîteva pahare cu vin.
— Ei, Florico, a mai dat un necaz peste noi ! vorbi după
un răstimp, nu pentru că necazul l-ar fi apăsat prea necruțător, ci
pentru că nevastă-sa era în fața lui, aproape, o vedea nenorocită
și simțea datoria să-i spună un cuvînt de alinare.
— Și nu-i nici băiatul acasă ! Parcă-i un blestem !
Tocmai azi a plecat! se frămîntă coana Florica.
— Așa am zis și eu. Dacă era băiatu', sînt sigur că tălpile
scăpau nevătămate.
Ce-avea să facă Florin ca să scape de la pieire aceste
prețioase odoare, bătrînul nu-și putea explica. Dar pentru ce să
se zbuciume ca să găsească o explicație ? Gîndul că băiatul i-ar
fi putut împlini dorința însemna pentru el o mîngîiere. Și
mîngîierile sînt întotdeauna binevenite. Așa de binevenite,
încît... își mai umplu un pahar. Îl degusta pe îndelete, simțind în
nări, înmiresmat, buchetul ademenitor al vinului. Parcă acum,
noaptea, buchetul ăsta era chiar mai ademenitor decît ziua ! Nu
se observa nici o stinghereală, nici o tremurătură a mîinilor sau
măcar a privirilor; nimic nu trăda că existența primarului se des-
fășura într-alt fel ca mai înainte. Ducea paharul la gură și-l
golea tot așa de liniștit ca după toate celelalte întîmplări, pe care
unii le-au botezat vesele ori triste, dar pe care el le-a privit
nepăsător, ca pe niște simple înfățișări ale vieții de toate zilele.
Se gîndi apoi că și fără ajutorul băiatului, tălpile cramei ar putea
să scape… Erau acolo cinci budane cu vin a cîte patru mii de
litri fiecare… Cînd vor arde doagele și s-o revărsa vinul, focul
se va stinge cît ai clipi. Crama va fi inundată cel puțin atît cît să
acopere și să apere tălpile… Sigur îi adevărat că tot acolo se

200
mai aflau și cele două butoaie de rachiu, care, cînd s-or
aprinde… Dar lăsă la o parte rachiul, nu mai ținu seama de el.
— S-ar putea să scape… Cînd s-o revărsa vinul din
budane…
— Două vagoane de vin ! Cîtă pagubă ! Ce bine dacă-l
vindeam ! Doar mi-a dat preț bun !… Și rachiul !…
— Cînd s-o revărsa vinul, tălpile scapă negreșit ! Apoi,
înviorat de această nădejde, își mai umplu o dată paharul.
Coana Florica privea în neștire și se trudea mereu să
deslușească celelalte necazuri care aveau să urmeze. Știa dînsa
bine: povara tot pe umerii ei rămînea, deși, într-un moment de
cumpănă ca cel de-acum, bărbatul ar fi trebuit să hotărască și să
ia măsurile cuvenite…
— Ce zici, mîine mergi și tu la deal să vedem ce-i ?
— Mai încape vorbă ! Vreau să văd și eu cum s-au
petrecut lucrurile, ce-a ars, dacă tălpile mai sînt bune la ceva…
Fiindcă de scăpat scapă ele. Nu mi-e frică mie de asta.
Și goli paharul fără nici o șovăială, senin și cu nădejde,
fiindcă patul îl aștepta în dormitor, gata pregătit, iar pînă mîine
dimineață, altă treabă nu mai avea. Mîine însă, cum s-o lumina
de ziuă, va fi pe drum… N-a mai fost de-atîția ani la vie !… O
fi totul schimbat… Ce crezi, atîția ani !… Simți chiar un fior de
plăcere gîndindu-se că va revedea o gospodărie în care,
odinioară, trăise destule bucurii, dar pe care, de la un timp, o
lăsase numai în grija nevestei. Și asta numai din pricina
primăriei, care-i da prea multă bătaie de cap, îl împovăra cu
prea multe sarcini !… Mîine, însă, va lăsa totul la o parte, nu se
va mai sinchisi de treburile comunei și se va ocupa liniștit
numai de interesele lui…
Cînd isprăvi oala de vin, se ridică domol și intră în casă.
Lepădă paltonul, îl puse la loc în cuier, făcu trei cruci mari
mulțumind lui Dumnezeu pentru bunătățile cu care-l fericise și
se urcă în pat.
— Iac-așa și cu crama… îmi stricai somnul ! murmură el,
cu regret, ca și cum acesta ar fi fost singurul necaz de

201
netăgăduit, meritînd a fi crestat pe răbojul veșniciei.
Adormi numaidecît, avînd mare nevoie să se întremeze
după osteneala de peste noapte și, totodată, să se fortifice pentru
zbuciumările viitoare.
Se trezi cam pe la îngînatul zorilor. Singur în toată casa.
Și cum, fără coana Florica, viața i s-ar fi măcinat în gol, se
întoarse cu fața la perete ca să nu-l supere lumina, și adormi din
nou. Dar n-a fost decît o ațipeală scurtă. Cînd auzi pași pe-afară,
se deșteptă de-a binelea. Se dădu jos din pat, ieși pe pridvor.
Spuse bună dimineața neveste-sei. Privi împrejurimile, bucuros,
ca și cînd i-ar fi fost dat să le vadă tocmai cînd se aștepta mai
puțin. Și, pentru că toate lucrurile se aflau la locul lor, chiar mai
frumoase decît în ajun, respiră fericit, căutînd din ochi apa și
săpunul pentru spălat…
— Tache, am fost în deal… începu nevastă-sa, cu glas
șovăielnic.
— Da… și ?… întrebă el, cu același calm netulburat.
— Am văzut crama… adică ce-a mai rămas din ea… un
morman de cenușă '… S-a prăpădit tot !… și femeia își descarcă
amarul într-un plîns tăcut, înăbușit, fără spasme isterice, așa
cum stă bine unei făpturi înțelepte, prin sufletul căreia s-au
depănat multe și felurite încercări.
— Care va să zică, s-a prăpădit… Crama !… Da' tălpile
au scăpat ori nu ?
— Nimic ! Scrumul s-a ales din toate ! N-au mai rămas
decît cercurile de la budane și de la butoaiele cu rachiu…
— Păcat de bietele tălpi ! Nu mai găsim altele chiar de-
am răscoli munții de la un capăt la altul… Păcat !
După aceea, ca un om căruia îi dădeau zor atîtea griji, se
îndreptă spre capătul prispei, la locul știut, unde-l aștepta cana
cu apă, săpunul și prosopul. Timpul lui era măsurat. Cînd ești în
serviciul public, nu poți să întîrzii scîncindu-te că ți-a ars o
cramă, chiar dacă avea cele mai grozave tălpi din lume. Trebuia
să se spele, să se îmbrace, să mănînce, să bea un pahar de vin,
pe urmă va vedea el de ce s-o mai lua…

202
Cînd își termină toaleta și cînd se văzu așezat la masă, cu
o bucată mare de brînză și un codru de pîine rumeoară dinainte,
dar mai ales cînd coana Floricia îi aduse și oala cu vin, zîmbi pe
sub mustăți, încîntat, parcă viața ar fi fost alcătuită numai din
răsfățuri, pe care oricine le putea culege după cum îi poftea
inima.
Coana Florica nu mai plîngea. Se așeză și dumneaei la
celălalt capăt al mesei și rămase nemișcată, abătută.
— Și zici c-a ars tot, tot ? se interesă conu Tache, ceva
mai tîrziu, după ce hrăni animalele și mîncă o bucățică bună de
brînză, umezită cu două pahare de vin.
— Tot, tot ! Se văd pînă și bolovanii pe care se sprijineau
tălpile…
— Săracele tălpi ! Cînd s-or fi trezit ele cuprinse de
flăcări, sînt sigur că s-au gîndit la mine. Or fi zis în limba lor
că n-am avut destulă grijă, că le-am uitat… Parcă eu ce puteam
face ? Puteam sta într-una să le păzesc, să le apăr de năpastă ?…
Cred că dacă băiatu' era acolo, nu li s-ar fi întîmplat nimic. Dar
dacă tocmai acu s-a dus la Focșani !
— Ce-ar mai fi izbîndit și băiatu' ?! Vîlvătăile s-au întins
așa de iute că nimeni nu le mai putea stinge… și coana Florica
porni să plîngă din nou, de astă dată cu și mai multă obidă.
— Oare de unde să se fi iscat focu' ? întrebă bărbatu-său
nițel iritat, fiindcă nu putea suferi obrajii înlăcrimați, cu
deosebire la un prilej ca ăsta, cînd brînză, pîinea și vinul îl
îmbiau cu atîtea ispite.
— Nu știu… Să-l fi pus cineva ?
— Peste putință ! Cin' să aibă necaz pe noi ? Că ne-am
purtat omenește cu toată lumea !
— Chelarul zice c-o fi sărit vreo scînteie de la hoarnă…
Aseară, a băgat niște vreascuri în sobă să fiarbă mămăliga…
Cum de la odaia chelarului pîn' la cramă nu-i departe și cum
vîntul bătea cu furie…
— Iac-așa cred și eu. A sărit o scînteie pe acoperiș…
Acoperișul, de șindrilă, și uscat sfarog că n-a mai plouat de-atîta

203
vreme, a luat foc și… Mare nenorocire pe capu' nostru ! vorbi el
parc-ar fi povestit cum s-a pierdut un pui de găină.
— Taman nouă și taman acu să ni se întîmple una ca
asta ! izbucni coana Florica, scuturată puternic de un alt clocot
de plîns.
— Ei, ce te mai bocești ? Nu sînt eu necăjit destul ?! Vrei
să mă mai amărăști și tu ? Las', că dac-om fi sănătoși, ridicăm
noi altă cramă.
— Păi și trebuie. Că altminteri n-avem unde ține vinul.
Magazia nu-i de nici o ispravă. Pereții, putrezi. Acoperișul
spart. Nici un fel de încuietoare ca să fii stăpîn pe avutul tău…
Ne trebuie cramă negreșit.
— Am zis eu dimpotrivă ? N-o să mai găsim noi tălpi ca
alea pe care le-am avut, da' nu mai stăm la alegere. O
înjghebăm cum o da Dumnezeu.
— Trebuie s-o începem cît mai curînd. Pîn' la cules să fie
gata. Că doar n-o să stăm cu vinul pe-afară ca țiganii !
— Iaca vorbă ! Ridicăm una chiar mai strașnică decît
aceea pe care-am cherdut-o. O facem de zid. Lucru bun, trainic,
deși mie crama pe tălpi groase de stejar mi s-a părut cea mai
sănătoasă…
— Îi greu s-o facem de zid, Tache, se îndoi nevastă-sa.
Cheltuială mare, muncă multă ! O să ne țină o mulțime de
parale și nici n-o mîntuim pîn' la cules.
— De ce ? îi dăm zor ! Grăbim lucrarea și-o isprăvim la
vreme. Ai să vezi !
Oare să fi întinerit conu Tache ? În vorbele lui, timpul,
spațiul, oamenii păreau doar niște jucării. Între dorință și
realizare, nu mai vedea nici o piedică. Un semn numai, și toate
visurile i se împlineau… Iar ca să cinstească într-un fel această
vajnică biruință, mai degustă pe îndelete un păhăruț de vin.
— Așa, Florico, n-avea tu grijă ! Ai să vezi ce cramă
trîntim noi ! o asigură el, cu nezdruncinată încredere.
— Da' bani ? Ce ne facem de bani ? îndrăzni femeia să-i
ceară această lămurire hotărîtoare.

204
— Cum ? Tu nu ai bani ?!
— De un' să am ?! Doar știi că de as-toamnă n-am mai
vîndut nimic. Am fi avut destui, dar dacă m-a pus dracu' să țin
la preț ! Două vagoane de vin și două butoaie de rachiu s-au dus
pe copcă parcă nici n-ar fi fost ! Dacă ne grăbeam cu
vînzarea, aveam bani să ridicăm două crămi, nu una, și încă
de zid amîndouă…
— Cum, chiar n-ai de fel ? stărui dînsul, bănuitor.
— De un' să am ?! Socoate și tu: cheltuielile băiatului,
muncile viei, plata chelarului, pe lîngă ce-am mai dat în casă…
Nu mai am nimic. Nu știu nici măcar culesul cu ce-l vom face.
Așteptam să vînd ceva vin. Dar a-cum ce să mai vînd ?
— Atunci îi greu ! Greu de tot!
Și ca să-și întărească moralul, adăugă fără șovăire:
— Florico, ia du-te tu în beci și mai scoate nițică
udătură.
După ce se întoarse cu oala plină și o puse pe masă,
nevasta găsi de cuviință că problema banilor nu mai poate fi
tărăgănată:
— Da' tu, Tache, n-ai nimic ?
— Eu ?! De un' să am, păcatele mele ?! Ce venituri am
eu ?! se apără dînsul, cu o mutră speriată.
— De, mă gîndeam și eu așa… primar de paisprezece
ani, cu leafă ! Oi fi pus tu ceva deoparte, într-atîta vreme…
— Leafă ?! O sută cin'zeci de franci pe lună ! Asta-i toată
leafa primarului… Comună săracă. N-are de unde plăti mai
mult… Și pe ăștia, cînd îi iei, parcă te alegi cu ceva ? Dai ici,
dai colo, și la sfîrșitu' lunii rămîi cu douăzeci de bani. Toată
pricopseala ! Ce, crezi că te poți îmbogăți din primărie ?!
— Mde, unde nu veneai niciodată cu bani acasă, îmi
ziceam și eu că poate-i strîngi undeva, la vreo bancă, ori îi
păstrezi chiar la primărie, să aduni o sumă mai mare, s-o ai la
nevoie…
— Zi, eu să pun leafa deoparte și alții să lupte cu să-
răcia ?! Am eu inima asta ?!… Ce sumă mai mare ? Bucuria

205
mea este că oamenii mă iubesc și au încredere în mine. Cu atîta
m-am ales în ăștia paisprezece ani de primărie. Și mi-i de-ajuns.
— Te-am auzit apoi, deunăzi, că vrei să cumperi via
Suzana… Mi-am zis că numai dacă ai bani strînși pe undeva, te
poți gîndi la una ca asta. O asemenea vie nu se cumpără cu
vorbe…
— Da' cin' ți-a spus că voiam s-o cumpăr ?
— Păi cum ? Te-ai înțeles cu misitul, hotărîseși s-o vezi,
a venit chiar birja să te ia… A venit chiar de mai multe ori…
— He-hei ! De-aici pîn-la cumpărat !… Ce voiai să fac
dacă Buțic mă bătea mereu la cap ? Puteam să-i stric
socotelile ? Îi trebuia și lui un cumpărător. Ceilalți misiți își
aveau fiecare cîte unul. El să n-aibă ?… M-a ochit pe mine.
Puteam să zic nu ? Parcă ce-mi cerea ? Să mă duc să văd via.
Atîta tot. Și nici măcar asta n-am fost vrednic s-o fac ! regretă
el, parcă și-ar fi descoperit o greșeală de neiertat.
— Atunci, îi greu !… Va trebui să ne împrumutăm la o
bancă, altminteri…
— Baaancăăă ?! se cutremură conu Tache. Și ca să-și
arate întreaga-i revoltă față de o propunere atît de necugetată,
mai dădu pe gît un pahar de vin; îl înghiți însă repede, furios,
și izbucni: Bancă, zici ?! Eu, la bancă ?!
— De ce nu ? Altfel, cum ?! Iei banii care ne trebuie, pîn'
la toamnă, cînd strîngem recolta și vindem vinul. Cum fac toți
podgorenii…
— Treaba lor ! Dacă ei fac așa, eu nu pot face ca
dînșii… Să mi se usuce mîna cînd mi-oi pune eu iscălitura pe o
poliță ! Chiar dacă mi-ar arde casa și-ar trebui să dorm în uliță,
eu la bancă nu mă duc !
— Atunci ce facem ? Ne lipsim de cramă și lăsăm vinul
pe-afară, ca neoamenii ?
— Asta te întreb și eu: ce facem ?
Și, ca să poată aștepta răspunsul în liniște, își mai clăti
gura cu cîte puțintel vin, pînă ajunse la fundul paharului.
— Eu zic, tot de la bancă… stărui nevasta.

206
— Niciodată !… Trimitem după Buțic. El are cap de
ovrei și știe mai bine ca noi ce trebuie să facem. Stăm de vorbă
cu el și ne dumirim. Să vezi că el aranjează totul… Poate
vindem recolta chiar de-acum, de pe coardă, și luăm banii într-
o zi, două… Sau… în sfîrșit, treaba lui ! îl privește ! N-o să-l
învăț eu cum să iasă la mal !
Deodată, conu Tache se însenină. A dezlegat și încurcă-
tura asta ! încă o furtună care-a trecut ! Înaintea lui, viața se
întrevedea iarăși tihnită, fără opreliști. Dacă Buțic sa va ocupa
de afacere, era ca și cînd ar fi avut crama cea nouă terminată…
Se întreba însă dacă s-ar mai putea găsi pe undeva tălpi cît de
cît asemănătoare cu acelea pe care le mistuise pîrjolul… Dacă s-
ar găsi, ar trimite să le arvunească numaidecît…
Coana Florioa își aduse aminte îngrijorată că, pentru ziua
de azi, nu pusese nimic la foc. Întrerupse discuția și se duse
grăbită la bucătărie. Că după atîta necaz, bărbatu-său era tare
flămînd: avea nevoie de mîncare multă și, mai ales, bună…
Zăbovi cam un ceas. Deși era așteptată cu aprigă ne-
răbdare.
— Bine că-mi veniși! îi spuse el, ușurat, privind-o
recunoscător, cu o duioșie de părinte, nu de soț. Florico, știi tu
ceva ?
— Ce să știu, Tache ?
— Mai vezi tu de oala asta, că iar s-a golit…

XVIII
Se trezi lac de sudoare. După un somn scurt, chinuitor,
letargic.
Ca de obicei, petrecuse toată noaptea. Adică mai mult se
plictisise decît petrecuse. Fiindcă, de la plecarea lui Theo,
nopțile lui nu mai aveau nici un farmec… A, dacă Theo ar fi
rămas cu dînsul pînă s-ar fi terminat banii !…
O durere ascuțită, sub coșul pieptului, îl săgeta mereu,
străpungîndu-l pînă dincolo, în spate. Și un fel de leșin

207
dușmănos îi cotropea tot trupul. Încercă să coboare din pat,
poate mișcarea îi va face bine. Dar nu izbuti. Sta țeapăn,
neputincios. Cînd se mai dezmetici nițel, sună desperat. Pînă
sosi camerista, îl trecură fiorii morții. Abia reuși să-i spună ce
dorește; ceva cu totul neobișnuit: să-i aducă un doctor !
Acum înțelegea precis de cînd îl pîndea suferința, de cînd
începuse declinul… Numai întîmplarea aceea teribilă,
neașteptată, îl doborîse!… De-atunci parcă nu se mai regăsea pe
el însuși, nu mai era Nae cel de totdeauna… Și nu arăta nici
tînără, nici frumoasă !… O momîie slabă, veștejită, oțărîtă !…
ce-i drept, sigură de ea și cu gust îmbrăcată… Cum a intrat în
local, Theo s-a și învinețit la față, iar Oprea și Virgilică au
înlemnit de-a binelea… Theo, socotit un adevărat tartor al
femeilor ! Imediat s-a luat după dînsa, ascultător, supus, ca un
cățeluș… Detectivii ?!… s-au topit ca două umbre năruite brusc
de fulgerul unei singure priviri… îndrăcită muiere !… Trei băr-
bați ca trei cîrpe de șters podelele !… Nu, așa ceva el nu putea
tolera. Supunerea aceasta oarbă, prosternarea slugarnică,
îngrozită, la picioarele unei femei, îl scoteau din sărite…
De cum descinsese în Constanța, Tudorancescu și-a creat
în jurul său o faimă crescîndă; îl cunoștea tot litoralul; îl
cunoștea și doctorul…
Îl pipăi, îl ascultă, îi cercetă pulsul, reflexele, dosul
pleoapelor, limba, respirația. După aceea îl privi îngândurat, își
strînse buzele nemulțumit și-i spuse cam cu ezitare:
— Nu-i prea grav, dar nici ușor… De-aci încolo vei fi
obligat să duci o viață foarte regulată, fiindcă toate măruntaiele
ți-s obosite, uzate. Toate organele principale: ficatul, rinichii,
inima, stomacul…
— Bine-am mai ajuns ! mormăi Nae, uimit.
— Ai petrecut destul. E timpul să te-astîmperi.
— Mă astîmpăram eu și așa… Cum terminam banii,
gata ! Pînă la cealaltă moștenire…
— De-aci încolo, e neapărată nevoie să duci o viață de
om bolnav. Fiindcă bolnav ești și vei fi încă multă vreme.

208
Trebuie să respecți un regim foarte sever… Am să-ți dau o listă
cu ceea ce-ți este permis să mănînci și cu ceea ce-ți este complet
interzis. În orice caz, băuturi alcoolice nu ai voie să mai guști cît
vei trăi…
— Cît voi trăi ?! Să nu mai fiu vesel și fericit nicio-
dată ?!… Nu cred să pot rezista, domnule doctor…
— Deocamdată nu-i decît o criză de ficat… care-mi
închipui c-a fost și încă este foarte dureroasă, așa că te va sili
neîntîrziat să te supui prescripțiilor medicale…
— Mă tem că nu. Durerile le uit foarte ușor. Ca și cum n-
ar fi fost. În schimb, momentele fericite nu le uit niciodată. Și
momentele acestea mă îndeamnă să beau, să cînt, să iubesc și s-
o iau razna prin țară, cu lăutarii după mine… De cîte ori îmi
cade cîte-o moștenire, mă apucă o nevoie tiranică să fiu altfel,
să nu mai semăn cu nici unul din contemporanii mei… oamenii
aceștia mărunți, ruginiți, îmbătrîniți încă de la naștere…
— Ai prea multă poftă de vorbă… Un simptom al bolii și
ăsta ! Eu voi fi însă mai scurt: dacă nu ții regimul recomandat,
înseamnă că te sinucizi. Și nu-mi închipui că poți dori așa
ceva… După cîte-am auzit, ai avut o viață foarte interesantă, așa
că ai putea să te mulțumești cu amintirile.
— Prea puțin. Amintirile sînt numai ca visurile din somn
față de viața reală. Visurile, mie, îmi dau dureri de cap, în timp
ce viața reală !…
Și încercă să-și descarce amărăciunea într-un suspin
pripit, concentrat, ca o explozie.
— Asta-i prima criză. Vor veni și altele…
— Pînă vor veni altele, cum scap de asta ?… Mă doare
înspăimîntător ! Dați-mi ceva să-mi treacă !
— O injecție… deși nu-i prea indicat să te deprinzi cu
asemenea leacuri…
Cum îi făcu injecția, bolnavul nu mai știu ce se petrece cu
el. Adormi numaidecît. Un somn ca o prăbușire în neant.
Se trezi tîrziu. Topală aprinsese lumina și sta lîngă dînsul,
în picioare, privindu-l cu niște ochi tulburi, îngrijorați. Ochii

209
aceștia îi amintiră ce s-a întîmplat, pentru ce se aflau aci și nu la
Orient ori la circiuma din port, bînd și înveselindu-se…
— Ei, Topală, am pățit-o !…. Durerea nu mă lasă de
loc !…
Încercă să se miște, dar tot corpul i se păru neînsuflețit,
invadat de boală ca de un îngheț, ca de un început de moarte.
Injecția sau poate boala îi dădeau un fel de amorțeală nesuferită,
iar în gură simțea un gust dulceag, grețos.
— Să vă pun o compresă caldă, coane Nae, se oferi
țiganul, încredințat că asta-i va aduce vindecarea.
— Pune…
Un răstimp lung, statură așa, nemișcați: Nae cu privirile
ațintite în tavan, așteptînd efectul compresei; țiganul, urmărind
înfrigurat fiecare tresărire de pe chipul suferindului. Nici o
ameliorare !
— Topală, nu mai pot!… Mă ia dracu' !… se vaită bol-
navul cu o voce joasă, împleticită.
— Să vă schimb compresa ?
— Nu, leacurile astea cred că nu sînt pentru mine. Eu îmi
am leacul meu de totdeauna… Ia dă tu fuga la restaurantul
Cochino și cere pentru mine o sticlă din rislingul ăla vechi,
special, pe care-l are de la Costache Fătu din Odobești… Să
încercăm și cu ăsta. Să vezi c-o să-mi treacă.
Încrezător în noul lui medicament, se învioră numaidecît,
își smulse compresa de pe burtă, o zvîrli cît colo și, cutezător,
dădu să coboare din pat. Durerea îl ținu însă pe loc,
neîmblînzită. Totuși, nu pierdu nădejdea:
— Aleargă, Topală !
Țiganul veni repede.
— Rislingu' cela di la Costache Fătu s-o isprăvit acu două
zile… V-am adus altu', tot așa de vechi și de special…
— Merge și ăsta. Numai vin să fie.
La vederea băuturii atît de mult iubite, pacientul uită de
boală, de regim, de recomandările medicului. Ochii începură să-
i licărească fosforescenți. Izbuti chiar să se întoarcă pe o parte,

210
să se ridice într-un cot, fără să mai simtă durerea paralizantă,
necruțătoare, dinainte. Țiganul îi turnă un deget de vin pe
fundul unui pahar; pentru început, socoti că-i destul. Nae îl
sorbi încet, savurînd fiecare înghițitură. Și, miracol ! Parcă viața
se întoarse iarăși în trupul lui vlăguit. Și liniștea ! Și fericirea !
— Mai dă-mi cîteva picături, Topală… Nici nu-ți închi-
pui cum mă înzdrăvenește !
Țiganul îi îndeplini porunca. Bolnavul privi paharul în
zare, admiră culoarea și limpezimea vinului; imaginația prinse
aripi, ducîndu-l departe; văzu via verde-albăstrie întinsă pe un
platou cu fața spre soare; văzu fete frumoase culegînd strugurii
de aur, flăcăi vînjoși călcînd sacii cu mustuială în ritmul unei
sîrbe haiducești; văzu șirul de butoaie de o parte și de alta a
crămii, acest sanctuar în care se păstrează dumnezeiasca și atot-
puternica licoare… Și, mai mult ca oricînd, dori să-și
redobîndeaseă sănătatea, să fie din nou vesel, să petreacă.
— Așa ! Știam eu că vinul nu-i numai un aliment, ci chiar
o doctorie ! Cea mai plăcută și mai sigură doctorie din lume !…
Pentru că tot am sticluța asta cu mine, ia sună tu să vină
chelnerul și să-mi aducă ceva de mîncare. O bucățică de friptură
de pasăre sau puțin nisetru la grătar… Ca să simt și mai bine
aroma vinului și plăcerea de-a trăi.
Chelnerul, care-l știa pe Tudorancescu om de ispravă
atunci cînd era vorba de mîncare, îi aduse deodată și peștele și
friptura, ba și două pîrjoale moldovenești pe deasupra. Dar
bolnavul nu se lăcomi; luă cîte puțin din fiecare iar restul i-l
dădu lui Topală. După această modestă gustare, un păhărel de
vin parcă-i cicatriza toate rănile ce-l ronțăiau pe dinăuntru ca
niște gîngănii hămesite. Se mișca mult mai slobod în pat și nu-l
mai încerca nici o durere. Doar o slăbiciune pe care-o atribui
numai injecției aceleia dezgustătoare și inutile. O slăbiciune pe
care-o alungă de-a binelea cu un alt pahar de vin.
Și iată-l dat jos din pat și stînd la masă ca și cum
niciodată n-ar fi fost suferind.
— Așa ! Acum dă fuga, Topală, în camera ta și adu-ți

211
instrumentul. Să cînți numai pentru mine, la ureche, toate
cîntecele care-mi merg mie la inimă. Că sănătatea a început ea
să șchioapete, dar viața a rămas tot frumoasă și trebuie s-o
păstrăm mereu frumoasă !
Țiganul, fericit că poate părăsi rolul jalnic de infirmier ca
să și-l reia pe cel de cîntăreț, alergă după cobză.
Și acolo, în camera de hotel, searbădă și indiferentă, la
masa rotundă și nearătoasă, în jurul căreia cel mult se putea
sorbi o cafea și înfiripa o discuție, începu cea mai captivantă
petrecere. Poate unde era ultima din acest oraș și cea dintîi după
boală, poate fiindcă astfel încercau să dea un răspuns bărbătesc
celui dintîi avertisment al morții, ori poate pentru că, în privirile
și în sufletul amîndurora, tremura o duioșie și mijea o tristețe,
care nu se întîlnesc decît la căpătîiul unei tinereți apuse, la
mormîntul unei iubiri dispărute, la sfîrșitul unei bucurii
spulberate.
Nu-i auzi nimeni. N-au supărat pe nimeni. Vecinii din
încăperile alăturate deslușiră din cînd în cînd un glas cald,
unduios, și un discret acompaniament de cobză, dar rămaseră
convinși că zvonul acela nostalgic venea de undeva, de departe,
regretînd că nu-l pot auzi mai de-aproape ca să-i culeagă tot
farmecul. Nu, n-a fost de loc o petrecere ca celelalte. Nu s-au
îmbuibat nici cu mîncare, nici cu băutură. Nici nu s-au mai dat
în spectacol, așa cum obișnuiau în fiecare noapte. Și parcă nici
nu erau aceiași oameni, ci numai două inimi cuprinse de
furtună, răscolite de emoții, mîngîiate de noi nădejdi și de-o altă
înfățișare a viitorului.
Cam pe la miezul nopții, sticla de vin se termină. Tu-
dorancescu se ridică în picioare, grav, demn, hotărît:
— Ajunge, Topală. Am petrecut mai înțelept ca oricînd.
Și nu ne-a costat mai nimic. Ceea ce dovedește că nu-i nevoie
să capeți o mare moștenire ca să poți petrece din plin… Acum,
du-te și te culcă… Asta o să fac și eu.. Cred c-o să dorm
admirabil. Mai bine decît după o injecție cu morfină.
S-a culcat și a dormit într-adevăr bine. Dar a doua zi, cînd

212
voi să coboare din pat, simți din nou amețeala cunoscută
amestecată cu greață și, mai ales, durerea aceea crîncenă, care
pornea de sub coșul pieptului și-l străpungea pînă în spate,
dîndu-i senzația că un dușman nemilos stă ascuns înăuntrul lui
și-l sfîșie cu ghearele.
Era singur. Se zăpăci așa de rău, încît avu nevoie de
cîteva minute pînă-și dădu seama că trebuie să cheme pe cineva.
Întinse mîna, sună și ceru cameristei să i-l aducă pe „maestrul
Topală". Țiganul apăru imediat, cu ochii holbați și buzele
tremurînde.
— Stai, liniștește-te ! îl sfătui Nae. De ce să ne mai
speriem ? Acum, leacul îl știm. Îl avem la îndemînă, e foarte
plăcut la gust, alunecă ușor pe gît, te înveselește… Aproape că-i
o distracție să suferi de o boală care se tratează cu un astfel de
medicament… Știi încotro s-apuci: fuga la Cochino și vino cu
altă sticlă de vin ! Iar în trecere, spune-i portarului să-mi trimită
nota de plată. Plecăm acasă.
Și de astă dată leacul se dovedi eficace. Totuși, se simțea
istovit, apatic, dezechilibrat sufletește. În ultima vreme, își cam
pierduse capul, gîndi el. Uitase că petrecerile te pot nărui mai
cumplit și mai repede chiar decît munca cea mai extenuantă.
Dar acum, s-a sfîrșit. Se va întoarce iarăși la viața prozaică, fără
evenimente, lîncedă și cenușie — existență tihnită de burghez
pe care nimic nu-l mai poate smulge din tabieturile lui. Mai
sorbi un păhărel și zîmbi cu resemnare.
Plăti nota la hotel, dădu niște bacșișuri princiare, puse
camerista să-i facă bagajul. Între timp, bău toată sticla de vin.
Dar ficatul tot nu voia să se astîmpere; îl supăra încă și mai rău.
— Cred că trebuie să măresc doza… Topală, mai adu-mi
o sticlă…
O goli și pe aceasta. Durerile încetară. Oarecum liniștit,
se interesă de mersul trenurilor. Cel mai bun părea să fie
acceleratul de la amiază. Porniră spre gară. În birjă, avu senzația
că se ține încleștat de o epavă pierdută pe mare, zgîlțîită cu
furie, gata-gata să se scufunde sub valuri.

213
Altădată, după fiecare moștenire prăpădită în chefuri, se
întorcea acasă întinerit, gălăgios, bine dispus, depănînd
amintirile unor scene vesele, povestind aventurile palpitante
prin care trecuse. Acum ducea cu sine o paloare de cadavru, un
trup chinuit, crispat, și o boală pe care abia de aci încolo va
trebui s-o înfrunte și s-o învingă.
Pînă la București, timpul se perindă îngrozitor de încet.
Unei cucoane, care călătorea în același compartiment, i se
plînse că marea nu i-a priit de loc și acum se duce la munte să
se refacă…
În Gara de Nord, cînd se urcă în trenul spre Rîmnic,
ficatul reîncepu să-l supere cu aceeași ferocitate ucigătoare.
Abia reuși să se tîrască pînă în vagonul-restaurant. Ceru o stcilă
de vin. Bău cu lăcomie. Cu cît va bea mai mult, credea, cu atît
se va liniști mai grabnic. Bău toată sticla. Mai comandă una…
Se simți mai ușurat. Nu știa însă dacă ficatul se potolise ori dacă
beția, care-l cuprinsese treptat, îi da iluzia că nu-l mai doare
nimic.
Fără îndoială, boala era gravă. Totuși, nu pierdu încre-
derea în puterea miraculoasă a vinului. În momentele acestea,
poate era prea obosit. Dar cînd se va odihni cîteva zile, cînd își
va procura din podgorie un vin vechi de cel puțin zece ani,
atunci ficatul se va potoli pentru totdeauna, sănătatea lui va fi
iarăși nezdruncinată…
Drumul pînă la Rîmnicu-Sărat a fost cea mai crîncenă
tortură. I-au trebuit sforțări supraomenești ca să poată coborî în
gară pe picioarele lui și nesprijinit de nimeni, ceea ce i se păru o
nemaipomenită biruință.
— Acum, băieți, — se adresă el lăutarilor care-l în-
conjurau, așteptînd cuvîntul de ordine — să nu stricăm
programul ! Boala-i boală, dar despre asta nu-i nevoie să afle
nimeni. Organizăm o intrare triumfală, ca de fiecare dată cînd
ne întoarcem din turneu… Rețineți imediat două birje !
În fața gării, Nae își încorda ultimele-i puteri, afișînd un
zîmbet cît mai vesel, care părea însă cu totul nefiresc pe chipul

214
lui pămîntiu, răvășit de suferință; se urcă în prima birjă și căzu
pe pernă ca un pachet de mădulare muribunde. În birja
următoare, se îngrămădi Topală cu întregul său taraf, intonînd
un marș răsunător, într-o cadență măreață, anume ca să atragă
atenția tuturor celor de pe stradă…
Nepotul risipitor revenea în sfîrșit în orașul lui de baștină.
Încă o moștenire făcută praf !
Așa ajunse acasă.
Doamna Tudorancescu tocmai se pregătea de culcare,
deși era încă devreme — abia înserase. Cînd îl văzu, încremeni
locului, cu o expresie de spaimă, ca și cum înaintea ei s-ar fi
oprit un strigoi. Nae înțelese încă o dată cît de prăpădit arăta
numai din uimirea și spaima din privirea neveste-sei. Se prăbuși
pe un scaun, zdrobit.
— Cred că moștenirea mătușii Valeria a fost blestemată.
Mi s-a proptit în gît! Sau, mai bine zis, în ficat, rinichi, inimă,
stomac și alte măruntaie… Dacă moștenirea ar fi fost ceva mai
mică, poate mă întorceam teafăr și așteptai și tu mai puțin..
— Știu, știu… tot ceilalți sînt de vină ! Nici nu se poate
altfel!
— Sigur ! se încăpățînă el. Numai mătușa Valeria,
scorpia aia care-a economisit toată viața ban cu ban ca să-mi
dea mie de lucru, ba chiar să mă nenorocească pentru
totdeauna !
— Mai bine spune-mi ce ai ? se interesă nevastă-sa,
regăsindu-și cu greu calmul obișnuit.
— Nu ți-am spus ? Deocamdată, o criză de ficat. Apoi
vor mai veni și altele. De toate soiurile: de rinichi, de inimă, de
stomac…
— Te-ai arătat la vreun doctor ?
— M-am arătat…
— Și ce ți-a spus ?
— Nu ne-am putut pune de acord. El a spus una, eu am
făcut alta. El a zis regim, iar eu i-am tras cu vin… Sînt însă
foarte mulțumit c-am mai putut să mă întorc la Rîmnic. Mă

215
gîndeam că trebuie să te fi îmbolnăvit și tu de-atîta așteptare…
— Mai degrabă te-ai fi gîndit la tine, la halul în care-ai
ajuns !… De-acum, s-a terminat !
— Parcă eu am ceva împotrivă ? Mai ales că s-a terminat
și moștenirea… Adică nu. Mi-a mai rămas ceva… M-am
străduit eu în fel și chip, am stat mai mult la Constanța, unde
prețurile sînt de trei ori mai mari decît în oricare alt oraș din
țară. Degeaba ! Tot n-am izbutit! Au mai rămas vreo zece,
douăsprezece mii de lei !… Ia și mai risipește-i și tu. Că eu m-
am săturat ! Dac-aș fi avut de la început concursul tău, poate nu
m-aș fi căznit atât gonind din local în local, zi și noapte !
— De-aci încolo, vei ține cel mai sever regim !
— Sever ?! Și încă „cel mai" ?!
— Da, da, ca să te vindeci mai repede. Nu vrei ?
— Mai repede, mai tîrziu… în orice caz, cînd o muri
mătușa Iuliana, vreau să fiu perfect sănătos. Trebuie să mănînc
și moștenirea ei… înțelegi: obligație familială !
— Uite ce-a sosit în absența ta… și doamna
Tudorancescu luă de pe masă un plic mare, verzui, confecționat
dintr-o hîrtie scumpă, groasă, filigranată, și i-l întinse lui
bărbatu-său. O scrisoare de la rege !
Voia să-l mai distreze nițel, să-i întoarne gîndurile de la
starea lui deplorabilă și, totodată, să-și exprime sentimentul de
mîndrie, de satisfacție că, în casa lor, intrase pentru întîia oară o
misivă așa de importantă.
Nae cercetă coroana regală din colțul plicului, îl desfăcu,
trase afară scrisoarea cu același antet impunător și citi în fugă:
— „Din însărcinarea Majestății-Sale Regelui, vă mul-
țumim pentru fotografia trimisă și pentru caldele omagii
adresate Suveranului nostru… Mareșalul Curții Regale…
general Balif…" …Prostii ! Asta-mi lipsea mie: mulțumirile
regelui ! și zvîrli hîrtia cît colo, apucîndu-se iarăși cu mîinile de
burtă, doar-doar și-o mai astîmpăra durerile.

216
XIX
Administratorul Doden, cu părul lins și mustățile
proaspăt cănite, intră în salonaș după ce, mai întîi, fusese
anunțat de subretă; se înclină foarte ceremonios, cu aceeași
ținută de totdeauna, extrem de îngrijită, potrivit cu casa și cu
stăpîna pe care-o slujea.
Marchiza sta cufundată într-un fotoliu pufos — gravă,
autoritară. Blîndu, mai la o parte, răsturnat într-alt fotoliu, părea
chinuit de-o plictiseală ucigătoare.
— Soyez le bienvenu, mon petit Jean !… Cînd ai sosit ?
— Chiar în această dimineață, Doamnă Marchiză.
— Cum merg treburile pe-acolo ?
— Foarte bine, Doamnă.
— Ai aranjat și chestiunile domnului Thody ?
„Poftim ! tresări Blîndu, revoltat. Pentru ce se amestecă
moliile astea în viața mea ? De ce nu-mi respectă secretele ?"…
Dar, poate din lene, ori numai fiindcă totul îi apărea zadarnic,
nu se osteni să caute un răspuns; ca să protesteze ar fi fost prea
mult.
— N-am avut nimic de aranjat, Doamnă. Arendașul
domniei-sale nu și-a formulat nici o dorință, n-a pretins nici un
ajutor din partea noastră.
— Cred și eu ! Ce-ar putea să mai pretindă ? adăugă
Thody, abia stăpînindu-și furia.
— Dar lucrările de renovare cum merg, Jeane ?
— Perfect, Doamnă. În maximum două săptămîni, totul
va fi gata. Vă veți putea instala în cele mai bune condițiuni.
— Și via ?
— Bine… Domnul administrator Matei spunea că nu a
fost lucrată mulțumitor în acest an, din cauza neglijenței fostului
proprietar. Totuși, recolta va fi satisfăcătoare și de bună
calitate… Via este într-adevăr foarte frumoasă, mare, înzestrată
cu tot inventarul și situată într-o poziție admirabilă !
— Merci, Jean… Te poți duce. Deseară, vorbim din nou.

217
Să vedem ce mai avem de făcut, începînd de mîine, aci, la
moșie…
Administratorul se retrase la fel de protocolar, salutînd cu
aceeași distincție de gentilom. Marchiza se ridică de la locul ei,
aruncă spre Thody o privire trumfătoare, apoi se apropie cu pași
de pisică, așezîndu-i-se pe genunchi.
O acceptă ca pe un copil răsfățat de care nu mai știa cum
să scape. Barem dac-ar fi avut picioarele mai solide, ori dacă
marchiza ar fi fost mai ușoară !…
Yvonne își împleti brațele pe după gîtul lui și-l sărută
pătimaș pe amîndoi obrajii, pe ochi, pe gură… O avalanșă de
sărutări care-i dădu impresia că foarte curînd va muri sufocat.
— Ai văzut, mon cheri, cum am eu grijă de tine ?
Se gîndi însă la nopțile lui și găsi că femeile întotdeauna
s-au străduit să ocolească adevărul…
— Trebuia să te duci cu trăsura pînă la Adjud. Să iei
trenul pînă la Focșani. De-acolo să iei alt tren pînă la Odobești.
Să ai griji, plictiseli ! Pe urmă, drumul înapoi ! Atîta oboseală
de care te-am scutit !
„Mai bine nu mă scuteai!" regretă el, pe tăcute… Trăsura
pînă la Adjud !… Trenul pînă la Focșani!… Celălalt tren pînă la
Odobești !… Libertate, fericire !… Griji, plictiseli ?… Nu
vedea nici una… Oboseală ?… Din contra: sănătate, mișcare,
veselie !… Cu închipuirea alerga mereu pe drumul acesta
luminos, eliberator… înainte, mereu înainte !… O deplasare așa
de banală pînă la Odobești, nici cincizeci de kilometri depărtare,
i se părea o călătorie fantastică, pe care niciodată nu va mai
avea norocul s-o trăiască.
— Și toate acestea știi pentru ce le fac ?
Știa: pentru că nu se putea lipsi cîteva nopți de îm-
brățișările lui. Dar cum să-i zvîrle în obraz un adevăr așa de
crunt ? S-ar fi dovedit grosolan, fără finețe ! Se mărgini doar s-o
întrebe:
— Pentru ce ?
— Pentru că te ador, mon cher Thody ! Cest pour ça!…

218
Te mai îndoiești ?
— Sînt totuși nedumerit… Ce-ai găsit la mine de mă
adori atîta ?
A întrebat-o numai ca să spună ceva, să-i arate că nu-i
absent, că stă aci, viu, lîngă dînsa, ori, mai bine zis, sub
greutatea celor șaizeci și patru de kilograme ale ei. Nu trebuia
însă; făcuse o mare greșeală: asemenea discuții deveneau
întotdeauna penibile, agasante.
— Pentru că ești distins, puternic, inteligent… Îți pare
bine?
— Complimentele mă flatează oricum… îi răspunse tot
numai ca să spună ceva.
La ce bun să dezmintă calitățile cu care-l înzestra de-
mența ei amoroasă ? Cu demenții, trebuie să zici întotdeauna ca
ei…
Și, în timp ce Yvonne se încăpățîna să acopere cu sărutări
fiecare milimetru pătrat de pe fața lui, el se gîndea că are și
răbdarea o limită…
Cînd a venit după dînsul la Constanța, se văita că-i
bolnavă. Și chiar părea să fie. Deși, în noaptea aceea, l-a stors
fără nici o milă. Se mira și el cum de mai găsește atîta vigoare
ca să-i satisfacă poftele. Examen greu, îndeosebi după ce
trecuse prin brațele mai tuturor femeilor din anturajul lui Nae
Tudorancescu — femei tinere, focoase, care nici ele nu erau mai
puțin exigente…
În dimineața următoare, au plecat la București, unde-au
rămas două zile. Avea nevoie să mai consulte un medic
specialist, căci boala o alarma.
Dar aci, la Contești, numai în cîteva zile își recapătă
culoarea sănătoasă de odinioară, ba mai puse la loc și
kilogramele pierdute. Ținea regimul ce-i fusese prescris, lua cu
regularitate anumite medicamente, se abținea de la mîncărurile
contraindicate, nu mai consuma nici o picătură de alcool. În
schimb, se îmbuiba cu dragoste ! Compensația i-o da tot el ! În
loc să-i ușureze obligațiile de amant, boala aceasta i le agrava !

219
Pretindea să fie îmbrățișată mult mai des și mai pasionat decît
înainte, cînd se înfrupta din alimentele și băuturile cele mai
nocive. O situație care nu mai putea dăinui, nu mai putea fi
tolerată. Trebuia să termine într-un fel… Să fugă ?… Im-
posibil… Cu aparatul ei polițienesc, l-ar descoperi imediat și l-
ar aduce îndărăt… îmbrățișat, copleșit de alintări, dar l-ar aduce
înapoi la închisoare. Deși… nici aici n-ar fi chiar așa de rău !
Altădată, a trăit momente mult mai grele… De cîte ori l-a
urmărit spectrul foamei ! De cîte ori nu știa unde va dormi
noaptea ! Și de cîte ori, în clipele de restriște, n-a visat un cămin
sigur, în care să trăiască liniștit, confortabil, fără să se
îngrijească de nimic ! Și acum, ce bizar ! Cînd acest ideal era
împlinit, regreta că nu se mai zbuciumă, că nu-l mai hărțuiesc
nevoile, că nu se mai poate înfrăți cu aventura !… Probabil c-ar
fi în stare să se acomodeze și aici, dacă… Da, dacă Yvonne l-ar
iubi mai temperat și dacă el ar fi mai îndrăzneț, mai energic și s-
ar smulge din cînd în cînd, chiar cu brutalitate, din cleștele
pasiunii ei… Ce-ar fi dac'ar încerca chiar acum ?…
— În orice caz trebuie să recunoști că viața mea e prea
monotonă… vorbi moale, uitîndu-se în gol cu ochii aproape
închiși, parcă sub influența unei obsesii.
— Mo-no-to-nă ?!… Dar mă înspăimînți, Thody ! Asta
înseamnă că nu mă mai iubești ! Fiindcă un bărbat care iubește
nu poate simți nici o secundă că viața e monotonă, chiar cînd ar
sta o mie de ani împreună cu iubita lui… Vreau să știu, spune-
mi: mă iubești sau nu ?
— Îmi dai voie ca de astă dată să mă consider jignit. Te
mai îndoiești de iubirea mea ? E cu putință una ca asta?!
De ce s-o enerveze ? Putea să plîngă, să se înfurie, să se
descarce într-o scenă dramatică. Și dînsul nu suporta lacrimile,
dramatismul.
Vorbele lui o liniștiră instantaneu. Cu pupilele dilatate de
fericire, cu tot trupul vibrînd de pasiune, îi mai turnă o ploaie de
sărutări. O strînse și el în brațe. Dar numai atît. Ba chiar, fără
să-și dea seama, schiță repede o mișcare de retragere, de evitare

220
a potopului sentimental ce se pregătea să-l absoarbă.
— Nu-ți place că te sărut ? se îmbufna ea.
— Trebuie să recunoști că voi, francezii, sînteți foarte
pupăcioși…
— Nu-ți convine ? insistă Yvonne.
— Ba da… Noi, românii, sîntem la fel. Nu ne tragem și
unii, și alții din latini ?
Această savantă informație istorică stîrni iarăși zelul
marchizei: tăbărî asupra lui cu noi sărutări, ținînd să-i
dovedească neapărat întreaga ei admirație pentru neîntrecuta lui
competență în ce privește înrudirea popoarelor.
Abia mai reușea să respire sub flagelul pupăturilor, iar
genunchii îi amorțiseră de-a binelea !
Desperat, se gîndi să înceapă o discuție hotărîtă, care să
amintească acestei femei lipsite de măsură că oamenii au gura și
pentru alte scopuri, mult mai firești: să mănînce, să rîdă, să
converseze…
— Simt nevoia să fiu absolut sincer cu tine. De aceea mi
se pare obligatoriu să nu lăsăm problema nelămurită… Iubirea
nu-i și nu poate fi totul în viață… Stai, dă-mi voie ! Nu te
supăra ! Ascultă-mă pînă la capăt ! încercă el s-o potolească,
fiindcă Yvonne se agita iarăși, atinsă parcă în tot ce avea mai
demn și mai scump pe lume.
Pentru cîteva clipe se calmă, apoi, deodată, izbucni cu
atîta frenezie încît cineva nedeprins cu exploziile emotive ale
marchizei ar fi putut crede că nu era chiar zdravănă la cap:
— Orice-ai susține tu, iubirea e totul ! Viața mea, fe-
ricirea mea stau numai în iubire ! Așa a fost și așa va fi
întotdeauna cînd iubești cu adevărat! Îmi pare foarte rău că tu
nu ești de aceeași părere !
— Dacă nu vrei să mă asculți pînă la sfîrșit ! Ai răbdare
să mă explic !… Bunul suprem, fericirea unică stă numai în
iubire. Asta-i indiscutabil. Dar omul trebuie privit în ansamblul
lui. Nu poți să te declari mulțumit decît dacă trăiești viața sub
toate formele ei. Dacă te folosești de toate însușirile pe care ți

221
le-a dăruit natura. Ca să simți în mod real că ești om întreg,
trebuie deci să mai faci și altceva decît să iubești… Spre
exemplu, tu de ce nu te ocupi numai de iubire ? Pentru ce te mai
ocupi de moșie, de afaceri ? Pentru ce ți-ai mai cumpărat o vie ?
Pentru ce, în fiecare zi, iei seama la ceea ce s-a realizat și
urmează să se realizeze în gospodăria ta ?
— Dar e necesar, Thody ! Ca să mențin un cadru favo-
rabil legăturii noastre. Iubirea nu se poate menține, nu poate fi
atrăgătoare decît într-o atmosferă de bogăție, de pitoresc, de
artă. Pentru asta ne trebuie însă venituri. Cine să se ocupe de ele
dacă nu eu ?
— Da, dar așa tu mai trăiești și altfel: o viață care nu-i
alcătuită exclusiv din iubire. Pui la lucru toate energiile ființei
tale. Dintre noi doi, numai tu trăiești viața în plenitudinea ei. Eu
nu !
Răspunsul acesta o puse pe gînduri… S-ar putea ca
Thody să aibă dreptate… După un timp, iubirea singură
obosește. Dar dacă, așa cum spune el… Deci, tocmai în
interesul acestei iubiri, ca să dureze cît mai îndelung, nealterată,
ar trebui să se îngrijească și de celelalte plăceri ale lui…
— Pentru ce nu încerci să citești ? Biblioteca e plină de
cărți. Am niște romane minunate. Sînt apoi abonată la diverse
reviste și ziare străine… O să vezi ce bine vei petrece ! Lectura
e o distracție incomparabilă !
Blîndu dădu puțin ochii peste cap și înghiți în sec…
Lectură ?! Iată ce-i recomanda ea ! Romane ! Existența cea mai
banală e mai palpitantă decît cel mai palpitant romam… Să se
mai îndoape acum și cu dulcegăriile sentimentale din cărți! Ca
și cum lumea aievea n-ar fi plină de asemenea dulcegării!
Ziarele ?! Imposibil să mai iei unul în mînă. Toate-s
supraîncărcate cu întîmplări de război. Ofensive,
contraofensive, acte de eroism cu ghiotura, învăluite în cea mai
nerușinată minciună… „Ca și cînd eu n-aș avea războiul meu,
aci, la Contești, mai cumplit decît cel de pe Meusa și de pe
Marna !"… Și revistele ?! Ceva cu poze colorate și povești

222
pentru naivi… Prostii! Asta-i trebuia lui ca să simtă că există ?!
El dorea viață adevărată, în continuă schimbare, nu imagine
trucată, nu poză multicoloră, nu drame și comedii închipuite…
— De acord. Lectura-i o distracție care mă tentează. Am
însă vederea cam slabă. Cititul mă obosește. După zece-
cincisprezece pagini, încep să mă doară ochii… Cred că am
nevoie de ochelari — un atribut al bătrîneții, la care,
deocamdată, prefer să renunț…
Așa se răspunde în lumea mare. Cum o să-i destăinuie că
cititul îi dă senzația c-ar vrea să se sature, servindu-se cu
lingura, mereu, mereu, dintr-o farfurie umplută cu vînt ?
— Ai vederea slabă ? Într-adevăr, Thody ? tresări
dînsa cuprinsă de teamă, parc-ar fi fost vorba de-o boală
mortală, care putea s-o văduvească pentru totdeauna de acest
excelent partener de dragoste.
— Numai cînd citesc. Încolo, văd destul de bine.
Yvonne rămase din nou pe gînduri, chibzuind cum altfel
ar putea să organizeze timpul liber al drăguțului acesta de
Thody, lipsit de plăcerea atît de comodă și instructivă a unei
lecturi interesante. Negăsind însă ceva pe măsura
temperamentului său, socoti mai nimerit să-l întrebe chiar pe el:
— Atunci care altă ocupație ar fi în stare să te satisfacă ?
— Știu și eu… Nu m-am gîndit… Poate dac-aș participa
într-un anumit mod la administrarea averii tale, m-aș simți mai
dispus. Cu timpul, s-ar putea chiar să-mi placă…
Dacă s-ar lăsa prinsă în capcană ! Dacă i-ar da voie să se
ocupe de afacerile ei ! Ar inventa tot felul de pretexte ca să se
deplaseze ba ici, ba colo… Măcar pînă la Adjud, pînă la
Bacău…
Numai că Yvonne, cu intuiția femeii în vîrstă, care-și
apără ultima și poate cea mai înflăcărată iubire, prevăzu toate
riscurile ce-o amenințau. Știa că un bărbat ca Blîndu era al ei
numai cît îl avea lîngă dînsa. Cum îl scăpa din ochi, cum îl
pierdea în brațele alteia…
— Cred că o atare ocupație n-ar corespunde nici cu

223
poziția ta socială, nici cu gusturile tale adevărate. Ce găsești tu
atrăgător, distractiv, în administrarea unei moșii, a unei
păduri ?… Dovadă este că ți-ai arendat propria ta vie… Apoi o
asemenea activitate sînt sigură că te-ar schimba foarte mult, ai
deveni aspru, rece, brutal. Iar ție nu-ți stă bine decît așa cum
ești: delicat, tandru, afectuos. Nemaiputîndu-și stăpîni admirația
provocată de aceste fermecătoare calități ale lui, îl mai sărută de
cîteva ori, delicat însă, probabil ca să nu distoneze cu
manifestările lui amoroase.
— Totuși ceva de lucru trebuie să-ți găsesc. Cred chiar
că ți-am și găsit. N-o să te țin toată viața închis aci, la țară…
Vom face cîteva inspecții pe la proprietățile mele, ne vom
instala un timp la via Suzana, ca să asistăm la cules, ne vom
duce apoi la Căiuț, unde vom organiza una sau două vînători
grandioase, vom merge la București… Păcat că nu putem pleca
în străinătate ! Mizerabilul ăsta de război ne impune atîtea
restricții, ne interzice atîtea plăceri !… Și situația văd că se
complică tot mai mult. N-am mai primit nici o veste din Franța.
Uite, a trecut mai bine de-o lună… Cred că-i tragedie mare
acolo !… Ei, dacă n-ar fi războiul, am putea voiaja prin toată
Europa… Bineînțeles, dacă-ți place să voiajezi…
Toate proiectele acestea erau numai pentru amîndoi,
observă dînsul. Pentru el, singur, nici o escapadă, nici o
speranță de libertate ! Totul numai în tovărășia și sub
supravegherea ei !…
— Ce spui, îți place să voiajezi ?
Dac-ar fi fost de capul lui, i-ar fi plăcut orice, chiar să
stea acasă… Dar cu dînsa !…
— Se înțelege. Am voiajat, mi se pare, mult mai mult
decît tine…
— E așa de frumos să rătăcești prin lume ! Schimbînd
decorul, iubirea se intensifică, se înnoiește, devine mereu alta…
Am născoci tot felul de nebunii, am savura aerul mereu
proaspăt al depărtărilor, al necunoscutului…
A savurat el destul aerul depărtărilor și n-a rămas prea

224
încîntat. Mai plăcut, mai odihnitor parcă era aerul îmbîcsit de
fum de tutun al cafenelelor și clubului din Odobești. Acolo,
avea la îndemînă tot ce poftea: și hazard, și informații, și
distracție, și cîștig. Dar oare va mai putea el vreodată să zburde
prin acel paradis ?…
— Numai să termin tratamentul prescris de medic și
pornim. Ne vom mișca în continuu. Chiar într-o țărișoară ca
România sînt atîtea de văzut… Ce zici ? Ești mulțumit ?
— Da, sper…
Și, pentru că Thody se declarase întru cîtva de acord, iar
se năpusti cu sărutările asupra lui.
— Acum, ca să mai variem, dau ordin să ne pregătească
trăsura. Pînă la dejun, ne plimbăm puțin prin împrejurimi.
Vrei ?
Știa el care erau împrejurimile acestea: hățișuri arse de
soare, cîmpuri goale, drumuri prăfuite, coclauri…
— Cred că pentru început n-ai avut o inspirație prea
fericită.
— De ce ? Nu te atrage o plimbare cu trăsura ? În cadrul
naturii ?
Putea să-i destăinuie că pe dînsul îl atrăgea vederea —
măcar vederea ! — unei femei frumoase, îl interesa o vitrină
bine aranjată, o stradă plină de lume în haine cît mai elegante,
că ducea dorul prietenilor de la club și de la cafenea ?!…
— Dragă, ai cai admirabili, o trăsură extraordinar de
luxoasă, dar drumurile de prin părțile astea sînt groaznice. Te
întorci acasă bolnav. De cîte ori merg cu trăsura, mă doare
capul și-mi piere pofta de mîncare. Cred că, în interesul iubirii
noastre, e recomandabil să mă feresc de oboseli suplimentare.
— Indiscutabil… Atunci ce să facem ? întrebă Yvonne,
decepționată. Dac-ai vrea să călărești…
— Nu mai pot. La vîrsta mea, aș căpăta sigur o criză de
rinichi. Și iarăși e în interesul iubirii noastre să am rinichii —
îndeosebi rinichii !… — în cea mai perfectă stare.
— Dar cîți ani ai tu de-ai început să te îngrijești de

225
rinichi ?
— Cred că sînt cam de-o etate cu tine…
— Eu am treizeci de ani… mărturisi Yvonne, furișîndu-și
privirile ca și cum, în tremurul lor, i-ar fi putut citi data exactă a
nașterii.
„Multă vreme îi mai trebuie unei marchize ca să ajungă la
treizeci de ani !", se minună Blîndu.
— Atunci eu sînt nițel mai în vîrstă. Am treizeci și doi
fără cîteva luni…
Se mai întineri puțin, nu însă ca marchiza, care prefera,
ba chiar avea neapărată nevoie de minciuni mult mai
substanțiale.
— Atunci cum vrei să ne petrecem timpul, ca să-ți trăiești
viața, cum spui tu, în plenitudinea ei ?
„Are poftă de discuție !" observă dînsul, iritat. Și nici
măcar nu catadicsea să se ridice de pe genunchii lui ! Picioarele
îi amorțiseră în așa hal, încît se întreba dacă s-ar mai putea
vreodată folosi de ele. În primul rînd se impunea să scape de
această caznă. Era doar în interesul iubirii lor !..
— Deocamdată să încercăm un tabinet. Tot jocurile de
cărți rămîn distracția cea mai plăcută.
În sfîrșit, oftă ușurat: marchiza i se desfăcu din brațe,
bineînțeles după ce-l mai sărută de cîteva ori drept recompensă
că se mulțumise cu atît de puțin.
Trecură alături, în salonul albastru, unde se aflau mesele
de joc.
Aci, Thody socoti însă că, mai înainte de-a începe
„distracția", ar fi bine să ia o gustare: un coniac, o felioară de
pastramă, un păstrăv afumat, două-trei măsline… Sună subreta
și-i spuse ce să aducă.
Marchiza nu mai lua gustări; ținea regim. Nici măcar nu
voi să-l vadă cum mănîncă. Îi lăsa gura apa, dar se abținu. Trase
un sertar și scoase pachetul de cărți; le trecu dintr-o mînă într-
alta și, automat, porni să le amestece dusă pe gînduri… E tare
dificil să stăpînești un bărbat ! Mai ales cînd și-a creat atîtea

226
deprinderi personale și cînd, toată viața, a fost burlac… Va
trebui să fie foarte prudentă ! Mai avea încă destule farmece,
dar nu chiar atîtea încît să fie absolut sigură de fidelitatea lui…
Celelalte femei sînt așa de lacome, așa de invidioase ! îndeosebi
destrăbălatele astea din vremurile de azi, care, încă de la
cincisprezece ani, știu tot ce se poate ști în materie de dragoste !
Cum să învingi o asemenea concurență ? Lupta nu i se înfățișa
de loc ușoară… Dar, dacă va fi atît de abilă încît să nu se
ivească nici o fisură, nici o discordie, atunci…
Zîmbi satisfăcută, mai amestecă o dată cărțile și se
îndreptă spre masa de joc; se așeză pe scaunul ei obișnuit și
așteptă…
După ce și-a luat gustarea, Thody traversă încăperea
pășind parcă pe niște catalige, deschise ușa care da pe terasă și
se tîrî anevoie pînă la balustrada de fier forjat; se sprijini de ea
ca un schilod, scuturîndu-și picioarele unul cîte unul, fiindcă tot
nu-și reveniseră din amorțeală… Multe sacrificii se mai cer
unui bărbat în interesul iubirii ! Și dacă aceste sacrificii ar fi
numai de ordin moral, mai treacă-meargă. Dar să-ți
înțepenească mădularele în halul ăsta !… Parcul, vast și foarte
bine îngrijit, oferea o priveliște interesantă. Numai că orizontul
era cu mult prea limitat… „Destinul doar îți arată fericirea, nu
ți-o dă !", se trezi el filozofînd… Și, într-o criză de pesimism, i
se păru că, dincolo de aparențele acestea cunoscute și neschim-
bătoare, soarta nu-i mai rezervă nici o bucurie… Cum să mai
scape de această obsedată sexuală ?! îl înhață de oriunde s-ar
refugia… își convoacă oamenii ei, îi plătește oricît și te caută
pînă dau peste tine… Așadar, va mai trebui să îndure ! Norocul
lui că avea imaginație, că, în brațele ei, putea să viseze
netulburat, pîn-o confunda cu altă femeie, una mult mai fragedă
și mai chipeșă… Altfel, i s-ar duce dracului toată bărbăția ! Dar
putea să-i mărturisească așa ceva ?… Și chiar de i-ar mărturisi,
probabil că tot nu l-ar da pe ușă afară. L-ar accepta doar ca pe
un instrument al plăcerilor ei, dar l-ar accepta oricum, mereu, la
nesfîrșit…

227
— Thody… vino… te rog… auzi el un glas înăbușit,
sacadat, confuz.
Se întoarse în salon.
— Ce ai, draga mea ?
O găsi prăbușită pe un fotoliu, cu trupul crispat, cu
trăsăturile feței descompuse, adîncite.
— Mi-au revenit… mi-au revenit durerile… Aproape trei
săptămîni… n-am mai avut nimic… și acum iarăși… cu toate
medicamentele… cu tot regimul… Ajută-mă… s-ajung în
dormitor… Ah, ce tortură ! Ce tortură !
O luă în brațe și porni cu ea spre dormitor… Îl enerva
destul cînd era sănătoasă, acum trebuia s-o mai suporte și
bolnavă ! Totuși, poate că boala asta… Uneori, libertatea vine
tocmai de unde nu te-aștepți…

XX
Era o dimineață calmă, luminoasă, de sfîrșit de august.
Vara își pierduse dogoarea de cuptor și acum tot pămîntul
răsufla ușurat. Albastrul cerului arăta șters, prăfuit, iar pe
dealuri frunzișul viilor căpătase nuanțe ruginii, prevestind
apropierea toamnei.
Valentina se cațără sprintenă pe una din cele patru căzi,
care stăteau cu fundul în sus, chiar în mijlocul ogrăzii, fiind
scoase acolo spre a fi reparate și opărite ca întotdeauna în
preajma culesului.
— Vai, ce frumos se vede, Casina ! De-aici, totul ți se-
nfățișează altfel! spuse ea soră-sii, care, de jos, o privea cu
invidie.
— Vreau să mă urc și eu !
— Tu ești prea mică pentru asta ! Vrei să cazi ? vorbi
categoric fata de treisprezece ani către cea numai de
unsprezece.

228
— Să văd și eu cît e de frumos !
— Nu se poate ! E prea sus pentru tine. Uite, sînt aproape
la înălțimea streșinii !… Haide, nu te mai sclifosi și aruncă-mi
sfoara din coș !
Casina răscoli în coș și-i aruncă sfoara. Valentina o
prinse, căută capetele și-i zvîrli soră-sei unul din ele.
— Așa ! Acum, leagă bine coșul, pune-o și pe Artemiza
înăuntru… dar bagă de seamă cum o pui ! Vîr-o cît mai adînc,
între păpuși!
Valentina trase de sfoară pînă putu prinde cu mîna coșul
de papură în oare-și ținea păpușile și în care, uneori, culca și
pisicul. Apoi, mulțumită, pătrunsă de o exagerată însuflețire
maternă, o strînse pe Artemiza la piept și începu s-o legene de
zor:
— Nu ești tu Codospisa mea cea mai scumpă și
dragă ?… Spune !
Motănelul (căci era de sex masculin, fără ca Valentina să
știe), răsfățat de alintări, moțăia cu ochii întredeschiși, nepăsător
— nici gînd să-i răspundă !
— Spune ! Ești sau nu Codospisa mea ? și-l zgîlțîi cu
putere ca să-l trezească din toropeală.
Supărat, pisicul se smuci brusc, gata să-i sară din brațe.
— Cuuum ?! După ce te-am luat cu mine sus, acum vrei
să fugi fără măcar să-mi răspunzi dacă ești sau nu Codospisa
mea?!… Puturoaso ! Vei fi pedepsită prin cea mai severă
codăire !
Și îl trase de coadă probabil destul de tare, fiindcă ani-
malul miorlăi scurt, ascuțit.
— Ai văzut dacă nu ești cuminte ? Așa se pedepsesc
Codospisele neascultătoare ! Eu însă nu pot fi rea cu tine așa
cum ești tu cu mine. Uite, acum te mustăceeeesc… (Îi răsuci
mustățile, întîi una, pe urmă alta, pînă cînd pisoiul, ațîțat,
deschise gura și încercă s-o muște.) Nuuu ! Vrei s-o muști pe
mămica ta ?! Vezi ce rea ești ?!… Dacă stai cumințică, te și
pupăiesc… (își lipi vîrful nasului de cel al pisicului, în chip de

229
sărutare.) Îți place ? Așa… Acum să te mai pupăiesc o dată…
(Lighioana, pusă pe joacă, se repezi s-o apuce de nas, dar
Valentina, care-i cunoștea năravul, se feri la timp.) Ai văzut ce
rea ești ?! Eu te pupăiesc, te mustăcesc și te codăiesc, și tu vrei
să mă lași fără nas ! Spune, să nu te dau eu lui Osman să mi te
ia nițel la scărmănat ?…
— Vreau și eu sus ! scînci Casina, stingheră și fără nici o
distracție.
— Lasă-mă-n pace ! Acum am treabă cu Artemiza, nu
vezi ? Așteaptă ! Apoi iarăși către pisoi: Tu trebuie să fii o
Codospisă bună, ascultătoare. În curînd o să devii mamă. O să
ai pui. Iar eu o să-ți așez o cutie cu cîrpe sub soba din bucătărie,
și tu o să naști pisicuți așa de frumoși, încît o să-i ținem pe toți,
n-o să-i aruncăm în gunoaie, așa cum fac oamenii fără inimă…
Nu-i aruncăm ! Mai ales dacă promiți că vei fi o mamă bună…
și pisicuții au să crească, au să se joace atît de drăguț !… și eu
pe toți o să-i codăiesc, o să-i pupăiesc și-o să-i mustăcesc ! Și tu
o să fii mama lor !… Iar eu ce-o să fiu ? Bunica lor ? A, da,
știu ! Eu voi fi prietena lor cea mai mare !
— Măi fetelor, ce faceți voi acolo ? întrebă Aretia, din
ușa bucătăriei.
— Nu vezi ? O codăiesc pe Artemiza ! îi răspunse Va-
lentina, cu candoare.
— Ți-am spus de-atîtea ori să nu-l mai chemi așa ! Ce-o
să zică mătuș-ta cînd o auzi că i-ai dat numele ei păcătosului ăla
de motan ?
— Dar ce-o să spună Codospisa mea cînd o vedea că
mătușa se înfurie pentru că amîndouă au același nume ? îi
întoarse faita întrebarea.
— M-ai, înnebunit cu dobitocul ăsta ! Ești toată plină de
purici ! În casă, iarăși, nu mai putem scăpa de răul lor ! Toată
ziua stai cu nespălatul în brațe !
— He-hei, ar vrea mătușa Artemiza să se spele cum se
spală pisuca mea ! Și să fie așa de curată ca dînsa ! Mai întîi,
Codospisa mea nu miroase niciodată, iar mătușa miroase așa de

230
urît !
— Valentina, ține-ți gura că ne-aud vecinii și ne găsim
beleaua cu…
Glasul mamei se stinse imediat, iar fetele înțepeniră cu
privirile holbate spre poartă: doi elevi de liceu intrau în curte,
amîndoi gravi, solemni, îmbrăcați în uniformă, parcă s-ar fi
prezentat într-o vizită protocolară. Aretia porni să-i întîmpine
binevoitoare.
— Sărut mîna, doamnă ! spuseră băieții, foarte res-
pectuoși.
Gazda le zîmbi încuiajator, îndemnîndu-i din ochi să se
apropie.
— Știți că în ziua de 7 septembrie, va avea loc o serbare
câmpenească în Poiana Pamfileștilor, sus, pe Șarba, lîngă
cetatea Crăciuna. Scopul este să strîngem fonduri pentru
ajutorarea românilor din Ardeal… Vă rugăm să luați și
dumneavoastră două bilete. Toată lumea a luat și tot orașul va
veni la serbare. Avînd în vedere scopul patriotic pe care-l
urmărim, credem că nu ne veți refuza…
Vorbise elevul cel mai înalt, feciorul lui Tache Vrabie.
Aretia îl ascultă pînă la sfîrșit, zîmbindu-i mereu cu o
simpatie crescîndă. Băiatul îi încînta privirile — era tare frumos
iar uniforma îi venea de minune !… îl cunoștea încă de mult.
Dar ce repede se schimbase ! Ca ieri parcă-l vedea zbenguindu-
se prin colbul ulițelor ! Nimeni nu putea să-l stăpînească. Părea
mai mult un vagabond neîmblînzit decît feciorul primarului.
Odată, l-a văzut cum a ieșit pe poarta casei părintești, s-a trintit
jos, în drum, și-a scos sandalele, le-a svîrlit peste gard, în
ogradă, și așa, desculț, a luat-o la fugă devale, spre biserica
Ovideniei… Și-acum, ce bine părea că se simte în uniforma și-n
încălțămintea lui de mare ținută!… Celălalt? Nu, pe băiatul lui
Costache Fătu nu-l știa decît de un an, doi. Asta a fost un copil
domol, astîmpărat. Și-a căutat întotdeauna de lucru prin bătătura
ori prin viile lui taică-su. Bineînțeles, cînd nu se afla la școală,
unde auzise că-i un elev foarte silitor… Curios că dintr-un tîrg

231
ca Odobeștii au început să se ridice asemenea tineri !…
— Da, negreșit. Iau și eu două bilete. Deși sînt sigură c-a
luat și bărbatu-meu altele. Dar nu vă pot refuza… Cît costă ?
Aretia fugi în casă după bani, în timp ce elevii detașară
biletele și însemnară pe cotor numele cumpărătoarei.
Fetele înmărmuriseră amîndouă. Casina, în picioare, lîngă
cadă, se uita la musafiri cu atîta sfială, încît se îmbujorase pînă-
n vîrful urechilor și nu mai găsea unde să-și ascundă mîinile, pe
care le bănuia nu tocmai curate. Valentina aruncă la repezeală
pisicul din brațe, își potrivi fusta cu grijă ca să nu se observe că-
i desculță și rămase în genunchi, neclintită, parc-ar fi pedepsit-o
cineva. Dac-ar fi prevăzut vizita băieților, i-ar fi primit cu totul
altfel: s-ar fi gătit cu o rochie nouă, cu pantofii cei mai buni, și-
ar fi pieptănat părul și nu s-ar mai fi cocoțat pe cadă… să-și
închipuie cumva că-i o sturluibatică !… Numai pisicul se lăsase
pe picioarele dindărăt, aproape de „mămică-sa", și sta molîu,
nemișcat, uitîndu-se în vag cu niște ochi somnoroși, sinilii —
nu-l interesau elevii de liceu, oricît de ferchezuiți și de frumoși
ar fi fost.
Aretia veni cu banii, i-i dădu băiatului celui mai scund,
care părea să fie casierul și secretarul echipei, luă biletele…
— Vă mulțumim, doamnă, și sperăm că veți participa la
serbare. Vor fi tot felul de surprize ! o anunță Florin Vrabie,
convingător, entuziast.
— Cred că da, voi veni. Numai să fie vreme bună.
— Sperăm să avem noroc.
— A, uite-o și pe domnișoara pe care-am salvat-o de la
înec ! exclamă Traian Fătu, prefăcîndu-se că de-abia acum o
zărise. Ce mai faci, domnișoară ? Cum te mai simți după baia
din Milcov ?
— Bine… M-am urcat aici după pisică… s-o dau jos…
gînguri ea, diplomatic, poate că băieții s-or lăsa înșelați.
— M-a înnebunit cu lighioana asta ! Toată ziua se ține de
coada ei ! se jelui maică-sa, fără nici o înțelegere pentru
cochetăria prematură a Valentinei.

232
— Are în adevăr o pisică foarte frumoasă ! susținu Fătu,
anume ca să nu strice plăcerea fetei.
— Ei, poftim, acum și dumneata ! În loc s-o potolești…
Cînd nici așa nu-mi mai dă pace cu ea ! îl mustră Aretia, rîzînd.
— Dacă-i adevărat, doamnă ! Dar să vă lăsăm… Sărut
mîna ! La revedere, domnișoară !
— La revedere, îi răspunse Valentina, cu glasul aproape
sugrumat.
Aretia îi conduse pînă la poartă. După aceea, încet,
visătoare, se întoarse îndărăt și intră în bucătărie. Se așeză pe un
scaun, privi distrată cele două bilete și, pe nesimțite, se pierdu
în gînduri… O serbare cîmpenească… Unde-au zis că are loc ?
Poiana Pamfileștilor ?… A, da, sus, în vîrful Șarbei, lîngă via
lui Ghiță Drăghiceanu. Da, locul e foarte bine ales… Cam prea
departe, dar, o dată ce-ai ajuns acolo, totul îi așa de minunat,
încît uiți de oboseală… De altfel, vor merge cu docarul… îi
trebuie însă o rochie nouă… Negreșit o rochie nouă !… De ce
nu ? Sînt ani de cînd nu s-a mai înnoit… Trebuie să se mai
ocupe și de dînsa… Mereu, mereu, copiii ! Pînă cînd ?… E încă
tînără… treizeci și doi de ani… La vîrsta asta, cele mai multe
femei abia își încep viața! Nici nu mai încape vorbă — trebuie
să fie mai curățică, mai dichisită. Pentru liniștea și fericirea ei !
O femeie pe care n-o mai doresc bărbații e ca și scoasă din
rîndul oamenilor… Și ea, de la un timp, a băgat de seamă că nu
mai atrage atenția nimănui, că nici un bărbat nu-i mai azvîrle
privirile acelea fixe, înflăcărate, pofticioase, cu care-o
întîmpinaiu altădată… Tudorache a fost întotdeauna un
muieratic… Pe dînsul ar fi greu să-l mai poată cuceri, așa ca
odinioară. Pentru asta i-ar trebui o altă tinerețe sau, poate,
șiretlicurile și fasoanele acelor femei rafinate pe care le-a
cunoscut din romanele pasionale, citite cu nesaț pe cînd era
domnișoară… Apoi, Tudorache e acum încurcat… Cît va dura
această legătură nu se știe. Un an, cel mult doi. Poate nici atît.
Deși o altă marchiză nu mai întîlnește el așa de ușor ! Și încă
una bogată, care să-l iubească și să umble ca o bezmetică după

233
dînsul!… Nu, pentru Tudorache nu mai avea nici un rost să se
îmbrace elegant. Poate mai tîrziu, cînd va isprăvi cu marchiza.
Deocamdată, însă… Dar pentru ce să se mai amețească cu
iluzii ? Nici mai tîrziu ! Niciodată ! Doar dacă s-o sătura de-
atîtea rătăciri și-atîtea încurcături… Tot ce-i cu putință ! Iliaș
parcă nu s-a schimbat ? Aproape nu-l mai recunoști ! Îndeosebi
din vara asta, de cînd i s-a năzărit să cumpere via Suzana…
Parcă nici nu i-ar mai fi soție ! Parcă n-ar mai avea nevoie de
femeie !… Să se fi încurcat oare cu alta ? Se poate ? N-ar fi
simțit ea pîn-acum ?… S-a schimbat grozav de mult! Nimic nu-i
mai place: nici casa, nici copiii, nici caii. Mereu îi nemulțumit,
dezgustat, ursuz !… Adevărat că și dînsa, în ultima vreme, s-a
cam depărtat de el. A fost, însă, tare necăjită. Nu prea îi vine s-o
mărturisească, dar acesta-i adevărul… îi geloasă ! Da, da,
geloasă !… Noua iubire a lui Tudorache i-a însîngerat inima, a
condamnat-o să-și vadă viitorul numai în negru… Cînd a fost
iubit de o marchiză, cum s-ar mai putea întoarce vreodată la o
Aretie amărîtă, cu șase copii, muncită și hărțuită de dimineață
pînă seara, care umblă cu niște pantofi scîlciați, are lenjerie de
pînză proastă și n-a mai îmbrăcat o rochie nouă de ani de zile.
Chiar dacă odinioară a fost între ei o iubire pătimașă, chiar dacă
puțin a lipsit să se căsătorească… A durut-o neînchipuit de
mult! Și atunci, ca și acum !… Din cauza lui, din cauza geloziei
care nu-i mai dă pace, stă de-atîtea luni ca o cenușăreasă după
ușă… O prostie ! Care trebuie curmată cît mai curînd ! Altfel, ar
putea să-și piardă pînă și bărbatul. Și nimeni n-ar îndrăzni să
spună că Iliaș e un soț rău. Are el momentele lui de zăpăceală,
de uitare, de amărăciune. Poate din pricina greutăților cu banii,
dar încolo e un om foarte bun. Pe deasupra, e și tatăl copiilor
ei… Da, al copiilor ei… Pentru că nu-i nici o dovadă că, din
acele cîteva îmbrățișări vinovate, s-ar fi putut… Nu, e tatăl
copiilor ei, cu siguranță… al tuturor copiilor ei ! Trebuie să-l
vrăjească din nou, să și-l apropie, s-o iubească iarăși cu aceeași
patimă cu care-a iubit-o în primii ani de căsătorie… O iubire
mereu înfierbîntată, care începuse s-o cam enerveze. Prea multe

234
ploduri ! Cîte unul în fiecare iarnă !… Dar de la o vreme s-a
potolit. Ba încă cum ! Parcă nici n-ar mai avea bărbat! Doar că-l
aștepta cu masa, îi pregătea în fiecare sîmbătă baia și rufele
curate și-i deschidea ușa cînd se întorcea, noaptea, din oraș.
Doar așa mai simțea că-i măritată !… Prea puțin ! Trebuie să
născocească ceva, repede, ca să-l aducă iarăși în brațele ei,
îmboldit de același nesaț ca și în trecut… Mai întîi își va
comanda o rochie nouă sau chiar mai multe… De ce nu ? Dacă
Iliaș risipește mii de lei cu caii și cu cîte altele… poate cheltui și
dînsa cîteva sute ca să-și pună garderoba la punct. Mai ales că
acum îi vine foarte lesne. Nu-i obligată să se mai ducă la
Focșani decît ca să cumpere materialul, dacă aci nu va găsi ceva
care să-i placă. Are o croitoreasă minunată chiar aci, în
Odobești. De cînd îi tîrgul ăsta n-au fost cucoanele așa de bine
îmbrăcate ! Numai ea a rămas în urmă !… Dar, de astă dată, se
va dezmetici. La serbarea cîmpenească din Poiana Pamfileștilor,
va fi și ea în rînd cu celelalte, elegantă, admirată și — de ce
nu ? — … poate unii bărbați chiar îi vor face curte…
În timpul acesta, sufletul Valentinei se zbătea cuprins de
toți fiorii și de toate văpăile adolescenței. I se părea că plutește
pe înălțimi amețitoare, învăluită într-o ploaie de stele…
Rămăsese tot acolo sus, pe fundul căzii. Luase iarăși pisicul în
brațe, dar numai pentru că nu-l putea suferi cum se spăla încet,
măsurat, indiferent. Nu-l mai pupăi, nu-l mai mustăci, nu-l mai
codăi — nici măcar nu-i mai simțea prezența. Desprinsă din
realitatea aievea, se uita undeva departe, în golul nemărginit, și
aștepta înfrigurată un semn liniștitor, o iluminare… Băieții i-au
plăcut amândoi… Cel mai înalt i s-a părut însă mult mai
frumos. Regreta că n-a fost el acela care-o salvase de la înec,
acela care-o smulsese goală din clocotul undei, care-a ținut-o
încleștată la pieptul lui, care s-a luptat cu apele, s-a cufundat în
adîncurile ucigătoare ale valurilor, s-a războit cu moartea, pînă
cînd s-au trezit azvîrliți pe mal de aceeași tălăzuire dușmănoasă
care, mai înainte voia să-i înghită… Chiar acolo, pe mal, el încă
o mai ținea îmbrățișată !… Ar fi fost mai bine, i-ar fi plăcut

235
mult mai mult să se fi trezit în brațele lui Florin Vrabie… Deși,
adineaori, el nu i-a dat nici o atenție ! Poate unde-a văzut-o
desculță și cățărată acolo, sus, pe fundul căzii.. Sau poate unde
ea nu-i decît o puștancă pentru dînsul… Sigur ! Trebuie că are
el alte fete, mult mai mari și mai atrăgătoare… Asta este…
Traian Fătu n-a uitat-o însă ! Și s-a purtat așa de atent, așa de
politicos ! O privea cu atîta prietenie, cu atîta stăruință, parc-o
invita din ochi să coboare de pe cadă și să vină cît mai aproape,
să-și împletească iarăși trupurile, așa ca altădată, în apele
tălăzuite ale Milcovului… Și i-a vorbit ! A întrebat-o ce mai
face, cum se simte !… În clipa aceea, un zbucium chinuitor,
neînțeles, îi cutremură carnea, îi învolbură sîngele. Zvîrli pisicul
din brațe ca pe un animal nesuferit și, cu mișcări precise,
hotărîte, se apucă cu mîinile de gardina căzii, se lipi cu burta de
peretele vasului, apoi alunecă în jos pînă atinse pămîntul. Își
aranjă rochița, care i se adunase mototol pe piept, și, fără să-și
dea seama ce anume forță o împinge înainte, porni spre
bucătărie.
— Mamă, ai auzit ce mi-a spus băiatul acela ?
— Am auzit: că ai o pisică foarte frumoasă, îi răspunse
Aretia, ca să scape de dînsa.
— Nu asta, mamă…
— Atunci ce ?
— Mi-a spus „domnișoară" !
Și rămase neclintită, îmbujorată, cu privirile în extaz,
pătrunsă de cel dintîi, cel mai suav și cel mai gingaș suflu erotic
din viața ei.
Mamă-sa o cercetă lung, cu uimire. Și, deodată, avu
intuiția revelatoare că Valentina nu putea fi odrasla tatălui său
legitim, ci a unui bărbat deosebit, pătimaș, unul cu simțurile
mereu treze, care-i transmisese fetei o copilărie așa de scurtă și
o feminitate așa de precoce.

236
XXI
Vasile Gîtlan trecu printr-o săptămînă mai aparte. Luni și
marți, a muncit. Miercuri, însă, a plouat. Deci, o zi pierdută. Joi,
vineri și sîmbătă, s-a tocmit din nou la un alt podgorean, care,
pesemne, nu avea bani la îndemînă, fiindcă n-a putut să-l
plătească sîmbătă seara, așa cum se obișnuiește, ci abia
duminică. Rău nu era nici astfel — însemna că duminica l-a
prins cu parale. Cam puține, ce-i drept. De aceea se gîndi să-și
încerce și el norocul, poate s-o mai scutura de sărăcie. Mai ales
că băiatul cel mic îi căzuse bolnav, iar nevastă-sa nu-l mai
slăbea cu cearta: ba că-i un neisprăvit de nu se ține nici rîia de
el, ba că-i un bețiv și nu-i aduce acasă decît zdrențele să i le
spele. De astă dată, o să-i astupe el pliscul ! O să-i trîntească
dinainte, pe masă, un pumn de arginți, să vadă dumneaei că,
atunci cînd el vrea, poate s-o sature de bani…
Pentru ce-și pusese în gînd, găsi că mai întîi avea nevoie
de-o înfățișare cît de cît îngrijită. Așadar, porni să se
bărbierească la Ghiță Felceru. Căpătă rînd numaidecît, deși i-ar
fi prins bine să mai aștepte nițel ca să tragă un pui de somn,
undeva, la umbra unui gard.
Operația a fost mai ușoară ca niciodată: a scăpat numai
cu o singură tăietură, e adevărat, destul de adîncă, pe obraz, sub
urechea dreaptă.
Alergă după aceea la cîrciuma lui Șmaer, lăsă garanție o
băncuță, luă cu împrumut un pachet de cărți de joc, ferfenițite și
unsuroase, și se îndreptă spre piață.
Se propti pe un bolovan, mai în centru, unde îmbulzeala
muncitorilor era mai mare. Aranjă cărțile jos, pe pămînt, și
începu să strige cît îl ținea gura:
— Cine-și mai încearcă norocul ? Cine-și mai încearcă
norocul ?… Uite-așa se cîștigă milionu' ! Uite-așa ! Numai
așa !…
Proști se aflară destui, care, în loc să cîștige milionul,
îndoiră, ba chiar triplară capitalul bancherului… Dac-ar fi să

237
meargă tot așa, socoti el, pînă la amiază ar strînge pe puțin trei
sute de lei…
Veni însă un pungaș îmbrăcat în niște haine curățele,
periate și foarte meșteșugit cîrpite, care, din cîteva lovituri, îl
lăsă numai cu cărțile. Pe urmă, pungașul, care negreșit era un
trișor fără pereche, dispăru și Gîtlan rămase pleoștit sub privirile
celor dimprejur, ba mai trebui să îndure și înțepăturile glumețe
ale cîtorva. „Nici așa nu mi-a mers ! Nu mi-e dat s-ajung
milionar și pace !", își zise el, încercînd să facă haz de necaz.
Se strecură prin gloata de gură-cască și se întoarse la
Șmaer; restitui cărțile, luă garanția și, de ciudă, o bău pe loc.
Ieși apoi în uliță, fluierînd a pagubă, cu capul aiurit și cu mîinile
adînc înfundate în buzunare.
Un timp, se mai vîntură prin tîrg, doar l-o întîlni pe
șmecherul ăla care-i suflase bănișorii; poate s-o milostivi să-i
dea înapoi măcar cîțiva gologani. Îl căută ici, dincolo, pînă cînd
un sergent de poliție îl înșfacă de umăr și-l răsuci pe călcîie
mai-mai să-l răstoarne.
— Ăsta, domnule, îmi șterpeli părăluțele ! Tîlharu' ista !
se vaită un mocan care venise cu sergentul și în care „tîlharul"
recunoscu pe una din victimele sale.
— Hai cu mine ! îi porunci omul stăpînirii și-l îmbrînci
furios, autoritar.
— Pentru ce ? întrebă Gîtlan, cu o figură de năpăstuit.
— Guraaa !
Îl duse de-a dreptul la poliție.
Cum intră, îl și luă în primire un subcomisar părînd că
tocmai îl aștepta ca să aibă cu cine-și face de lucru.
— Ăsta umblă cu „uite popa, nu e popa" prin piața de
muncitori… Iar ăsta-i reclamantu'… raportă sergentul.
— Scoate cărțile ! se răsti subcomisarul, împroșcînd
niște priviri care parcă voiau să-i despice-n patru pe toți
netrebnicii din lume.
— N-am nici o carte. Le-am luat cu împrumut de la
Șmaer și le-am dus îndărăt…

238
— Atunci scoate banii! îi ordonă polițistul și mai răstit.
— De unde ? I-am cherdut pe toți oleacă mai tîrziu… Mi
i-a cîștigat un pezevenchi care-a fost mai dibaci și mai iute de
mînă…
— Fă-i perceheziție, sergent ! Și de s-o constata că minte,
îl înghit cu bocanci cu tot !
N-a fost însă nevoie de un asemenea efort. În primul rînd,
pentru că delicventul era desculț. Apoi nu se descoperi la el
decît un briceag cu lama de tablă și cu mînerul de lemn, dintr-
acelea care se vindeau cu cinci bani bucata și se găseau pe toate
drumurile.
Subcomisarul rămase o clipă încurcat. Socoti totuși că e
posibil să aibă de-a face cu o bestie înrăită pînă la măduvă, așa
că trebuia „să lucreze fără abțibilduri". Și-i arse două palme de
se cutremurară pereții.
— Nu știai că nu-i permis să înșeli oamenii cu jocuri de-
astelea banditești, ca „uite popa, nu e popa" ?
— Nu știam, dom' comisar. Zău că nu știam ! Deși era
mai bine să fi știut… N-aș fi rămas fără sfanț ! și cu mîna
dreaptă își pipăi obrajii, care parcă mai prinseseră puțină
culoare după loviturile primite.
— Cîți bani ai pierdut ?
— Un franc și douăzeci… tot capitalul cu care m-am pus
la joc…
— Vezi, dacă ești prost ?!
— Păi de-asta îmi pare și mie rău: că sînt prost. În loc să
fi băut cin'zeci de bani cît am băut azi, beam un franc și ceva.
Asta zic și eu baftă !… Deși, pîn' la urmă, tot cu nimic m-
alegeam.
— Ești un dobitoc! își întări polițistul aprecierea.
— Dobitoc, dom' comisar. Și cu banii luați, și pălmuit, ba
iacătă-mă purtat și pe la poliție ! Pot zice că asta-i cea mai mare
afacere din viața mea…
Se temea de alte lovituri, dar mai mult se temea că-l va da
în judecată. Ce crezi, cu stăpînirea nu-i de glumit ! De aceea

239
vorbea foarte umil și se uita la subcomisar parc-ar fi fost
încarnarea dreptății divine.
Polițistul chibzui că nu-i va fi lesne s-o scoată la capăt cu
un pehlivan ca ăsta. Tocmai se pregătea să-i mai ardă cîteva
palme, doar i-o smulge mărturisiri complete. Dar chiar atunci
apăru în birou Neculai State, odăiaș la judecătorie, pe care dom'
subcomisar îl cunoștea foarte bine — locuiau în două imobile
alăturate.
— Îi cumnatu' meu, explică acesta. Nu-l mai chinuiți
degeaba, că-i un nenorocit. Credeți că la „uite popa, nu e popa"
se pricep toți proștii ? Trebuie om șmecher, nu nătăfleți de-alde
ăștia.
— Mie-mi spui ! aprobă subcomisarul, lăsînd să se
înțeleagă ce ușor i-ar fi unuia ca el să scoată o avere dintr-un
asemenea joc.
— Sînt sigur că prostul ăsta a pierdut toate paralele !
— L-am percheziționat și n-am găsit la dînsul nici măcar
un ban de cinci.
— Nenorocitul! Uitați-vă în ce hal e !
Și odăiașul îl privi pe cumnatu-său — bărbatul soră-sii —
cu atîta scîrbă, încît Vasile Gîtlan simți mai dureros ca oricînd
toată nimicnicia persoanei sale.
— Peste ălelalte, i-a mai murit adineaori ș-un copchil ! Al
mai mic… Vai de biata sor-mea !
— Zi, a murit! tresări Gîtlan, luîndu-și o înfățișare de
mare doliu.
— Atunci, dacă-i așa, să-l lăsăm să se ducă dracului,
hotărî subcomisarul, mulțumit că scapă de-o anchetă plic-
tisitoare și, probabil, fără nici un rezultat. Ce să mai scoți de la
el ? continuă slujitorul ordinii publicii, adresîndu-se de astă dată
reclamantului, care nici acesta nu arăta mai pricopsit decît
pîrîtul. E un nenorocit ! I-a mai murit și-un copil!… Bani ai
avut, minte n-ai avut! La urma urmei, așa-ți trebuie ! Cin' te-a
pus să te dai pe mîna borfașilor ăstora de la oraș ?
— De, dom' comisar, văd și eu că nu mai e chip… Dacă

240
nu mai are nici o lăscaie… se căina mocanul, plin de năduf.
Vinovatul fu pus în libertate. L-a batjocorit cumnatu-său
fără nici o milă și l-a făcut de tot rîsul în fața atîtor martori, dar,
dacă nu era dînsul, o pățea și mai rău. În orice caz, de bătaie l-ar
fi săturat! Poate-l ținea cîteva zile și la beci !…
Iuți pasul, călcînd sprinten și, pare-se, mulțumit… Iată o
dandana din care-a ieșit mult mai lesne decît își închipuise !…
Își aminti însă de moartea băiatului și se amărî din nou… Asta-
mi mai lipsea !" izbucni el, revoltat împotriva destinului vitreg,
care nu-l ajutase cu puțintel noroc nici măcar acum, cînd avea
de plătit cheltuielile unei înmormîntări… „Oricum, bine că s-a
isprăvit! Că m-a înnebunit afurisita de muiere că are copchil
bolnav și că eu nu dau nimic în casă !… Ce să dau ? Dac-a venit
parșivul ăla de țigan — că țigan era, după boiul lui ! — și mi-a
cîștigat toate paralele cît ai zice pește ! Parcă eu n-aș da, dacă-aș
avea ?!"
Ar fi dat, fără îndoială, dar mai întîi ar fi băut ceva. Că-l
lovise o sete grozavă ! De-ar găsi undeva niscaiva gologani !
Mai ales că avea niște motive de băutură cum de mult nu i se
întîmplaseră: bucuria de-a fi scăpat din ghearele poliției, apoi
durerea de a-și fi pierdut copilul. Asemenea întîmplări nu pot
trece nebăgate în seamă… Dar cu ce ? Dacă nu se lăcomea și se
lăsa de joc atunci cînd cîștigase nouăsprezece franci!… Ce mai,
oricum ar suci-o, pricopseala tot nu se agăța de el !…
Frămîntat de aceste gînduri, ajunse acasă; tocmai devale,
în Supuși. Nevastă-sa îl întîmpină cu alai, plîngînd cu niște
hohote asurzitoare, parcă sosirea lui i-ar fi dat un prilej fără
seamăn ca să arate întregii mahalale cît de cumplit o măcina
durerea.
— Acu ce te mai bocești ?! încercă el s-o potolească,
privind-o încruntat.
— Cum să nu bocesc, dac-a murit ghietul Todiriță și noi
n-avem în casă nici de unele ?!
— Da' cînd am mai avut ca s-avem și azi ?
— Todiriță mamă, ce mai fac eu fără tine ? se întrebă

241
deznădăjduită sărmana femeie.
Vasile se gîndi mirat că, atîta timp cît copilul fusese în
viață, nu prea mult, abia trei ani și jumătate, îl blestemase și-l
dăduse de toți pereții, iar acum se întreba ce se face fără el !
Cînd mințea muierea asta: înainte ori acum ?
— Todiriță mamă, unde mai găsesc eu un copchil așa de
bun ca tine ?!
— De asta nu te văita. Lasă că-ți trîntesc eu altu' cînd
poftești, îi făgădui bărbatu-său, foarte hotărît să-și respecte
cuvîntul.
— Da, dar ăsta era făcut și crescut gata ! Mi-am rupt
bucățica de la gură și i-am dat-o lui ca să-l cresc mare !…
— Văd că la bocit nu te întrece nimeni ! Parc-ai fi avut în
fiștecare săptămînă cîte-un mort în casă !… Mai degrabă ține-ți
firea și să cătăm cu ce-l îngropa…
Îndată femeia își curmă plînsul, devenind liniștită, as-
cultătoare, ca toți oamenii obidiți cînd prea îi covîrșesc
necazurile.
— Acu, tu te duci la conu Tache, la primar. Ceva îți dă el,
nu pleci cu mîna goală. De' nu cred să-ți dea îndeajuns ca să
scoatem mortu' din casă… D-aia mă duc și eu la dom' Costache
Fătu, să văz cu ce m-aleg. Îi el cam hapsîn la suflet, da' cînd
aude că te-a lovit un necaz ca ăsta, se mai domolește. Că doar îi
om și el…
Rămaseră înțeleși — o dezlegare mai potrivită nici că se
putea.
Și Vasile porni la drum fără măcar să intre în odaie să-și
vadă băiatul mort; porni cu atîta înverșunare, de parcă voia să-și
sugrume semenii, nu să le ceară un ajutor.
Nevastă-sa, Gherghina, se mișcă mai încet, dar ajunse și
ea destul de curînd pe scara din fața primăriei, unde fu silită s-
aștepte mai bine de trei ceasuri, pînă tîrziu, pe la nămiezi. Era
duminică și, duminica, dom' primar nu-și îngăduia niciodată să
lipsească de la datorie. Numai că, într-o zi ca asta, ulițele erau
pline de lume și conu Tache, tot stînd de vorbă ba cu unul, ba cu

242
altul, întîrzia tare mult.
Îl așteptau acolo, pe treptele de piatră ale primăriei, destui
necăjiți gata să-și descarce păsurile. Dom' primar îi ascultă pe
toți și-i ajută cum putu: „De la mine mai puțin, de la Dumnezeu
mai mult".
Gherghina, cu lacrimile în ochi, îi povesti pe larg cum de-
a pălit-o nenorocirea.
— Care va să zică, buuun !… Ți-a murit un copchil !
Buuun… Adică nu ! se răzgîndi el. Un copchil îi mai de preț
decît o avere. Te doare inima cînd îl cherzi !
— Acu, ce să mai zic ? L-am cherdut, l-am cherdut!
Dumnezeu să-l ierte ! Da' n-avem cu ce-l îngropa !
— Care va să zică, n-aveți cu ce-l… Buuun… Adică
iarăși nu. N-aveți bani de înmormîntare, care va zică ? Bag de
seamă că de la o vreme nu mai iese nici un mort din bătătură
fără ajutorul meu… adăugă dînsul, blajin, înțelegător, fără să
învinovățească pe nimeni.
— Dacă sîntem săraci, dom' primar ! mărturisi femeia, cu
glasul stins, secătuit de amărăciune.
— Săraci ! Care va să zică… săraci ? Da' bărbat-tu stă pe
vatră cu mîinile-n sîn ? El nu cîștigă ?
— Bărbatu-miu ? Trăsni-l-ar Sfîntu' să-l trăsnească,
Doamne iartă-mă ! N-aduce nici un gologan în casă ! Îi un bețiv
și jumătate, coane Tache !
— Bețiv, zici ? Tiii, rău nărav ! Nici că se află altu' mai
rău ! declară primarul ca un cunoscător.
Și încet, tacticos, răscoli portofelul pe care-l avea la
îndemînă, pe birou:
— Iaca, ține de ici… cinci franci. Să nu-mi ceri mai mult,
că n-am ! Să-ți mai dea și alții. Că mai sînt oameni cu stare în
tîrgul ăsta. Cere și tu de ici, de colo, pînă-ți împlinești suma.
Apoi du-te acasă, îngroapă-ți copchilu' și… să-i fie țărîna
ușoară !
— Dumnezeu să v-ajute și să vă dea sănătate, coane
Tache ! Bodaproste și pentru-atît ! Știu că am de coșciug și de

243
cruce. De ălelalte oi mai vedea eu… Săru' mîna !
Vasile zăbovi și el destul. Costache Fătu, nicăieri ! L-a
căutat prin piața de muncitori, pe la biserică. Pînă-l lămuri unul
că-l văzuse trecînd Milcovul încă de dimineață. „Atunci îi la via
din dealul Beciului", se dumiri Gîtlan și apucă pe urmele lui.
Într-adevâr, acolo era. Numai că trebui s-aștepte.
Podgoreanul, cum venise, intrase în beci și încuiase ușile pe
dinăuntru, după obiceiul lui. Chiar de-ar ciocăni, chiar de l-ar
striga pînă l-ar prinde răgușeala, tot nu s-ar putea face auzit —
beciul era lung de nu mai avea capăt, și adînc, iar Fătu cine știe
prin ce cotloane se înfundase !
Pînă una-alta, se așeză pe prispă și intră în vorbă cu
chelărița:
— Oare de ce întârzie dom' Costache atîta ? Are niscaiva
vinuri pe care le răvăcește, le gustă, le amestecă? Ori ce?
— Eu nu mă pricep, păcatele mele ! Da' lumea, ca lumea,
zice multe… Unii cic-ar avea o comoară ascunsă-n pămînt,
tocma-n fundu' beciului, și se duce s-o cate, mai e ori i-a furat-o
careva… Da' eu știu, păcatele mele, comoar-a hi ori ce-a hi ?…
Alții cic-ar umbla cu farmece, că d-aia viile lui au rod mai mult
și dau vinu' cel mai bun… A hi, ce crezi ! Că rod, îi drept, are
totdeauna mai mult decît toți…
— Nu cred să fie farmece. Își îngrijește viile cumsecade.
De-aia are rod și vin mai bun, fu de părere Vasile, care cunoștea
rosturile podgoriei și lucra de ani de zile la Costache Fătu. Mai
degrabă are ascunsă o comoară. Am mai auzit eu despre asta…
— Alții cic-ar face din apă vin… A hi, păcatele mele ! C-
am văzut și eu cum odată l-a pus pe bărbatu-miu de-a umplut cu
apă una din budanele pe care le are acolo… Da' asta tot numa-n
înțelegere cu diavolu' o poate face. Eu așa cred, păcatele
mele !… Zicea dînsu' că pune apă-n budană pentru că se oțetise
și voia să-i scoată izu'… Da' eu nu cred. Mă tem că toată apa aia
s-a prefăcut în vin. Cu ajutoru' diavolului, se-nțelege, păcatele
mele ! C-ai să-l vezi cînd o ieși. Are niște ochi ș-o căutătură de
te sperii. Pui mîna-n foc și zici c-a stat de vorbă cu necuratu'!

244
„Ce mai toantă ! se gîndi Vasile. Ce să știe ea ! îi trage
mereu cu diavolul, cu apa schimbată-n vin !"…
— Nu, nu-i asta… Comoara ! De-aia se încuie-n beci și
iese la lumină cu privirile zăpăcite.
Ceva ca o vedenie începu să-i cutreiere mintea… Co-
moară ! O minunăție pe care ochii lui niciodată n-o vor putea
zări. Puzderie de aur, de galbeni grei, după care visurile sale de
muritor fără noroc au jinduit întotdeauna. Numai așa se înțelege
pentru ce Costache Fătu își poate lucra viile la vreme, pentru ce
nu împrumută bani de la nimeni, pentru ce nu vinde vinul decît
atunci cînd poate încasa prețul cel mai ridicat… Comoară!
Sigur!… Cîtă strîmbătate pe lumea asta ! Unii au gropi pline cu
aur, iar el n-are cu ce scoate mortu' din casă !…
În sfîrșit, cam pe la prînz, Costache Fătu apăru în gura
beciului. Avea în adevăr ochii tulburi, fruntea întunecată,
privirile bănuitoare.
— Ce-i, Vasile ? Iar n-ai ce bea ?
— Hei, dom' Costache, azi nu-mi mai arde mie de
băutură ! Altă nevoie m-a mînat la dumneavoastră !
— Văd că numai nevoile te-aduc la mine. Numai astea vă
mai scot din bîrlog. Altfel, ați sta și-ați lenevi în pat, toată vara.
— Așa mă știți dumneavoastră, dom' Costache ?! Nu
muncesc eu cinstit, zi de zi ? N-ați fost dumneavoastră
întotdeauna mulțămit de mine?
— Nevoia, săraca, asta te-mpinge ! Adică, ce nevoie ? Că
tu nu muncești decît ca să ai ce bea sîmbătă noaptea.
— Alt năcaz am acu, dom' Costache. Mi-a murit un
copchil și n-am nici de unele. De-asta am venit..
— Ei na, asta-ți mai trebuia ! se tulbură Fătu, pierzîndu-și
toată severitatea de mai înainte.
— Așa-i totdeauna: unde-i ața mai subțire, acolo se
rupe… Și n-am nici un ban ! Că săptămîna trecută, din pricina
ploilor, am lucrat numai patru zile.
— Parcă dacă lucrai toată săptămîna, aveai! îi spuse
podgoreanul, mustrător, socotind că într-o asemenea

245
împrejurare puțină morală nu strică.
— N-am mai băut de mult, dom' Costache. Credeți-mă !
De cînd mi s-a bolnăvit băiatu', nu mi-a mai trebuit băutură ! și
se feri mai într-o parte ca nu cumva mirosul rachiului de
dimineață să ajungă pînă sub nările podgoreanului.
— Și acum vrei bani pentru înmormîntare ?
— Da, dom' Costache, dac-ați binevoi dumneavoastră…
— Cîți ?
— Eu zic patruzeci de franci… Îi încăpui o 'mormîntare
mai sărăcuță, ca unui copchil nevoiaș…
— Patruzeci de franci ! Mult ! spuse Fătu, rece, duș-
mănos, așa cum făcea întotdeauna cînd era vorba să dea bani.
— Doar îi 'rnormîntare, dom' Costache ! Trebuie atîtea!
— Hm, mult!… Ce chezășie-mi dai tu c-ai să plătești
atîția bani ?
— Dom' Costache, eu zic să intru chelar la una din viile
dumneavoastră. Ori aici, ori la Rugina… Am văzut eu că nu
sînteți mulțumit de chelarii pe care-i aveți. Îs cam moi, nu se
pricep la vie, vă mai vorbesc și prin tîrg…
— În orice caz, tot îs mai buni decît tine. Nu-s încă-
pățînați și nici nu se îmbată ori de cîte ori prind ceva parale…
Nu, chelar nu te iau.
— Atunci viu la treabă oricînd aveți nevoie, pîn-oi plăti
datoria.
— Asta, da. N-o să mai bei vreo lună, două, și te achiți.
Iar ca să fie și mai bine pentru toți, iată ce faci: cînd pun la
cules, te înfățișezi aci. la via asta, cu nevasta și copchiii… Cîți
mai ai ?
— Doi. Unu' de opt ani și ălălalt de șapte.
— Așa. Vii cu ei. Găsim noi ceva de lucru și pentru dînșii
ca să-și plătească mîncarea și adăpostul. Stați cu toții la cules, la
descurcat, la strîns haragii, la îngropat, pe urmă te-apuci de
săpat gropi pentru lipsuri. Și așa îți achiți datoria. Pe deasupra,
cred că te mai alegi și cu ceva mălai și lemne pentru iarnă, iar ai
tăi mănîncă și trăiesc o vreme omenește.

246
— Bine, dom' Costache ! Să vă dea Dumnezeu sănătate !
Știam eu că dumneavoastră nu mă lăsați. Îs păcătos eu și cam
bețiv, da' țin la casa dumneavoastră și v-am muncit totdeauna cu
credință…
— Fără vorbe ! Vezi mai degrabă să nu uiți înțelegerea !
Că de te pune dracu' s-o uiți… Și acum na-ți banii și du-te de-ți
îngroapă copchilu'.
Rămase uluit de ușurința cu care Fătu îi înțelesese
durerea și-i dăduse ajutorul cerut. Plecă repede-repede, uitîndu-
se mereu îndărăt, de teamă să nu-l cheme și să-și ia banii
înapoi… Patruzeci de franci ! Atîta bănet nu mai văzuse de ani
de zile ! De la înmormîntarea celuilalt băiat care se stinsese cam
la aceeași vîrstă… Pășea vioi, ușurat, mulțumit. Dar se reculese
numaidecît… „Aștia-s bani pentru 'mormîntare, nu pentru
băut !"… Lăsă capul în jos, întristat, blestemîndu-și soarta care-
i dăruia bani numai pentru angarale dintr-astea, așa cum erau
cheltuielile cu înmormîntările… Oricum, un rachiaș tot va bea
el! Deși, într-o asemenea împrejurare, nu prea s-ar cuveni...
Cum intră în tîrg și ajunse în dreptul primei cîrciumi, nu
se mai sinchisi de nimic și dădu buzna înăuntru. Ceru o
cinzeacă de rachiu, apoi alta. Dar, cînd s-o comande și pe-a
treia, simți o mînă vînjoasă care-l apucă de umăr și-l răsuci în
loc de-i tăie răsuflarea… Costache Fătu ! Fulgerător, îi plesni
patru palme de duduiră geamurile prăvăliei… Nenorocitul se
strînse ghem, apărîndu-și capul cu mîinile, parcă abia de-acum
aveau să curgă loviturile cele mai crunte… „Îmi ia și banii, să
vezi !" se înfipse această spaimă în mintea lui. Și fără să mai
piardă vremea, o zbughi pe ușă, rupînd-o la fugă prin mijlocul
uliței…
După ce dădu colțul și se încredința că nu-i urmărit,
îndrăzni să calce mai domol… „Am cherdut băiatu' ! Cheltuiesc
și bani cu 'mormîntarea ! Ba mai mîncai și bătaie ! Halal noroc
pe sufletu' meu !"… Și, mîhnit, își trecu degetele peste obrajii
așa de nemilos pălmuiți, încît păreau împroșcați cu apă
clocotită… „Da' un rachiu tot mai beau eu fie ce-o fi !"…

247
La cîrciuma următoare, păși înăuntru curajos. Bău o
cinzeacă, o ceru și pe-a doua… Dar tocmai atunci, ca un strigoi,
se ivi cumnatu-său, odăiașul de la judecătorie !
— Știam eu că ești un păcătos, că nu mai ai nici frică de
Dumnezeu, nici rușine de oameni ! Dar nu te credeam așa de
nemernic încît pînă și azi să te ții de băut!
— Și azi ! Mai cu seamă azi ! țipă Vasile, ieșit din minți.
Cum vrei să-mi mai ușurez inima ?! N-am avut niciodată o
duminică mai amară ca asta ! N-am și eu dreptu' la o măsură de
rachiu ?!
Și din ochii lui porniră spre cumnatu-său, pe neașteptate,
două priviri de ucigaș.

XXII
Sta răstignit în fotoliu și citea într-una încă de la micul
dejun…
Nici în momentele lui cele mai sumbre nu și-a închipuit
c-ar putea s-ajungă vreodată într-un asemenea hal: să citească
ziarele cu atîta zel și cu atîta resemnare. Avea însă un avantaj:
în felul acesta, mai scăpa de sentimentalismul frenetic al
marchizei. Căci Yvonne rareori îndrăznea să-l stînjenească în
timpul lecturii — nu i se mai așeza pe genunchi, nu-l mai
necăjea cu pupăturile și alintările, nu-i mai adresa nici măcar
vreuna din acele întrebări comune, menită să-l atragă într-o
convorbire oarecare, așa cum obișnuiesc femeile fără ocupație.
Dar și lectura îl obosea repede. De la o vreme, toate
evenimentele de pe glob i se păreau doar incidente mărunte în
comparație cu necazurile lui. Pînă și cumplitele vărsări de sînge
de pe toate fronturile, care zguduiau Europa, nu mai izbuteau
să-i capteze atenția și să-i alunge plictiseala.
Marchiza sta și ea pe un fotoliu, cu un roman franțuzesc
în mînă, dar, în cîteva ore, abia citise cîteva pagini. Ridica
mereu ochii de pe carte, învăluindu-l pe scumpul ei Thody într-
o privire uneori duioasă, alteori pasionată și întotdeauna

248
admirativă. Era ferm convinsă că un spectacol mai interesant
decît cel oferit de prezența aceasta copleșitoare nici nu putea să
existe. Mai ales că pe fața lui se reflecta foarte limpede
conținutul articolelor pe care le citea: cînd ridica o sprinceană,
cînd pe cealaltă, nările îi vibrau, clipea des, uimit, strîngea ori
țuguia buzele, se întrista, respira greu, cu revoltă, cu
înverșunare… În realitate, își îngăduia și el această mică
distracție: juca puțin teatru ori de cîte ori se simțea urmărit,
întocmai cum făcea și la pocher atunci cînd voia să-și
dezorienteze adversarii.
Ajungînd la rubrica anunțurilor funebre din Universul,
tresări involuntar:
— Bietul Ioan R. Ioan ! A murit și dînsul !
— Cine-i ăsta ? îl cunoști ?
— Oarecum… A fost decanul baroului din Focșani,
prefectul județului Putna și deputat. Un om cum rar se mai află !
— Atunci trimite familiei o telegramă de condoleanțe.
— Hm!… La ce-ar mai folosi? El s-a dus! A fost și
înmormîntat. Iar familiei n-aș face decît să-i agravez durerea. Pe
urmă, nevastă-sa, știu bine, nu ține la etichetă… Cînd voi
întîlni-o, îi voi prezenta condoleanțele mele verbale…
— Și de ce-a murit ?
— Nu scrie… Cred că de cancer… Era bolnav mai de
mult…
— Mizerabil sfîrșit ! Mă cuprinde groaza cînd îmi ima-
ginez ce-ar trebui să sufăr dacă m-ar lovi această boală !
Și marchiza se cutremură parcă atinsă de un curent
electric.
— Îi neapărat necesar ?
— Nu-i neapărat necesar, dar e posibil. În familia mea, au
fost cîteva cazuri. Chiar tatăl meu a murit de cancer. De
asemenea un unchi din partea tatălui și alt unchi din partea
mamei. Cum vezi, pe ambele ramuri ale înaintașilor, boala
aceasta s-a ivit la intervale destul de scurte.
— Și de ce crezi c-ar putea să apară și la tine ?

249
— Sînt suficiente indicii. Ereditatea nu greșește ni-
ciodată… Dar eu m-aș împușca de la primele simptome. Nu
înțeleg să mă las desfigurată, măcinată zi cu zi, ucisă bucățică
cu bucățică, așa cum procedează cancerul. Mai bine mă împușc.
Scap de chinuri. În același timp, îi scutesc și pe ceilalți de un
spectacol sinistru.
„Hm, cine știe !…", medita el, găsind că această boală ar
fi în stare să aducă o prețioasă contribuție la eliberarea lui.
Foarte probabil… Mai ales că, privind-o nițel mai pătrunzător,
descoperi pe obrajii ei o culoare pămîntie, suspectă, abia
mijindă sub stratul gros de fard, aplicat cu migăloasă artă.
— Sper că n-o să ți se întîmple așa ceva. Arăți foarte bine
și n-ai mai avut nici o criză de aproape două săptămîni…
încercă totuși s-o liniștească.
— Te-ar durea mult dacă, totuși, destinul ar hotărî altfel ?
— De ce mai pui asemenea întrebări ?! Știi doar că nu
mai pot trăi o singură clipă fără tine ! îi declară Thody, scîrbit
de moravurile din societatea înaltă, care-l obligau să gîndească
una și să spună cu totul altceva.
— Nu te mai emoționa degeaba ! Cred că voi avea
noroc… Măcar deocamdată. Cancerul apare numai la oamenii
înaintați în vîrstă…
Blîndu își încorda atenția, examinînd-o cu un ochi
critic… „În ce te privește, cancerul nu mai are nici un motiv să
întîrzie", stabili dînsul, necruțător. Apoi luă ziarul și începu să
citească din nou. Numai că, de astă dată, marchiza avea chef de
vorbă:
— Pentru ce nu lași ziarul ca să mai conversăm puțin ?
— Despre ce ? Despre cancer ?
— Prefer despre iubire.
— Mie nu-mi place să vorbesc despre iubire. Prefer s-o
trăiesc.
— Mie îmi place și s-o trăiesc, și să vorbesc despre ea.
De altfel, se și completează una pe alta. Iubirea vorbită nu-i
decît una din formele iubirii trăite. Noi, francezii, avem același

250
cult pentru amîndouă.
— Ți-am mai spus-o, iubirea ocupă un loc prea mare în
viața voastră, a francezilor.
— Găsești că-i rău ?
— Nu fac decît o constatare. Nu m-am întrebat încă dacă-
i bine sau rău, adăugă dînsul, neîndrăznind să-și mărturisească
părerea intimă asupra iubirii vorbite și trăite cu ea.
— E bine, dragul meu ! E superb ! Voi repeta mereu:
iubirea e singurul scop al existenței, singura fericire incon-
testabilă. Toată viața noastră sufletească pornește din iubire și
se exprimă prin iubire. Mă întreb întotdeauna: fără iubire,
unde-am ajunge noi, oamenii ?
„Ptiii, ce bine-am mai trăi !", fu gata să izbucnească el.
Vorbi însă ca un moralist cu experiență și cu simț de
răspundere:
— Ai judeca lucrurile cu totul altfel, dac-ai ține
seama de crimele și de toate celelalte nenorociri provocate de
iubire.
Bineînțeles că între aceste „alte nenorociri", mintal, o
introduse și pe-a lui.
— Nu contează, scumpul meu. Ție nu-ți plac crimele
pasionale, nu urmărești desfășurarea lor cu interes, cu
înfrigurare ? Dacă aceste crime sînt interesante pentru noi,
spectatorii, închipuie-ți ce captivante trebuie să fie pentru cei
ce le comit, ba chiar și pentru victime !
— Poate, dar eu n-aș vrea să fiu în pielea victimelor.
— Ba eu aș vrea. Numai să știu că ucigașul mă iubește
cu pasiune. Mi-ar fi cam greu să mă despart de viață, în primul
rînd pentru c-ar trebui să mă despart de iubire, dar oricum,
moartea pe care mi-ar oferi-o un amant pătimaș, un amant
gelos, înnebunit de dragoste, mi s-ar părea cea mai frumoasă cu
putință !… Ce spui? Tu ai putea vreodată să mă ucizi din prea
multă dragoste ?
Blîndu privi aiurit, perplex, încercînd totuși să nu rupă
firul conversației:

251
— Niciodată. Eu prețuiesc prea mult viața ca să pot ucide
un om. O legătură amoroasă, cu cît e mai pătimașă, cu atît
durează mai puțin. Cînd cunoști acest adevăr, nu mai poți
comite nici o prostie în numele iubirii.
— Atunci tu n-ai iubit niciodată cu patimă. Dac-ai fi
iubit, ai ști că, în momentele de extremă exaltare, nu te mai
preocupă nimic din ceea ce se află dincolo de pasiune; că, în
asemenea situație, vrei ca la iubirea ta să ți se răspundă cu
aceeași căldură, cu aceeași sinceritate, cu aceeași abnegație,
iar dacă nu ți se răspunde astfel, ucizi.
— Dragă, te rog să nu mă iei drept altul. Eu nu sînt un
egoist ca să pretind totul pentru mine. Și-apoi, nu am nici
temperament de exaltat.
— Atunci niciodată nu vei iubi cu pasiune.
— Pentru ce ? Pentru că nu sînt dispus să ucid oameni ?
— Da. Cine nu face totul din iubire și pentru iubire, nu
știe să iubească ! se pronunță Yvonne cu atîta patos, încît reuși
să-l sperie.
„E bucluc cu nebuna asta !" …Și, ca să se lămurească pe
deplin:
— Tu ai fi capabilă să mă ucizi din dragoste ?
— Fără nici o ezitare. Așa cum te sărut, tot așa de senină
te-aș ucide. Pentru că te iubesc ! Pentru că, și prin moarte, aș
acționa tot în interesul iubirii !
Un răstimp, avu impresia că se află în fața unei tigroaice
scăpate dintr-o menajerie. Se convingea tot mai mult că această
iubire, departe de a fi un triumf, s-ar putea oricînd transforma,
pentru el, într-o poartă larg deschisă către întunecimile
veșniciei.
— Și ce motive ți-ar trebui ca să mă trimiți pe lumea
cealaltă ?
— Cred că și fără nici un motiv aș putea s-o fac. Numai
pentru că te iubesc, într-un moment de nebunie amoroasă. Dar,
mai sigur, te-aș ucide dacă m-ai părăsi, dacă m-ai înșela, ba
chiar dacă te-aș prinde că te uiți ceva mai insistent după o altă

252
femeie, așa cum am avut bănuiala, nu certitudinea, că te-ai uitat
după fata administratorului Istrătescu, ieri, cînd a trecut prin
parc…
— Deci, dac-ai fi avut certitudinea, mă omorai ? și, fără
să mai audă răspunsul, simți un fior rece de-a lungul spinării.
— Să nu crezi c-aș sta mult pe gînduri. Sînt de-o gelozie
feroce. De altfel, acesta-i motivul pentru care-mi place să stau
numai la țară cu bărbatul pe care-l iubesc. Aci, pot fi sigură că
nu mă înșală nici măcar cu privirile. Nu se află în jurul lui nici o
tentație, iar cînd apare una, o îndepărtez imediat, așa cum am
procedat cu fata administratorului. I-am pus în vedere ca, pînă
seara, să părăsească moșia. Dar asemenea măsuri nu se pot lua
decît aici, unde sînt stăpînă. La oraș, nu mi-ar fi cu putință…
Îmi dau foarte bine seama că gelozia mea are ceva morbid,
anormal, dar asta-i cea mai puternică dovadă a pasiunii care mă
leagă de tine pentru totdeauna… Nu trebuie totuși să te
alarmezi. Ba chiar e cazul să fii încîntat. Mai mult decît atît nu
te pot iubi. Asta trebuie că-ți place !… Dacă mă vei iubi și tu,
dacă nu mă vei înșela niciodată, dacă nu mă vei părăsi, dacă nu
te vei uita după nici o altă femeie, s-ar putea să scapi viu și să
murim amîndoi de moarte naturală, la adînci bătrînețe…
„Îi cam greu! Imposibil chiar!", socoti el, dar nu suflă o
vorbă. Nu pentru că astfel trebuia să se comporte un individ din
lumea mare, ci pentru că marchiza îl băgase în sperieți.
— Totuși, e bine că-mi dai voie să respir, să mănînc, să
dorm și să te iubesc. Destulă generozitate ! îi spuse ceva mai
tîrziu, pe un ton de crudă ironie.
— Dragul meu, nu-i obligatoriu să te superi pentru că sînt
așa. Înțelegi, cred, că o marchiză nu se poate compromite într-o
aventură oarecare.
Subit se trezi alt om — transformat și îndeosebi revoltat.
I se părea că obsedata aceasta căuta cu tot dinadinsul să-l
umilească, să-i demonstreze că nu făcea decît un sacrificiu, și
încă unul cu mult prea mare pentru un biet muritor de rînd, așa
ca dînsul. În consecință, se impunea să fie demn, dur,

253
impertinent chiar, fiindcă numai astfel se mai putea pune pe
picior de egalitate cu ea:
— Te înșeli dacă-ți închipui că titlul tău de marchiză îți
dă dreptul să te consideri mai interesantă și mai frumoasă decît
ești în realitate. La noi, românii, n-au existat titluri de noblețe
decît într-o vreme demult apusă, despre care mai aflăm doar în
școală, din manualele de istorie. Așa încît e foarte explicabil să
nu ne ploconim în fața nimănui, orice rang ar avea. La noi a
existat întotdeauna o altă noblețe: aceea a inteligenței, a forței
creatoare, a banului.
Făcu o pauză, în răstimpul căreia își luă o ținută gravă,
pretențioasă, impunătoare… Cine știe, poate „nebuna" s-o lăsa
amăgită că el, Tudorache Blîndu, întrunește în persoana sa toate
aceste trei nobleți românești…
— Atunci care din însușirile mele te atrage mai mult ?
Pentru ce mă iubești ? și se uită în ochii lui parcă voia să-i
surprindă gîndurile cele mai ascunse, cele mai secrete.
Penibilă încercare ! Trebuia neapărat să găsească un
răspuns prompt, pe care să i-l poată servi fără a se teme de
moarte. Norocul lui că sînt destule minciuni, pe care le cunoștea
îndeajuns și cu care-o putea liniști imediat:
— Pentru ce te iubesc ?… Pentru multele calități care fac
din tine o făptură delicioasă ! Ceea ce mă miră, ba chiar mă
supără, este că te poți teme de-o rivală așa de neînsemnată, cum
e fata administratorului ! M-am uitat la fata asta ? Ei bine, m-
am uitat. Ți-o mărturisesc cinstit, chiar dac-ar fi să mă împuști.
Dar m-am uitat la ea cu milă, cu dispreț. Tu n-ai avut decît de
cîștigat. Am privit-o numai ca să-mi dau seama cît de ștearsă e,
cum îi lipsește orice farmec… Ascultă-mă, ești prea bine să că
te mai poți teme de ceva. Nu trebuie să te îngrijorezi de nimic.
Cu cît voi cunoaște mai multe femei, cu atît vei profita mai
mult. Ar trebui să fii cu totul altfel, să mă îndemni chiar tu să
mă uit după toate femeile care-mi ies în cale, să mă trimiți
anume să încerc toate aventurile, ar trebui să mă sfătuiești chiar
să te înșel. N-ai pierde nimic, te asigur. Dimpotrivă, ai cîștiga

254
enorm. Cînd m-aș întoarce lîngă tine, mi-ai apărea și mai
perfectă !
— Dar dacă nu te-ai mai întoarce ?
Altă încurcătură ! Totuși nu mai putea să cedeze:
— Cum să nu mă întorc ?! Unde-i mai bine ca aici ?
Poate să existe o femeie mai frumoasă ca tine ?
Era în stare să continue pe tonul acesta de lirism
dezlănțuit pînă i-ar fi înțepenit gura de oboseală. Observă însă
că Yvonne îl privea cam neîncrezătoare. De aceea își potrivi pe
chip o expresie cît mai languroasă, cît mai sentimentală, și parcă
beat de-atîta frumusețe, tăcu.
Oricîte minciuni ar fi născocit el, neîncrederea marchizei
rămînea mereu întreagă, neabătută… Să mai riște o altă
experiență ? Nu era de loc dispusă, cînd cu toate cele dinainte
dăduse greș; cu toți amanții ei anteriori pățise la fel: plecaseră
undeva, cu anumite treburi și pentru scurtă vreme, dispărînd
pentru totdeauna. Toți preferaseră libertatea… Totuși, niciodată
nu s-a gîndit să-i împuște, pentru că, pe atunci, nu găsea că
merită să-și irosească viața în pușcărie de dragul unui bărbat…
Iar dacă așa se întîmplase cînd era tînără, ce mai putea nădăjdui
acum, cînd nu se mai afla în prima tinerețe și cînd avea de-a
face cu un bărbat enigmatic, dificil, care, probabil, o iubea, dar
persista s-o ațîțe, s-o chinuie, simulînd uneori o indiferență
aproape jignitoare ?…
— Nu, scumpul meu. Experiența și temperamentul nu-mi
mai permit asemenea încercări. S-ar putea să fii mai slab de
înger decît îți închipui. Femeile de azi sînt așa de perfide ! Dacă
țin apoi seama și de capriciul așa de urît al bărbaților de-a se
plictisi prea curînd de-o femeie, fiind oricînd dispuși s-o
schimbe cu alta, chiar cînd fac o alegere mai proastă… Nu,
prefer să rămînem împreună, mereu, aici, la Contești sau în altă
parte… A propos, peste cîteva zile vom avea plăcerea unei
schimbări. Vom pleca la Odobești. Lucrările de renovare de la
via Suzana au fost terminate. Așa că ne putem instala acolo,
pentru cules. Vom lua cu noi numai personalul strict nesesar: pe

255
administratorul Doden, care-i mare specialist în viticultură,
bucătăreasa, vizitiul și subreta. Vreau să fim serviți în mod
ireproșabil. Vom lua și una din trăsuri, cu cei mai buni cai… Îți
pare bine ?
— Sigur. Cred că vom petrece mulțumitor…
Și continuă în gînd: „Dacă merge și subreta, atunci îi în
regulă ! Mai văd din cînd în cînd o ființă simpatică și tînără în
jurul meu !"
— Numai să fim sănătoși. Îndeosebi, tu… adăugă el,
prevenitor.
— Mulțumesc lui Dumnezeu ! N-am mai avut nici o
criză… și bătu în lemn, superstițioasă ca o bătrînică simplă de la
țară.

XXIII

Serbarea din Poiana Pamfileștilor a însemnat pentru


Anișoara un adevărat triumf personal. S-a întîlnit aci cu mai
toate clientele ei și fiecare i-a mulțumit cu recunoștință pentru
fericirea de-a se vedea elegant îmbrăcată.
Se așezase într-o poziție cît mai decentă, pe o pătură
albastră, întinsă jos, pe iarbă, sub coroana unui stejar bătrîn,
chiar în centrul mulțimii. Sandina și cu doamna Gahița Geană,
proprietăreasa, îi țineau companie. Cîteșitrele examinau cu mare
atenție rochie după rochie, dîndu-și părerea asupra modului cum
respectivele persoane se pricepeau să le poarte și să le asorteze
cu celelalte accesorii ale toaletei.
Curios ! De astă dată Anișoara găsea numai cusururi.
Temperamentul ei de artistă, care, pe scena Localului familiar
din Rîmnicu-Sărat, îi pricinuise atîtea umilitoare decepții, acum
o tiraniza fără cruțare. N-o mai satisfăcea nici una din operele
ei. Voia ca măcar în arta croitoriei s-atingă perfecțiunea, dar

256
toate eforturile îi apăreau neputincioase…
— A, uite-o și pe Aretia Bucur ! observă dînsa, abia
stăpînindu-și un fior neplăcut. Păcat de ea ! Are o figură destul
de interesantă, un corp bine proporționat… Rochia ar prinde-o
cum nu se poate mai bine, dacă n-ar purta-o ca o chelăriță…
Uite-o cum merge ! Repede, repede, parcă s-ar duce la piață ori
la vie !… Dac-ar călca ceva mai rar, dac-ar ține fruntea mai sus,
pieptul mai scos în afară și umerii mai drepți, ar fi chiar o
femeie frumoasă…
„Dac-ar fi o femeie frumoasă, crezi că Ilie Bucur s-ar mai
uita la tine ?", păru c-o întreabă din ochi coana Gahița.
Anișoara înțelese că o critică prea severă împotriva ri-
valei sale ar dovedi un caracter urît, veninos, și schimbă imediat
vorba.
Cercetă alte cucoane, scoțîndu-le în evidență calitățile și
defectele… Bărbații n-o mai preocupau de loc. Ce puteau să
mai însemne plăcerile iubirii pe lîngă bucuriile creației ?
— Uite-o pe Valentina, fata cea mai vîrstnică a lui
Bucur… Aia brunetă, în șorț negru… Uite-o, se îndreaptă acum
spre maică-sa, i-o arătă proprietăreasa, căreia nu-i scăpa nimic
din ce se petrecea împrejur.
Anișoara privi fata cu o expresie tandră, aproape
maternă… Ce copii mari are Iliaș ! Totuși, el pare destul de
tînăr !… Drăguță ! Încă nu-i formată îndeajuns, trăsăturile feței
și ale trupului sînt de-abia mijite, dar se poate întrezări că nu
peste multă vreme va fi una din frumusețile Odobeștiului… Îl
invidia pe amantul ei că avea o asemenea odraslă, sînge din
sîngele lui, carne din carnea lui… Numai că-i foarte prost
îmbrăcată ! Șorț negru, cu guleraș alb !… Ar putea lăsa
uniforma, acum, în vacanță, îmbrăcîndu-se ca o domnișoară…
Ce rochiță i-ar mai turna ea, dac-ar avea-o clientă ! Ar îmbrăca-
o în așa fel, cu materialul, culoarea și croiala cea mai potrivită,
încît să-i scoată în relief toate grațiile, să facă dintr-însa cea mai
apreciată podoabă a tîrgului, să-i dezvolte încă de pe acum
simțul cochetăriei… Ar îmbrăca-o ca să-i dăruiască lui Iliaș o

257
nouă mulțumire…

Valentina mergea cu pași mărunți, îmbujorată, sfioasă. Pe


piept purta o cocardă tricoloră, de care era foarte mîndră și la
care se uita mereu, încît de cîteva ori se împiedică în iarbă, gata
să cadă.
Se opri înaintea Aretiei, cu privirile în pămînt, șovăitoare:
— Mamă, vreau să-ți spun ceva… Și se apropie de
urechea ei, vorbindu-i în șoaptă ca să n-o audă cei de pe-alături:
Mamă, adineaori, băiatul acela, Traian Fătu, a venit la mine, mi-
a dat cocarda asta și mi-a spus: „Domnișoară… (obrajii îi
deveniră și mai purpurii, iar glasul începu să-i tremure, parcă de
spaimă amestecată cu uimire)… Domnișoară, trebuie să dai și
dumneata o mînă de ajutor la organizarea serbării. Spre
exemplu, la tombolă îi mare nevoie de-o persoană ca
dumneata"… Să mă duc, mamă ? — și rămase cu privirile în
pămînt, resemnată, ca și cînd aștepta o pedeapsă, nu o învoire.
— Du-te, se-nțelege. Dar la tombolă ! Numai acolo ! Să
nu-mi pleci în altă parte că mă superi ! aprobă maică-sa,
autoritară.
— Da… Unde să mă duc în altă parte ?!… Îți mulțumesc,
mamă !…
Și porni agale de-a curmezișul poienii. Treptat, se pierdea
tot mai mult într-o lume tainică, plină de surprize, în care
copilăria ei se trezea luată pe sus, într-un suiș amețitor… Oare
ce s-a întîmplat cu dînsa ? Pentru ce toți băieții îi dădeau
tîrcoale și n-o mai slăbeau din ochi ?!… Mai ales băiatul acela
al lui Fătu !… La tombolă oare va fi și el ? Va veni s-o vadă ?…
Sigur. El aleargă pretutindeni, se ocupă de toate… Și, instinctiv,
își netezi șorțul, își aranja buclele, își cercetă pantofii…
Aretia o urmări cum pășea visătoare spre pîlcul de stejari
din marginea poienii… Îi plăcea s-o știe printre organizatori,
dînd ajutor la buna reușită a serbării. Dar simțului ei de mamă
nu-i scăpase că Valentina suferea o schimbare, că în sufletul
acesta încă fraged, nevinovat, apele cristaline ale copilăriei se

258
tulburaseră… „Ce să-i faci ?! Trebuie să treacă și prin asta !", se
consolă Aretia în sine însăși.
Valentina se prezentă la tombolă tot așa de îmbujorată și
de sfielnică. Doamna Mărgăriteanu, soția perceptorului, o luă
numaidecît în primire, punînd-o să-i ajute la aranjatul
„obiectelor" pe rafturile împodobite cu hîrtie tricoloră.
Peste puțin, Traian Fătu se ivi lîngă ele. Locul lui era
fixat aci încă de mult. Își pusese în plan să realizeze niște
încasări-record. Zile și nopți, se gîndise cum va proceda ca să
izbutească. Dar acum, ca prin miracol, nu-l mai preocupa nici
rolul său de casier al tombolei, nici strîngerea fondurilor pentru
susținerea românilor din Ardeal. Prea des și prea stăruitor își
ațintea privirile asupra Valentinei. Deși îmbrăcată ponosit, cu
șorțul negru de uniformă, lui i se părea mai gătită, mai arătoasă
și mai fermecătoare decît toate frumusețile din lume… Aceasta
să fi fost oare fetișcana care se agățase, goală, de trupul lui,
atunci, cînd i-a surprins furia Milcovului ?… Era goală, goală, a
ținut-o goală în brațele sale !… Dar, oricît își frămînta
închipuirea, tot nu reușea s-o vadă așa cum arăta în clipele
acelea. Deslușea spuma groasă, albă, de pe crestele valurilor,
scrîșnetul pietrelor din fundul apelor învolburate, norii
întunecați, amenințători, de pe cer… dar pe Valentina n-o
descoperea nicăieri… Abia a doua zi, la spital, i s-a spus că fata
fusese goală și că el o salvase de la înec…
Acum Valentina alegea „obiectele" și le da în mîna
doamnei Mărgăriteanu, unul cîte unul, numai că, din cînd în
cînd, pe sub sprîncenele minunat arcuite, privirile îi alunecau
piezișe înspre Traian, parcă întrebîndu-l de ce nu-i mai dă pace,
pentru ce i-a năruit seninătatea lăuntrică, a înălțat-o la rangul de
„domnișoară" și-a împins-o în torentul nestăvilit al
sentimentelor, mult mai năprasnic decît acela din care-o
smulsese cu două luni înainte ? Îl urmărea mereu cu aceleași
priviri neliniștite, întrebătoare, și mereu îi cerșea un răspuns…
— Domnișoară Valentina, după ce terminați cu aranjatul,
ne apucăm să scriem numerele obiectelor și pe cele cîștigătoare,

259
o angajă băiatul, cu glasul melodios și catifelat ca o ispită.
În loc să capete răspunsul dorit, fata simți că se înfundă
tot mai adînc în vîltoare. Existența ei se preschimba vertiginos
într-o aventură nemaipomenită, despre care tot tîrgul va vorbi
îndelungă vreme. Forfota din preajmă-i, serbarea întreagă îi
apărea ca o feerie organizată numai pentru dînsa — ca s-o ajute
pe doamna Mărgăriteanu și apoi (mai ales !) ca să scrie
„numerele" pentru tombolă, împreună cu Traian…

Cam pe la prînz, sosi și domnul primar. Se sculase cu


noaptea-n cap, hotărît să vină cît mai devreme. Dar pregătirile
au fost tare lungi și anevoioase ! Deși, cu birja, pînă aici,
drumul n-a durat decît un ceas, i se părea totuși c-a străbătut un
pustiu fără capăt. Căci îl chinuia o sete cumplită ! De aceea,
cum intră în poiană, trase direct la cea dintîi masă de prieteni,
cea prezidată de Ilie Bucur, se așează pe un scaun care-i fu
repede pus la dispoziție, își scoase batista și începu să-și șteargă
nădușeala de pe frunte. Parcă nu s-ar fi simțit în largul său. Se
tot uita împrejur, mirat, posomorît: nu vedea nici pridvorul lui
de-acasă, nici masa-i obișnuită, simplă, la care-a trăit atîtea
bucurii, și nici pe nevastă-sa, această făptură neîntrecută,
prezentă în toate marile momente ale vieții lui — acelea în care-
l îmboldea setea. Se adresă la întîmplare celor de față:
— Măi fraților, cinstiți-mă c-un pahar de vin, că nu mai
pot de osteneală !
— Îl aveți dinainte, dom' primar. V-așteaptă ! îl anunță
Ilie Bucur, amical.
— Care va să zică, m-așteaptă… Buuun !… și-l bău
înseninat și mai îndemînatic ca un scamator care golește orice
vas numai cît suflă asupra lui.
Avînd în mijlocul lor un personaj atît de important, cum
era primarul, care de paisprezece ani păstorea tîrgul, cei
prezenți găsiră de cuviință să-i ceară părerea asupra celei mai
arzătoare chestiuni, care agita în acea vreme toate inimile
românești.

260
— Coane Tache, ați auzit că în curînd o s-avem război ?
porni Bucur, ca unul care se dovedea cel mai isteț în orice
conversație.
— Război ?!… Care va să zică, război !… Buuun !…
Război?!… Și de ce, mă rog, vreți dumneavoastă s-avem
război ?!
— Nu vrem noi. Țara vrea.
— Care va să zică, țara !… Și ce-i lipsește, mă rog, țării
de i s-a năzărit să vrea război ? Ce, n-avem mîncare, n-avem
băutură, n-avem unde ne adăposti, n-avem liniște, n-avem
mulțumire sufletească ? Ce ne mai lipsește ca să poftim război ?
întrebă conu Tache, necăjit că oamenii se saturaseră de bine și
dădeau cu piciorul fericirii lor de toate zilele, cea mai sigură și
mai adevărată.
— Trebuie, coane Tache ! Sîntem datori să-i eliberăm
pe frații noștri din Ardeal !
— Care va să zică, să-i eliberăm… Au nevoie de așa
ceva ? Ne-au cerut ei asta ?
— N-or fi avînd ei nevoie, dar avem noi. Vrem să facem
România Mare, să ne croim o soartă mai bună în istorie !
continuă Bucur apăsat, repetînd cu entuziasm formula cea mai
răspîndită prin ziarele timpului.
— O Românie Mare, strălucitoare și rotundă ca o pafta de
aur, nu ca asta mică de azi, care seamănă c-o gheată veche și
lăbărțată ! adăugă Spiridon Helciu, cu zîmbetu-i sarcastic
dintotdeauna.
— Eu iaca vreau să rămînem tot cu România asta mică. Îi
mică, liniștită și înțeleaptă. Mi-i de-ajuns.
— Ți-o fi de-ajums dumitale, dar nouă nu. Noi vrem
război ! îl ațîță Iliaș, pus pe șotii.
— Care va să zică, vrei război!… Buuun!… Apoi,
smulgîndu-se din moleșeala lui obișnuită și devenind neîn-
duplecat, acuzator: Măi Iliaș, tu poți să vrei război. Îți dă mîna.
Tu n-ai nimic de pierdut. Copiii tăi sînt prea mici ca să meargă
pe front. Eu însă am un băiat în putere ! Și unul singur ! Mi-l

261
ia ! Îl trimite în inima prăpădului ! Iar dacă-mi ia băiatu', n-are
decît să-mi ia și viața !,.. Iaca de asta nu vreau eu război! Și
conu Tache rămase cu privirile sprijinite pe buza paharului gol,
dar de astă dată nu și-l dorea plin: nici nu-l vedea.
Presimțea că în jurul lui, în lumea aceasta cuprinsă de
ambiții nemăsurate, se pregăteau prefaceri uluitoare, pe care el
nu le voia, nu le aproba. Mintea sa de podgorean simplu și
cinstit, de muritor stăpînit de-o biblică omenie, nu izbutea să
priceapă ce demon îi poate împinge pe oameni să se ucidă unul
pe altul, ba nu înțelegea nici măcar cum ajungeau să se certe
între dînșii… Trebuie că-s nebuni ! Numai de-asta !… Nu era
mai cuminte lucru să stea aci, pe iarbă verde, într-un loc așa de
pașnic, adunați în jurul meselor întinse, îmbrăcați în haine de
sărbătoare, cu mîncare și băutură dinainte și cu lăutarii lîngă ei,
să petreacă, să se bucure de viață, să fie fericiți ?!… Și, în
sufletul lui de obicei așa de astîmpărat, se iscă o nedumerire: ar
fi vrut să știe cum s-ar înfățișa lumea dacă toți oamenii ar fi
aidoma lui; ar fi oare mai multă fericire sau tot atîta ca
acum ?…
Ilie Bucur, observînd că discuția despre război nu-l prea
încînta pe domnul primar, hotărî să-l aducă mai aproape de
uneltele și desfătările sale:
— Ce zici, coane Tache ? Nu se bea vinul mai cu plăcere
din pahare ca astea, de sticlă, decît din ulcele de pămînt ?
— Eu îl beau la fel de mulțumit și din pahare, și din
ulcele.
— Totuși, din pahare, parcă-i altfel. Îi vezi culoarea,
limpezimea. I-o fi plăcut lui Dabija-Vodă să bea vinul de
Odobești numai din oală de lut ars, dar acuma nu se mai poate.
Sînt alte vremuri, alte gusturi. Plăcerile, vrem să le trăim prin
toate simțurile. Așa-i modern !
Și Ilie Bucur se uită la ceilalți, foarte mîndru de această
cugetare demnă de creierul unui mare filozof, dar pe care el o
împrumutase de la Tudorache Blîndu.
— Și-așa îi bine, și-așa îi bine, îl împacă primarul.

262
— Dar vinul ăsta vă place, coane Tache ?
— Bun… De la cine-i ?
— De la Iancu Țirone, aci de față…
— Bun ! Ușor de băut, prietenos, parcă te unge pe
suflet… Ia să-l mai încercăm nițel… și conu Tache duse paharul
la gură și-l sorbi încetișor, cu privirile în sus, ca găinile;
culoarea și limpezimea băuturii nu-l interesau; el rămăsese la
deprinderile lui Dabija-vodă; se mulțumea numai cu buchetul și
cu însuflețirea aceea sănătoasă, pe care i-o răspîndea în tot
trupul.

Soarele trecuse de amiază și acum se lăsa domol spre


asfințit, iar de sus, din vîrful Măgurii, coborau adieri în-
miresmate, răcoritoare. Natura însăși își oferea concursul la
reușita manifestației: îmbrățișa poiana și pe oaspeții ei cu tot ce
avea mai diafan, mai poetic și mai atrăgător.
Singur conu Tache arăta ca întotdeauna. Chiar dacă
petrecerea ar fi durat încă o noapte și o zi, el ar fi fost același.
Nu se îmbăta, nu-și pierdea firea. Ceilalți însă ajunseseră grozav
de limbuți: își lăudau vinul, viile, caii, copiii; numai pe neveste
le uitaseră; și pe frații obijduiți și lipsiți de libertate din Ardeal.
Cel mai schimbat părea însă Ilie Bucur. Își tot răsucea
sfîrcul mustăților și rotea peste mulțimea chefliilor o privire
încrezută, vulturească. Ce-i drept, băuse binișor, dar era mai
mult beat de fericire decît de vin. Avea însă și de ce…
Valentina, fată mare acum, se afla la tombolă, cu soția
perceptorului și cu băiatul lui Costache Fătu… Crescuse uimitor
de repede, învăța bine și se făcea din ce în ce mai chipeșă… Ca
mîine o vezi dansînd, apoi iubind, pe urmă căsătorită, cu
copii!… Dar nici Aretia nu era mai prejos ! Uite-o colo, cu
nevasta primarului! De cînd au venit stau tot împreună și
vorbesc, și vorbesc… Ce-or fi avînd oare de vorbit atîtea
ceasuri ?… Poate unde amîndouă sînt femei așezate, care-și văd
de gospodărie. Cînd găsesc uneori prilejul, apoi au ce să-și
spună !… Da, Aretia era azi la înălțime ! Avea o rochie si niște

263
pantofi ! Îmbrăcată mai ceva decît marchiza lui Tudorache !…
Și cînd te gîndești că rochia i-o lucrase chiar Anișoara !
Bineînțeles că Aretia nu știa cu cine are de-a face. Dar
Anișoara ? Prin ce zbucium o fi trecut cînd i s-a spus că noua-i
clientă era chiar soția amantului ei!… Și i-a lucrat totuși o
rochie atît de frumoasă ! Poate mai frumoasă decît ale tuturor
celorlalte cucoane… Ei, dar Anișoara e o fată bună,
înțelegătoare ! A suferit, desigur, dar și-a învins suferința și-a
îmbrăcat-o pe Aretia cu mai multă grijă decît pe oricare alta…
Bună fată !… O căută cu privirile pretutindeni, dar n-o zări
nicăieri… Și doar pînă mai adineaori era sub stejarul acela din
mijlocul poienii, cu Sandina și cu proprietăreasa… Pesemne s-
au așezat mai deoparte să mănînce. Sau poate-o fi invitată la
masa vreunei cliente. Că se înnebunesc odobeș-tencele după
dînsa ! Nici una n-o tratează ca pe o croitoreasă, ci ca pe o
prietenă: îi dăruiesc tot felul de cadouri, o invită la sindrofii, o
plimbă cu trăsura… Nici nu bănuiesc ele de unde-a plecat și
cum de s-a pripășit la Odobești. Dar nici Anișoara nu se
trădează. Fată modestă, cuminte, respectuoasă ! Toată lumea
spune că-i păcat de ea că s-a înmormîntat în tîrgul ăsta. O
croitoreasă ca dînsa poate câștiga foarte bine în orice oraș din
țară, chiar în București… Dar ce să caute ea la București,
acum cînd se simt așa de strîns uniți încît n-ar mai putea trăi
unul fără altul ?… Și, fericit, izbucni tinerește:
— Ia să lăsăm vorbele și să trecem la fapte ! Dăm
cuvîntul lui Nicuță… Să ne zică ceva la ureche de să ne ia
piuitul!… Iar tu, Ioane, — se adresă el chelarului — dă fuga la
crama de-aici din Șarba și adu-ne o cofă de vin din balerca ceea
de după ușă, să vadă boierii ce marfă avem noi ! Na-ți cheile și
vezi, nu te afuma prea rău, că mai ai de făcut și alte drumuri !
Ion aduse repede o cofă plină cu o licoare într-adevăr
dumnezeiască și, cam după un sfert de ceas, alergă după alta. Și
mulți pui de găină, dintre cei mai dolofani, își aflară sfîrșitul în
frigările care se învîrteau zorite chiar aci, lîngă masa lor.
Străchini întregi de mujdei s-au consumat. Și lăutarii le cîntau

264
cu atîta foc. Încît, de la o vreme, nici unul n-a mai putut sta
locului; au sărit cu toții în picioare, sprinteni, și-au învîrtit atîtea
hore, și-au bătut atîtea sîrbe, încît iarba de sub ei nu și-a mai
putut veni în fire pînă în primăvara următoare. Și au dat o altă
năvală în pui. Și au mîncat o altă mămăligă aurie, caldă,
aburindă. Și atîția ardei iuți au înghițit, încît le ieșea aburul din
gură ca din țeava tunului după ce scăpătă bomba. Beau ca să se
răcorească ori ca să se așeze mîncarea; beau de sete ori ca să
mai potolească iuțeala ardeilor; beau pentru multe alte motive,
pe care, cînd se iveau, le întîmpinau entuziaști, cu clinchet de
pahare și clocote de veselie, deși erau învățați să bea cu aceeași
rîvnă chiar fără nici un motiv.
Și pentru că Ion, chelarul, nu mai dovedea cu căratul
cofelor, Ilie Bucur îi porunci hotărât:
— Du-te acasă, pune caii la căruță, vino într-un suflet la
via din Șarba, încarcă cea de-a doua balercă, aia de pe dreapta
cum intri în cramă (prima, care nu avea decît douăzeci de vedre,
se golise) și, cît ai clipi, ad-o aici în poiană !
— Da' ce te-a apucat, frate Iliaș ? îl stîrni Petrică Dorin.
— Îs fericit, măi! Copiii cresc și se fac tot mai frumoși,
nevasta tot tînără-mi rămâne…
— Iubita, la fel, adăugă altul.
— Sigur, mă, dacă așa vrei tu. Iubita, la fel, se face și ea
tot mai frumoasă și-i mulțumită de mine și eu de ea. Viile,
iarăși, au rod din belșug… Cum să nu petrec, dacă sînt așa de
fericit ?! și trase un chiot haiducesc, de răsună toată Valea
Milcovului, pînă departe, spre Focșani.
— Păcat că lipsește Tudorache Blîndu ! Dac-ar fi fost și
el, cred c-am fi petrecut și mai bine ! se trezi vorbind Costică
Ioniță.
— Cum o să-și părăsească franțuzoaica lui ca să se
amestece cu niște pîrliți ca de-al de noi ?! îi răspunse Bucur cu
un ghimpe de amărăciune în glas.
— Oare s-o fi simțind cu adevărat mulțumit ? întrebă
unul mai curios.

265
— De ce nu ?! Cică marchiza are la parale că nici Blîndu
nu-i în stare să i le toace. Acolo, la via Suzana, îi trai,
neneacule, nu glumă ! întocmai ce i-a trebuit lui Tudorache al
nostru !
Dar lăutarii începură o altă sîrbă și toți porniră să joace ca
și cum aveau spiriduși în călcîie. Numai conu Tache sta singur
la masă, cu pieptul proptit în baston, și privea grav, gînditor,
clătinînd uneori din cap cu tristețe. Sărace bine, mult rău mai
aștepți!", murmură el, cu inima strînsă, parcă prevăzînd toate
vrăjmășiile care aveau să vină. Dar, pentru că tot privindu-i, s-ar
fi plictisit de moarte, cînd și cînd își mai turna cîte un păhăruț
de vin și-l sorbea încet, măsurat, nu așa cum jucau și cum beau
zărghiții ăștia…
Apoi, pînă să sosească balerca de vin comandată de Iliaș,
pînă să taie și să curețe o altă tîrnă de pui, pînă să pisese alte
căpățîni de usturoi, grupul acesta al oamenilor cu stare și cu
greutate, în frunte cu primarul, se duseră la tombolă, unde
Valentina, surîzînd feciorelnic, le puse în mînă cîte un teanc de
bilete, iar Traian Fătu le încasă banii, spunîndu-le declamator:
„În numele fraților noștri din Ardeal, vă mulțumim !"… După
aceea se abătură pe la bufetul patronat de comitetul de
organizare a serbării, unde băiatul lui conu Tache îi primi foarte
călduros, îndemnînd chelnerii să le servească, fără să-i întrebe,
mîncărurile și băuturile cele mai alese, socotite la prețuri duble,
ca pentru niște fruntași ai comunei, respectați și cu parale.
„Pentru Ardealul nostru scump, orice sacrificiu îi prea ieftin!",
îi asigură Florin Vrabie, înflăcărat… Și au pornit mai departe.
Au făcut ocolul poenii, ciocnind cu fiecare, glumind cu toată
lumea, jucînd ici o horă, dincolo o sîrbă, și-au revenit la masa
lor tocmai cînd balerca fu așezată pe căpătîie, numai să-i pună
canaua și să tragă băutura…
Soarele își trimitea acum ultimele-i raze peste iarba
strivită și amestecată cu țărînă, peste copacii încă falnici, deși
ciuntiți și ei pe la poale, peste oamenii înfierbîntați de vin, de
mîncare prea multă și de-atîta elan patriotic. Parte din neveste,

266
împreună cu copiii, își strînseră calabalîcul și se îndreptară spre
vetrele lor, care cu trăsura, care pe jos, fără să-și mai anunțe
bărbații, ca nu cumva să le strice cheful.
Totuși, pe măsură ce se apropia noaptea, petrecerea, în
loc să se potolească, se întețea. Iar cînd cineva cu un glas ca de
tunet a strigat: „Și acum, vivat pentru frații noștri din Ardeal!",
au izbucnit atîtea urale și atîtea chiote, încît toate vocile s-au
frînt de răgușeală și toate inimile au stat gata să pocnească de
înfierbîntare. În semn de totală adeziune la „măreața cauză a
românismului", paharele au fost imediat golite, umplute iarăși și
iarăși golite. Unii au mers chiar și mai departe în excesul lor de
patriotism. Pînă și conu Tache s-a pronunțat cu seriozitatea lui
obișnuită:
— Care va să zică, buuun !… Pentru frații noștri din
Ardeal… și, pentru că altceva nu se mai pricepu să spună, își
goli paharul ceva mai repejor, deși graba n-a fost niciodată
meteahna lui.
Și toți lăutarii, adunați într-un singur taraf, cîntară:
Trăiască regele, Hora Unirii, Pe-al nostru steag, Marsilieza,
iar cînd s-a intonat La arme !, spiritul războinic al ascultătorilor
deveni așa de vijelios, încît fură gata-gata să pornească la atac,
chiar fără să fi sunat mobilizarea. Se gîndiră însă că războiul nu
se poartă cu paharele pline, cu balercile de vin pe lîngă ei, cu
puii la frigare bine stropiți cu mujdei de usturoi și cu lăutarii la
ureche, și continuară cheful ceva mai domol.
Nicuță, care, după moartea lui Istrate Carboavă, ajunsese
starostele muzicanților odobeșteni și care, în această
împrejurare, dirija întreaga formație lăutărească, își înălță
maiestuos arcușul și toți țiganii executară Sîrba podgorenilor.
Se dezlănțui un joc îndrăcit, bezmetic. Pînă și popa Ionică,
bătrîn și butucănos, cu anteriul prins în brîu, țopăia de-i sfîrîiau
țurloaiele.
— Ziua de azi, duminică, 7 septembrie 1915, va rămîne
înscrisă în istoria neamului, mă ! statornici Spiridon Helciu, cu
o viziune de profet.

267
Toți fură de aceeași părere, așa că bairamul căpătă un nou
impuls, prelungindu-se peste prevederile tuturor.
Abia tîrziu după miezul nopții serbarea luă sfîrșit.
S-a încheiat cu Sîrba popilor, ca un prinos de smerenie
adus bisericii și soborului de preoți, care, după un tipic adînc
studiat, conduceau dansul, contribuind astfel la o cît mai realistă
și mai dinamică prezentare a spectacolului.
Și, la lumina lunii, puțin ciupită într-o margine, dar
neadormită și strălucitoare, Poiana Pamfileștilor, care pînă de
curînd fusese un monument al naturii, se înfățișa de astă dată
într-o stare jalnică: murdară, desfigurată, urîtă — ca un obor
după ce s-a terminat bîlciul.
Valentina fu condusă pînă în poarta casei de Traian Fătu,
care tot timpul îi vorbi stăruitor și cu pricepere despre ultimele
cărți de literatură citite în cursul vacanței.
Conu Tache reveni de asemenea în bîrlogul lui, unde
nevastă-sa, care se întorsese cu mult înainte, îl aștepta
îngrijorată; i-a mai scos totuși o cană de vin, pe care primarul o
goli pe îndelete, pînă s-a dezbrăcat și s-a vîrît în așternut.
Fecioru-său, Florin Vrabie, se furișă spre via părintească
— situată foarte aproape de locul serbării —, unde fata
chelarului îi ținea culcușul cald încă de cu seară.
Alții s-au dus la club să-și încerce norocul.
Ilie Bucur împreună cu Dorin și cu Mitică Stratulat se
duseră la Anișoara. Somnul îi ocolea, gustul petrecerii încă nu
le ațipise, iar Anișoara era o gazdă primitoare, care-i înțelegea și
știa dintr-o lungă experiență că unor bărbați ca ei și la un ceas
așa de tîrziu le va merge la inimă o cafeluță neagră, tare, și
cîteva păhărele de coniac chihlimbariu, taman bun „ca să se
dreagă".
Vasile Gîtlan, care încă de dimineață se amestecase prin
mulțime, căutîndu-și de lucru ba pe lîngă unii, ba pe lîngă alții,
pînă se stabili definitiv la bufet ca ajutor de grataragiu —
cobora devale, ducînd pe umăr o tîrnă încărcată cu ce putuse
aduna de la ospățul boierilor; oricum, nu se întorcea la ai săi cu

268
mîna goală, ca în multe alte duminici. Nu-i plăcuse însă
chiolhanul la care fusese martor și, întrucîtva, părtaș, fiindcă
nici lui nu i s-au spuzit buzele de sete; îngîna mereu, cu obidă:
„Iac-așa, în vreme ce ăi grași tot beau, mănîncă și chefuiesc, noi
ăștilanți, sărmanii, o să ne pomenim în tranșee !"
Numai Costache Fătu, care, ca de obicei, se sculase cu
noaptea-n cap, pleca, nu venea. De serbare nici n-a vrut s-audă.
Destul că l-a lăsat pe fecior-su să-și tocească pingelele cu
asemenea fleacuri !… Îmbrăcat în zdrențele lui de lucru, mergea
grăbit la deal, spre via din Rugina, unde avea întîlnire cu niște
meșteri, care trebuiau să-i repare și să-i pregătească edecurile
pentru cules.

XXIV
Se afla la via Suzana, încă din prima zi a lunii
septembrie.
Venise aci cu nădejdi mari, bine dispus, sigur că va fi mai
liber decît la Contești.
Cum sosi, începu s-o facă pe îngrijoratul, chinuit de
răspunderi grele și de irezolvabile încurcături gospodărești. Îl
preocupa așa de mult culesul viei lui — cele două hectare date
în arendă lui Ilie Bucur —, parc-ar fi fost o muncă extrem de
dificilă, care avea de întîmpinat obstacole de neînvins și se
cerea înfăptuită numai de specialiști cu cea mai înaltă pregătire
profesională. După această abilă introducere, veni cu o
propunere precisă:
— Azi mă duc la Șarba, la via mea. Să văd cum stau cu
recolta, cînd trebuie să pun la cules…
Vorbi răspicat, la persoana întâia singular.
— Merg și eu. O plimbare cu trăsura îmi era chiar
necesară. Mă mai distrez.
— Eu mă duc pe jos, ripostă dînsul.

269
— Pe jos?!… Bine, merg și pe jos. Să-mi schimb însă
pantofii. Îmi pun o pereche mai ușori…
Vorbea foarte calm, parcă n-ar fi observat bruschețea din
glasul și din atitudinea lui.
— Nu. Rămîi așa. Pornim tot cu trăsura.
Adevărul era că nu-i plăcea să se obosească și nici să se
expună prea îndelung privirilor indiscrete ale trecătorilor, cum
s-ar fi întîmplat dac-ar fi mers pe jos.
Se așezară în trăsură ca doi străini, ca doi dușmani.
Traversară tîrgul, tnecînd de pe dealul Beciului, dincolo, peste
vale, în dealul Șarbei. Toată lumea se uita după dînșii. Blîndu se
gîndi însă că pe curioșii aceștia îi interesau niai mult caii,
hamurile și vehiculul, care meritau incontestabil admirația
oricui. Așa că se mai liniști.
În dimineața următoare, se arătă și mai cutezător:
— Eu o să mă reped nițel la cafenea…
— La cafenea ?!
— Da, da, la cafenea… În podgorie, cafeneaua are un rol
foarte important. E un fel de bursă a vinurilor. Acolo se fac
prețurile, acolo se stabilesc legăturile cu negustorii, acolo se
vinde recolta.
— Dar bine, tu ai ceva de vînzare ?
Thody ridică din umeri și înghiți în sec, stînjenit.
— N-am nimic de vînzare, dar asta nu mă împiedică să
mă duc la cafenea. Viticultura are o mulțime de probleme, care
se ivesc de la ceas la ceas și pe care numai la cafenea le cunoști
și înveți cum să le descurci.
Marchiza îl privi scrutătoare, ca și cum i-ar fi atras atenția
că astfel de minciuni nu mai produceau nici un efect asupra ei.
— Apoi îmi am și eu prietenii mei, cu care trebuie să
păstrez relațiile, pe care trebuie să-i mai văd uneori. Cu dînșii
am copilărit, în intimitatea lor mi-am petrecut cea mai mare
parte din viață…
— Și cum, eu reprezint pentru tine mai puțin decît acești
prieteni?

270
— Nu, dragă, dar nici pe ei nu-i pot uita, nu trebuie să-i
uit!
— Cînd mă ai pe mine, nu înțeleg de ce mai ai nevoie de
ei ?!
— Adică, dacă te am pe tine, trebuie să rup relațiile cu
toată lumea ?!
— Nu, n-am spus asta. Dar nici pe mine nu mă poți lăsa
singură, să te-aștept, să-ți port de grijă. Poți să fii așa de rău cu
mine ?! și se sili din răsputeri ca să-și rețină lacrimile.
— Dragă, dar sînt bărbați însurați, cu copii, alții sînt
căsătoriți abia de-o săptămînă și totuși vin la cafenea. Iar eu…
— Or fi venind. Dar aceia nu se iubesc așa cum ne iubim
noi. Dacă s-ar iubi, nu s-ar despărți niciodată. Oamenii care se
iubesc cu adevărat se simt foarte bine împreună, au întreaga
lume cu dînșii, ba chiar se feresc de legături, de prieteni, de
spectatori… Sau tu nu mă mai iubești cu adevărat ?!
„Cum mă obligă femeia asta s-o mint din toată inima!"
constată el, amărît.
— Te iubesc, dar iubirea nu-i un motiv ca să stăm toată
viața numai împreună.
— Nu toată viața. Un timp, pînă mă voi deprinde aci,
pînă voi căpăta curajul să înfrunt singurătatea, pînă mă voi simți
pe deplin sănătoasă…
— Chiar așa, e în interesul iubirii noastre să ne mai
despărțim din cînd în cînd, măcar pentru cîteva ore.
— Eu cred că în interesul iubirii noastre e să nu ne
despărțim niciodată. Despărțirile astea, oricît de scurte,
comportă multe primejdii, declară Yvonne cu recunoscuta-i
competență.
— Da, dar și viața în comun, numai în doi, mereu, mereu,
la infinit, comportă primejdii și mai mari. La un moment dat, te
saturi și de iubire, și de viață, de tot.
— Cum, Thody, s-ar putea întîmpla vreodată așa
ceva ?! Să te saturi de mine ?! și se apropie de dînsul, fioroasă,
ca și cînd, la un răspuns afirmativ, ar fi fost gata să-l sfîșie.

271
— O, nu !… făcu el, patetic și prevăzător.
Nu s-a mai dus la cafenea. A rămas pe loc, prăvălit într-
un fotoliu, să citească ziarele.
Totuși marchiza, examinînd cazul în profunzime, ajunse
la concluzia c-ar fi o greșeală, dacă nu chiar o primejdie, să rupă
orice relații cu societatea, mai ales pentru Thody, care părea să
aibă atîta nevoie nu numai de dragostea ei ci și de tovărășia
altora. De aceea veni cu o propunere oarecum interesantă:
— Cred c-ar fi indicat să dăm o recepție aci, la vie, la
care să-i invităm pe toți prietenii tăi…
— Prietenii mei, la o recepție, aci… îngăimă perplex,
meditînd cum să iasă din acest nou impas.
— În mod deosebit aș dori să-i inviți pe prietenii tăi de la
club. Ar putea veni eventual fără soții și-ar fi mult mai simplu.
N-ar trebui să ne deranjăm prea mult. Apoi, numai între bărbați,
te distrezi mai bine…
Te-i fi distrînd tu ! Eu vreau femei ! Cît mai frumoase și
cît mai multe !", se destăinui sieși, fără măcar să clipească.
Totuși căzu de acord:
— Da, cred că e o idee bună. Stabilim data, cît mai
apropiată, înaintea culesului, și trec mîine-poimîine să-i anunț…
— De ce să te obosești tu ? Trimitem vizitiul cu invitații
scrise. E mai distins și mai potrivit cu poziția noastră socială.
„Poftim, nici așa nu-i rost de scăpat !" izbucni el, cu
buzele încleștate. Dar, după o pauză, adăugă în chipul cel mai
firesc:
— Dragă, dacă tu crezi că-i bine să ne distanțăm de
oamenii în mijlocul cărora trăim, te înșeli. Aici nu se
obișnuiește să se trimită invitații scrise. Trebuie să ții seama că
n-avem de-a face cu prinți, marchizi, conți sau măcar baroni. Ci
doar cu niște bieți podgoreni, pe care prea multele formalități îi
supără… Trebuie neapărat să trec eu însumi pe la club și să-i
invit. Altfel, ne facem de rîs.
Yvonne, circumspectă ca întotdeauna, găsi că
obiecțiunile lui meritau să fie studiate amănunțit. Dar asta mai

272
tîrziu. Deocamdată continuă:
— Va trebui să organizăm o recepție cît mai strălucită.
Locuința de-aci se pretează destul de bine… Clubul din care
faci parte îmi închipui că-i dintre cele mai selecte. Membrii lui
sînt persoane fine, cu carte și cu maniere distinse…
— Nu chiar ca la Jockey-Club, dar pe-aproape, o lămuri
el, cu calculată modestie.
Clubul lui?!… Sala infectă, afumată și sumbră din spatele
restaurantului Regal… Mobilierul acela ieftin și învechit, parcă
aruncat la întîmplare, fără nici o estetică… Pardoseala putredă,
scîrțîind și săltînd sub picioare… Tablourile cu scene din
războiul de la 1877, peste care păianjenii și-au țesut pînzele, iar
muștele s-au străduit să adauge un nou strat de culoare…
Chelnerul cam țicnit, care deseori se certa cu clienții pentru că
nu-i dădeau remiza cuvenită sau rămîneau datori cu plata
consumațiilor… Iar „membrii" ?!… Doar cîțiva purtau cravată.
Cei mai mulți avea numai cămășile de toată ziua, descheiate la
gît, cu gulerul mînjit de sudoare, cu manșetele moi și
destrămate… Vara, în unele seri mai călduroase, Mitică Băiatu,
care locuia chiar vizavi, trecea strada numai în papuci și
îmbrăcat sumar cu o cămașă de noapte, națională, și intra în
club să bea o cafea, să mai stea nițel de vorbă ori să joace
table… Pe cine să invite, așadar, la recepția „strălucită" pe care-
o plănuia marchiza ?… Poate Ilie Bucur… Ar fi singurul care s-
ar prezenta mai convenabil, fără să se observe prea mult țăranul
ascuns sub hainele-i de sărbătoare… Totuși nu strica să
vorbească despre dînșii ca și cînd ar fi fost niște gentlemeni
desăvîrșiți… Poate c-ar reuși astfel să beneficieze de puțină
libertate… Bunăoară atunci cînd va porni să-i invite…
Dar, după această discuție preliminară, marchiza ieși la
aer, pe terasă, și nici în ziua aceea, nici în cele următoare, nu
mai pomeni o vorbă despre recepția proiectată. Ce-i drept, nu se
simți de loc bine. Avu câteva crize groaznice, care-o șubreziră
și mai rău.
În duminica serbării cîmpenești, organizată cu atîta zel de

273
tineretul odobeștean, Blîndu se instala încă de dimineață pe
terasă, luă binoclul și se pregăti să urmărească atent toate fazele
acestei neobișnuite manifestări populare. Marchiza se postă
aproape de dînsul, pe un fotoliu de răchită, capitonat cu perne
de tot felul, moi și multicolore, mai mici și mai mari — ca o
bolnavă… Bietul Thody ! Nici aici nu putea fi singur ! Măcar
aici !…
Între via Suzana și Poiana Pamfileștilor, distanța, în
linie dreaptă, era foarte scurtă; chiar fără binoclu, se vedea totul
surprinzător de limpede… Ce n-ar fi dat să poată participa și
el !… Să danseze cu fetele, să glumească cu cei tineri, să bea cu
cei mai în vîrstă, să se simtă prins cu întreaga lui ființă în
clocotul acela de veselie colectivă, care-și trimitea ecourile pînă
la el !… Auzea și vedea totul, cînd direct, cu simțurile lui
încordate, cînd cu închipuirea… Ce bine s-ar simți acolo ! Dar
nu numai acolo — oriunde în altă parte, numai să nu fie aci,
lîngă marchiză !… Ce-ar fi oare dacă s-ar duce și el împreună
cu Yvonne ?… Nu, peste putință ! Toți s-ar uita la ei ca la urs…
Pe deasupra, Yvonne ar observa că societatea de pe aceste
meleaguri nu prea ține pasul cu moda, cu progresul, cu
civilizația: femeile sînt prost îmbrăcate, inculte, cu subsuorile
asudate, cu pudra năclăită pe obraji, exalînd un miros acru,
sufocant; cît despre bărbați…!
Mîhnit, ursuz, puse din nou binoclul la ochi și urmări
desfășurarea serbării.
— Au o zi splendidă pentru această petrecere în aer liber,
observă marchiza.
— Mda…, aprobă el cu ciudă.
— Iar cadrul e cît se poate de bine ales. Un fel de parc
natural…
— Da…, conveni dînsul și mai înciudat.
— Scopul însă nu-mi place. Prea multă agitație patriotică.
Asemenea manifestații prevestesc și pentru România un război
iminent.
— Ce-am eu cu războiul ?! Nu m-a interesat niciodată

274
nimic altceva decît ce-i strîns legat de persoana mea… și a ta…,
îi declară Blîndu, cu o voce tăioasă, recalcitrantă.
— Ce fericit om ești tu ! se extazie dînsa. Ce lucru mare
să fii egoist ! Să te închizi în propriul tău univers, să nu mai
vezi nimic din ce se întîmplă dincolo de tine… și de ființele
care-ți sînt dragi !
— Asta-i, că n-am atins încă această perfecțiune. Spre
marea mea durere, încă mai văd cîte ceva pe delături…
Și strîmbă puțin din nas, semn că nelipsita ei prezență îl
cam scotea din sărite.
Dar marchiza, înfumurată, convinsă că farmecul personal,
averea, eleganța și mai ales titlul de noblețe făceau din ea o
femeie cuceritoare și rîvnită cu pasiune de toți bărbații, nu-și
închipuia că această mică strîmbătură, așa de semnificativă
totuși, ar fi avut vreo legătură cu dînsa.
— Am observat că niciodată nu urmărești cu interes
mersul războiului, evenimentele politice din lume…
— Îs prea străine de preocupările și gusturile mele. Mie
nu-mi place să mă gîndesc nici măcar la ce va fi mîine în
propria mea existență. Cum o să-mi bat capul cu problemele
națiunilor, ale continentelor ?!
— Ce temperament fericit ! îl invidie marchiza. Numai în
modul acesta poți profita în liniște de toate bucuriile vieții !
„Aș fi profitat și mai mult dacă nu te-aș fi întîlnit pe
tine", își spuse el, privind-o agresiv.
— Da, mă bucur…, recunoscu după aceea, pe un ton
neutru.
— Acesta-i motivul pentru care femeile te-au iubit atît de
mult. Toate se înnebunesc după temperamente ca al tău.
— Mda… nu mă pot plînge.
— Ce fericit ! Să fii idolul femeilor !
— Deși niciodată n-am căutat asemenea fericiri. Dim-
potrivă, uneori am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să scap de
insistențele femeilor.
— Tocmai de aceea. Cu cît le respingi mai mult, cu atît te

275
doresc mai intens… Ce fericit c-ai putut face așa ceva ! Eu n-aș
fi în stare să mă comport astfel.
— Păcat ! De ce nu încerci cu mine ? S-ar putea să ai
succes.
— Cu tine, dragă Thody ?! Cu tine, niciodată ! Te
iubesc prea mult ca să te pot îndepărta cît de puțin. Niciodată nu
mi-aș permite una ca asta !
„Niciodată ?! Atunci înseamnă c-o să stau încarcerat aici
pînă mor!", se cutremură bietul Thody, îngrozit.
— Ai putea încerca totuși. Metodele mele cred că ți-ar
aduce anumite avantaje.
— Pentru ce ? Sîntem atît de fericiți amîndoi !
— Tot nu pricep: ce-ai găsit la mine ?! Pentru ce atîta
iubire ?!
— Nu știu nici eu. Cred că mai întîi m-a sedus natu-
ralețea cu care te porți în societate. Te simți în largul tău
oriunde. Se cunoaște c-ai voiajat mult, ai văzut și-ai trăit
multe !…
Brusc, se declanșa într-însul o furie distructivă a în-
tregului său mit… Poate, dac-ar afla cu cine are de-a face, l-ar
iubi mai puțin sau chiar, spre fericirea lui, nu l-ar mai iubi de
loc… Cine știe ! Nu-i rău să experimenteze și acest procedeu !
— Știi tu cum am căpătat toate aceste calități pe care zici
că le am?
— Știu: nu la școală, nu prin lecturi, nu imitînd
exemplele bune ale altora…
— Tatăl meu a fost popă, dar între el și mine n-a existat
nici o asemănare. Pot spune că niciodată n-am călcat a popă…
Debutul în viață mi l-am făcut printr-o crimă. Și-am pornit bine.
Altfel, dacă urmam sfaturile tatei, ajungeam un nenorocit ca
mulți alții…
Îi povesti totul, sincer, deschis, ba chiar cu unele exa-
gerări menite s-o scîrbească, s-o întărite, să-i provoace revolta...
Cum, cu chiu cu vai, și-a luat bacalaureatul la liceul din
Focșani… Cum s-a înscris la Facultatea de drept din București,

276
mai mult ca să scape de gura părinților… Cum, abia instalat în
capitală, s-a amorezat de dînsul fata unui moșier din Călărași,
studentă și ea, tot în anul întîi, dar la Facultatea de litere…
Cum, după cîteva săptămîni de dragoste pătimașă, de
îmbrățișări înfocate, fata i-a propus să plece împreună la Paris
ca să-și continue dragostea și studiile acolo, bine-nțeles pe
cheltuiala părinților ei… Dacă se vor înțelege, dacă vor vedea
că sînt potriviți unul pentru altul, atunci aveau să se
căsătorească, dacă nu… Și s-au stabilit într-adevăr la Paris,
unde el s-a înscris tot la Drept, iar ea la Sorbona, intenționînd să
studieze literatura franceză și istoria artelor… Cum, peste vreo
două luni, s-a încurcat cu o franțuzoaică, văduvă, tînără și foarte
bogată, cu care, într-o noapte, după un chef monstru la Moulin
Rouge, fugi la Monte Carlo… Cum în orășelul acela interlop,
infectat de toate viciile pămîntului, trecu repede în brațele altei
femei, o grecoaică fascinantă, cu temperament vulcanic,
pervers, care scosese din minți o droaie de bărbați, fără să se
îndrăgostească de nici unul; nici chiar dînsul nu se dovedi apt
să-i satisfacă întru totul necesitățile amoroase… Dar foarte
curând, văduva abandonată își pierdu capul și, de disperare, se
aruncă în valurile Mediteranei, iar grecoaica se simți obligată s-
o răzbune, părăsindu-l, alungîndu-l… Cum s-a întors la Paris,
unde-l aștepta altă surpriză: Lenuș, fata moșierului, observînd
că nu erau de loc potriviți unul pentru altul, se otrăvise…
Așadar, încă o crimă pe conștiință !… Atunci hotărî să-și mai
înfrâneze poftele, să evite un contact prea strâns cu partenerele
prea înfierbîntate, în stare să-i cauzeze încurcături nedorite… Se
deprinsese însă cu luxul, cu petrecerile costisitoare, cu desfrâul.
Puținul pe care-l primea de-acasă abia i-ar fi ajuns pentru un trai
modest, sărăcăcios… Se putea el mulțumi cu asemenea
viață?!… începu să frecventeze tripourile, să-și încerce norocul,
mizând pe sume din ce în ce mai mari… Încîntat și în același
timp surprins, își descoperi oarecare aptitudini pentru această
activitate… Continuă… Ba chiar se angajă crupier într-un club
de noapte, obținînd un succes remarcabil: la masa de joc unde-și

277
exercita noua meserie, se îmbulzeau o sumedenie de femei, de
cele mai diferite condiții sociale, care pierdeau bani grei sub
privirile indiferente, profesionale și totuși paralizante ale
tînărului crupier…
Marchiza îi sorbea fiecare cuvînt, urmărind încordată
expresia schimbătoare de pe fața lui. Iar Blîndu povestea
înainte, fără să-i pese de impresia produsă, accentuîndu-și
josniciile, etalîndu-și păcatele…
Dar, treptat, situația se agrava: se iscară gelozii, certuri;
reelamațiile se înmulțiră. Pînă cînd patronul fu silit să-l
concedieze, regretînd foarte mult lipsa unui colaborator așa de
util pentru bunul mers al întreprinderii… Uneori, cînd nu avea
ceva mai atrăgător de făcut, se mai abătea și pe la facultate…
Dar studentele nu-i mai plăceau — prea naive, prea pudice, prea
romanțioase… Paralel, începu alt soi de „studii" prin cafenele,
prin tripouri, prin localurile de petreceri. Își crea relații cu tot
felul de lume. Nu-l interesau însă decît cocotele, escrocii,
noctambulii, poeții blestemați, artiștii ratați, toți aceia care, deși
învinși, trăiau totuși ca niște învingători… Numai că această
existență costa bani, bani mulți. Și el nu era dispus să îndure
lipsurile, să se adapteze nevoilor, iar lipsurile și nevoile
persistau, ba chiar se înmulțeau… Pînă nimeri într-o gașcă de
trișori experimentați, care-l folosiră mai întîi în partidele unde
victimele erau femei, apoi în toate partidele, fiindcă le beau
Théodore se dovedi repede un as printre ași. Mîinile lui
întreceau în iuțeală și abilitate pe ale oricărui prestidigitator…
Acum avea bani destui. Își putea îngădui o existență mai
ordonată, mai confortabilă, mai puțin obositoare. Nu se mai
angaja decît în loviturile tari, excepționale; pe cele mărunte,
obișnuite, le lăsa în seama celorlalți… Dispunînd astfel de mai
mult timp liber, trecu mai des pe la universitate, afișînd chiar o
atitudine de tînăr studios. Era necesar — nimeni nu trebuia să
bănuiască ce se ascunde sub aparenta-i candoare… Și,
culmea !… deși cu întârziere, își luă licența în drept, ba chiar și
doctoratul. Lucrarea cu care obținu acest ultim titlu academic a

278
fost comandată și bine plătită unuia mai sîrguincios și mai
priceput decît el, dar i s-a decernat în sfîrșit diploma de doctor
în drept! O hîrtie fără nici o valoare însă, de care nu s-a folosit
niciodată… Concomitent, „afacerile" prosperau, bătînd toate
recordurile. Pînă cînd atraseră în cursă pe un director de la o
mare bancă pariziană, jefuindu-l pînă la centimă… A doua zi,
banca dădu faliment… Izbucni un scandal formidabil.
Interveniră ziarele. Se alarmă guvernul… „Banda trișorilor" fu
reperată și pusă sub urmărirea justiției… Abia apucă să dispară
peste graniță, trecînd în Spania, de unde apoi s-a întors în țară…
Acum era însă cineva — stăpînea ca nimeni altul o meserie de
aur… Totuși, în anii aceștia, l-a lovit și pe el o mare nenorocire:
și-a pierdut părinții. Au murit de dorul lui, din pricina lui —
unicul lor fiu, rătăcit prin străinătăți, devenit un desfrînat, un
netrebnic !… Nici măcar diploma de doctor în drept, cu care s-a
lăudat în atîtea scrisori, nu i-a putut mîngîia — li se părea o
minciună, nu-l credeau capabil de un asemenea succes…
Revenit la Odobești, le găsi doar mormintele… și averea pe
care i-o lăsaseră moștenire… Izbutise deci să-i distrugă și pe
dînșii!…
— Așadar, ăsta sînt eu: un escroc, un aventurier, un trișor
de profesie, un stîlp de cafenea, un individ fără nici un merit și
nici o morală !… Poți să mă mai iubești acum?
— Știam. Nu chiar în amănunt, dar, în linii mari… Cu
toate astea, te-am iubit, te iubesc și te voi iubi din ce în ce mai
mult! îi mărturisi ea, parcă mai împătimită ca oricînd.
— Mai poți avea încredere în mine ?!
— Toată încrederea. Mai ales că te-am și verificat, dacă
n-ai dispărut cu cei o sută de mii de lei pe care ți i-am dat ca să-
mi cumperi via, înseamnă că ești om cinstit. Și mai înseamnă
ceva, mult mai important: că mă iubești!… Îmi placi așa cum te
prezinți: un donjuan dublat de un foarte inteligent om de
acțiune. Deși nu prea îmi pasă nici ce ești, nici cine ești. Sînt
îndrăgostita de tine și asta-i totul!
— Eu aș prefera să mă iubești mai puțin. Marchiza se foi

279
nițel între pernele fotoliului și-i răspunse imperturbabilă:
— Mai mult, da. Mai puțin, niciodată.
— Dacă m-ai iubi mai puțin, poate mă vei lăsa mai
liber…
— Imposibil. Te iubesc și iubirea e întotdeauna egoistă.
Nu accept să pierd nimic din ceea ce-mi aparține, din vorbele,
din privirile, din gesturile, din farmecul tău.
În clipa aceea, presimți că Yvonne avea intenția să i se
înrădăcineze pe genunchi (slăbiciunea ei !), să-și încolăcească
brațele pe după gîtul lui și să-l bombardeze cu sărutările.
Speriat, părăsi fotoliul, înainta pînă la marginea terasei, puse
binoclul la ochi și începu să urmărească exagerat de atent
serbarea din ce în ce mai gălăgioasă din Poiana Pamfileștilor…
„Nu mai scap de țîcnita asta !", se frămînta el, temîndu-se că
niciodată nu-i va mai fi îngăduit să traverseze Valea Milcovului
ca să ajungă dincolo, în tîrgușorul natal, amestecîndu-se printre
lumea de rînd, care viețuia în toată libertatea și petrecea cu atîta
seninătate… Peste un timp își aminti însă că el mai avea de
administrat clubul Intim, că era informatorul Ministerului de
Război — obligații de maximă importanță, care-i impuneau să
mai treacă și prin București. Dacă altfel nu va mai putea scăpa
din închisoarea de-aici, atunci… La București, oricum, n-o să-l
mai țină mereu, mereu, lîngă dînsa… Din cînd în cînd, va trebui
să-l mai lase și singur…

XXV
Coana Gahița Geană, atinsă în punctul cel mai sensibil al
demnității ei, a tunat și a fulgerat cîteva zile în șir, melițînd cele
mai înveninate ocări împotriva ticăloșilor care-i întinaseră casa.
De aceea tare se mai simți ușurată cînd o întâlni pe Aretia.
Nevasta lui Bucur tocmai ieșise pe poartă, îndreptîndu-se
grăbită la deal, către via din Șarba. Coana Gahița, care se ducea
la piață, i se propti în cale, înăcrită, neînduplecată; o apucă
strîns de mînă, o împinse mai deoparte, în dreptul unei grădini

280
pustii, se uită în josul și-n susul uliței, nu cumva să se afle vreun
martor care să le adulmece taina, și începu să-i șoptească la
ureche, mulțumită că-și poate lua povara de pe inimă:
— Nu ți-aș spune, că nu-mi place să mă bag în daraveri
de-al de-astea. Pînă la urmă, știu bine că tot eu o să trag
ponosul. Dar chiar așa, nu mă îndeamnă cugetul să-ți ascund
adevărul. Ai șase copii și nu m-aș simți în apele mele dac-ai
rămîne fără bărbat…
Introducerea aceasta, în loc să ațîțe curiozitatea Aretiei, o
irită, o făcu să blesteme în sine-și întîmplarea care le pusese
față-n față.
— Află de la mine, fiindcă tot trebuie să afli de la cineva,
află că afurisitul de bărbat-tu…
— De ce afurisit, coană Gahița ?! A pricinuit cuiva vr'un
rău ?
— Ție, ție ți-a pricinuit și-ți pricinuiește un rău de s-ar
putea să te usture la ficați… Te înșală cu Anișoara, croitoreasa
de stă cu chirie în casele mele !… În seara ceea de după
serbarea din Poiana Pamfileștilor, a făcut-o însă prea de oaie ! A
venit la ea împreună cu alți bărbați, nu știu care, au adus și
lăutari și-au petrecut toată nopticica!… Iaca ți-am spus ! Asta-i
răul pe care ți-l pricinuiește !
— Nu-i nici un rău, coană Gahița, vorbi Aretia cu
prefăcută nepăsare.
— Îi rău, dragă ! Să știi de la mine care, de, îs femeie mai
în vîrstă și mai pățită ! Îi avan de rău ! Poți să-ți cherzi
bărbatu' ! Ține-l din scurt! Cît mai din scurt! Ascultă-mă pe
mine ! o sfătui bătrîna, prevenitoare și îngrijorată, parc-ar fi fost
în joc propria ei fericire.
— Ce să-l țin din scurt ?! Crezi că-i vreo pricopseală ?
Cum îl țin din scurt, îmi și trîntește un copil. M-am săturat ! Am
șase ploduri și mi-s prea de-ajuns.
— Și cum, de-asta să-l lași de capu' lui ?!
— Păi nu-ți zisei că mi-s de ajuns șase ploduri ?
— Atunci, dacă tu nu iei nici o măsură, iau eu. O dau

281
afară pe stricată ! Că eu nu îngădui traftir în casele mele! Să se
ducă unde-o vedea cu ochii! La mine nu mai are ce căuta !
— Faci cum știi…
Aretia își cam pierduse cumpătul: în glasul ei se strecura
de astă dată un tremur subțire, o umbră de amărăciune.
— Așa fac, să știi!
— Bine, coană Gahiță… Eu îți mulțumesc pentru sfaturi
și-o să văd ce-o mai fi…
Prietenia lor, și așa destul de șubredă, se risipi de-a
bineiea. Se despărțiră ca două dușmance. Coana Gahița plecă
furioasă că cealaltă n-avea de gînd să-și strunească bărbatul.
Aretia se îndepărtă necăjită c-a intrat în gura tîrgului.
Drumul la deal i se păru mai lung și mai greu ca
niciodată. Parcă îmbătrînise în cîteva clipe, iar picioarele îi
înțepeniseră. Nădăjduia să se ducă și să se întoarcă de la vie în
cel mult un ceas ca să aibă vreme, pînă-n prînz, să gătească și
să-și vadă de copii. Acum însă nu se mai sinchisea nici cînd va
ajunge, nici cînd se va întoarce… Figura Anișoarei, bălaie,
plinuță, zîmbitoare, începu s-o tulbure… Frumoasă și plăcută
femeie ! Și foarte bună croitoreasă !… N-a îmbrăcat niciodată o
rochie mai reușită, în care să se simtă mai bine, decît asta pe
care i-a lucrat-o Anișoara… Și s-a purtat așa de atentă, așa de
respectuoasă ! Nu părea s-o urască nicicum. Dimpotrivă, i-a
ales modelul cel mai drăguț, și-a dat silința ca rochia să-i vină
cît mai desăvîrșit, a sfătuit-o cum să-și pieptene părul, ce ciorapi
și ce pantofi să-și cumpere, ce pudră să întrebuințeze. Iar
sfaturile ei s-au dovedit fără greș. La serbarea din Poiana
Pamfileștilor, toată lumea a găsit-o schimbată — mult mai
tînără și mai atrăgătoare ca în trecut !… Anișoara asta pare să
aibă o ambiție foarte năstrușnică: vrea ca toate femeile să fie cît
mai fermecătoare, chiar și dușmancele ei… Dar dacă știe atît de
bine cum să se poarte cu clientele, trebuie că se pricepe și mai
bine cum să-i vrăjească pe bărbați… Unde-o fi cunoscut-o
oare ? Și cum de-a înduplecat-o să se așeze la Odobești, cînd
toată lumea spune că-i o croitoreasă fără pereche, capabilă să

282
cîștige mult mai mult în orice oraș mare ? Sau a venit singură și
numai aici l-a întîlnit pe Iliaș ?… În orice caz, putea găsi ceva
mai bun: un bărbat tînăr, de vîrsta ei, cu care s-ar fi măritat…
Dar, oare, tocmai pentru că Anișoara e plină de atîtea ispite, nu
s-ar putea ca din asta să iasă o nenorocire ? Pentru dînsa și
pentru cei șase copii ai ei ?... Ba chiar și pentru Anișoara și
Iliaș… Cîte nu se pot întâmpla !… Bunăoară, Iliaș o iubește cu
atîta patimă, încît nu se mai poate stăpîni și-o ia în căsătorie…
Atunci?! Sau Iliaș o iubește la fel de înfierbîntat, dar Anișoara
nu-l mai vrea, îl înșală, se încurcă cu altul… Atunci Iliaș suferă,
începe să bea, aleargă după alte femei ca s-o uite, joacă și pierde
la cărți din ce în ce mai mulți bani tot ca s-o uite, ori chiar
ajunge pînă la crimă, își ucide rivalul sau o sugurmă pe fosta-i
amantă… Nu, nu-i cu putință să iasă nimic bun dintr-o astfel de
legătură !… Se gîndi apoi în ce situație umilitoare s-a pus cînd
și-a dat rochia la cusut, cînd s-a dus pe urmă la probe… E drept,
Anișoara s-a purtat cu atîta bunăvoință și delicatețe, dar,
neîndoielnic, înăuntrul ei, chicotea de mulțumire, trăindu-și
izbînda: „Te-am învins ! Bărbat-tu e amantul meu ! Mă iubește,
iar de tine se depărtează tot mai mult ! Și tu nu știi nimic! Ești o
proastă!… Sigur că așa își zicea în timp ce-i lua măsura,
privindu-i probabil, cu dispreț rufăria de pe dedesubt,
mizerabilă, ieftină, de ațică !… O ciudă sălbatică îi zgudui
nervii: împotriva lui Iliaș, care nu-și respecta obligațiile de soț
și uita că are acasă șase copii; împotriva Anișoarei, pripășită
aici ca să-i sufle bărbatul, cînd erau atîția alții, neînsurați, care
s-ar fi bucurat s-o ia de nevastă; pînă și împotriva coanei
Gahița, care cu siguranță știa mai de mult, dar i-a dat de veste
atît de tîrziu; ba chiar și împotriva ei însăși, că n-a bănuit nimic,
nu și-a supravegheat soțul, n-a aflat mai curînd… Dac-ar fi
bănuit măcar, n-ar mai fi săvîrșit prostia aceea așa de caraghiasă
din Poiana Pamfileștilor, cînd, în mijlocul celor adunați la
serbare, s-a oprit în fața Anișoarei, i-a dat mîna, i-a mulțumit c-
o îmbrăcase așa de elegant, i-a spus că toate cucoanele găsiseră
că rochia îi venea minunat… S-a făcut de rîs ! A dovedit tuturor

283
că-i o neghioabă, că nu-și dă seama de primejdiile ce-o pîndesc,
oferindu-și prietenia tocmai aceleia care oricînd era gata să-i
strice casa…
Acum nu se mai putea liniști nici măcar cu gîndul că,
dacă și-ar păzi bărbatul, s-ar trezi cu al șaptelea copil. Chiar
dac-ar fi așa, ea va trebui să ia măsuri. Mai bine încă un copil,
decît să rămînă singură, părăsită…
Se uită în prejur, speriată, parcă tot tîrgul ar fi urmărit-o
și-ar fi arătat-o cu degetul, rîzînd în batjocură de nenorocirea ei.
Dar nu văzu pe nimeni. Drumul urca mereu printre vii în care
nu se zărea nici o suflare de om. Mergea neîncetat și povara de
pe suflet i se părea tot mai apăsătoare, iar picioarele tot mai
neputincioase… „Urcușul lui Isus pe Golgota !", descoperi
deodată această potrivire, care-o măguli și-i mai alină durerea…
S-a dus la vie, s-a întors, dar n-a simțit nimic altceva
decît zbuciumul chinuitor dinăuntrul ei.
La prînz, cînd Iliaș veni acasă, îl așteptă tot cu masa pusă
ca întotdeauna, dar hotărîtă să-l aducă pe calea cea dreaptă.
După ce copiii se risipiră pe-afară și rămaseră singuri,
Aretia îl înfruntă fără șovăire:
— Am auzit că mă înșeli cu Anișoara, croitoreasa.
Glasului ei răspicat, privirilor ei sfredelitoare, Iliaș le răspunse
ciugulind cîteva bobite de poamă în aparență nepăsător.
— Nu-i adevărat, tăgădui după o pauză.
„Mai bine o minciună care împacă oamenii decît un
adevăr care-i dezbină", se justifică în sinea lui.
— Toată lumea vorbește !
— Că vorbește nu-i nimic. Gura lumii-i slobodă… E
chiar bine că vorbește. Un bărbat care are ibovnică la mahala se
bucură de mai mult respect, i se face credit mai mare la bănci…
Nu pierd nimic pentru că lumea vorbește.
— Cum, tu vrei să spui că nici măcar n-o cunoști ? se
înfurie Aretia.
— Asta nu. De ce să mint ? O cunosc… Am fost și eu
într-o seară la dînsa împreună cu alții… De fapt, vinovatul e

284
numai Petrică Dorin. La serbarea din poiană, a intrat în vorbă cu
ea și așa, mai mult în glumă, i-a spus că, seara, va veni să-i facă
o serenadă. Anișoara, tot în glumă, i-a răspuns că-l așteaptă.
Noaptea însă, cînd Petrică nu mai era treaz, cum de altfel nu
mai eram nici eu, s-a gîndit că totuși din gluma asta putea să
iasă ceva plăcut. L-a angajat pe Nicuță, ne-a luat și pe noi, am
coborît devale, ne-am dus la croitoreasă, care nici nu se aștepta
la vizita noastră, dovadă că dormea. Ne-a primit însă fără
supărare ne-a servit cîte-o cafea, cîte-un păhărel de coniac, ne-a
vorbit foarte frumos despre tine, despre nevasta lui Petrică
Dorin, a lui Mitică Strătulat și despre alte cliente de-ale ei.
Nicuță a zis și el un cîntec, două. Apoi ne-am ridicat și-am
plecat. Asta a fost tot…
Mărturisirea lui o descumpăni. Nu mai știa ce să
creadă.
— Și tu zici că numai atît a fost ? stărui dînsa ceva mai
potolită.
— Numai atît. N-avea cum să fie mai mult. Iar pe viitor
nu va mai fi nici atît. Nu va mai fi nimic.
Aretia tăcu. Nu avea nici o siguranță că Iliaș minte, dar
nici că spune adevărul… Se cam pripise. Trebuia să mai aștepte.
Între timp, să strîngă dovezi, să-l spioneze, să-l urmărească în
taină pînă izbutea să-l prindă în casă la cealaltă... Căci ceva din
adîncul ei, un fel de presentiment clarvăzător, îi șoptea totuși că
între bărbatu-său și croitoreasă n-a fost numai o întîlnire
întîmplătoare, și aceea în grup.
În dimineața care urmă, cînd Gahița Geană trecu iarăși pe
uliță, Aretia o zări, o strigă și-o pofti pentru cîteva clipe în
ogradă. O rugă să-i spună din nou tot ce știa despre relațiile
dintre Anișoara și Iliaș, îi ceru amănunte.
— Eu nu umblu cu bîrfeli. Pe mine, clevetitoare n-ai să
mă afli și nici nu pot fi… Că trăiește cu nerușinata aia, nu mai
încape îndoială. Dar nici casa nu merită să ți-o strici pentru atîta
lucru. Bărbații sînt toți niște păcătoși ! Crezi c-al meu a fost mai
breaz ?… Nu trebuie să te ciorovăiești cu el, ci să-l

285
supraveghezi, să-l ții lîngă tine, să ți-l faci din nou credincios. O
nevastă, cînd își iubește bărbatul și vrea cu tot dinadinsul, știe
dînsa ce are de făcut ca să n-o înșele. Mai ales cînd își dă seama
de primejdia ce-o amenință… Eu m-am gîndit s-o dau afară pe
cățea. Mi-a plătit însă chiria pîn-la sfîn' Dumitru. Iaca, mai sînt
aproape două luni pîn' se-mplinește sorocu'… Dar, dac-o dau
afară, crezi că s-a mîntuit ? Se mută într-altă parte… case, în
Odobești, sînt destule, slavă Domnului !… și păcatul lor
durează înainte…
După aceea, coana Gahița își văzu de drum, cu conșțiința
împăcată, fără însă ca biata Aretia să-și fi regăsit liniștea…
„Cînd își iubește bărbatul…", se tot încurcau în mintea ei
cuvintele bătrînei… Dar dacă nu-l iubește, cum era cazul cu
dînsa, ce trebuia să facă ? Fiindcă de iubit nu-l iubea, nu putea
să-l iubească. Avea chiar convingerea că nu-l iubise niciodată…
Ce trebuie, ce putea să facă în cazul acesta ?… Ce-ar fi să
încerce altfel ? Să-l lase pe bărbatu-său în pace și s-o silească pe
Anișoara să plece din tîrg ? Dac-ar izbuti, atunci nu s-ar mai
teme de nimic… De pildă, să se înțeleagă cu primarul… Dacă
primarul vrea, poate da un ordin polițaiului și acesta îi pune în
vedere nerușinatei să părăsească Odobeștiul în douăzeci și patru
de ore. Se va putea statornici la Focșani sau în orice alt oraș: de
foame nu va muri nicăieri, clientelă va avea oriunde…
Dacă nu i-ar fi fost rușine, s-ar fi dus la primar
numaidecît. A mai zăbovit însă două zile. Și chiar atunci a por-
nit fără nici un chef.
S-a dus după-amiază, pe la scăpătatul soarelui. La vremea
asta, primarul se afla întotdeauna acasă. Nu era nici mahmur
după somnul de peste zi, nici obosit din pricina băuturii.
Îl găsi în pridvor întocmai cum prevăzuse: în cămașă de
noapte și în papuci. Ziua fusese tare călduroasă și asta era
singura ținută în care conu Tache se simțea bine. Fiind om în
vîrstă, serios, nu-și putea închipui că, dacă-i așa de puțintel
îmbrăcat, lumea își va face idei proaste despre dînsul.
Coana Florida îi scosese a doua cană de vin și primarul

286
tocmai își umplea paharul cu îndemînarea-i cunoscută, cînd
Aretia se ivi dinaintea lui.
Părintele comunei se uită la ea nițel înveselit, cu fața
luminată parcă de un zîmbet lăuntric, după care o pofti să ia loc.
— Coane Tache, am venit la dumneata c-o durere…
Stinghereala și rușinea puseră imediat stăpînire pe dînsa,
transformînd-o într-o făptură umilă, greu încercată; îi venea să
nu mai scoată o vorbă, să se ridice și să plece.
— Care va să zică, buuun!… O durere?!… Și cam ce
durere poți avea tu ?
Încredințat că va trebui să asculte o poveste lungă, lungă,
își mai turnă un pahar de vin și-l ținu la îndemînă.
— Bărbatu-meu mă înșală…
— Iliaș ?! Te înșală ?!
Mirat de cele auzite, goli repede paharul ca să-și recapete
seninătatea, să-și întărească moralul.
— Mă înșală, coane Tache !
Poate n-ar fi stricat să verse și cîteva lacrimi; socoti însă
că nu era nevoie, mai ales că primarul se arăta uluit, revoltat,
gata să-i ia apărarea.
— Eu nu cred. Iliaș să te înșele ?!
— Da, coane Tache ! Cu șase copii acasă !
— Știam că are numai patima cailor. Și cine are o patimă
nu-i mai trebuie alta. Dacă iubește caii, de ce-ar mai iubi și
femeile ?!
— Uite, coane Tache, nu i-au fost de ajuns caii și s-a
încurcat cu o păcătoasă de muiere !
Coana Florica, mulțumită că, în sfîrșit, aflase despre ce-i
vorba și chibzuind că prezența ei o cam stînjenea pe musafiră,
își aduse aminte că mai avea treburi pe la bucătărie și părăsi
pridvorul. Într-adevăr, Aretia respiră mai în voie. Conu Tache,
dimpotrivă; nu-i convenea că nevastă-sa îl lăsase astfel,
neajutorat, tocmai într-o chestiune de inimă, în care el nu s-a
priceput niciodată.
— A venit acum de curând o blestemată de croitoreasă

287
aici, în tîrg… Cred că-i fi auzit și dumneata ?
— Care va să zică, o croitoreasă, aici, în tîrg?!… Nu, n-
am auzit. Poate nevastă-mea. S-o întrebăm pe ea, propuse conu
Tache, doar și-o readuce alături sprijinul lui de totdeauna.
— Cum o fi cunoscut-o, prin cine și în ce întîmplare, nu
știu. Sigur este că trăiește cu ea și tare mi-i frică să nu se
întîmple vreo nenorocire ! Îi o femeie grozav de vicleană, în
stare să învîrte pe deget mintea oricărui bărbat!
— Auzi vorbă ! Să-și lase Iliaș caii, patima lui, de dragul
unei muieri! Parcă nu-mi vine-a crede !
— Ce, numai caii ?! Da' copiii și nevasta ? adăugă Aretia.
— Că bine zici ! Și copiii și nevasta, repetă conu Tache,
găsind însă că această completare nu prea își avea rostul.
— O hanțușcă venită din toată lumea, care nu are nici o
legătură cu tîrgul nostru și care poate să strice multe căsnicii !
— Auzi, dom'le, ce blestemată ! izbucni primarul,
înfierbîntat, și, ca să se răcorească, își mai turnă un pahar de
vin, sorbindu-l în mare grabă.
— Putoarea asta musai trebuie izgonită din oraș ! Acum,
cît nu-i prea tîrziu ! Altceva nu-i de făcut ! susținu Aretia cu
îndrăzneală.
— Negreșit. Așa să faceți. Vă uniți mai multe neveste
care vă știți cu casa amenințată și-o izgoniți din Odobești. Eu
mă prefac că nu știu nimic.
Aretia înghiți în sec, încurcată. Dezlegarea propusă de
primar nu i se părea de loc nimerită.
— Ca s-o izgonim noi, nevestele, îi greu. Nu văd cum ar
fi cu putință.
— De ce ? Eu nu știu nimic. Polițaiul, iarăși, nu știe
nimic. Vorbesc eu cu polițaiul…
— Eu cred c-ar fi mai bine să vorbiți într-alt fel cu
polițaiul: îi dați ordin să pună în vedere acestei blestemate că
trebuie să părăsească tîrgul în douăzeci și patru de ore. Așa îi
mult mai ușor și merge mai repede.
De astă dată conu Tache rămase încurcat. Politica cea

288
mai bună, aceea care i-a crescut popularitatea și l-a
permanentizat la conducerea Odobeștiului, se reducea pentru
dînsul la un principiu foarte simplu: să nu facă nimic sau, cel
mult, să simuleze că nu știe nimic. „Să nu superi pe nimeni" era
toată religia, toată politica și toată morala lui. Și acum Aretia
asta, pe care-o cunoștea de copilă și cu care chiar se și înrudea
puțin, să-l vîre în bucluc, silindu-l să-și calce principiul dovedit
așa de rodnic într-atîția ani de primariat!… Mai goli un pahar,
își șterse mustățile încetișor, cu grijă, prinzînd curaj:
— Care va să zică, buuun !… Cu polițaiul… Negreșit !
Vorbesc, cum să nu… N-avem nevoie de croitoreasă în tîrg !
— Ba avem nevoie. Dar o croitoreasă de teapa ăsteia, rea,
destrăbălată, care vrea să ne strice casele, nu mai poate sta într-
un tîrg de oameni cumsecade ca al nostru… Să rămînă cealaltă,
lucrătoarea ei. Se pricepe și asta îndeajuns pentru de-alde noi…
— Negreșit! S-o alunge în toată lumea ! Vorbesc cu
polițaiul. Ce-și închipuie dumneaei, că ăsta-i sat fără cîini ?!
Îi arăt eu ! Și, după ce mai sorbi un pahar de vin, continuă ceva
mai domolit: Bine, Aretia. N-avea nici o grijă ! Eu, ca primar,
nu sufăr jalea și necredința în familiile cele mai de vază ale
tîrgului. Fac eu așa cum trebuie. Da' și tu, din partea ta, încearcă
să mai îndrepți lucrurile. Îngrijește-te cît mai mult de Iliaș al
tău, vezi poate începe să prindă iarăși slăbiciune pentru cai, așa
ca altădată. Că doar mai are caii, nu i-a vîndut ?
— Îi mai are, coane Tache, cum să nu.
— N-am văzut niciodată cai mai frumoși ca ai lui. Unde-i
găsește, cum îi ține, ce le dă de mîncare nu știu, dar alții mai
frumoși nu cred că se pot vedea… Cîți mai are acum ?
— Patru… că, săptămîna trecută, a mai cumpărat doi
noateni murgi ca să-i crească, să-i învețe la ham și la călărie și
să-i păstreze în locul ălorlalți, bătrîni…
— Patru ! Auzi, dom'le ! Patru cai ca niște zmei ! Ce-i
mai trebuie s-alerge după femei, cînd are asemenea frumuseți în
grajd ?! Nu mai înțeleg !
— Așa-i apucă uneori zărgheala pe oameni ! Că nu toți

289
bărbații sînt ca dumneata, coane Tache, cuminți, muncitori și
serioși ! îl lăudă Aretia, poate-l va cîștiga și mai mult de partea
ei.
— Da, îi adevărat, eu sînt olecuță mai potolit… și,
încîntat de sine, mai goli un pahar. Da-l potolim noi și pe Iliaș,
n-avea grijă ! Ai să vezi. Cînd s-o trezi fără croitoreasă, se
liniștește. Face o plimbare, două, cu cei patru zmei ai lui, și-i
trece…
— Atunci eu mă duc și am toată nădejdea că scap de
primejdie…
— Mai e vorbă ! Rînduiese eu treburile așa cum se
cuvine, o asigură dînsul, părintește.
Aretia plecă deplin încredințată că primarul va ieși măcar
în această împrejurare din moleșala lui obișnuită și-i va împlini
rugămintea.
Conu Tache, parcă speriat de singurătate, o strigă pe
nevastă-sa.
— Ce s-a întâmplat ?! întrebă coana Florica, urcând de-a
fuga treptele pridvorului.
— Nu mai am vin ! Iaca s-a isprăvit și oala asta !… Fii
bună și mai adu-mi una…
— Dacă-i numai atît… Credeam că Aretia lu' Ilie Bucur
ți-a dat vreo veste proastă…
— Adu mai întîi vinu' și pe urmă vorbim.
După ce coana Florica reveni cu oala plină, iar conu
Tache se mai liniști sorbind un pahar de udătură proaspătă, îi
povesti neveste-sei, foarte pe scurt, ce l-a rugat Aretia și ce va
întreprinde el.
— Spun numaidecît polițaiului s-o dea afară din tîrg ! Nu
ne trebuie aci asemenea scîrbe de muieri ! încheie dînsul,
neînduplecat, așa cum tovarășa lui de viață nu-l mai văzuse
niciodată.
— Pe cine să dea afară ?
— Care va să zică, da… Uite, n-am întrebat cum o
cheamă… Ce-o să-i spun acum lui Culai David ? Că lui, ca

290
polițai, trebuie să-i dau un nume… Mă rog, o destrăbălată care
se zice că trăiește cu Ilie Bucur…
— A, croitoreasa cea nouă ! îl ajută nevastă-sa.
— Știai și tu ?
— Păi cum… Știe toată lumea !
— Și mie, care se cheamă că sînt părintele comunei și am
datoria să cunosc tot ce se petrece-n tîrg, nu-mi spui nimic?!…
Pot eu să îngădui ca o asemenea femeie să mai stea într-un oraș
de oameni cumsecade, așa cum îi ăsta al nostru ?!
Se întrerupse pentru cîteva clipe, mai goli un pahar și
continuă bătăios:
— Pun numaidecît s-o dea afară !
— Dacă vrei să-ți aprinzi paie-n cap cu toate fetele și
nevestele din Odobești, pune. O croitoreasă ca asta n-a fost
nicicînd pe la noi. Toată lumea o laudă pentru priceperea ei.
Chiar și eu mă gândeam să-mi fac o rochie la dînsa. Cică tare
mai lucrează bine!… Dacă Aretia vrea să nu mai fie înșelată,
apoi să-i ceară asta lui bărbat-su, nu ție!
— Se-nțelege, dom'le ! Așa-i ! Ce caută la mine ?!
Ce-s ?! se frămîntă conu Tache, întărîtat.
— Într-un fel, Aretia are și ea nițică dreptate. Anișoara,
croitoreasa, pare cam ștrengărită…
— Vezi ?!
— Dar poți tu s-o izgonești din tîrg, cînd toate fetele de
măritat și toate gospodinele sînt așa de mulțumite că au la
îndemână, după atâția ani de așteptare, o croitoreasă mai
acătării ?
— Iaca, și-așa-i rău, și-așa-i rău ! recunoscu primarul,
pus într-o dilemă fără ieșire.
— Nu poți face nimic, stabili cu tărie coana Florica.
— Văd și eu. Niciodată nu pot face nimic în orașul ăsta!
Cînd se bucură unul, se supără ălălalt. Și am eu inimă să supăr
pe careva ?!
Apoi, resemnat, își mai turnă un pahar de vin și-l deșertă
fără grabă, domol, învăluind în uitare încă un zbucium zadarnic.

291
XXVI
Zi de zi, în locuința somptuoasă de la via Suzana, Thody
Lupta din greu ca să-și omoare timpul. Pînă la urmă, în lipsă de
ceva mai bun, își puse toate speranțele în lectură.
Luă unul din romanele franțuzești, răspîndite foarte es-
tetic, ici și colo, pe diverse mobile; citi cîteva pagini…
Marchiza, care ca de obicei nu-l slăbea cu supravegherea,
spionîndu-i pînă și respirația, îl întrebă cu o expresie
iscoditoare, de polițist:
— Îți place, iubitule ?
Dacă lectura îl atrăgea destul de puțin, apoi o convorbire
cu dînsa despre un atare subiect nu-l atrăgea de loc
— Da, interesant…
— Ce anume îți place ?
— Am parcurs numai două capitole, dar dorința de
aventuri a contelui ăsta, care pare să fie personajul principal,
cred că va duce undeva…
Marchiza tăcu vădit contrariată.
După ce Thody mai citi cîteva pagini, Yvonne veni lîngă
el, îl luă de braț și, cu acea alintare de adolescentă, care, prin
contrast, îi scotea și mai puternic în evidență pergamentul de
sub fard și păinjenișul din jurul ochilor, îl rugă insistent:
— Fă-mi plăcerea și condu-mă puțin prin vie. Am
absolută nevoie de aer.
Liniștea înserării cuprindea întinderile pînă departe, spre
dunga orizontului. Și o lumină difuză, vaporoasă, plutea leneșă
pe coamele dealurilor.
Se plimbară pînă se înnopta de-a binelea. Se întoarseră
acasă și se așezară la cină. După aceea, se distrară cu un joc de
cărți pînă la culcare.
Cînd, a doua zi, căută romanul acolo unde îl lăsase în
ajun, pe scrinul din salonaș, nu-l mai găsi. O întrebă pe
marchiză, întrebă subreta. Nici una nu știa nimic. Se mulțumi să

292
citească ziarele.
După-amiază, iar nu avu cu ce-și pierde timpul. Căută alt
roman. Citi și din acesta vreo douăzeci de pagini. Yvonne îl
iscodi iarăși:
— Îți place, iubitule ?
El iar comise imprudența să-i spună c-ar putea fi o lectură
atrăgătoare.
— Și ce anume îți place ?
— Temperamentul lui Fredy, mai ales detașarea cu care-
și bate joc de dragoste, se explică el, abia ascunzîndu-și
satisfacția de amant dezamăgit care se vrea răzbunat.
Yvonne adoptă brusc o atitudine țeapănă, enigmatică. Și
iar pretextă că are nevoie de aer, dar cu atîta stăruință, încît
Thody crezu că, dacă nu părăsește imediat încăperea, va muri
sufocată.
Deși acum era convins că literatura putea fi un leac de
mare ajutor împotriva plictiselii, totuși nu i se mai îngădui să
citească nici măcar ziarele; pînă seara tîrziu, marchiza îl sili
mereu să se „distreze" altfel, după capriciile ei.
În ziua următoare, dispăru și acest de-al doilea roman, îl
căută pretutindeni, interogă personalul de serviciu. Imposibil să-
l descopere undeva. Numai că, între timp, se lămuri. Înțelese că
Yvonne era geloasă pînă și pe eroinele din cărți, pînă și pe
visurile și aventurile pe care le-ar fi putut trăi citind. Îndrăzni
chiar să i-o spună:
— Observ că în casa asta nu mai am voie nici măcar să
citesc !
— Ai voie să faci atîtea: să te plimbi prin vie, să dormi,
să joci cărți, să mă îmbrățișezi… Atîtea ocupații distractive !
— Dar eu vreau să citesc romane. Literatura a fost
întotdeauna pentru mine petrecerea cea mai captivantă ! se
lăudă el.
— Îmi pare foarte bine că ți-ai schimbat părerea ! Dar nu
merită să-ți pierzi vremea cu asemenea cărți imorale, care
pervertesc simțurile și distrug liniștea sufletească. Am scris

293
librarului meu din București să-ți trimită cîteva lucrări serioase,
pe care le vei citi cu aceeași plăcere și din care vei putea culege
idei cu adevărat nobile, îi vorbi ea cu demnitatea unei perfecte
femei de lume, care știe să-și ascundă pornirile cele mai josnice
sub masca celor mai binevoitoare intențiuni.
— Așadar, tu îți închipui că eu n-aș putea citi fără
primejdii decît literatură pentru copii ?!
— Nu, din contră. O literatură serioasă, am spus, așa cum
se potrivește cu vîrsta și cultura ta.
— N-am nevoie de literatură serioasă ! Îmi lipsește
pregătirea necesară, ca s-o pot înțelege. Eu vreau să mă distrez,
să-mi omor timpul ! se văicări dânsul.
— Te vei distra, dar totodată vei acumula un plus de
cunoștințe, vei realiza un profit intelectual.
Peste o săptămînă, apărură pe toate mesele, din toate
camerele, studii critice, încercări filozofice, descrieri geo-
grafice, colecțiuni de documente istorice. Numai cărți serioase,
în adevăr, pe care Blîndu nici nu le răsfoi.
Într-o dimineață, revoltat, furios, hotărî să coboare în tîrg.
Dar nici de astă dată nu-l lăsă de capul lui:
— Vai, Thody, ce ocazie fericită ! Chiar aveam de făcut
cîteva cumpărături urgente.
Se resemna să iasă împreună. Colindară cele cîteva
prăvălioare din Odobești, străbătură strada principală pînă
dincolo de primărie. Blîndu observă că nu erau decît obiectul
curiozității tuturor și se simți jenat. Reveniră la trăsură și se
întoarseră acasă.
Nu cedă însă; hotărî să mai înfrunte odată curiozitatea
publică — poate va reuși s-o potolească. Chiar în ziua
următoare, tot pe înserat, ieșiră din nou în oraș.
Dar, cum descinseră din trăsură, Yvonne se repezi la el,
dezlănțuită:
— Pentru ce te uiți după fetișcana aia ?! Nu-ți dai seama
că mă compromiți ?! Vrei să spună lumea că nu mă iubești, că
sînt pentru tine o povară ?!

294
— Liniștește-te, dragă ! o rugă el, calm. S-ar putea crede
că ne certăm. În ce mă privește, n-ar fi nici o înjosire, dar pentru
tine, o marchiză !
— Nu-mi pasă de nimic ! se răsti ea și mai violentă.
— Atunci pentru ce te mai agiți ? Dacă zici că nu-ți
pasă ?
— Nu, asta nu permit ! Mîndria mea de femeie nu admite
așa ceva ! continuă din ce în ce mai înverșunată, atrăgînd și mai
mult atenția trecătorilor.
— Sînt de părere să ne întoarcem la vie. Altfel, ajungem
de rîsul tîrgului. Pe deasupra, o asemenea discuție ar putea pune
între noi ireparabilul…
Cînd auzi de „ireparabil", se răsuci pe călcîie și sări în
trăsură, fulgerîndu-l cu niște priviri ce prevesteau o foarte
aprigă dezbatere amoroasă. Într-adevăr, cum intrară în locuința
lor, cearta se dezlănțui din plin, ce-i drept fără insulte grosolane,
dar cu destule înțepături subtile și ironii usturătoare.
Imediat după cină, îl anunță că nu mai vorbește cu dînsul
și chiar, din acel moment, nu mai rosti un cuvînt. Au fost cele
mai împăcate ceasuri din viața lui. Dac-ar fi putut s-o lungească
așa mereu ! Dar muțenia ei dură foarte puțin. Abia pînă a doua
zi dimineața, cînd iar îi năvăli în brațe, începând să se răsfețe ca
o madonă jignită:
— Thody, scumpul meu, de ce mă faci să sufăr ?! Așa ții
tu la mine ?! Pentru ce toate astea, dragul meu ?! Pentru ce ?!
— Trebuie să înțelegi că am și eu nevoie de oarecare
distracție, de-o activitate mai variată. Nu pot suporta la infinit
un asemenea trai! izbucni el cu maximum de cutezanță.
— Cum, scumpule, viața în tovărășia mea nu ți se mai
pare agreabilă ?!
Aștepta răspunsul ca pe o sentință de moarte.
— Nu. Nu mi se pare. Eu vreau să mai stau de vorbă și cu
alți oameni, să-mi văd apoi de afacerile mele. Am încercat să
citesc, dar cărțile care-mi plac au dispărut fără urmă. Ai spus că
vom da o recepție pentru prietenii mei, dar ai părăsit și proiectul

295
ăsta. Vreau să ies în oraș să mai schimb o vorbă cu cineva. Nu
pot însă decît însoțit de tine ! Mai mult, trebuie să capăt un
permis special ca să mă uit la persoanele care trec întîmplător
pe dinaintea mea !… Ar fi cazul să-ți dai seama că așa ceva nu
se poate îndura la nesfîrșit !
După aceea, brutal, se smuci din brațele ei și porni să se
plimbe prin salon, enervat.
— Bine, Thody. Sînt mulțumită că m-ai lămurit. Acum
știu ce vrei, ce dorești. Voi avea grijă să fii satisfăcut, cedă ea,
presimțind apropierea urnei primejdii pe care era mai oportun s-
o evite.
Rezultatul acestor frămîntări pasionale a fost strălucit:
Blîndu obținu permisiunea să meargă la club ca să-și invite
prietenii la recepția proiectată, care urma să aibă loc peste nouă
zile, într-o sîmbătă seara.
În prima duminică, îndată după prînz, Thody anunță pe
un ton cît mai ferm că se va duce să facă invitațiile necesare.
— Cum, tocmai azi ?! se cutremură Yvonne.
— Numai azi îi găsesc pe toți la club. În celelalte zile,
oamenii au treabă. Mîine, cei mai mulți încep culesul…
— Vezi, duminica, nu-mi place să stau singură, fără tine.
Am impresia că nu mai e sărbătoare !
— În zilele de lucru, nu găsesc pe nimeni.
Simțea o nevoie covîrșitoare să fie liber în această după-
amiază… Duminică ! Fără îndoială, clubul va fi plin. Să-și
revadă prietenii, să mai trăiască barem cîteva ore în atmosfera
aceea de fum acru și de glume răsuflate, să mai audă ultimele
cancanuri și cele mai noi anecdote, să respire iarăși în voie ca
pe vremea cînd n-o cunoștea pe marchiză!…
— Bine, dacă altfel nu-i cu putință, dacă tu crezi că eu
pot petrece singură o asemenea duminică… du-te! Și incepu
imediat să plîngă.
— Vrei sau nu s-avem invitați la recepție ? deveni el
categoric.
— Sigur… Du-te… Mai spun eu ceva ? E cea mai tristă

296
duminică din viața mea!… Singură! Singură!… hohoti
deznădăjduită.
— Dacă ții așa de mult să stau cu tine, uite, rămîn.
Yvonne își desfăcu încetișor palmele de pe ochi și-1 privi pe
furiș, cu neîncredere…
— Numai că, în cazul acesta, voi fi obligat s-alerg toată
săptămîna după fiecare, pînă voi putea să-i întîlnesc pe toți.
Marchiza își ascunse din nou fața în palme și continuă să
plîngă. După un timp murmură:
— Du-te mai bine acum decît să lipsești toată săptămîna.
— Bine. Am plecat.
— Pe jos ?! Dă ordin să înhame caii la trăsură.
— Mai bine pe jos. Am nevoie de puțină mișcare.
— Nu, te rog du-te cu trăsura ! Poate vii mai repede…
stărui dînsa, printre lacrimi.
— Tot așa de repede vin și pe jos. Dacă am norocul să-i
găsesc pe toți în sala clubului, le transmit invitația și mă întorc
imediat.
— Vezi, caută să termini cît mai curînd !… Cum, mă
părăsești așa, supărată ?! Nu vrei să mă împaci de loc ?!
Niciodată nu-l enervase atîta cu odioasa ei tandrețe. Îi
venea să-i trîntească două palme zdravene, golănești. Totuși îi
vorbi ponderat:
— Eu mă grăbesc și tu mă împiedici să plec ! Iar la urmă
tot tu o să te vaiți c-am întîrziat!
— Nu, du-te… Du-te și nu uita că astă-seară, la cină,
avem un meniu delicios. Am dat dispoziții să pregătească cega
aceea proaspătă, pe care-am primit-o azi-dimineață de la
Galați… Vezi, nu întîrzia ! îl avertiză ea pentru ultima oară.
Argumentul acesta cu cega adusă de la Galați, deși foarte
convingător într-alte împrejurări, acum îi ațîță și mai mult
enervarea… Se servea pînă și de acest truc ! Îl amăgea cu
meniuri alese, cu cegă proaspătă, care lui îi plăcea în mod
deosebit ! Ce lanț de capcana meșteșugise această femeie în
jurul lui!…

297
În sfîrșit, iată-l plecat. Parcă alerga spre cea mai
palpitanta aventură, care-l va trece într-o lume de basm, unde nu
sînt constrîngeri, nici lacrimi, nici măcar iubire.
Era tare cald. Nu mai plouase de câteva săptămîni. Văz-
duhul ardea îmbîcsit de praf. Dar drumul acesta în libertate i s-
ar fi părut minunat chiar dac-ar fi trecut prin văpăile iadului.
La club, nimeni. Prea devreme ca să se înfunde cineva
acolo. Poposi în fața restaurantului Regal, ceru un scaun și se
așeză afară, la o masă de pe trotuar, împreună cu Jenică Chintă,
Mitică Mititelu, Ilie Bucur, Iancu Popa și cu alți cîțiva, care
făcură imediat cerc în jurul său.
— Ei, Tudonache, cum te mai simți în anturajul nobi-
lilor ? îl întrebă ironic avocatul Mitică Mititelu, care locuia și
profesa la Focșani, venind numai din cînd în cînd la Odobești,
unde avea o vie, moștenire de la părinți.
Blîndu, care se uita mereu în susul și în josul străzii,
poate va zări o femeie mai drăguță, întîrzie cu răspunsul:
— Ca la mama acasă.
— Mi-a plăcut marchiza ta, continuă Mititelu, așteptînd
de la Tudorache o glumă ceva mai reușită, care să provoace
hohotele de rîs ale tuturor. Avea un pardesiu foarte nostim!
— Asta, da. Cu toate că, de cînd Franța e în război, nu se
mai îmbracă la Paris, ci doar la cele mai mari case de modă din
București.
— Și niște pantofi ! O splendoare !
— Și asta o cred… Numai că eu aș prefera una desculță,
dar mai fragedă și mai frumoasă.
De-abia acum îl recunoscură pe Tudorache al lor, care
știa să îmbine atît de măiestrit farsa cu sinceritatea.
— Nu pricep cum de poți sta mereu, mereu în casă, fără
să mai descinzi printre noi, muritorii de rînd ! își înteți avocatul
provocarea.
— Cred că înțelege oricine… Nu mai pot suporta loca-
lurile astea infecte, unde nimeni nu vine în smoching, unde ți se
pun la dispoziție numai tacîmuri de tinichea, fiindcă dac-ar fi de

298
argint le-ar fura onorata clientelă, și unde vezi deseori pe cîte
unul blestemînd viața, clubul și toate jocurile de noroc pentru c-
a pierdut enorma sumă de doi lei! Nu mai pot, dragă ! Noblețea
nu-mi permite !…
Totuși sînt gata să las la o parte, pentru cîteva ceasuri,
deprinderile mele aristocratice și să intrăm în spelunca voastră
murdară ca să facem o bacara serioasă. Fiindcă trebuie să
rețineți că obligațiile mele sociale nu-mi acordă prea mult timp
pentru asemenea escapade… Iar pe stradă, n-am la ce mă uita.
Observ că nu mai trece nici o femeiușcă bine. Probabil c-au
pierdut obiceiul de-a mai ieși în oraș de cînd au băgat de seamă
că eu nu mai sînt în calea lor ca să le admir…
Ceilalți parcă atît așteptau. Blîndu, cu faima lui de trișor,
nu era un partener comod. Avea însă bani și, deci, putea să iasă
o partidă interesantă. Îl luară de braț și-l duseră la club. Pastia,
chelnerul, care, ca în fiecare duminică, se cam întrecuse cu
băutura, îi dădu onorul ca unui general:
— Să trăiți, coane Tudorache ! Ziua de azi va rămîne de-
a pururi înscrisă în istoria patriei noastre !
— Bravo, băiete ! Ești un orator formidabil! Nu mă lă-
muresc însă de unde-ai împrumutat atîta inteligență ! În orice
caz, ai grijă să se comande o placă de marmură, pe care s-o
fixați aci, în perete, în memoria acestui eveniment… Dar, pînă
una-alta, adu saboul cu cărțile pentru bacara și cafele pentru
toată lumea !
Se așezară grăbiți la masa de joc. Tudorache luă cărțile și
începu să le amestece cu uimitoarea lui dexteritate. Apoi anunță
vesel:
— Două sute de lei în banc ! Cine dă mai mult ? Nu
dădu nimeni.
— Faceți jocurile, vă rog !
Împărți cărțile. Se pronunță tabloul întîi… al doilea…
Șlagăr pentru banc!… Poftim! Pezevenchiul ăsta are noroc și la
cărți, nu numai în dragoste !… Dar chiar atunci chelnerul se
apropie discret și-i șopti la ureche:

299
— V-a sosit trăsura. Așteaptă afară.
— Bine, spuse Blîndu nepăsător, deși în gesturile și pe
fața lui se desluși o ușoară schimbare.
Se uită la pendula din perete — abia cinci și un sfert! Ce
mai voia muierea asta de la el ?! Doar s-au înțeles că-i liber pînă
la cină !… Împărți alt rînd de cărți. Cîștigă iarăși. Voi să
împartă alt rînd. Dar vizitiul apăru lîngă el, grav, impunător, așa
cum trebuie să fie o slugă de casă mare:
— Doamna marchiză vă roagă să vă înapoiați acasă. Nu
se simte prea bine.
Era cît pe ce să-i adreseze o înjurătură neaoșă sau chiar
una franțuzească atît lui cît și stăpînă-sei, mai ales stăpînă-sei.
Se abținu totuși, socotind că-i mai prudent să nu dezvăluie
nimic din drama lui sentimentală.
— Așteaptă ! Vin imediat.
— Doamna marchiză mi-a poruncit să vă spun că se află
într-o situație foarte grea, stărui vizitiul cu aceeași gravitate
inflexibilă.
— Am înțeles, îl asigură Thody, măsurîndu-l cu niște
priviri canibalice.
Dar, ca să dovedească tuturor că nu se sinchisește prea
mult de rugămințile unei marchize, mai făcu vreo cîteva jocuri
și abia după aceea se ridică, achită consumația, dădu chelnerului
un bacșiș uluitor și începu să-și ia rămas bun de la cei prezenți.
Cînd ajunse în dreptul lui Ilie Bucur, se gîndi că, în complicitate
cu acesta, ar putea unelti ceva, poate chiar o evadare din colivia
în care Yvonne se trudea să-l mențină… Da, sigur, s-ar putea
aranja… Era însă necesar să stabilească între ei un contact cît
mai strîns…
— Dragă Iliaș, te rog să treci zilele astea pe la mine. Mai
stăm nițel de vorbă. Mă găsești cînd vrei. Relațiile cu nobilimea
te cam obligă să rămîi acasă în permanență…
Iliaș acceptă foarte măgulit. De la o vreme, starea lui
materială devenise grozav de încurcată. Banii împrumutați
pentru cumpănarea viei Suzana aproape se terminaseră. Poate

300
că Tudorache avea în vedere vreo afacere anume, din care s-ar
putea ciupi niscava părăluțe pentru amîndoi… Ce crezi,
marchiza asta pare o adevărată mină de aur !…
Cînd se urcă în trăsură, Blîndu se încruntă la vizitiu,
întrebîndu-l pe un ton sarcastic:
— Trebuie să luăm cu noi și un doctor ?
— Doamna marchiză nu mi-a spus nimic despre doctor, îi
răspunse omul de pe capră, netulburat, și slăbi hățurile.
Caii alergau într-un trap măreț, vijelios. Dar graba lor
nu-l prea încînta… Și ăștia lucrau tot împotriva libertății lui!…
Cum coborî din trăsură, se și trezi în brațele marchizei.
Parcă s-ar fi întors din război, parc-ar fi suferit un naufragiu,
fiind scos cu mari eforturi tocmai din fundul oceanului, parc-ar
fi trecut printro operație primejdioasă, din care scapă doar unul
la un milion — așa îl primi. Bolnavă ? Nu părea de loc. O
stăpînea doar o surescitare nemotivată, care-o sluțea și mai
vizibil.
— Ai putea scuti personalul de asemenea spectacole !
Toată servitorimea e cu ochii pe noi! mormăi Thody acru,
tîrînd-o după el în vestibul.
— Nici nu-ți închipui cît de rău m-am chinuit singură !
Nu mai admit niciodată să pleci! Sau merg și eu cu tine, îi vesti
Yvonne această mare bucurie.
— La club nu poți merge, în orice caz.
— Slavă Domnului, cu clubul sper că s-a terminat!
— Ba nu s-a terminat de loc. Am uitat de invitații.
— Atunci cum rămîne cu recepția ?
— Mă voi duce mîine, poimîine, pînă-i voi întîlni pe
toți… Am însă convingerea că de astă dată te vei simți perfect
sănătoasă și vei prefera să-ți petreci timpul citind vreuna din
cărțile savante pe care mi le-ai recomandat mie.
— Te înșeli! Nu mai pleci niciodată ! Ți-am spus că m-
am săturat să stau singură ! Nu mai dăm nici o recepție, nu
vreau să mai știu de nimeni și de nimic ! se înfurie dînsa.
— Dar obligațiile noastre sociale ?!

301
— Nu, nici nu mă gîndesc ! De ce nu i-ai invitat acum ?
Ai lipsit destul.
— Tocmai cînd mă pregăteam să le anunț recepția și să-i
rog să participe la ea, tocmai atunci a sosit vizitiul. Cînd mi-a
vorbit de starea gravă în care te afli, mi-am pierdut capul și-am
plecat valvîrtej, fără să mă mai îngrijesc de invitații.
Cînd auzi că vestea pe care i-o adusese vizitiul îl im-
presionase așa de mult, Yvonne își încolăci imediat brațele pe
după gîtul lui și-l sărută apăsat, de cîteva ori, cu nemărginită
recunoștință.
— Acum am putea trece la cină. Am o foame crîncenă.
Iar cega aia proaspătă mă cam tentează…
— Da, să văd dacă-i gata, se grăbi Yvonne, recăpătîndu-
și dispoziția obișnuită.
„Dacă tot stăm în colivie, barem să mîncăm bine și la
timp" își spuse el simțind că-i lasă gura apă.

XXVII
Tocmai terminase dejunul, cînd auzi cum primele zbateri
ale furtunii zguduiau tabla de pe acoperișuri. Puse cafeaua
deoparte, după ce sorbise doar cîteva înghițituri, și se ridică de
la masă. Prin fereastra din spre apus, a sufrageriei, observă toată
agitația din văzduh… Perdeaua de gheață era atît de groasă,
încît, printr-însa, nu se mai zărea nimic…
Marchiza nu-l slăbi nici acum; veni imediat lîngă el…
Privi afară și se cutremură îngrozită. Cunoștea încă de mult
aceste năprasnice izbucniri ale naturii. Le văzuse în Franța, într-
o regiune asemănătoare, acoperită numai cu vii, în care se
născuse și copilărise. Le-a văzut și le-a înțeles mult mai bine în
România, unde s-a îndeletnicit atîția ani cu agricultura…
Privirile rămîneau fixe, încordate. Inimile băteau repede, tot mai
repede… Dar, deodată, puhoiul își schimbă puțin direcția…
apoi ceva mai mult, atît cît fu necesar ca via Suzana să scape
nevătămată… Ici-colo, cîteva fărîmături de gheață risipite într-o

302
năvală de ploaie… Nici o nenorocire… Doar cîteva frunze
ciuruite și cîțiva struguri zdreliți…
Nu le mai venea să plece de la fereastră. Priveau mereu
cu ochii holbați dezastrul care deocamdată îi ocolise, dar încă
nu dispăruse de la orizont.
Abia mai tîrziu, cînd ploaia încetă cu totul, Blîndu ieși în
curte să culeagă vești. Singur. Yvonne, în capotul ei alb și
pantofii de casă, era îmbrăcată prea subțire pentru temperatura
de-afară, scăzută brusc.
Cum îl zăriră, chelarul și administratorul alergară spre
dînsul, cu chipurile învăpăiate și ochii strălucitori de bucurie.
— Am avut noroc ! Am scăpat! vorbi administratorul
Matei, cu sufletul la gură. Numai nițel ne-a lovit, în parcela de
Fetească. Ne-a luat cam două rînduri. Nu-i mare pagubă… Dar
via de-alături, a lui Costache Fătu, îi sfarog! Prăpădită ce nu s-a
mai văzut!
— Nici la el nu-i mare pagubă. Are beciul plin de aur !
adăugă chelarul, care, fiind localnic, cunoștea toate legendele
podgoriei.
— Tot dealul ăsta, afară de noi, a fost distrus ! Nu-mi
închipuiam să mai apuc vreodată așa ceva !… Pe Șarba însă,
cred c-a fost și mai cumplit. Norii care s-au abătut într-acolo
erau și mai negri, iar straturile albe, de grindină, mult mai late și
dese !…
Șarba !… O spaimă nouă tresări înăuntrul lui Blîndu.
Abia în momentul acesta își aminti că avea și dînsul un petec de
vie, pe unde grindina putea produce același prăpăd… Șarba !
Trebuia să se ducă numaidecît să vadă ce s-a întîmplat, ce-a mai
rămas din avutul lui!… Nerăbdător, își îndesă pălăria pe cap,
suflecă manșetele pantalonilor și porni hotărât de-a curmezișul
curții, spre poartă… Nu era vreme de pierdut! Dimpotrivă,
graba se impunea. Într-o împrejurare ca asta, nu avea voie să
zăbovească nici o clipă… bunăoară, anunțînd-o pe marchiză…
Ar fi fost în stare să-l oprească locului… sau, în cel mai bun
caz, i-ar fi cerut s-o aștepte pînă se va îmbrăca de drum ca să-l

303
poată însoți… Nu, se va duce singur. Singur! În urma unei
asemenea calamități, doar libertatea i-ar mai prilejui puțină
consolare… Nici nu porunci să înhame caii la trăsură. N-avea
răbdare. Și nici prudent n-ar fi fost. Cînd o afla Yvonne că
pleacă, mai ales cu trăsura, se înfige sigur lîngă el !…
Totuși spuse administratorului:
— Anunț-o pe doamna marchiză că m-am dus în Șarba să
văd dacă n-a trecut grindina și peste via mea.
Și plecă, luînd-o de-a dreptul, pe o cărare înierbată, pe
unde era foarte puțin noroi; în schimb, de pe fiecare fir de iarbă
se desprindea atîta apăraie, încît, numai după cîțiva pași, i se
umeziră pantofii, ciorapii, ba și pantalonii pînă la genunchi.
Trecu Milcovul într-o căruță, fiindcă rîul venise mare,
înspumat, umplînd albia dintr-un mal într-altul.
Intră în Odobești și porni direct spre centru.
La Regal, lume destulă, neliniștită, gălăgioasă, gata să
scornească tot soiul de minciuni: ba că piatra a omorît cîțiva
oameni și un mare număr de vite; ba c-a ciuruit pînă și tabla, iar
țigla de pe case a prefăcut-o în țăndări; ba că viile au fost
distruse nu numai pentru anul acesta, ci și pentru alți doi ani…
Comandă o cafea și, mai mult ca să se afle în vorbă,
întrebă în dreapta și-n stînga ce s-a întîmplat cu via lui. Unii îl
încredințară c-a fost nimicită pînă la ultima frunză, alții că nici
măcar nu fusese atinsă. Atmosfera i se păru prea încordată, prea
înăbușitoare. Unde să se mai ducă ? La club ? Dar acolo, cu
siguranță, nu va întîlni pe nimeni. Și așa, deodată, îl cuprinse
dorul după via lui, după casa modestă, patriarhală, în care
totdeauna s-a simțit atît de bine. N-a mai călcat pe-acolo încă
din vară… Iată, sînt aproape două luni de cînd îl tot ține ferecat
afurisita asta de marchiză !… Nu mai stătu pe gînduri, tocmi o
birjă și se îndreptă la deal, spre Șarba…
Mai să-i dea lacrimile de fericire cînd ajunse în marginea
viei și-o văzu verde, intactă, cu toate corzile pline de rod…
Plăti cursa de trei ori mai mult, fiindcă drumul fusese
într-adevăr greu, și înaintă spre casă. Urcă voios treptele

304
cerdacului. Se așeză pe unul din cele patru scaune de răchită,
scorojite, îmbătrînite, scîrțîind din toate încheieturile. Chelărița
îl zări numaidecît și alergă spre el.
— Săru' mîna, coane Tudorache ! Doar urgia asta să vă
mai aducă pe la noi! îi zise ea, mustrătoare.
— Așa-i, Rarițo. M-am înstrăinat de-a binelea ! oftă
dînsul, privind pieziș dincolo, peste vale, spre dealul din față,
unde acareturile viei Suzana și via însăși se răsfățau mîndre și
provocatoare în lumina soarelui, ce se ivise din nou.
Rarița îi povesti cu de-amănuntul cum s-au ridicat norii,
cum s-au rupt apoi în două, pe unde-au apucat și ce distrugere
au semănat în calea lor. Blîndu o tot aproba din cap, lăsînd-o să
vorbească în voie. Glasul ei, altul decît al marchizei, i se păru
cel mai armonios din lume… Chelărița încheie întrebîndu-l:
— Să vă pregătesc o cafea, coane Tudorache ?… Am o
cafea tare bună și acum am învățat s-o fierb taman așa cum o
vreți dumneavoastră, îl ispiti dînsa.
— Am mai băut una la cafenea, dar, dacă ții tu…
Abia plecă femeia, cînd pe poartă intră Aretia… Tu-
dorache !… Cum îl văzu o și cuprinse tulburarea. Începu să
calce împleticit, gesturile îi deveniră șovăielnice, iar obrajii îi
ardeau încinși de-o fierbințeală neînțeleasă. Întîlnirea îi făcea
plăcere și totuși nu se simțea în largul ei: nu era nici îmbrăcată
și nici măcar pieptănată încît să aibă o înfățișare oarecum
îngrijită…
Își restabili totuși cumpătul și merse de-a dreptul spre el,
dîrză, cutezătoare. Își strânseră mîna cu destulă afecțiune. Dintr-
o privire, Aretia se lămuri că via nu suferise nimic. După aceea,
se așeză pe un scaun din celălalt capăt al mesei, mulțumită că,
în felul acesta, nu i se mai vedeau pulpele goale și pantofii
scîlciați și plini de noroi, căci venise pe jos.
— Ce s-a întîmplat cu viile voastre ? Au scăpat tefere ori
nu ? deschise vorba Tudorache, fără vreun interes deosebit.
— Nu știu ce-or fi pățit cele de peste gîrlă. S-a dus
bărbatu-meu să vadă. Pîn-am plecat eu, încă nu se întorsese.

305
Am auzit însă că cea de la Rîmniceanca a fost prăpădită rău.
Cea de la Blidari nu cred c-a scăpat mai ieftin, fiindcă puhoiul
într-acolo s-a îndreptat… Dar via marchizei a pățit ceva ? se
apropie dînsa de un subiect care-o pasiona și pe care, în sfîrșit,
găsise prilejul să-l aducă în discuție.
— A ciocănit numai vreo două rînduri, în fund. Nici o
pagubă…
— Mai ales că marchiza are o mulțime de bani. Îi
adevărat ?
— Bani nu știu dacă are chiar atîția cît se spune. Are însă
cîteva proprietăți care valorează multe parale.
— N-am văzut-o niciodată mai de-aproape. Cum e ?
Frumoasă ?
O curiozitate chinuitoare se înrădăcina în sufletul
Aretiei.
— Are un caracter într-adevăr nobil…
— Dar frumoasă e ?
— Se îmbracă foarte elegant, cu foarte mult șic. Toaletele
ei sînt lucrate la cele mai mari case din București și
străinătate…
— Eu vreau să știu dacă-i frumoasă !
— Și cultă ! Foarte cultă ! Citește toată ziua. A călătorit
apoi în mai toate țările civilizate…
— Mie să-mi spui dacă-i frumoasă. Numai atîta-ți cer, se
încăpățînă ea.
— Cum vrei tu ca o amantă cu atîtea calități să mai fie și
frumoasă ?! o întrebă Tudorache cu un zîmbet ciudat, nici
glumeț, nici serios, mijit ca o sclipire fugară pe sub
mustăcioara-i irezistibilă de donjuan.
Aretia îi răspunse cu un rîs vesel, dar scurt, sugrumat.
Abia mai putea să-și ascundă bucuria care fremăta într-însa.
Ochii îi clipeau des, vii, scânteietori…
— Săru' mîna, duduie ! spuse chelărița, purtînd o tavă pe
care abureau două ceșcuțe de cafea. Cînd ați intrat pe poartă,
tocma' pusesem ibricul la fiert. Și-n loc să fac numai o cafeluță

306
pentru conu Todorache, iacătă făcui două…
— Îți mulțumesc, Rarițo ! S-a nimerit tocmai bine.
Chelărița îi învălui într-o privire complice și dispăru în vîrful
picioarelor, foarte bucuroasă că-i văzuse iarăși împreună.
— Cît crezi c-o să țină legătura asta a voastră ? îndrăzni
Aretia să-l descoase.
— Din nenorocire, cred că va ține mult. Nu văd nici o
posibilitate ca să-mi recapăt libertatea.
— Așadar, te-ai săturat și de dînsa, cu toate că-i marchiză
și putred de bogată ?!
— Nu mă mai încîntă nici titlurile de noblețe, nici
bogăția, nici tinerețea și nici chiar iubirea. Toate mă lasă rece.
— Atunci tu nu poți fi niciodată fericit ?
— Ba da. Numai că fericirea mea e cu totul altfel decît a
celorlalți. Eu vreau să fiu absolut liber, să nu mă sinchisesc de
nimic, să n-am nici un fel de obligații și nici un program de
viitor, să pot fi prieten cu toată lumea, dar să nu am nici un
prieten atît de apropiat încît să regret dacă l-aș pierde…
— Cum, tu n-ai regretat niciodată prietenia nimănui ?
— În trecut, nu. Poate în viitor… În orice caz, prietenia
marchizei nu-mi închipui c-am s-o regret vreodată.
— Nu ți-a părut rău nici cînd s-a sfîrșit legătura
noastră ?
Blîndu ridică din umeri plictisit de această vorbărie
zadarnică, despre un trecut mort, cu o femeie care nu-l mai
interesa, care-i amintea o epocă îndepărtată și destul de tristă,
cînd nu avea nici experiența și nici cinismul de mai tîrziu.
— Pentru ce-ți place ție să răscolești mereu cenușa unor
vremuri apuse, uitate ? spuse el, în silă.
— Or fi uitate pentru tine. Pentru mine însă nu. Și știi de
ce ?… Pentru că, de pe urma acestor vremuri, mie nu mi-a
rămas doar cenușa. Mi-a mai rămas ceva: un copil…
Valentina…
Blîndu o cercetă întru cîtva mai atent, dar fără să se lase
impresionat de această mărturisire.

307
— Valentina e copilul nostru, al meu și al tău… Pui de
cuc între puii bietei pitulici…
— Ce dovadă ai ? Nici una. Așa îți place să-ți închipui,
pentru că legătura noastră ți s-a părut întotdeauna mai poetică,
mai romanțioasă decît căsnicia și, poate, pentru că m-ai iubit.
Vrei neapărat să existe un fruct al acestei iubiri și te-ai gîndit să
faci din Valentina un astfel de fruct.
…Oare ? Dar dacă el avea totuși dreptate ? se îndoi
Aretia. Prea se amețise cu amintirile, cu regretele ! Ani și ani, zi
de zi! Dorea mereu ca legătura lor să nu se fi curmat niciodată,
să fie mereu ceva între dînșii care să-i apropie, să-i unească…
Valentina putea foarte bine să întruchipeze această verigă…
Deși, numai cu atît… I-ar fi trebuit mult mai mult… o aducere
înapoi a iubitului rătăcitor, o renaștere a pasiunii prea multă
vreme întreruptă… Acum, mai ales, cînd s-a lămurit că nu ține
la marchiză, ba chiar caută să scape de ea… N-ar fi peste
putință… Dacă s-ar recunoaște tatăl fetei, dac-ar simți duioșia și
grijile părintelui pentru odrasla plămădită din carnea și din
sîngele lui, atunci, negreșit, s-ar trezi deodată mult mai aproape
unul de altul, s-ar trezi, poate, ca odinioară, îmbrățișați! Avea
mare nevoie de-o asemenea fericire ! Singura în stare s-o mai
consoleze pentru toate amărăciunile din ultimul timp… cînd
pînă și soțul ei legitim s-a îndepărtat de dînsa !… Căci tot nu s-a
despărțit de croitoreasa aceea blestemată! Primarul îi făgăduise
c-o va izgoni, dar ori a uitat, ori polițaiul nu i-a dat ascultare, și
blestemata rămăsese tot în Odobești ca să-i vrăjească bărbatul!
îl mai avea cel puțin pe Iliaș. Dar iată că acum nu-l mai are nici
pe dînsul!… Cea mai jalnică situație pentru o femeie ! Să nu se
mai știe iubită de nici un bărbat!… Dacă fostul ei amant i-ar lua
mîna, i-ar mîngîia-o și i-ar spune: „Aretia, între tine și mine se
află acum Valentina. Deci noi doi, părinții ei…" Dar cum să
înfăptuiască această minune ? Cum să arunce o punte peste
prăpastia care-i desparte ?…
— Orice-ai zice tu, eu am toate motivele să cred că-i
adevărat, reluă dînsa, încercînd să fie cît mai convingătoare. Îi

308
de-ajuns să stai numai un sfert de ceas și să-i urmărești pe cei
șase copii ai mei. Vei observa imediat că Valentina nu-i la fel
cu ceilalți, că se simte oarecum străină între ei, că-i lipsește
aerul familiei. Uneori, chiar mi se pare că-i foarte mândră c-a
intrat în lume pe un drum lăturalnic, adusă de iubire. Alteori, mi
se pare că-i disprețuiește pe toți ceilalți, frații și surorile ei, rod
obișnuit al unei căsnicii de rînd…
— Te amăgești mereu cu aceeași iluzie și cauți dovezi ca
s-o justifici.
Vorbi limpede, răspicat, dar, în adîncul lui, desluși ceva
tainic, un fior tulbure, un imbold necristalizat, o slăbiciune
vagă; nu-i venea să creadă, se împotrivea tentației, totuși parcă
dorea ca iluzia fostei lui iubite să devină și pentru el o realitate
neîndoielnică.
— Nu, de loc. Fata asta s-a născut din iubire, dintr-o
iubire vinovată, știută numai de noi doi, și încă de pe-acum,
cînd nu-i decît un copil, a început să simtă gust pentru bucuriile
iubirii. A început să aibă simpatii, s-o intereseze băieții, să-i
placă a i se spune „domnișoară", să stea ceasuri întregi pe
gînduri, să viseze. Cînd o văd așa mi se pare că-ți seamănă
aidoma, c-a moștenit în întregime neastîmpărul tău, dorința ta
de a-ți trăi viața din plin, nepriponit de voința și de poftele
nimănui.
Curios ! De astă dată, Aretia nu-l mai enerva, nu-i mai
producea repulsie; din contra, o găsea distinsă, caldă,
interesantă, pătrunsă de simțămintele cele mai alese; ba nici ca
femeie nu i se mai părea de lepădat. Nu îndrăzni s-o contrazică;
în sinea lui îi dădu chiar dreptate, voia să aibă dreptate… Și
imaginea Valentinei porni să-i joace pe dinainte, vioaie,
zburdalnică, adorabilă, deși încolțită prea timpuriu de fiorii
dragostei… Nu-și da încă seama cum arătau sentimentele firești
ale unui tată, dar parcă în el se adăugase ceva nou… Exista o
făptură pe care-o dorea, ținea s-o vadă cît mai curînd, o
aștepta…
Bucurie alungată fulgerător de-o neprevăzută catastrofă !

309
La poarta viei, se opri o trăsură de mare lux și Yvonne se
repezi în ogradă, furtunoasă, înaintînd spre ei parcă anume să-i
zvînte în bătaie cu umbrela pe care-o tot scutura în mînă.
Instantaneu, Blîndu parcă întrezări o altă grindină care, în cazul
de față, nu se va mai năpusti asupra viilor, ci numai asupra lui,
lovindu-l cu toată înverșunarea. Se ridică de la masă, își potrivi
o figură cît mai calmă, cît mai demnă, se grăbi s-o întîmpine,
încercă chiar să-i zîmbească…
Aretia voi și ea să se ridice și să-i iasă în întîmpinare, dar,
cînd își aminti ce prost era îmbrăcată, își pierdu firea, o apucă
spaima. Să apară astfel înaintea unei marchize ! Se întrebă dacă
n-ar fi mai cuminte să se furișeze în casă și să evite întîlnirea.
Rămase însă locului, zăpăcită, rușinată, incapabilă să ia vreo
hotărîre.
Yvonne urcă la repezeală treptele cerdacului, lăsîndu-și
slobode toate pornirile dușmănoase, toată gelozia și țîfna ei
aristocratică.
Blîndu afișa mereu același zîmbet nealterat, curtenitor.
Conversația sau mai bine zis cearta se desfășură în franțuzește.
Un avantaj pentru marchiză, căci îi venea mult mai ușor să fie
dură, să insulte și să umilească în limba ei maternă.
Mai bine ! în felul acesta, gîndi Blîndu, poate că Aretia
avea să rămînă încredințată că nu se certau, ci doar schimbau
între ei amabilitățile de rigoare în lumea bună, în societatea
subțire. O dispută banală, fără sens, ca multe altele în care
gelozia joacă un rol dominant…
— Cine-i femeia asta ? începu Yvonne interogatoriul,
indicînd-o pe Aretia cu vîrful umbrelei.
— Soția arendașului meu. A venit și dînsa ca și mine să
afle dac-a bătut grindina și…
— Și v-ați așezat frumos în balcon să beți o cafea și să
gînguriți ca doi porumbei!… Ce-i între tine și ea? întrebă
marchiza cu o voce răstită și, inconștient, smuci umbrela parc-ar
fi vrut să-l lovească.
— Absolut nimic. Vorbeam despre vie…

310
— Pe mine nu mă poți înșela. Eu sînt hotărîtă să-mi apăr
onoarea și iubirea cu orice preț, chiar cu prețul crimei ! Ți-am
mai spus-o !
— Iubirea noastră n-a fost atinsă în nici un fel, o asigură
dînsul, cu același zîmbet imperturbabil, deși cam forțat.
— Imposibil ! Atitudinea voastră îmi demonstrează că n-
a fost numai o întîlnire nevinovată și nici accidentală…
— Poți susține că dacă nu bătea grindina, eu totuși aș fi
ajuns aici ? o încurcă el.
Dar dînsa continuă și mai învrăjbită:
— Tu îmi stai liniștit și faci curte altei femei, în timp ce
eu alerg după tine ca o desperată !
— Cine te-a pus, mă rog ? Pentru ce te-ai deranjat ?
Puteai foarte bine să rămîi acasă. Mai ales că te necăjești
degeaba… Nu-i absolut nimic între noi…
— Sînt convinsă că totuși este. Are picioarele goale și-i
detestabil îmbrăcată ! Acesta-i genul de femei care-ți place, cu
care te-ai deprins ! și se uită la Aretia cu atîta ură ca și cum ar fi
vrut s-o șteargă de pe suprafața pămîntului.
În clipa aceea, prin fața lui, se ivi parcă aievea o fetișcană
zglobie, visătoare… „puiul de cuc" sosit pe un drum lăturalnic,
dar născut dintr-o iubire discretă, curată, profund omenească…
Și, subit, pentru el, femeia sărăcăcios îmbrăcată și cu pulpele
goale deveni incomparabil mai demnă de respect și mai
atrăgătoare decît marchiza…
— Madam, te rog să te calmezi ! îi porunci el pe ro-
mânește, renunțînd curajos și la serviciile limbii franceze, și la
grija ca nu cumva iubita lui de odinioară să observe că se ceartă.
— Nu uita ! Tu ești al meu și al meu vei rămîne ! îl
avertiză Yvonne tot în graiul matern, dar întru cîtva surprinsă de
reacțiunea lui violentă.
— Al tău ?! M-ai luat cu act de cumpărare ori de danie de
la tata ?!… Glasul i se înăspri, dar de astă dată; își descărcă
furia pe franțuzește: Dacă mai scoți un singur cuvînt, află că te
întorci acasă fără mine ! Rămîn aici lîngă femeia asta cu

311
picioarele goale, cu care zici că sînt deprins și care are mai mult
bun-simț decît tine !
Aretia, bănuind despre ce-i vorba, își ascunse repede
picioarele sub scaun și fu cît pe ce să țipe de necaz.
Marchiza aruncă celeilalte o ultimă privire disprețuitoare.
Dar cînd voi să-l înfrunte și pe Thody în același fel, descoperi
că avea de-a face cu alt om. Unul pe care aroganța și izbucnirea
ei furibundă îl îndușmăniseră în chip periculos. Treptat, își
impuse o comportare mai rezervată, chiar protocolară:
— Te rog să mă ierți, dacă te consideri jignit! se scuză în
românește, socotind probabil că limba femeilor cu picioarele
goale era mai adecvată acestei schimbări de atitudine. Și sper că
vei binevoi să mă conduci pînă acasă, chiar dacă acolo vei crede
necesar să mă abandonezi.
Blîndu se calmă de asemeni. Se uită la dînsa cu mai
multă îngăduință și, într-o măsură, cu satisfacția unei victorii.
Își luă pălăria, dădu mîna cu Aretia:
— La revedere ! Și spune-i lui Iliaș să mai treacă zilele
astea pe la mine. Țin foarte mult să-l văd.
Apoi, resemnat, se luă după Yvonne, care coborî în pripă
treptele cerdacului, onorîndu-și rivala doar cu o tresărire a
umerilor și un clipit semnificativ din ochi.
— Începînd de anul viitor această vie nu va mai fi
arendată. O vom exploata cu mijloacele noastre. Avem destul
personal care să se ocupe de ea… Va trebui să transmiți această
comunicare, de îndată, arendașului tău.
Blîndu clătină din cap, evasiv.
Urcîndu-se în trăsură, îmbrățișa cu o privire duioasă,
nostalgică, via, casa, florile, pridvorul… Și-n toată făptura lui
năvăli deodată o tristețe așa de apăsătoare, parc-ar fi părăsit
pentru vecie tot ce avea mai scump… „Oare beleaua asta, care
se ține de mine ca un scai, e așa de geloasă pentru că-i
bolnavă ?", se tot întreba el… Pare-se că da… Spaima de
singurătate, nevoia chinuitoare de a-l avea mereu lîngă dînsa,
isteria ei permanentă sînt indiscutabil semnele unei boli care-o

312
macină pe dinăuntru, necurmat, pîn-o va doborî defintiv… De-
ar doborî-o mai repede !
Aretia se urni de pe scaun și se opri ceva mai încolo,
uitîndu-se înmărmurită după ei… „Deci așa se păstrează un
bărbat! Nu-l lași slobod nici o clipă ! Nu cum am făcut eu cu
Iliaș. De-asta mi l-a suflat păcătoasa aia de croitoreasă !", se
lămuri dînsa, frîngîndu-și mîinile deznădăjduită.

XXVIII
Văzduhul era de astă dată albastru, limpede și strălucitor
de-ți lua vederea. Nici nu-i venea să creadă că din aceleași
înălțimi se prăvăliseră în ajun tălăzuirile acelea de gheață, oarbe
și nimicitoare. „Tocma-n pragul culesului !", mormăi Fătu, cu
năduf…
Împinse portița cu vîrful bocancului și intră în ogradă.
Nu-l întîmpină nimeni. Doar o pisică sfrijită miorlăi subțire, a
cerșală, dar fără să se clintească din loc. Trecu nepăsător pe
lîngă ea și pătrunse în vie. Nu merse mult și rămase înmărmurit
de ce-i fu dat să vadă. Via, de la un capăt la altul, arăta ca
împușcată și făcută ferfeniță de focul unei sumedenii de
mitraliere. Corzile, despuiate, crîmpoțite; aracii, frînți, desfăcuți
din legături, cei mai mulți culcați într-o rînă; iar pe jos, printre
butuci, frunzele zdrențuite și depuse într-un strat gros, deavalma
cu strugurii terciuiți și mînjiți de țărînă, parcă aruncați la
gunoi… Dar priveliștea aceasta îl descumpăni mai puțin — o
prevăzuse. Altceva îl uimi, gata-gata să-l pălească amețeala…
În vie, culesul era în toi!
Vasile îl zări numaidecît și porni de-a fuga să-l pri-
mească.
Avea pălăria udă și pleoștită pe ochi, cămașa leoarcă de
sudoare, pantalonii suflecați peste genunchi și picioarele
desculțe, prinse într-o coajă groasă de nămol pînă pe mijlocul
pulpelor.

313
— Să trăiți, dom' Costache ! îi strigă el cînd veni mai
aproape. Iaca ce-am făcut! O hi ghine, o hi rău, m-ăți înjura, m-
ăți bate, da' nu m-am lăsat ! Ne-am pus pe brînci încă de ieri,
cum s-a potolit mînia Ălui de Sus, și-am adunat cît am putut și
adunăm într-una, cu muierea, cu țîncii mei, am luat-o într-ajutor
și pe cumnată-mea, care s-a brodit aci taman la țanc, ba, fără să
vă cer învoire, am mai adus la treabă și cîțiva copchii de prin
vecini… Că nu mai era vreme de alergat pe drumuri după
dumneavoastră…
— Bine, Vasile… bine… gîngăvi podgoreanul, năucit de
sîrguința și de istețimea acestui prăpădit de om, bețiv și
îndărătnic, dar ager la minte și săritor la nevoie, muncind cu zel
mai ales atunci cînd nu-și simțea stăpînul pe cap.
— Am și strîns pîn-acum ca la vreo trei vase de vin…
Cada ceea din margine, de sub perdea, îi plină de mustuială. Am
început-o pe-a doua… Ar mai trebui însă niscaiva brațe de
muncă. Dac-ați vrea dumneavoastră, dom' Costache, să ne mai
trimiteți de devale, din piață, doi oameni în putere pentru cărat
la ciubăr, cît mai mulți copchii și ceva femei cît mai tinere, apăi
dovedim treaba repede-repede… Copchii, zic, și femei dintr-
alea mai crude, să nu le scîrțîie șelile cînd s-apleacă în patru
labe să răscolească frunzarul și să culeagă boghițele de pe jos…
— Da, așa-i… Bine, trimit, vorbi proprietarul, revenindu-
și treptat din uluiala de adineaori.
— Deocamdată, culegem tot ce-i de cules de pe jos și de
pe corzi… că tot a mai rămas cîte-un ciorchine amărit agățat pe
ici, pe colo… Mai întîi încăpuim toată strînsura în căzi și aghia
pe urmă ne apucăm de călcat și tescuit. Că orice tărăgăneală îi
de rău ! Ăl mult în trei zile, nimic nu trebuie să se mai afle pe
bucată. Altfel mucegăiește tot și la o pagubă înnădim alta…
— Așa-i, Vasile. Treabă socotită ! încuviință Fătu,
supus, parcă de astă dată el ar fi fost sluga și celălalt
proprietarul.
— Mustuiala mai are ea într-însa și oleacă de țărînă că,
de, așa-i cînd s-amestecă boghițele cu pămîntu'. Da' pîn' la

314
iarnă, vinu' tot se limpezește și ajunge cumu-i lacrima. Îl mai
tragem, îl mai răvășim… Iese tare, că poama-i taman ghine de
coaptă. Și cînd vinu-i tare, se leapădă ușor de toate urdorile.
— Da, adevărat zici, recunoscu Fătu cu aceeași înfățișare
de copil ascultător.
— Acu, eu mă duc într-ale mele, că treaba nu suferă
zăbavă. Nici de mîncat nu ne mai arde. Ne ținem și noi cu ce
putem: cînd și cînd, mai ciugulim cîte-o boghiță și ne potolim
sufletu'… Vedeți ce faceți la piață ! Copchii cît mai mulți,
cîteva muieri dintre cele mai sprintene și numa' doi bărbați, că-s
de ajuns !… Să trăiți, dom' Costache !…
Și Vasile Gîtlan, după ce rosti aceste ultime dispozițiuni,
pe un ton care nu admitea împotrivire, se îndreptă grăbit spre
grupul de culegători.
Costache Fătu, încă zăpăcit de cele văzute și auzite, se
mișcă și dînsul nițel mai înviorat și ieși din vie. Străbătu ograda
fără să mai ia seama la nimic și merse înainte, întețindu-și pașii.
Încet-încet, simțea că-l cuprinde o ușurare… La ce se așteptase
și ce găsise !… Să culegi de pe jos ceea ce grindina a doborît de
pe corzi !… Nicicînd nu s-a mai pomenit așa ceva în toată
podgoria! Nici gospodarii cei mai destupați la minte n-au putut
născoci una ca asta !… S-a întors lumea pe dos, ce mai ! Unde
nu se pricep atîția deștepți, iată că răsare un prost de-alde ăsta și
descurcă tot !… „Dar la ce bun să păcătuiesc ! — își spuse el,
nepărtinitor — prost n-a fost niciodată Vasile Gîtlan. Numai
beția… ba mai degrabă lipsurile și necazurile l-au zăticnit din
făgașul lui…"
Lovi cu bastonul o piatră din drum și grăbi pasul… Prea
îl hărțuiau gîndurile ! Și dînsul nu era deprins cu această caznă.
Să te macini așa, în sine-ți, ca un bezmetic !… Dar gîndurile se
năpusteau asupra lui cu și mai multă înverșunare; curînd puseră
din nou stăpînire pe el… Ce înțelept a chibzuit cînd l-a tocmit
chelar !… îi drept, a făcut-o mai mult ca să-și prindă înapoi
banii pe care-i dăduse atunci cînd i-a murit copchilul… Altfel...
Ba, dintru început, nici n-a vrut să-l ia chelar, ci numai să-l

315
aducă la lucru pentru un răstimp mai lung, cu toți ai lui… S-a
potrivit însă cum nici nu se putea mai bine… Pe fostul chelar l-a
luat în concentrare; nevastă-sa, cu copchil mic, n-a mai vrut să
rămînă singură într-atîta singurătate și s-a mutat la un frate de-al
ei, în marginea tîrgului, la o vie din Prund… Așa că Vasile
nimeri locul liber și-l ocupă în aceleași condiții ca și înaintașul
său… Iaca, se împlinesc două săptămîni… Și cîte n-a făcut el
de-atunci !… A văruit căsuța în care locuiește, i-a reparat soba
și acoperișul. A văruit crama pe dinăuntru și pe dinafară, a
opărit și pregătit pentru cules toate vasele și edecurile… Te
apuca mirarea cînd îl vedeai cu cîtă rîvnă și cu cît spor muncea.
O treabă care altuia i-ar fi luat două zile, el o termina într-o
dimineață. Și ce treabă ! Ca de meșter, nu de cîrpaci !… Trudea
parcă s-ar fi rostuit acolo pentru toată viața… Nu ca păcătosul
ăla de Panaite cu muierea lui, care se tot fîțîiau de colo-colo,
fără să se vadă nimic în urma lor… Mai bine c-a scăpat de
ei !… Deși nici din partea lui Vasile nu s-aștepta la o înțelegere
durabilă. „Trage mai mult a stăpân decît a slugă ! Și nici asta
nu-i a bună !"…
Trecu Milcovul într-o căruță, căci apa mai era încă
mărișoară, și descinse pe celălalt mal, chiar în marginea
Odobeștiului. Cutreieră piața, cercetă toate cîrciumile aflate prin
vecinătate și foarte cu greu găsi ce căuta: cinci băiețandri
zdrențăroși, murdari, cu ochii înroșiți de nesomn și cu obrajii
galbeni și vlăguiți de foame; șase fetișcane firave, înfofolite ca
niște babe de li se deslușea numai nasul; patru femei în vîrstă cu
cîte-o țoală pe cap în chip de șal, și trei bărbați scofîlciți,
îmbrăcați gros, ca pentru vreme schimbătoare, cu niște căciuli
mițoase și cu mintenele peticite…
— Acu, haideți după mine ! le zise podgoneanul și, înalt,
butucănos, călcând apăsat, cu bastonul proptit ici-colo pe lîngă
dînsul, porni la drum ca un cioban în fruntea unei turme de
zdrențe în mișcare.
Între timp, Vasile cu micul lui pîlc de culegători ajunseră
în capătul unor rînduri care sfîrșeau tocmai în fundul viei

316
Suzana. Aci, pînă să intre pe rîndurile următoare, își îngăduiră
un scurt răgaz, privind dincolo, prin gardul de sîrmă împletită…
Aveau și ce vedea ! O alee frumos întreținută, cu iarba tunsă de
curînd, netedă și încă verde, care străbătea proprietatea drept
prin mijloc. Iar pe alee, din jos, dinspre vila impunătoare, cu
etaj, se apropiau încet marchiza de Bellois împreună cu
nelipsitul ei Thody… Din cînd în cînd, admirau cîte un butuc
mai „interesant", cu strugurii auriți de lumina soarelui și de
sevele toamnei, ori se prefăceau exagerat de îndurerați cînd
descopereau cîte-o frunză ciuruită de grindină…
— Ăștia se plimbă ca să-și facă poftă de mîncare ori acu
îs după prînz și-au pornit să-și mai ușureze burta ? întrebă
cumnata lui Vasile, care nu-i mai văzuse niciodată și nu se mai
îndura să-și ia ochii de pe rochia marchizei, albă ca hîrtia, și de
pe costumul gri deschis al bărbatului ce-o însoțea.
— Poftă de mîncare, c-așa-i la boieri !… o lămuri
cumnatu-său. Mai va pîn' la prînz ! Încă nu-i soarele-n de-
amiază, adăugă el, fără să-și înalțe privirile spre cer, căci
cunoștea urcușul soarelui numai după umbrele așternute pe
pămînt.
— Hă-hă, cum am auzit eu că trăiesc ăștia ! De-a minune,
zău ! Nici nu-ți vine-a crede, Mario ! Să vezi numa' ce
luminăție-i la dînșii, seara ! Pis-to-locu' ! Pîn' și la cotețu'
păsărilor! Lumină ilectrică ! Apeși pe boton și te-apucă
amețeala, așa luminează ! — urmă nevasta lui Gîtlan, parcă
pierdută într-o vrajă din care nu mai putea să-și revină.
— Nu zău ?! se cam îndoi Măria. Lumină ilectrică, zici ?!
Ce-a mai hi și asta, Doamne iartă-mă ?!
— Ce să hie ? Ia un motor așăzat tocma-n fundu' ogrăzii,
dincoace de grajd, ca nu cumva să ia foc și să arză acareturile.
Și motoru' ăsta, care umblă cu benzină, trimite curentu' pe sîrmă
în toate odăile, unde-s lămpile, care se și aprind cum ai apăsat
pe boton, zise Vasile, încredințat că le-a lămurit cum nici nu se
putea mai bine.
O vreme, amândouă femeile își văzură de treabă și,

317
fiindcă despre electricitate nu înțeleseseră mare lucru, se luară
în vorbă despre altele.
— Și apa, la ei, cică vine pe țeavă ca de la cișmea, în
toată casa, Măria ! Să vezi și să nu crezi, zău așa !
— Nu chiar în toată casa, o îndreptă bărbatu-său. Numa-n
două locuri: la baie și la bucătărie… Adică nu, mai au și-afară o
gură de apă… asta chiar ca o cișmea…
— Da' cum au făcut ? Au vr'un izvor pe undeva ? ceru
Măria lămuriri.
— Adevărat că-i minune, aici, în dealu' ăsta, unde cărăm
apa de jos, din gîrlă ori de la fîntînile din șușea !… Treabă
inginerească, Mario, ce mai ! se uimi de astă dată Vasile. Mai
întîi au zidit în pămînt un bazin mare… cît să zic ?… ia cît
jumătate din crama noastră… cu pereții din cheatră și țiment,
deasupra coperit bine tot cu țiment de trece prin el numa' o
țeava, care merge pînă-n fund… Ba nu, mai are ș-un capac de
hier să poți intra-năuntru, cînd îi nevoie, pentru curățenie… Din
bazinu' ăsta din ogradă, apa îi ridicată sus cu o pompă, pînă-n
podu' casei celei mari, unde s-adună într-alt bazin, ăsta de tablă
costorită și ceva mai mic decît ălalt… De-acolo curge la vale pe
țevi pîn' la baie și la bucătărie… Dai drumu' la canea și țîșnește
ca de la izvor !
— Tot nu văd cum… Apa asta de unde vine ? se frămîntă
Măria, încă nedumerită.
— A, da, că nu ți-am zis… De la ploaie. S-adună prin
niște tuburi îngropate tot în pămînt, în care se varsă burlanele de
la streșini…
— Aha, apă de la ploaie… Atunci nu-i bună de băut.
— Ba cică-i bună. Că în bazinu' ăla marele de-afară, apa
intră mai întîi prin niște straturi de chetre mai măricele, cam așa
cît pumnu', apoi din ce în ce mai micușoare, pe urmă prin năsîp,
de lasă acolo tot prafu' și toată murdăria, și ajunge la canea cum
îi paharu' de curată. Ba cică-i și rece, că doar vine din pămînt,
de la adîncime… Acuma, o hi așa ori n-a hi, zic și eu ce-am
auzit de la un dogar, care lucrează an de an la via de-alături și

318
care-a văzut toate… Nu cred c-a mințit… povestea și el ce-i
văzuse ochii…
— Da' baia ceea cum a hi ? Că eu, iaca, nu mă pricep…
voi să mai știe nevastă-sa.
— Baia ?… Păi o cădățuie mai lunguiață, cît să-ncapă
omu-ntr-însa. Numa' că-i de tuci și-i zmălțuită pe dinăuntru ca o
oală de-alea bunele… Cică-i așăzată chiar lîngă odaia în care
dorm, într-o odăiță ceva mai mică, legate printr-o ușă… Tot așa
avea și dom' căpitan al nostru, de la companie… Am văzut cînd
am fost la dumnealui de i-am tăiat niște lemne… az-primăvară,
cînd eram concentrat…
— Halal trai! se minună cumnată-sa, clătinînd din cap. Te
scoli din pat, deschizi ușa, intri-n baie și te speli, te speli,
disigur numa' cu săpun di cel bun, mirositor, de-arăți ca laptele
proaspăt! Nu ca noi, cu chelea scorțoasă de jeg și cu
chicioarele-n glod pîn' la genunchi ! Ăștia nu cunosc ci-i
năcazu' ! presupuse ea, cu glasul încărcat de pizmă.
— Numa' că tot acolo, în baie, îi și umblătoarea ! spuse
Gîtlan cu vădită scîrbă. Chiar în mijlocu' casei, de-ți ia nasu' din
loc !
— Aoleu ! se îngroziră femeile. Zău, mă, chiar așa-i ?
— Păi cum. C-așa era și la dom' căpitan al nostru… Nu
știi vorba ceea: „La boieri ca la țigani" ? N-are decît să le pută
cît o vrea, numa' să nu iasă din bîrlog, de la căldurică…
— Apăi, dacă-i așa, ptiu ! Vai de traiu' lor ! Rămînă
acolo, la ei ! îi căina Măria, cu dispreț.
— Măi Vasile, eu altceva nu pricep, reluă nevasta.
— Ia mai tacă-ți gura ! o bruftui bărbatu-său. Am ars
destul lumînarea săracului ca să numărăm banii bogatului. Mai
cuminte-i să ne vedem de-ale noastre… Mă țîncule, dă-te
înapoi și strînge toate boghițele alea din urmă ! Pagubă să faci
la tat-tu acasă, nu aici ! repetă el, aspru, una din mustrările
obișnuite cu care stăpînu-său îi împroșca pe muncitori. Hai, nu
vă lăsați pe tînjeală, c-acu pică boieru' nostru și ne ia la trei-
păzește !

319
În adevăr, Costache Fătu nu mai întîrzie mult.
Cum intrară în vie, toți cei care-l însoțeau încremeniră cu
ochii zgîiți: nu se dumireau ce-ar mai fi avut de cules… Numai
butuci golași, sfîrtecați, desfrunziți !… Veniseră încredințați că
se vor sătura de poamă și nu zăreau măcar un cîrcel cu care să-
și amăgească pofta !…
— Nu văd la ce ne-ați adus. Ce să mai culegem ? încercă
una dintre femei să se lămurească.
— Tot la un fel îs și ălelalte vii pe care le mai aveți ?
întrebă cel mai vîrstnic bărbat din grup.
— Alelalte-s tefere. Numa' asta-i ca vai de lume !… O
culegeți așa cum este, ce se mai află. Poama-i coaptă și-i păcat
să putrezească pe jos. Mai scoatem din pagubă, îi liniști
podgoreanul, parcă mai ursuz ca oricînd. Duceți-vă acolo, unde
vedeți cîrdul ăla de culegători, și faceți ca ei. Acolo-i și
chelarul. Vă-nvață el… Și spuneți-i chelăriței să vină la mine. Îi
și ea tot acolo…
Un răstimp, Costache Fătu rămase proptit în baston,
singur, nemișcat, cu privirile obosite, încolțit de amărăciune și
de gînduri… Ce mîndrețe de vie a fost aci pînă mai ieri și în ce
hal arată astăzi !…
— Ce-i, dom' Costache ? Ce ziceți c-aveți cu mine ? îl
dezmetici chelărița, ivindu-se lîngă el, asudată și gîfîindă.
— Gherghino, pune grabnic ceaunul la foc și toarnă două
mămăligi mari. Încropește și o hiertură de cartofi, că oamenilor
ăstora li s-au lichit mațele de coaste, așa-s de flămînzi. Îs veniți
tocma' de departe, de la cîmp, și n-au luat nimic în gură…
— Să mai mănînce și ei poamă, că le trece, îngăimă
femeia într-o doară.
— Nu, mămăligă și hiertură, să-și umfle foalele. Repede !
Cum isprăvești, îi și strigi la masă pe toți !… Barem cu-atît să-i
mulțumim. Că nu prea le vine la îndemînă cu ce-au găsit aici…
— De, dac-așa a vrut Dumnezeu !… Bine, dom' Costa-
che, iaca mă duc s-ațîț focu'…
— Și ceapă ! Dă-le ceapă din belșug ! Să-i înșelăm

320
măcar cu asta… și să nu-i apuce cumva pîntecăraia… că de-
atîta poamă cît o să vîre într-înșii !…
— Bine, dom' Costache, le dau, c-avem.
— Eu plec, am treabă. Las totu-n seama voastră… Să n-
aud vorbă!
Și plecă, parcă s-ar fi scuturat de-o pacoste.
Îl mai bătuse grindina și în alți ani. Dar niciodată nu-i
potopise întreaga vie; rămăseseră neatinse măcar unele parcele
ori fuseseră ciocănite mai cu milă… Acum însă, Ăl-de-Sus prea
și-a dat arama pe față !…
Mergea repede la vale, coborînd priporul din spre vadul
Milcovului. Se simțea bătrîn, istovit sătul de-atîta alergătură, și
de atîtea griji… Pentru întîia oară în viață avea oameni la lucru,
iar dînsul lipsea din mijlocul lor !… De altminteri, așa făceau
toți podgorenii înstăriți… Pentru ce să se mai omoare cu zorul,
pentru ce să-și mai zdrobească ciolanele ca toți golăneții de
rînd ? Ca să le slujească drept pildă, îndemnîndu-i să țină pasul
cu el și să nu muncească de mîntuială ? Ce prostie ! Asta
mergea în tinerețe, dar acum, cînd împlinise patruzeci și trei de
ani și se apropia de bătrînețe ?… Ce cîștiga ? Nimic. Dimpo-
trivă, ieșea în pagubă. Fiindcă atunci cînd lucra, mînca și bea de
două ori mai mult — mîncare și băutură, care, socotite în bani,
întreceau plata a doi muncitori pe-o zi întreagă… Nici o
pricopseală !… Dibăciacea mai mare e să-i pui pe alții să
nădușească pentru tine, plătindu-i cît mai strîns și zorindu-i cît
mai vîrtos… Da, da, erau mult mai deștepți ăia care lăsau totul
în seama chelarilor… Îndeosebi cînd se nimerea un chelar ca
Vasile ! Isteț de nu mai avea pereche, așa cum s-a dovedit cu
prilejul ăsta. Auzi, să culegi ce-i pe jos !… Și harnic, și cu rost
la treabă de nu-l întrece nimeni ! Niciodată de cînd îl știa, nu l-a
prins uitîndu-se la soare să vadă cît mai e pînă-n prînz ori pîn' la
asfințit, cum obișnuiau muncitorii ceilalți. El trebăluia de sîrg,
într-una, fără să-i ardă nici de mîncare, nici de odihnă… He-hei,
dacă și la celelalte vii ar avea tot asemenea chelari !… atunci ar
putea și el să stea deoparte, liniștit, să fie și dînsul boier ca mulți

321
alții… Jenică Chiriță avea doar patru pogoane de vie și cînd îl
cătai era la cafenea; pe foarfecă, pe pompă ori pe sapă n-a pus
mîna în viața lui. Și trăia ! Ba încă cum ! Nimeni nu era mai
vesel și mai sănătos decît el. Și nimeni nu-l lua în derîdere. Toți
îl respectau, îl fericeau… Pentru ce oare nu s-ar folosi și dînsul
de pilda ăstuia ?…

Mai avea cîțiva pași pînă-n portița casei, cînd auzi din
urmă un glas răgușit, bătrînesc:
— Coane Costache ! Coane Oostache! Stați nițel să vă
spun ceva.
Era Mitică Ciornei, agentul poliției; călca mărunt, ținînd
la subsuoară un dosar slinos, doldora de hârțoage. Se opriră
piept în piept, privindu-se întrebători. Costache Fătu părea și
mai voinic, aproape un uriaș pe lîngă omulețul acesta cu umerii
înguști și cu hainele largi fluturînd pe trupul său pirpiriu; numai
ochii îi avea mari, bulbucați, împroșcînd o lumină metalică,
sfredelitoare — ochi de polițist.
— Ce-i, mă ? Ce-ai cu mine ? se burzului podgoreanul cu
gîndul la prînzul îmbelșugat, care, neîndoielnic, îl aștepta pe
masă.
— Cu dumneavoastră, n-am nimic, zise agentul, umil. Cu
altcineva… Am auzit că numitul Gîtlan T. Vasile, caporal din
regimentul 10 Putna, dispărut de la adresa lui din Odobești, s-ar
fi mutat la via dumneavoastră de la Beci… îi chelar acolo…
— Și ce-i dacă s-a mutat ? Ce-ai cu el ?
— Din partea mea nici o pretenție, coane Costache…
Stăpînirea însă îl cheamă la concentrare pentru patruzeci și cinci
de zile… Trebuia să se prezinte la unitate încă de-alaltăieri…
— Măi să fie-al dracului ! Chiar acum, în toiul culesului,
cînd îi atîta lipsă de oameni ! se înfurie Fătu, împingîndu-și
pălăria pe ceafă și scărpinîndu-se sub ciuful adus pe frunte.
Oare stăpînirea asta a voastră îi atît de încuiată la minte ?! Uită
că viile stau neculese și numa' cu cop-chiii și muierile nu putem
urni treaba din loc ?!

322
— De, coane Costache, dac-ar fi după mine !… că eu știu
care-i oful tuturor, aci, în podgorie… Da', vedeți
dumneavoastră, armata nu vrea să țină seama de nimic.
Concentrarea-i concentrare ! Războiul amenință de peste tot, se-
ntinde ca rîia… îi explică Ciornei, cu o lucire de șiretenie în
ochii pătrunzători.
Fătu stătu nițel pe gînduri, apoi zise potolit:
— Atunci cum întoarcem lucrurile ca să ieșim din
încurcătură ? Și el, și eu ? Că Vasile mi-i de mare ajutor în
dîrdora asta.
— Păi cum ? Ordinu-i ordin ! Eu doar împart biletele de
chemare… vorbi agentul cu ipocrită modestie.
Fătu, prevăzător, se uită primprejur, după aceea își potrivi
glasul ca să sune cît mai șoptit și mai tainic:
— Îți dau zece franci și faci cum crezi. Te pricepi tu, că
ești vechi în de-alde astea. Zici că nu l-ai găsit… Îi plecat
aiurea, după lucru… Trimeți biletu-napoi și gata ! Ce să te mai
învăț eu ?…
— Greu ! Îmi pun pielea-n joc și rămîn fără pîine…,
rezistă celălalt, cu tîlc.
— Uite ce, îți dau douăzeci de franci și ne-am înțeles. Hai
cu mine pîn-acasă și-ți iei banii !
— Doar să țin ordinu' la mine o săptămînă, două, cît s-o
putea mai mult… oi vedea eu…
— Îl ții pînă-ncolo, spre sfîrșitul toamnei, după îngropat.
Pe urmă, cînd om isprăvi cu lucrul, n-are decît să-l concentreze.
Ne-am luat grija !
După ce-i dădu agentului banii și se despărțiră, Fătu intră
în casă bodogănind supărat… „Douăzeci de franci zvîrliți pe
apa sîmbetei ! se frămînta el. Așa, pentru că palavragiilor ălora
de la București le-a venit chefu' să ne-arunce-n război! Le arde
lor de România Mare cum îi arde cîinelui să lingă sare ! Niște
pezevenchi ! Să poarte ei războiul dacă le dă mîna ! Să nu mi-l
ia mie pe Vasile, singurul chelar mai de Doamne-ajută pe care-l
am !… Iaca, mă mai costă încă douăzeci de franci pe lîngă alte

323
toate ! Bine zicea bietul tata: «Niciodată să nu porți traista
săracului că-i tare grea !», Așa-i ! Că sărăcia o duci în spinare,
în timp ce bogăția te ține deasupra… Douăzeci de franci ! Da-i
trec în socoteală negreșit. Doar pentru folosu' lui i-am dat!…
Întîi să-mi plătească datoria veche, că, pe urmă, îmi scot eu și
paguba asta nouă…"

Pînă la capătul săptămînii, via din dealul Beciului se afla


culeasă; începuseră chiar tescuitul și trasul în budane. Pierderea
nu părea prea însemnată, cu toată vrăjmășia grindinei. Se
irosiseră cam vreo două vase de vin — două sute de vedre. Nici
zece la sută din totalul recoltei.
În duminica de la sfîrșitul acestei săptămîni, dimineața,
Vasile coborî în Odobești; avea nevoie de mălai pentru
muncitori și se ducea să se înțeleagă cu stăpînu-său. Trecînd
însă prin piață, se trezi nas în nas cu Mitică Ciornei.
— Unde umbli, mă, așa haihui, să te vadă oricine, dom'
comisar Gegea ori chiar dom' polițai?! îl luă în primire agentul.
— Și ce-i dacă mă vede ? Ori am greșit cu ceva ?
— Vrei să mă bagi în pușcărie, păcătosule ? Și să intri și
tu în belea ? Ți-a venit bilet de concentrare. De zece zile trebuia
să fii la regiment ! Da' m-a rugat conu Costache Fătu să te mai
îngădui, să țin biletu' la mine sub motiv că ești plecat din
localitate, cu adresa necunoscută… Cum să te mai îngădui dacă
tu umbli brambura în văzul tuturor să dăm de dracu'
amîndoi ?!… Întoarce-te numaidecît la vie și nu te mai mișca
de-aoolo pîn' te-oi anunța eu !
Agentul vorbise încet, cu fereală, să nu-l audă careva și s-
o pățească, dar Vasile își slobozi gura chiar mai tare decît îi sta
în fire:
— Ce s-amestecă dom' Costache într-ale mele ?! Pe
mine m-ați întrebat cînd ați pus asta la cale ? Că dacă întîrzii, pe
mine mă bagă la carceră ! Ce crede el ? Că te joci cu armata?!…
Ai ordinu' la dumneata?
— Am.

324
— Dă-mi-l! Acu m-ai găsit, acu mi l-ai dat. Semnez de
primire și n-avem nici în clin, nici în mînecă.
— Ce, mă, ești nebun ?! se miră celălalt. Mai poți sta
liniștit lîngă nevastă, încă două săptămîni bușite și tu vrei să
pleci ?! Ți-a venit de ducă ? Ori crezi că acolo te așteaptă cu
plăcinte calde ?
— Calde ori reci, dacă trebuie, trebuie ! Unde-i lege nu-i
tocmeală ! Dă-mi ordinu', îți zic ! îl soma Gîtlan, pus pe
gîlceavă.
— Mă smintitule, stăpînește-te ! Ce ai ? Du-te mai întîi și
te înțelege cu conu Costache. După aceea, dacă el îți dă voie să
pleci, vino la mine să-ți eliberez ordinu'… I-am făgăduit să te
mai țin pe loc și nu vreau să-mi calc făgăduiala…
Nu mai zăbovi; porni grăbit spre stăpînu-său… „O hi
avînd el nevoie de mine, da' pot eu să mă stric cu armata pentru
interesele lui ?!" se tot rodea pe dinăuntru, hotărît să nu cedeze
în ruptul capului. Nu de teamă, nici din patriotism, ci îndemnat
numai de nădejdea aceea nouă, de curînd înfiripată, care-l
amețea mai ceva ca o beție… De cum începuse a se pomeni de
război, se răspîndise un zvon din ce în ce mai întețit: cîndva, în
anii viitori, avea să se înfăptuiască o largă împroprietărire
pentru toți cei fără pămînt; o împărțeală dreaptă, cinstită, a
tuturor averilor boierești, încît fiecare necăjit să-și aibă așezarea
lui, după merit și după puterea-i de muncă. Așa se vorbea
pretutindeni. Și nu putea fi altfel. Căci ce rost mai avea
războiul, decît să se isprăvească odată cu sărăcia ?… Chiar dacă
el s-ar întîmpla să moară pe front, vor trage foloasele ai săi:
nevasta și copiii. Ba vor trage foloase încă și mai mari —
văduvă și orfani de război !… Dar iată că și de norocul ăsta
încearcă unii să-l lipsească ! Totuși, nu se va lăsa el înșelat cu
una, cu două !… Să-l dea dezertor, să-l trimită în judecată și pe
urmă, la împărțeala pămîntului, să-i găsească vina că n-a
răspuns cum trebuie la chemarea oștirii ?! C-a dat bir cu fugi-
ții?!… Cunoștea el vicleșugurile boierilor! O greșeală cît de
mică, și te-ai curățat!… Poate numai întîrzierea asta, și gata, îi

325
de-ajuns ca să-l șteargă de pe lista celor îndreptățiți la
pămînt!… Înainte de toate, trebuie să se îngrijească de dînsul,
nu de alții!… Dacă dom' Costache știe cum să-și chibzuiască
socotelile, de ce n-ar ști și el ? Ba bine că nu ! Că doar nu-i
mare scofală!…
Proprietarul se afla în bucătărie. Mîncase două frigărui
din pastramă de batal, golise și o stacană de vin și acum sta pe
scaun, nemișcat, uitîndu-se parcă aiurit pe fereastră. Îl hărțuiau
atîtea treburi, încît nu mai știa de ce să se apuce mai întîi. A
doua zi, luni, urma să înceapă culesul în celelalte două vii.
Poama se copsese de-a rîndul, tocmai bună de adunat. Dis-de-
dimineață, cînd soarele nici nu răsărise, angajase încă cincizeci
de muncitori, mai mult femei și copii — că bărbații în putere își
pierdeau vremea cu concentrările ! — îi repartizase care la
Caragea, care la Rugina și-i dăduse în seama chelarilor… Cam
molatici, chelarii ăștia !… Nu ca Vasile ! Dar se vor ține de
capul lor cînd el, cînd nevasta… Căci de-aci înainte, cît va dura
culesul, pînă și coana Anica avea să fie smulsă de la rosturile ei,
pusă pe drumuri, ținută în picioare ceasuri întregi, să
supravegheze culegătorii, să se îngrijească de cîte altele… Cam
moale și dînsa ! Parcă n-ar fi stăpînă ! Nici pe departe așa de
inimoasă ca muierea lui Vasile… Aia, halal! Spirt, nu altceva !
Deopotrivă cu bărbat-su!…
Tocmai atunci intră Gîtlan în bătătură. Fătu îl zări prin
fereastră și se ridică de la masă; își luă pălăria și bastonul și ieși
pe prispă…
— Măi-măi, de cînd te-aștept!… Hai la prăvălie, la
Culiță, să-ți încarci mălaiul și ce ți-o mai trebui…
— Nu merg, dom' Costache. Nu se mai poate. Plec la
armată. Mi-a sosit ordinu'. Și-așa am întîrziat prea mult!…
Rău ați făcut că v-ați amestecat și l-ați pus pe Ciornei…
— Rău ? Cum rău ? Nu-i mai bine să stai acasă ? îl
întrerupse Fătu, răstit.
— Da, rău ! se încăpățînă celălalt. Cu oștirea nu te joci !
Dacă ne cheamă țara, trebuie să ne supunem. Unde se duc toți

326
mă duc și eu !
— Mai stai, mă, barem săptămîna ce vine. Pînă isprăvim
cu tescuitul și cu ce-a mai rămas acolo, în deal…
— Se isprăvește și fără mine. Au grijă nevasta, cumnată-
mea. Mai treceți și dumneavoastră să vedeți ce-i, să le
îndrumați… Eu plec. Mîine dimineață, trebuie să fiu la
regiment. Nu vreau să intru-n bucluc.
— Deocamdată, hai să-ți iei mălaiul… și-om mai vorbi
noi, încercă podgoreanul să-l domolească.
— Nu merg, dom' Costache. Îl luați singur și-l trimeteți
sus, cu căruța lu' Stamate, știți dumneavoastră… Eu mă reped
după Ciornei să-mi iau ordinu'… să nu-l scap pe undeva, că azi
îi duminică… se-ncurcă la băutură, și ce mă fac?!… Da' mai
'nainte să plecați, v-aș ruga ceva…
— Parale ? se încruntă Fătu, după vechea-i deprindere.
— Paralele ca paralele… Cinci lei mi-s prea destul… Aș
vrea să-mi dați însă o botă cu vin din cel bun, de anu' trecut, să
i-o duc lu' dom' căpitan de la companie să mă scoată basma
curată, fiindcă nu m-am prezentat la termin… Nu degeaba. Mi-
o treceți în socoteală…
— Cam lungă-i socoteala ta ! mîrîi podgoreanul,
scărpinîndu-se în ceafă. Mai stătu cîteva clipe la îndoială, după
care spuse în silă: Anico, m-auzi ?… Dă-i lui Vasile o botă cu
vin și ține minte să i-o scădem la plată, cînd s-o-ntoarce din
concentrare !
— Să trăiți, dom' Costache ! Dumnezeu să vă dea sănă-
tate !… Stă nevastă-mea în locu' meu, că-i fimeie de nădejde…
— Mda… Eu ți-am vrut binele, așa să știi ! Nu răul! Da'
dacă tu ești netot și nu vrei să-nțelegi… Acu du-te în voia
Domnului ! Oi vedea eu cu ce m-oi alege de pe urma voastră…
Apoi coborî treptele prispei, străbătu curtea și păși în
uliță. Vasile rămase locului, să ia bota cu vin… Bani nu-i
dădu… Dacă l-o strînge cureaua, trece el după prînz să și-i ia,
gîndi proprietarul… Numai să nu-i prăpădească pe rachiu,
păcătosul! Că ăștia, cînd pleacă la armată, parcă s-ar duce la

327
nuntă: îi musai să se îmbete !
Treptat, tot mergînd spre piață, se mai liniști… Oricum, l-
a scos dintr-un mare necaz… Dacă nu era Vasile, pierdea tot
rodul viei… Că lui, nicicum nu i-ar fi trecut prin minte să
culeagă poama de pe jos. O lăsa acolo să putrezească și-ar fi
pierdut aproape patruzeci de vase cu vin ! Pagubă, să-
nnebunești, nu alta !… Acum, n-are decît să plece… Tot trebuie
să meargă cineva și la concentrare… Mai bine ăștia tineri decît
cei vârstnici, ca dînsul, din contingentele mai vechi… Pînă s-o
îngroșa gluma și i-o înhăța pe toți!…

XXIX
Ilie Bucur era în mare fierbere…
Toate vizitele făcute la via Suzana l-au pus într-o situație
de extremă încordare. Îndeosebi îl intimida luxul și politețea
distantă a gazdei.
Acum însă, invitația aceasta l-a zăpăcit de-a binelea. Să ia
parte la o vînătoare călare, organizată de marchiza Yvonne de
Bellois ! Mare cinste ! Fără îndoială, vor participa numai
persoane din societatea înaltă… Tudorache, desigur, stăruise
mult pîn-a reușit să-l vadă acceptat printre invitați… „Caută să
te prezinți cît mai bine. Să nu mă faci de rîs !", i-a atras atenția
prietenul și protectorul său, în timp ce jucau o partidă de table,
iar marchiza îi lăsase pentru cîteva clipe singuri… Asta n-ar fi
greu dac-ar ști exact cum anume trebuie să se prezinte ca să nu-l
facă de rîs… Costumul ?… Haină neagră, cravată albă, șapcă de
jocheu, pantaloni bufanți, cizme de lac cu carîmbul tare… A și
comandat o pereche de astfel de cizme, deși mai avea unele
aproape noi… Cu calul nu va fi însă de loc ușor… Îi nevoie de
unul care să poată sări obstacole pînă la o înălțime de cel puțin
un metru și jumătate… Așa i-a spus Blîndu, așa l-au informat și
alții… Dar unde să găsească un asemenea cal ? Cei pe care-i
avea nu săreau decît pietrele din drum, ba uneori le mai ocoleau
și pe acestea… N-are încotro, va trebui să se ducă la București

328
să-și cumpere un cal de curse anume dresat pentru obstacole. Iar
cu ocazia asta, își va cumpăra și un costum special, cît mai
frumos, pentru călărie… Dacă-i vorba să arate ce poate, apoi s-o
facă în toată regula și cu tot dichisul ! Să vadă boierii că nici el
nu-i mai prejos ca dînșii !…
Îi mai rămăsese ceva din banii împrumutați pentru
cumpărarea viei Suzana. Îi va cheltui și pe ăștia, numai să fie la
înălțime ! Voia să obțină un succes cît mai răsunător. I se părea
strict necesar. Marchiza de Bellois stăpînea atîta avere !…
Blîndu îi pomenise de-o pădure pe care amanta lui voia s-o dea
în exploatare și de-o suprafață de treizeci de hectare, un platou
ca-n palmă, pe care intenționa să-l arendeze unui podgorean
întreprinzător și cu parale, ca să-l planteze cu vie, să
gospodărească această vie timp de zece ani fără nici o plată,
urmînd ca după aceea terenul împreună cu tot ce se afla pe el să
revină proprietarei… Parale pentru o asemenea afacere nu avea.
Dar poate că le-ar găsi… Dacă exploatarea pădurii ar produce
mulțumitor… sau dac-ar mai dibui pe undeva un împrumut
serios… În orice caz, principalul e ca marchiza să capete
încredere și chiar simpatie pentru el… Nici asta nu-i peste
putință. În definitiv, ce-i o marchiză mai mult decît o Aretie sau
o Anișoară oarecare ? De ce n-ar cuceri-o și pe ea ?… Doar
Blîndu nu-i cel mai grozav bărbat din țară și, pe deasupra, pare
gata oricînd să lase locul liber…
Cum isprăvi culesul în cele patru vii scăpate neatinse —
pe celelalte două le bătuse grindina, încît nu s-a mai ales cu
nimic — plecă la București. Își cumpără un cal de curse, alb ca
neaua, care sărea orice obstacol pînă la 1,65 m. înălțime. Își
procură și un costum de călărie, purtat, dar în perfectă stare,
descoperit întîmplător într-un magazin de vechituri.
Și iată-l pornit spre Contești. Un trap accelerat, amețitor,
gata-gata să se transforme în galop. Lîngă Năluc și Ghiaur, pe
delături, în dreapta, cu căpăstrul legat de oiște, alerga neînhămat
calul de curse. Șaua cea nouă, cumpărată ocazional tot de la
București, fusese așezată în partea din fund a docarului

329
împreună cu o balercuță de vin, vechi de unsprezece ani, pe care
voia s-o dăruiască marchizei ca să înțeleagă dumneaei cam ce
fel de podgorean era dînsul.
Distanța Odobești-Focșani-Mărășești, în total douăzeci și
nouă de kilometri, fu străbătută în mai puțin de două ore. La
Mărășești, se opri la un han din centrul tîrgului. Dădu ovăz la
cai, îi adapă. Apoi intră în local să ia o gustare.
Peste alte patru ore ajunse la Contești.
Ar fi trebuit să tragă direct la conacul marchizei. Se gîndi
însă că-i mult mai chibzuit să se oprească altundeva — să-și
perie hainele, să revizuiască nițel înfățișarea cailor, să mai
lustruiască hamurile. Descinse, așadar, la hanul din sat.
Constată surprins că aci mai erau și alți invitați, că în grajd și pe
sub șoproane fuseseră adăpostiți mulți cai cu șaua pe ei și cu
zăbala în gură, că cele două camere pentru călători erau reținute,
iar mesele din local ocupate pînă la ultima.
Totuși, venirea lui stîrni senzație. Fu asaltat cu tot felul
de întrebări. Cunoscu o mulțime de inși, îndeosebi tineret. Primi
felicitări. Pentru cai, bineînțeles. Totodată i se dădură informații
foarte interesante: vînătoarea se va desfășura la treizeci și trei de
kilometri depărtare de Contești, în pădurea Cumpănita, unde
marchiza poseda un parc și un pavilion special amenajat pentru
acest scop; gazda și o bună parte din invitați se aflau acolo încă
din ajun; pînă seara, urmau să sosească și ceilalți participanți,
fiindcă a doua zi, în zori, gonacii vor intra în acțiune…
Trebuia să se pregătească de plecare. Mai ales că se
înnopta devreme. Dar pînă una-alta, într-un moment de stranie
generozitate, găsi că nu mai avea nici un rost să dăruiască
marchizei balercuța de vin, întrucît acum era și dînsa
podgoreancă. Și încă ce podgoreancă ! Proprietara viei Suzana !
Așa că porunci grăjdarului să dea vasul jos din docar, trase
cepul și începu să-i cinstească pe toți cei de față, oameni foarte
simpatici, care, după părerea lui, meritau o atenție deosebită.
Cum vinul se dovedi o raritate, iar băutorii se năpustiră de
pretutindeni, balercuța se goli la repezeală. Era de altfel și prea

330
mică — numai unspreceze decalitri.
Porniră apoi la drum. Pe poarta hanului, ieșiră mai întîi
călăreții — mulți, falnici, impetuoși. Dar, treptat, convoiul se
deșiră, se împuțina, pînă cînd, peste vreo zece kilometri, nu mai
rămaseră decît Ilie Bucur împreună cu doi ofițeri de roșiori, care
și aceștia abia se mai țineau pe urmele lui.
Ajunse tîrziu, în puterea nopții. Întuneric beznă ! Cum să
i se mai vadă caii, hamurile, docarul ?! În grajdurile cam
neîncăpătoare, nici un loc liber ! Mare nenorocire ! Tocmai
acum, în noiembrie, cînd nopțile erau așa de friguroase !
Pădurea și muntele înăspreau și mai mult temperatura. Mai bine
ar fi dormit el afară și caii sub acoperiș. Dar nici pentru dînsul
nu se găsi un culcuș mai îmbietor. Doar un fel de mansardă
prăfuită, neaerisită, unde, la lumina sărăcăcioasă a unui felinar
primitiv, se zăreau două saltele trîntite pe jos, fără perne, fără
cearceafuri, fără nimic de învelit. Aci trebuiau să doarmă patru
persoane ! Probabil de mai mică importanță, fiindcă cei din
protipendadă ocupau camerele de la parter, confortabile și
spațioase.
Nu izbuti să dea ochi nici cu marchiza, nici cu Blîndu.
„Sînt în salon, la o partidă de cărți", îi spuse administratorul
domeniului, avînd aerul să-l întrebe cam ce folos ar avea dacă s-
ar întîlni cu aceste prea onorabile și misterioase persoane.
Se întoarse la cai, îi frecă îndelung cu niște șomoioage de
paie, îi trase de urechi, îi mîngîie și le vorbi ca unor copii
nefericiți, gîndindu-se mereu cum să-i ferească mai bine de
răceala nopții. Nici măcar ovăz nu mai avea de ajuns. Numai
ce-a putut pune în docar — foarte puțin pentru bietele animale
vlăguite de atîta goană. Căută pretutindeni, dar nu reuși să le
aducă decît niște cositură mucegăită, încinsă, care zăcea zvîrlită
sub un gard. Îi legă mai la adăpost, sub streașină unei magazii,
pe unde vîntul sufla ceva mai slab, puse păturile pe ei, le dădu
tot ce mai găsi de mîncare și-i părăsi parcă i-ar fi lăsat în gura
lupilor.
Intră în sufrageria pavilionului, împodobită cu diverse

331
coarne de cerb atîrnate pe toți pereții, încolo mobilată foarte
simplu, doar cu o masă grosolană de scîndură nevopsită, lîngă
care fuseseră alăturate două bănci din același material. Se așeză
cum putu pe un colțișor de bancă și așteptă, așteptă, pînă i se
aduseră cu multă ceremonie, pe o tavă de argint, trei farfurii
deodată: o supă leșietică, o mîncare de cartofi prea grasă și o
friptură prea mică. Chelnerul, care părea împrumutat de la un
restaurant de mare lux, își ceru scuze că nu-l poate servi cu nici
un desert, deoarece merele se terminaseră…
— Îți mulțumesc. De mere sînt sătul. Pe la noi pînă și
porcii nu le mai mănîncă. Anul ăsta s-au făcut mai multe ca
oricînd… Da', mă rog, ceva băutură n-aveți ?
— Nu, iertați-ne ! În această seară e o cină fără pretenții.
Surprizele sînt rezervate pentru mîine, cînd începe adevărata
serbare.
— Măi să fie-al naibii ! chicoti Bucur ca la Odobești, în
circiuma lui Ionică Dindos. Pentru ăștia, a bea vin la masă
înseamnă pretenții, surpriză ! Ce păcat că nu-mi păstrai
balercuța mea !
Ceilalți musafiri, tot figuri simandicoase, cam strîmbau
din nas mirosindu-l în apropierea lor. Cînd îl auziră că mai
pretindea și vin, îl sfidară cu impertinență ca pe un mîrlan
rătăcit printre aristocrați.
— În ajunul și în cursul unor astfel de vînători, băuturile
alcoolice sînt interzise. Ni se recomandă o ținută cît mai
sportivă, domnul meu ! avu bunătatea să-i explice unul dintre ei,
dar cu atîta morgă și atîta demnitate jignită, încît Bucur,
încurcat, uită să-i mulțumească.

În ziua următoare, dis-de-dimineață, reuși totuși să-l vadă


pe Blîndu, care, aci, se transformase într-un adevărat senior,
grav, țeapăn, chiar maiestuos; acceptă să i se adreseze cîteva
cuvinte, dar nu-i răspunse decît monosilabic. Părea foarte scîrbit
de toată această harababură, iar cînd, într-un moment de sinceră
familiaritate, Bucur îi spuse așa cum era deprins: „Măi

332
Tudorache…", acesta făcu o mutră ca și cum l-ar fi numit
escroc sau trișor. Dispăru în grabă, pretextînd că-i „insuportabil
de tracasat", dar, ceva mai tîrziu, află de la una din femeile de
serviciu că „domnul Thody" intrase în salonul pavilionului să-și
bea cafeaua cu lapte împreună cu „doamna marchiză" și cu alți
musafiri de vază.
Se îndreptă numaidecît spre cai. Nutrea convingerea că,
datorită lor, va ieși lesne din anonimat, clasîndu-se printre
primii învingători din această faimoasă competiție.
Îi găsi în același loc, dar fără păturile cu care-i învelise
decuseară. Deci, toată noaptea, bieții cai stătuseră descoperiți,
fiindcă, pe spinare, li se așternuse un strat gros de chiciură și
tremurau pătrunși de frig pînă la oase. Îl trecură sudorile de
necaz. Întrebă pe cîțiva. Nu căpătă nici o lămurire. Era limpede
— fuseseră furate. O clipă, se gîndi să protesteze, să se plîngă
marchizei. Renunță totuși. A venit aci să pozeze în om bogat,
binecrescut. Provocînd scandal pentru niște pături furate, s-ar
putea compromite. Mormăi cîteva înjurături podgorenești și
tăcu. Bine că nu i s-a întîmplat mai rău !…
Îl încolți altă grijă: trebuia hrană pentru animale ! De
unde ? Se interesă primprejur. Cu mare greutate obținu cîteva
kilograme de ovăz de la un vizitiu șchiop, duhnind a rachiu,
care-i pretinse un preț uimitor, deși, cu siguranță, ovăzul nu-l
costa nimic.
Se anunțase că vînătoarea va începe imediat ce se va
lumina de ziuă. Totuși, se produse o întîrziere, probabil fiindcă
marchiza și invitații de onoare savuraseră prea încetișor cafeaua
cu lapte. Dar, în sfîrșit, răsună semnalul de plecare. Toți
participanții încălecară. Convoiul se puse în mișcare, lung,
pestriț, înghesuit. În frunte, călărea doamna de Bellois, tristă,
enigmatică, îmbrăcată bărbătește, cu pantaloni și haină de
catifea neagră și cu cizme înalte. În dreapta ei, moțăia în șa un
bătrîn gîrbov, cu o căciulită de astrahan turtită pe cap și cu
ochelari fumurii. Iar în stînga, Tudorache Blîndu, îngîndurat și
plictisit, ținea hățurile cu amîndouă mîinile, parcă s-ar fi temut

333
să nu se prăbușească de pe cal; nu vorbea cu nimeni; privea
drept înainte, indiferent, ca și cînd ar fi asistat la atîtea vînători
de acest fel, încît nu-l mai interesa nici una.
Adevărul era că, de cîtva timp, o duceau numai într-o
artă. Chiar adineaori, la plecare, Yvonne îl amenințase încă o
dată cu moartea dacă va mai îndrăzni să se uite la una dintre
invitate, o brunetă care călărea ceva mai în urmă, între doi
ofițeri tineri, foarte curtenitori; le asculta complimentele fără să-
i ia prea mult în seamă, rîdea ostentativ, dezvelindu-și dinții
strălucitori și, din cînd în cînd, zvîrlea o privire ironică,
provocatoare, spre marchiză și îndeosebi spre amantul acesteia.
Bucur rămase mai la coadă, printre invitații de rînd,
așteptînd nerăbdător clipa decisivă cînd va dovedi ce poate.
Avea convingerea că un cal atît de sprinten, de isteț și de bine
dresat ca al lui nu mai poseda nimeni. Siguranță confirmată pe
deplin de ceea ce vedea în jurul său… Cei mai mulți încălecau
niște gloabe sărmane care abia se tîrau, sforăind după iarba din
marginea drumului și nechezînd după adăpostul și liniștea
grajdului. Nici calul marchizei nu se distingea prin cine știe ce
calități. Barem al lui Blîndu nu era decît o mîrțoagă ceva mai
țesălată, care nu iuțea pasul decît atunci cînd îi înfigea
necruțător pintenii în burtă. Căci de astă dată Blîndu purta
pinteni și cizme (nu de lac și nici măcar noi), pantaloni bufanți,
bej, cu o pată vizibilă pe genunchiul drept, o haină în pătrățele,
cenușie, cam boțită la umeri, și o caschetă neagră de jocheu.
Cele cîteva cuconițe costumate în amazoane, cu trene
lungi atîrnînd de pe șeile cu o singură scară, se risipiseră printre
bărbați, părînd preocupate numai de ceea ce le șopteau
admiratorii care se tot împăunau pe lîngă ele.
Vreo cîțiva dintre participanți aveau chiar șei rudi-
mentare, de lemn, puse pe cai obișnuiți, de cărăușie, purtau
ghete cu gumilastic și pantaloni de stradă, fără să se simtă
stînjeniți de acest echipament așa de nepotrivit cu împrejurarea.
Pădurea de stejar amestecat cu fag — un codru secular
înveșmîntat în culorile toamnei — se răsfira pe o costișă vastă,

334
foarte puțin înclinată. Din loc în loc, la distanțe nu prea mari, se
iveau poieni largi, luminoase, de-a curmezișul cărora și legîndu-
le pe una de alta șerpuia un drum strimt, presărat cu frunze
uscate.
Pătrunseră adînc în pădure, cînd, pe neașteptate, izbucni
semnalul ascuțit al goarnelor vînătorești acompaniat de
schelălăitul nervos al cîinilor. Gonacii hăuleau pe undeva, prin
coclauri. În depărtări, se treziră ecouri prelungi, încîlcite. Dar
nimeni nu văzu nimic. Goarnele mai răsunară încă multă vreme,
pierdut, înfundat; cîinii însă amuțiră.
— Au dat de urma vînatului! presupuse careva.
Ce vînat ? Care vînat ? De unde venea acest vînat, încotro
mergea și pe unde-l fugărea haita de cîini ? Nimeni nu-și da
seama deocamdată, dar toți aveau răbdare.
Totuși alaiul începu a se mișca nițel mai repede. Ba chiar
cîțiva călăreți se desprinseră din mulțime, o zbughiră drept
înainte, se luară la întrecere…
În sfîrșit, a sosit momentul ! Bucur slobozi frîul, îi ajunse
pe cei mai cutezători, îi depăși… Alerga, alerga nebunește…
Singur… Bănuia însă că s-o mai fi luat cineva după el. Alergă
mai departe. Întîlni un obstacol… îl sări. Apoi altul… îl sări și
pe acesta. Galopul continuă vijelios… își încorda auzul: în spate
nu desluși nici un ropot de copite… Alt obstacol… Și încă
unul… Calul le sărea parcă zburînd… Ajunse în dreptul cîinilor
— vreo zece prepelicari rebegiți, conduși de un fel de pădurar
îmbrăcat pretențios cu niște haine verzui, împodobite cu șnur
portocaliu; la șold, îi atîrna un corn vînătoresc, proaspăt lustruit;
călărea cu multă îndemînare un armăsar mic, îndesat,
neînchipuit de iute… Cîinii, văzîndu-l pe Bucur avîntat în
iureșul acesta năpraznic, se speriară, se feriră din calea lui, unii
chiar începură să-l latre întărîtați… Goni, goni, înainte…
Pătrunse tot mai adînc în inima codrului. Pînă se trezi într-o
singurătate înfricoșătoare, înconjurat de-o tăcere mormîntală..
Nu cumva se rătăcise ?!… Porni îndărăt… Căută, căută,
desperat… Cu greu ieși la lumină…

335
Traversă o poiană imensă, unde, spre marea lui sur-
prindere, zări mai întîi un butoiaș respectabil, așezat pe căpătîie
de lemn, cîteva mese așteptîndu-și oaspeții, două coșuri cu pîini
albe, tăvi cu friptură, farfurii, cuțite, furculițe… Așadar, aici
urma să sfîrșească bîlciul !… Observă însă că pregătirile erau
cam prea modeste pentru năvala de flămînzi care se aflau pe
drum. Ceva vînat pentru umplerea golurilor nu părea să fi căzut.
Mai ales că nu văzuse la nimeni nici o pușcă.
Înfrînă calul. Se mai uită un timp la cei însărcinați cu
aranjatul ospățului. Dar cum nimeni nu-i dădea nici o atenție,
hotărî să se întoarcă la ceilalți să vadă cum aleargă și mai ales
cum sar obstacolele. Alt galop, înapoi…
Nu înaintaseră prea mult de cînd îi părăsise… Opri calul
în dreapta drumului, ca un general gata să primească defilarea…
și, bineînțeles, felicitările… Coloana ajunse în dreptul lui, trecu
mai departe… Nici o izbucnire de aplauze, nici o felicitare !
Marchiza îl privi urît, ca pe un servitor nedisciplinat. Blîndu nu-
l privi de loc, parcă i-ar fi fost rușine că-l adusese aici, iar
grosul convoiului continuă să pălăvrăgească în gura mare,
mergînd în neștire după cei din față. Performanțele sportive nu
păreau să stimuleze ambiția nimănui. Obstacolele erau numai
pentru proști! Toți ceilalți le ocoleau cu prudență, prefăcîndu-se
că nu le văd…
Prin urmare, asta a fost tot! Pentru asta și-a cumpărat cal
de curse și costum special de călărie ! Pentru asta și-a neglijat
treburile, petrecînd două săptămîni într-o fierbere crescîndă !
Pentru asta și-a cheltuit ultimii bani pe care-i mai putuse
încropi!… Maaare dobitocie !…
Ceva, totuși, a izbutit: acum fiecare băgase de seamă că
el avea cel mai bun cal și era cel mai dibaci călăreț; marchiza
însăși căpătase, desigur, această convingere cu toate că-l privise
atît de aspru; o fi înțeles pesemne că avea și bani, fiindcă cine
călărea un asemenea cal și îmbrăca un asemenea costum…
Asta-i principalul, ca marchiza să-și formeze această
convingere ! Va primi astfel cu toată încrederea să încheie cu

336
dînsul afacerile proiectate. Trebuie neapărat să încheie aceste
afaceri ! Viile, una peste alta, îi aduseseră un cîștig neînsemnat.
Datoriile, în loc să scadă, creșteau neîntrerupt; se săturase tot
preschimbînd la polițe, totalizînd procentele cu capetele și
rotunjind sumele ca să se aleagă și el cu ceva !… Trebuie
negreșit să se lanseze în afaceri ! Altminteri îl paște sărăcia…
Ei dac-ar putea s-o scuture de niscaiva parale pe marchiza asta!
Pare cam nepricepută, cam nătîngă…
Fiindcă, orice s-ar spune, o femeie care organizează o
asemenea maimuțărie nu-i deșteaptă… Numai de-ar căpăta
încredere în el! Dacă Tudonache ar stărui, dacă l-ar lua pe
garanție… Mare pehlivan și ăsta ! Acum îl înțelegea mai bine
ca oricînd. Un șmecher nemaipomenit ! Cu cîtă iscusință se
mișca în mijlocul acestui circ mincinos și bălțat !… He-hei,
dacă marchiza ar cădea pe mîinile lor ! Unul să ia asupră-și
chestiunile de inimă, iar celălalt treburile administrative…
Chiar dacă Tudorache ar pretinde jumătate din cîștig, nu s-ar
împotrivi. Dreptul lui!…
Ajunseseră cu toții în poiana unde-i așteptau mesele
întinse. Trâmbițele sunară din nou, lung, prelung, parcă a jale și
a foamete. Schelălăiră cîinii, înnebuniți de mirosul fripturilor.
Sforăiră și nechezară caii, mulțumiți că se pot odihni. Izbucniră
în aplauze și urale vînătorii, sperînd că se vor sătura.
Descălecară, priponiră caii de copaci și se repeziră buluc
spre minunățiile ospățului. Scaune, puține; doar pentru doamne
și bătrîni. Mîncare și băutură, după cum puteai s-apuci. Totuși
bairamul se însufleți curînd: rîsete și gălăgie ca să sperie tot
vînatul pe o rază de zece kilometri !
Bucur se făli ca un răsfățat al norocului: apucase, în
sfîrșit, o ciozvîrtă de friptură ! Cum din ajun nu mai mîncase
nimic, i se păru foarte fragedă și gustoasă. O mestecă în grabă și
porni spre bufet ca să bea ceva. Așteptă să-i vină rîndul. Simțea
mereu gustul nesuferit, de grăsime sleită, al fripturii nestropite
la vreme cu un pahar de vin.
— Nu mai avem decît citronadă… Doriți și

337
dumneavoastră ? îl întrebă cel însărcinat cu distribuirea.
Deoarece consumatorii dinaintea lui se arătau destul de
împăcați cu această băutură, care, desigur, era cea preferată în
societatea sus-pusă, dădu din cap aprobator.
O sorbi cu neîncredere; culoarea îl dezgusta: un galben
leșios, zăcut; încolo era destul de acră și chiar înțepa la limbă.
Poate conținea și puțin alcool, dar asta se va vedea mai tîrziu…
O fi vreun soi de vin din care se înfruptă numai boierii… un vin
franțuzesc, adus de marchiză din țara ei de baștină… În orice
caz, dacă așa sînt toate vinurile din Franța, se îndoia c-ar putea
învinge concurența vinurilor românești!… Mai ceru un pahar.
Nu-i plăcea, dar el, ca odobeștean get-beget, învățase o regulă
care trebuie respectată: la petrecere, nu se schimbă niciodată
băutura… Cum „țitronadă" de-al de-asta părea să fie de-ajuns,
bău pînă-și balonă stomacul. Se gîndi că, după atîtea pahare, s-
ar cuveni să-l încerce măcar o amețeală ușoară, dacă nu chiar o
beție zdravănă. Dar, deocamdată, nu se arăta nici un semn că
poșirca asta gălbicioasă ar fi fost în stare să producă o atare
minune. Îi venea doar un iz de acreală pe gîtlej și atîta tot.
Începu să dea tîrcoale pe la mese, poate-o mai găsi o
bucățică de friptură… Întîmplător, privirile i se ațintiră asupra
lui Tudorache… Merita într-adevăr să-l invidiezi !… Tocmai
atunci i se adusese o cupă de șampanie și o porție de piept de
curcan! Pentru el, desigur, se găsea orice ! Mă rog, favoritul
marchizei!… Dar la ce chilipir să mai admire și să mai
pizmuiască pe alții ? Se furișă pe la spatele musafirilor, uitîndu-
se printre ei, cercetînd masa cît mai atent, îmboldit de foame…
— Oare tipul ăla cu calul alb cine-o fi ? auzi pe unul
dintre invitați.
— Calul era frumos, dar călărețul tare antipatic. Un
țărănoi îmbogățit! Totul era nou pe el. Se vedea cît de colo că
și-a propus să se uimească cu averea lui, îi răspunse cel întrebat.
— Asemenea indivizi n-ar trebui tolerați printre noi! fu
de părere un al treilea, din același grup.
Bucur trecu mai departe… Ce mai putea s-audă ? Nici un

338
compliment; doar alte jigniri de același fel… Țărănoi
îmbogățit ?… Vai de bogăția lui! Totul era nou pe el?!… Deci a
îmbrăca un costum nou de călărie însemna un păcat!… Pentru
asta, probabil, costumul lui Blîndu se prezenta mai-mai ca o
vechitură de la Taica Lazăr ! Și ambiția lui de-a uimi ?!… De
bună seamă, tot un păcat! Blîndu nu se străduia niciodată să
uimească; părea complet înstrăinat de ceilalți și de modul cum
ar putea să-l judece… „Hm ! Aici totul e altfel decît în lumea
noastră", gîndi Bucur, răscolit pînă-n fundul sufletului… își
reluă totuși cercetările, nădăjduind să culeagă de pe undeva
măcar cîteva firimituri de brînză.
Deodată observă că marchiza îl apucă pe Tudorache de
mînă, cam smucit, și-l trase deoparte, la marginea poienii… O
confruntare scurtă, energică… Mai întîi l-a fulgerat cu privirile,
pe chip i s-a întipărit o ferocitate ucigătoare, apoi i-a trîntit
cîteva cuvinte aspre, agitîndu-și cravașa cu o nervozitate abia
stăpînită… întocmai cum ar fi mustrat un copil care-a săvîrșit o
mare greșeală și pe care-l duci mai încolo ca să-i subliniezi vi-
novăția și să-i spui între patru ochi ce-l așteaptă acasă… Blîndu
îi răspunse cu o privire disprețuitoare, se întoarse în loc și se
îndreptă spre masa lui… Marchiza îl reținu însă la timp, i se
agăță de braț și începu să zîmbească forțat, cu fățărnicie, ca să-i
amăgească pe spectatorii naivi că n-a fost ceartă, ci doar
comunicarea unui secret familial…
„Ia uite, dom'le, ce scamatorie !", se minună Bucur, cu
glas tare. „Întîi îl înjură ca la ușa cortului, pe urmă îl ia de braț
și rînjește fericită !… Are viață grea și bietul Tudorache !" îl
compătimi el, înduioșat. „Nu-i ușor să fii amantul unei
asemenea muieri ! Marchiza asta nu se potrivește nici cu Aretia,
nici cu Anișoara! Îi dată dracului ! Te trezești că n-o să pot
înjgheba nici o afacere cu dînsa ! Adevărată scorpie, nu alta !
Nu cred să fie cineva în stare s-o ducă de nas… Dac-a putut ea
să-l înconvoaie pînă și pe Tudorache, înseamnă că nu-i de
glumit !…" Cum nu mai găsi nimic de mîncare, iar citronada
îi cam întorsese mațele pe dos, se îndreptă spre cal, încalecă și

339
porni îndărăt, spre acareturile domeniului. De astă dată, nu mai
sări obstacolele; îi imită pe ceilalți: le ocoli.
Se declară foarte mulțumit cînd văzu că nu-i mai lipsea
nimic. Scoase șaua de pe calul de călărie, înhamă, urcă în
docar… Dorea să ajungă neîntîrziat la un han oarecare, să
mănînce pe săturate, să dea ovăz cailor pînă se vor sătura și ei,
după aceea să plătească cinstit și să plece în voia Domnului…
Prea multă izmeneală în societatea celor mari ! Prea multe
marafeturi !… Vînătoare călare ?! Ce-o mai fi fost și asta ? N-a
înțeles o iotă… Vînat, nici pomeneală ! În schimb, o droaie de
„vînători" care tăifăsuiau tot timpul, bîrfeau, glumeau, rîdeau…
Și cîțiva cîini mînați cu de-a sila prin hățișuri și apoi lăsați în
libertate, fără nici o supraveghere; se înghesuiau și mîrîiiau pe
sub mese, rozînd cu lăcomie ciolanele rămase de la ospăț;
mereu te împiedicai de ei; și erau tare costelivi, umili și lihniți
de foame… Sărmanii cîini ! Rău și-a mai bătut joc de ei ! De
altfel, ca și de oameni…
Docarul gonea din ce în ce mai repede pe drumuri de
țară, înguste, prăfuite, șerpuitoare; trecu peste văi, peste pîraie,
pe sub dealuri, prin păduri. Alerga de zor spre cel dîntîi popas
dintr-o lume mai bună.
Trase la un han destul de arătos, în primul sat care-i ieși
în cale, și avu noroc. Îl întîmpină o nevastă tînără, zîmbitoare,
durdulie, îmbrăcată curățel într-o fustă încrețită pe șolduri și o
bluză albă, cusută cu fluturi roșii. Îl primi ca pe un prieten
vechi, și-l conduse în odaia din fund, orînduită cu grijă,
semănînd mai mult a dormitor de gospodari înstăriți decît a
local de consumație.
— De unde veniți așa de grăbit ? îl iscodi ea, învăluindu-l
cu o privire curioasă.
— Ia, de la o vînătoare… a marchizei de Bellois…
— Și de unde sînteți, dacă nu vă e cu supărare ? Nu v-am
mai văzut niciodată prin părțile noastre…
— De la Odobești.
— Hă-hă, atîta umblet !… Și numai pentru vînătoare îmi

340
veniși ? îl luă ea mai de-a dreptul.
— Pentru vînătoare… și pentru altele… După o clipă de
șovăială, socoti însă că nu strică să culeagă unele informații și
vorbi deschis: Aș vrea să iau în exploatare pădurea
Securenilor…
— Da, știu, pădurea marchizei… aici, peste Ponoare, să
tot fie vreo cinci kilometri…
— Ș-un pămînt de treizeci de hectare, ca să pun vie, tot
pe-aici, în dealul Hăulișului…
—Tot de la marchiză… Nici acela nu-i departe… Atunci
o să ne vedem mai des, se bucură femeia, clipind din ochi
ștrengărește. Își netezi pe îndelete zulufii castanii, zîmbi
voluptos și-l privi galeș parcă îndemnîndu-l să-și mărturisească
poftele fără nici o teamă. Apoi adăugă mai mult în șagă:
Altceva nu mai vrei ?
— Un pahar de vin bun ca la noi în podgorie…
— Și altceva ? îl îmbie dînsa, mlădiindu-și trupul și
săltîndu-și sînii provocator.
— Un pui la frigare cu mujdei de usturoi…
— Atît ?! Altceva, nu ?
— Altceva?… Îți spun eu după ce-oi mînca și-oi bea
cîteva păhăruțe de vin…
— Atunci îi prea tîrziu… Dacă zici că s-a spart
vînătoarea, amu cade și bărbatu-miu acasă… Mai bine-mi spui
cît sîntem singuri… că de mîncat și de băut avem vreme pînă-n
seară…
Altă pacoste și aici! Să facă dragoste, cînd el era sleit de
foame și de sete ! Dar, pentru ambiția lui de bărbat și pentru
bunul renume al odobeștenilor…
Nu i-a părut însă rău. Hangița se dovedi așa de îndrăcită
și de focoasă, încît uită de toate și rămase cu dînsa în pat pînă
tîrziu, după prînz, gata-gata să dea bărbatul peste ei.
Hangiul, un lungan deșirat, cu urechile clăpăuge, purta o
pălăriuță cafenie cu pană de cocoș, încolo era îmbrăcat ca orice
țăran oleacă mai ajuns. Fusese și el la vînătoarea marchizei. Își

341
amintea că-l zărise în coada convoiului, călare pe un haram
ciolănos, care clătina mereu din cap și se legăna pe picioare
parc-ar fi fost beat.
— Ai picat taman la tanc, îi spuse Bucur, amical. Dă-mi,
te rog, ceva ovăz pentru cai !
— Cît sî hie ?
— O baniță, dacă se poate…
— Sî văd…
La socoteală, pentru un clondir de acritură, un puișor fript
pe cărbuni și o baniță de ovăz amestecat cu pleavă, hangița îi
ceru cît pentru doi decalitri de vin, trei curcani și un sac de
porumb. Bucur, cu toată galanteria lui față de femei, nu-și putu
ascunde mirarea.
— Muuult ?! Eu cred că-i prea puțin… Cînd vă duceți pe
la localurile celea de la oraș, cu fimei de-alde alea… și vă cere
de cinci ori p-atît, plătiți fără vorbă, ba mai dați și bacșiș pe
deasupra și nu vi se pare mult!… Gîndește-te că eu ți-am pus la
socoteală numai puiul, vinul și ovăzul. Dacă mai puneam și
restul!…
Recunoscu cinstit că „restul" justifica într-adevăr
diferența de preț. Plăti cît îi ceru și zîmbi îngăduitor.
Se despărțiră strîngîndu-și mîna prietenește, urcă în docar
și porni la drum…
„Măi, că afurisită soartă mai am ! Nu știu cum se
brodește că afacerile rămîn mai întotdeauna baltă, iar ibovnicele
răsar ca ciupercile și se țin de mine ca pecinginea !… Oricum,
tot îi ceva ! Decît nimic…"

XXX
Cu trei săptămîni înainte de Crăciun, se întoarseră la via
Suzana.
Thody arăta neschimbat: mereu pasiv, zăvorit în sine,
posomorit. Numai rareori se întreba cu o tresărire de luciditate:
„Doamne, cînd voi scăpa din infernul ăsta ?"

342
Yvonne părea tot mai irascibilă, mai bănuitoare. Și mai
bolnavă. Slăbise îngrijorător de mult. Înghițea tot felul de
medicamente menite s-o fortifice și să-i potolească durerile,
care acum o asaltau din ce în ce mai des. În afară de durerile
celelalte, din inimă, din haosul interior, pricinuit de groaza
despărțirii, de spaima singurătății. Nimic, în afară de Thody, n-o
mai atrăgea, nu-i mai făcea plăcere. Culesul viei nu i-a trezit
nici un interes. Ba chiar a iritat-o. Prea multă omenire, prea
multă gălăgie ! Și ea dorea să nu mai vadă și să nu mai audă pe
nimeni, în afară de Thody. Vînătoarea, la care în alți ani lua
parte cu atîta entuziasm, nu-i stîrnise decît silă. Nici nu s-a mai
preocupat de organizarea ei; putea să se desfășoare oricum, să
participe oricine. Să fie chiar un eșec, precum a și fost. O
acceptase numai pentru că intra în tradițiile casei. Știa că pentru
dînsa nu va fi nicidecum o petrecere. Doar că-și mai etala încă o
dată, în fața unora și altora, marea și poate ultima ei pasiune…
Deși, în această împrejurare, bărbatul adorat o tratase cu atîta
cruzime !…
Se instalaseră aici ca să aștepte iarna, să trăiască ne-
stingheriți frumusețea anotimpului alb. Un capriciu de-al ei.
Căci Thody nu-și mai putea îngădui nici o dorință; toate
dorințele lui păreau suspecte.
Acolo sus, pe înălțimea unde se afla via Suzana, îi
înconjura o panoramă grandioasă, ce le da impresia că tronau
deasupra lumii, foarte aproape de cer. Zăpada încă nu se
așternuse, dar brumele din fiecare dimineață și cețurile de peste
noapte vesteau că azi-mîine avea să ningă temeinic, îmbelșugat.
Și, o dată cu cea dintîi ninsoare, viața și depărtările vor căpăta o
înfățișare proaspătă, învăluită-n poezie și-n străluciri
feciorelnice.
Dar pînă atunci duceau neîntrerupt aceeași existență
searbădă, încordată. Yvonne îi spiona fiecare gest ca să
descopere semnul unei infidelități. El își supraveghea fiecare
vorbă și cea mai neînsemnată mișcare ca să nu-i provoace o altă
izbucnire de gelozie. Marchiza îi mărturisea tot mai des că va fi

343
obligată să recurgă la o soluție „violentă", iar el se convingea
tot mai mult că „smintita" nu va ezita să-și înfăptuiască
amenințarea. Mai ales că, prin fiecare sertar, întîlnea pumnale
de toate felurile, revolvere mai mici ori mai mari, sticluțe cu eti-
chete vizibile, pecetluite cu același înfiorător cap de mort…
Așadar, instrumentele și le pregătise ! Nu-i mai rămînea decît
dificultatea alegerii: care-o fi mai eficace? cu care să-i aplice
lovitura de grație ?… Sau, poate, voia numai să-l sperie, să-i
alunge gîndurile de evadare, silindu-l să înțeleagă ce-l
pîndește ?… Situația era gravă, indiscutabil. Desigur, nu greșea
dac-ar fugi prin surprindere, hoțește, și s-ar ascunde într-o gaură
oarecare, unde să nu-l mai dibuiiască nici cel mai iscusit
detectiv. Și-ar salva pielea. Totuși, nu se putea hotărî. Îl tenta
riscul, aventura ? Voia să trăiască primejdia pînă la capăt ? Sau,
mai degrabă, se simțea paralizat de furia ei amoroasă întocmai
ca un șoarece sub privirile magnetice ale pisicii?…
Nu se duceau nicăieri și nu primeau pe nimeni. „Mai
bine", socotea el. Evita, în modul acesta, discuțiile supărătoare,
învrăjbirile inutile. Și se mărginea să citească ziarele. Păcat însă
că se întîmplau prea puține crime pasionale și prea multe
evenimente politice, prea multe conflicte sîngeroase între
națiuni ! Crimele pasionale erau acum pîinea lui zilnică. Le
urmărea și le analiza mai minuțios decît judecătorii de instrucție
însărcinați să le dezlege misterul.

Într-o dimineață, cam la o săptămînă după întoarcerea lor


la Odobești, Yvonne începu să se vaite și să plîngă în hohote: îi
apăruse o durere necruțătoare în coapsa piciorului drept, încît nu
mai putea să se ridice din pat. Blîndu, foarte protocolar, ceru
permisiunea să vadă locul unde se fixase această nouă suferință.
În adevăr, chiar în mijlocul coapsei, se ivise o pată cam de
mărimea unei nuci, unde carnea se învinețise, ba se și umflase
nițel. Cînd pipăi umflătura ceva mai apăsat, bolnava izbucni
într-un țipăt jalnic, sfîșietor.
Ce-o mai fi și asta ?!…

344
Yvonne rămase cu privirile ațintite în tavan, îngrozită,
pierdută; oftă anevoie, tărăgănat, și se cutremură din tot trupul.
— Sfîrșitul !… Sfîrșitul!… șopti ea cu ochii învăluiți într-
o umezeală tulbure. Mi-e teamă să nu fie boala familiei…
cancerul!…
Involuntar, Blîndu își aminti spusele ei de odinioară:
„Decît să mor de cancer, mai bine mă sinucid"… „Unde nu dă
Dumnezeu să ai dreptate ! dori el, în taină. Doar așa să mai scap
de tine !"…
Abil, se prefăcu însă înmărmurit, chiar distrus de această
perspectivă întunecată, lugubră.
— Cred că te înșeli… În orice caz, va trebui să aducem
un doctor. Mă îngrijesc eu de asta. Tu stai liniștită în pat…
Peste o jumătate de oră sînt înapoi.
— Cum te duci chiar tu, personal ?! protestă marchiza,
indignată de-o asemene indisciplină. După aceea, înțelegînd,
pesemne, că toate frămîntăriie omenești, pînă și cele mai
pasionante, ar putea să nu mai aibă nici o importanță pentru
dînsa, cedă: Bine, Thody… Numai să vii repede ! Tu ești
singura persoană pe care-o mai iubesc și pe care vreau s-o am la
căpătîiul meu pînă în ultimul moment…
Blîndu își îmbrăcă paltonul în grabă și ieși în curte mai
bine dispus ca oricînd. Ce surpriză încîntătoare ! Să plece singur
în oraș ! Dădu ordin să pună caii la trăsură. Și privi cerul cu o
dublă recunoștință: pentru că se înseninase în spre răsărit, dar
mai ales pentru că trimisese boala aceasta binecuvîntată, care-i
îngăduia să mai trăiască un răstimp de capul lui.
Lăsă trăsura în centrul Odobeștiului și se duse la club.
Înăuntru, nimeni. Asta și dorise. Ceru chelnerului să-i aducă o
cafea și, treptat, cu cea mai diabolică tenacitate, se cufundă într-
o meditație febrilă, concentrată. Examina diferite ipoteze…
Oare într-adevăr suferea de cancer ?… Atunci treaba-i aranjată !
Chiar dacă nu se sinucide, sfîrșitul va fi același. Dacă se
sinucide, cu atît mai bine. Va fi liber mai devreme… Dar dacă
nu-i cancer ?… Atunci îi prost! Nenorocire cumplită! Va trebui

345
să stea tot timpul lîngă dînsa, va trebui s-o îmbărbăteze, s-o
îngrijească. Și el n-o mai suportă nici cînd era sănătoasă,
darmite cînd se va tîngui într-una, pretinzînd, fără doar și poate,
s-o țină mereu îmbrățișată ca să-i aline durerile !…
Sorbi cafeaua încet, cu înghițituri mici, rare. Între timp,
schiță cîteva planuri… Unul i se păru c-ar avea oarecare
șanse… De ce nu l-ar pune în aplicare ?… Un sfîrșit al legăturii
acesteia nenorocite, prelungită pînă la capătul răbdării, trebuie
să existe. Cu cît mai repede, cu atît mai sigur. Un sfîrșit,
oricare!… Dacă din această aventură el va fi acela care va
rămîne în viață, se va putea spune că norocul a fost de partea
lui. Dacă va supraviețui marchiza, atunci… Fiindcă, atîta vreme
cît amîndoi vor trăi, dînsul va fi sclavul ei, iar dînsa victima
geloziei, așa că viața amîndurora va dăinui ca o catastrofă
permanentă… Ciudat! De cîte ori Yvonne l-a amenințat cu
moartea, a tresărit, s-a înfiorat, dar nu i-a răspuns niciodată cu
ura de-acum… Poate că această pornire dușmănoasă,
distructivă, nu era decît o manifestare inconștientă și totuși,
chiar așa… Poate unde-i stăruiau în amintire, ca o insultă
oribilă, ca o rușine înjositoare, anumite vorbe de-ale ei… „Dacă
te mai uiți o singură dată la nerușinata aceea, mă reped cu
cravașa la voi, aci, în mijlocul tuturor, și vă lovesc fără milă ca
pe niște slugi!" Erau în poiana unde s-a terminat vînătoarea
călare… Adevărat, i-a spus aceste vorbe cu prudență, deoparte,
în franțuzește. Probabil nu le-a mai auzit nimeni. Dar au fost
pentru dînsul mai usturătoare decît cravașarea însăși.
Niciodată nu va reuși să uite această infamie. Și
niciodată, orice-ar face dînsa, nu-și va obține iertarea pentru o
asemenea vină… De altfel, nici nu-i va da timp. Nu poate să-i
dea timp. O împrejurare așa de favorabilă ca cea de azi trebuie
folosită cu orice preț, cu orice risc… Pe nesimțite, se trezi prins
într-un păienjeniș de senzații noi, palpitante. Întreaga lui viață
căpătă o intensitate nebănuită. Nicicînd inima nu i-a bătut cu
atîta furie, voința n-a pîndit așa de încordată, inteligența n-a
calculat cu atîta precizie. Va fi o încercare grea, extrem de grea.

346
O răscruce a existenței. Un examen al tuturor puterilor lui. Care
pe care ! Ori el, ori marchiza ! Situația era limpede. Nici un
scrupul nu-l va opri în loc. Decît el victima ei, mai bine ea
victima lui!…
Se ridică de pe scaun, plăti cafeaua și ieși.
La care doctor să meargă ? Puse piciorul pe scara trăsurii
și rămase așa, încă nedecis. Cîntări toate posibilitățile și… Se va
duce la Murgeanu. Era mai naiv, mai politicos și foarte ahtiat
după onorarii mari și după clientelă sus-pusă. Îl va convinge
ușor…
Pornind cu doctorul Murgeanu spre via Suzana, își aplică
la comandă o figură cît mai abătută, vrednică de compătimire.
Doar că nu plîngea. Încolo, purta semnele unei adînci și teribile
nenorociri personale.
— Sînt tare dezolat, domnule doctor, de această boală a
marchizei! Mai ales că, după cîte-am înțeles de la ceilalți
medici, între care și doi profesori din București, care-au
consultat-o în vara asta, cred că are cancer… mai precis, ciroză
la ficat… Poate că mă înșel, aș dori să mă înșel, cu toate că…
după tratamentul indicat… Mă îngrijorează îndeosebi șocul
nervos care s-a produs în sufletul ei!
Apoi oftă chinuit, sugrumat, parcă el însuși ar fi fost gata-
gata să-și ia zborul spre veșnicie.
— Dacă are un organism robust și bine conservat, rezistă,
îl asigură medicul, foarte încîntat că va avea cinstea să
îngrijească o pacientă atît de simandicoasă.
— Organismul ar fi robust, dar e tare prost conservat,
spuse nefericitul amant, socotind că, pentru gustul său, oricât ar
fi fost de bine conservat, încă nu era de-ajuns: trebuia să fie și
mult mai tînăr. Vreau să subliniez că nervii îi are foarte slăbiți.
E de-o sensibilitate excesivă. De aceea o să vă cer un mic
serviciu. Ca să-i menajăm nervozitatea, vă rog să nu-i spuneți
absolut nimic. Îmi comunicați totul numai mie, între patru ochi.
Chiar dacă n-ar fi decît o boală fără importanță, chiar în cazul
ăsta... deși nu mă aștept la această minune… vă rog să nu-i

347
spuneți nimic. O veste bună, ca și o veste rea o impresionează la
fel de dureros, cînd nu-i pregătită din vreme. Femeile astea din
aristocrație mai toate suferă de nervi !…
Și oftă din nou ca și cum, fără această nobilă făptură și
fără gingașa iubire care-i unea, traiul lui pe pămînt n-ar mai
avea nici un rost.
— Da' sigur. Bine că mi-ați atras atenția. Eu nu prea sînt
deprins cu asemenea clientelă delicată. Înțelegeți, cred, aici în
podgoria noastră…
Tăcură amîndoi: unul preocupat cum să-și salveze
pacienta, iar celălalt cum s-o înlăture definitiv din calea lui.
Ajungînd la vie, doctorul fu condus cu deosebită con-
descendență în camera bolnavei.
Blîndu se opri în hol. Numai că planurile lui îi impuneau
să cunoască amănunțit modul cum va decurge consultația.
Altminteri, putea face o tentativă greșită; ba mai mult, risca să
dezvăluie marchizei cu cîtă cruzime o ura și prin ce mijloace
mîrșave era hotărît să scape de dînsa. Se trase tiptil lîngă ușa
dormitorului și ascultă…
— Domnul Blîndu a venit direct la dumneavoastră ? se
auzi glasul iscoditor al bolnavei.
— Pentru ce vă interesează ? întrebă doctorul, foarte
calm.
— Mi se pare c-a întîrziat prea mult, preciza dînsa.
— A trebuit s-aștepte puțin. Mai aveam de dat cîteva
consultații, minți doctorul, probabil ca să nu-i irite sensibilitatea
așa de excesivă.
„Poftim ! Nici acum nu-și mai poate înfrîna gelozia!"
— Vă rog să scoateți cămașa ! Numai în costumul Evei,
dacă-mi permiteți, voi fi în măsură să vă examinez cumsecade,
insistă medicul.
— Vai, îmi vine așa de greu ! Asta-i partea cea mai
nesuferită a bolii mele: să-mi expun goliciunea în fața unui
bărbat ! se înfiora dînsa, nu fără cochetărie.
Desigur, ezita să-și dezgolească trupul, căci trecură cîteva

348
minute pînă cînd Blându îi auzi primul țipăt de durere, provocat
de palparea umflăturii de pe coapsă. Brusc, așteptarea lui deveni
mai torturantă chiar decît aceea a bolnavei; sta lipit de ușă, atent
pînă și la respirația celor dinăuntru…
— Cu stomacul cum vă simțiți ? Aveți scaune regulate ?
— Nu prea… Uneori mă jenează aici, sub piept, niște
apăsări destul de neplăcute…
— Dar ficatul ?
— Grav !… Mi s-a spus că-i inflamat… Am fost astă-
vară la Slănic-Moldova… Am băut ape, apoi m-am simțit mai
bine. Dar de cîteva săptămîni o duc foarte prost…
— Deschideți gura, vă rog, și arătați-mi limba…
Mda…
— Ce credeți că am, domnule doctor ? întrebă suferinda
în timp ce se îmbrăca zorită, fiindcă Blîndu auzi distinct
foșnetul mătăsos al lenjeriei.
— Voi comunica totul prietenului dumneavoastră. În
orice caz, sîntem obligați să ne revedem… răspunse medicul,
foarte respectuos, cu o voce nițel afectată, pe care-o găsea
firească într-o convorbire, chiar profesională, cu o marchiză.
— Mă tem grozav de mult să nu am cancer ! S-au
întîmplat cîteva cazuri în familia mea…
Doctorul rămase puțin pe gînduri. Își aminti că Blîndu îl
avertizase că atît veștile bune cît și cele rele… Totuși i se păru
contraindicat s-o lase, chiar pentru un scurt răstimp, în această
stare de nesiguranță:
— Nu, cancer n-aveți.
Se feri să-i dea asigurări mai convingătoare ca nu cumva
o asemenea bucurie să-i producă un șoc nervos, foarte posibil,
dacă ținea seama de previziunile medicinei și de surexcitarea
pacientei.
— Îmi permiteți să mă retrag… Sărut mîinile, stimată
doamnă, și vă doresc însănătoșire grabnică!…
Imediat Blîndu se furișă de lîngă ușă, așezîndu-se la
repezeală pe un scaun. Cînd medicul apăru în hol, se ridică însă

349
dintr-un salt, îl luă foarte reverențios de braț și-i șopti la ureche:
— Poftiți, vă rog, în salon. Acolo, vom discuta mai liberi.
Bănuia că indiscreția grosolană pe care și-o îngăduise el
ar putea-o repeta și Yvonne, deși era bolnavă și marchiză pe
deasupra. Iar dac-ar auzi discuția purtată cu doctorul, planul lui
ar putea să rămînă doar o combinație ratată.
Luară loc pe două fotolii alăturate. Blîndu, cu aceeași
figură înadins și exagerat zbuciumată, aștepta verdictul
Esculapului odobeștean ca și cînd ar fi fost în joc sănătatea și
soarta lui proprie.
— Situația nu mi se pare desperată. Evident, suferă de
ficat și are unele neplăceri cu stomacul. Dar fără să fie ceva
incurabil. Cu regim serios, cu multă liniște, cu anumite ape
minerale, se poate remedia. Și cît mai puține medicamente! Ar
trebui chiar eliminate cu totul. Fiindcă, după stocul enorm de
produse farmaceutice pe care le-am văzut îngrămădite pe
noptieră, cred că abuzează de ele, dacă nu cumva s-a și
intoxicat. Din care cauză e foarte posibil că s-a ivit și infecția
aceea din mușchiul piciorului. O infecție fără mare importanță,
după a mea părere. Un fel de furuncul cu punctul de inflamare
ceva mai în adînc. Așteptăm o zi, două, să vedem cum evolu-
ează. Dacă infecția nu se localizează și nu se va drena singură
înspre exterior, atunci vom face o ușoară intervenție
chirurgicală… O să-i scriu și o rețetă… în primul rînd, o soluție
pe care va utiliza-o sub formă de comprese calde, aplicabile pe
toată regiunea inflamată…
— Domnule doctor, în cazul cînd marchiza și-ar exprima
dorința să fie dusă și internată, să zicem într-un sanatoriu din
București, credeți c-ar putea suporta fără nici un inconvenient
această călătorie ?
Întrebare pusă cu deosebit tîlc, menită să-i asigure o
nestingherită libertate în realizarea planului țesut cu atîta grijă.
Căci, de aci încolo, Blîndu nu mai avea nevoie de complicitatea
medicului. Rolul acestuia se încheiase. Și, spre a-l determina să
stea liniștit în cabinetul său, nu strica să-l avertizeze că, foarte

350
curînd, distinsa lui pacientă va fi transportată la București și
dată în grija unor specialiști mult mai experimentați și mai
competenți decît dînsul.
— Da, sigur, poate suporta. Deși, după mine, nu are
nici un motiv să încerce această deplasare. Să intre într-un
sanatoriu sau într-o clinică de specialitate, unde-i o atmosferă
prea deprimantă, care dăunează întotdeauna oricărui bolnav,
chiar acelora cu un psihic perfect sănătos… Intervenția
chirurgicală, dacă va fi necesară, nu prezintă nici o dificultate.
O simplă incizie într-un loc periferic, unde-ar putea fi executată
chiar de un profan… Ceea ce-i însă mai grav, dacă mai ales
ținem seama de sensibilitatea suferindei, îi faptul că se teme să
nu fie bolnavă de cancer. O teamă perfidă, care-i poate pricinui
foarte mult rău. Îi slăbește starea generală, îi ruinează moralul.
Din care cauză, toată grija dumitale trebuie îndreptată în această
direcție; să-i scoți din cap această idee. Trebuie să depui toate
stăruințele în vederea acestui scop. Altfel, cum spuneți că are
nervii zdruncinați, ceea ce mi se pare foarte exact…
Medicul tăcu; cerceta în gînd simptomele care indicau
dezechilibrul sufletesc al nobilei sale cliente. Găsi destule:
vîrsta înaintată în total dezacord cu existența tinerească,
înfierbîntată, pe care-o trăia; marchiză, cu susceptibilitățile
inerente rangului; extrem de bogată, cu grijile și deformările pe
care le provoacă o mare avere; cumpărase via Suzana, se
instalase aci și ducea viața comună cu o secătură ca Tudorache
Blîndu, care, oricît ar fi fost de simpatic, rămînea totuși o
secătură, un aventurier primejdios, tiranic, lipsit de moralitate…
— Da, e adevărat. Mi-a mărturisit și mie această teamă.
Cancerul o înspăimîntă în permanență. Bineînțeles, voi căuta s-
o liniștesc, să-i alung această obsesie. Îndeosebi acum, cînd sînt
convins că nu-i decît o spaimă neîntemeiată, voi face toate
eforturile ca să-și regăsească liniștea. Fiindcă, trebuie să vă
mărturisesc deschis, mă temeam și eu să nu fie cancer…
— Nu, cancer nu-i. Ar avea cu totul altă înfățișare dac-ar
fi cancer.

351
Plăti doctorului patruzeci de lei — onorariu exorbitant
pentru vremurile acelea, cînd o consultație la domiciliu se plătea
cu cel mult trei — și-l conduse pînă la trăsură. Se întoarse apoi
în salon și se trînti pe un fotoliu. Își aprinse o țigară și începu s-
o fumeze cu poftă, ca un actor care așteaptă în culise momentul
culminant, cînd va păși în fața publicului ca să interpreteze cea
mai dramatică scenă din piesă. După ce isprăvi de fumat, trecu
în hol și se opri dinaintea oglinzii venețiene, care acoperea un
întreg perete. Își scoase batista, își frecă ochii pînă-i înroși ca
după un plîns îndelungat, își strîmbă cravata, repetă cîteva
exerciții de mimică pînă nimeri masca cea mai tragică și, astfel
înarmat, intră în dormitor. Cîteva clipe, rămase lîngă ușă,
nehotărît, zăpăcit, sprijinîndu-se de clanță ca să-și păstreze
echilibrul. Înainta pînă aproape de pat, cu pași împleticiți,
șovăitori. Tîră primprejur o privire hqlbată, rătăcită, cu pupilele
dilatate, sticloase… Bărbatul chipeș, semeț, impecabil, care
fusese cu un ceas mai devreme, devenise acum doar o epavă
demnă de milă, cu buza inferioară tremurîndă și lăsată în jos, cu
fruntea și obrajii traversați de riduri adînci, cu batista mototolită
într-o mînă în așa fel încît se putea lesne observa că pînă mai
adineaori o folosise ca să-și stăvilească șuvoiul lacrimilor…
— Am cancer! Eram sigură!… se lămuri nenorocita.
Plîngea potolit, cu resemnare; era de mult pregătită pentru acest
deznodămînt.
Thody se așeză pe marginea patului, lîngă dînsa, o privi
de cîteva ori din ce în ce mai pierdut, pînă alunecă în brațele ei
ca într-un fel de leșin. Marchiza mai plînse un timp, după aceea
își strecură degetele prin părul lui și se simți mult mai ușurată,
gîndindu-se că va lăsa în urmă o durere unică, dar nețărmurită,
ea care și-a spus întotdeauna că aci, la capătul lumii, într-o țară
străină, nu va fi nimeni care s-o regrete și să-i pună cîteva flori
pe mormînt…
— Scumpul meu Thody !… îl alintă dînsa, cu o voce
stinsă, înăbușită. Acum de-abia sînt pe deplin convinsă că mă
iubești ! Liniștește-te, dragul meu !… Acesta a fost destinul

352
nostru… blestemul nostru…
Și, cu mișcări delicate, ușurel, mîngîietor, îl ajută să-și
ridice capul dintre sînii ei scuturați de suspine.
Blîndu își mai frecă nițel ochii cu batista, chipurile ca să-
și șteargă niște lacrimi imaginare, apoi se uită la Yvonne ca și
cum ar fi fost pe dric, în drumul ei fără întoarcere.
— Nu ne putem lăsa așa… învinși… vorbi într-un tîrziu.
Trebuie să încercăm ceva… Poate există un leac, poate mai e
posibilă o minune…
— Nu mai e posibilă nici o minune. Cancerul n-are
leac… altul decît moartea… Știu asta din familie… Unchiul
Gerome a încercat totul, a chemat pe cei mai renumiți specialiști
din Europa… Zadarnic!.. Moartea… sfîrșitul! Ah, și ce moarte
sinistră ! Să te stingi mereu, mereu ! Să te descompui, cînd încă
mai ești în viață !… Ce calamitate ! Ce calamitate !…
— Crezi că voi putea îndura toate astea?! izbucni el,
copleșit de durere.
Biata marchiză fu gata să-și piardă cunoștința. Sleită,
înfrîntă. Cu greu își reveni. Părea însă c-o frămîntă un gînd mai
sfîșietor chiar decît moartea…
— Să te văd cum te topești clipă de clipă, cum dispari sub
ochii mei, tu care-ai fost pentru mine totul ! Stăpîna mea !
Regina mea ! Așa de frumoasă, așa de vie, așa de caldă !..
Un adevărat bocet declamat cu un lirism răscolitor și o
naturalețe desăvîrșită.
Trăsăturile bolnavei se adînciră, se crispară, cuprinse de
un tremur convulsiv. Totuși, cu sforțări supraomenești, izbuti
să-și mai înfrîneze emoția:
— Liniștește-te, dragă Thody ! Nu avea nici o grijă… Te
voi scuti de acest spectacol chinuitor… Voi termina înainte…
de-a mă vedea altfel decît sînt acum. Vreau să-ți las despre mine
o imagine cît mai atrăgătoare… chiar dacă…
Nu mai putu continua. Începu s-o scuture un plîns
zvîrcolit, spasmodic. Blîndu își propti iarăși capul pe pieptul ei;
își ascunse fața, închise ochii… Dacă auzul nu l-a mințit,

353
înseamnă că era hotărîtă să se sinucidă… Se afla, deci, pe
drumul cel bun ! Prima parte a bătăliei fusese cîștigată ! Păcat
că nu putea să strige "huraaa !" ci, dimpotrivă, era obligat să
rămînă împotmolit în aceeași plictisitoare tragedie !…
— Nu, te rog nici să nu te gîndești la așa ceva ! Dacă
pentru tine ar fi o soluție, punînd capăt atîtor suferințe inutile,
pentru mine ar fi cauza unor neplăceri fără sfîrșit… S-ar putea
crede că ți-ai curmat zilele numai din pricina mea… că n-am
fost destul de sincer, nu te-am iubit cum se cuvine, ți-am înșelat
așteptările…
— Nu, nu vei avea nici o neplăcere, Thody scump. Mă
voi îngriji eu de toate. Voi face să se știe că tu n-ai avut nici o
vină, că numai sîngele meu neputincios, ereditatea mea
blestemată…
Vocea jalnică și lacrimile delirante ale bolnavei ar fi
înduioșat pînă și o inimă de piatră. Blîndu însă păstră aceeași
mască tragică și continuă să-și asigure un nou avantaj:
— Vai, ce nenorocire ! Ce nenorocire ! Tocmai cînd
ajunsesem să ne înțelegem așa de bine ! Cînd ne instalasem aci,
în casa asta, în care mă simțeam mai fericit ca oriunde !…
Urmă o pauză intenționată, semnificativă, prelungită într-
o tensiune crescîndă.
Răspunsul așteptat întîrzia totuși !
— Cînd va trebui să părăsesc locuința asta, în care-am
trăit cele mai fermecătoare și mai însorite zile, voi fi ca un copil
abandonat de părinți, fără nici un adăpost…
Altă pauză.
Marchiza îi mîngîia părul, consolator, și plîngea înfundat,
fără să rostească un cuvînt. De astă dată, lupta devenise obositor
de grea !
— Încotro s-apuc de-aici înainte ?! Fără tine, viața îmi va
fi complet distrusă. Unde să mă mai duc atunci cînd voi fi silit
să plec din această casă ?!…
— De ce să pleci, Thody drag ? Dacă te-ai simțit așa de
bine aici, poți rămâne… Mă îngrijesc eu și de asta…

354
În fine, iată și răspunsul mult dorit!
Îi oferise această promisiune, dar nici dînsa nu știa pînă
unde va merge cu generozitatea: să i-o lase în deplină
proprietate sau numai pe un timp limitat ?!…
— Pot rămîne… pot rămîne… repetă el, parcă și mai
deznădăjduit. Mi-ar plăcea foarte mult să locuiesc mai departe
aci. E o casă cît se poate de confortabilă… Dar va fi pentru
mine un neîntrerupt supliciu… Gîndește-te…, fiecare lucru îmi
va reaminti de tine, de iubirea noastră care-a fost atît de
frumoasă și s-a stins atît de curînd, de îmbrățișările noastre așa
de pasionate, pînă și de certurile noastre, care și ele și-au avut
farmecul lor, pentru că porneau din iubire și, într-un fel,
contribuiau la înfrumusețarea acestei iubiri… Dac-aș rămîne
aici, tu ai fi mereu prezentă lîngă mine. Toată viața mea se va
consuma numai în regrete, în amintiri, în lacrimi!…
„Păcat că nu pot plînge cu adevărat!" își spuse el, cu
ciudă. Cîteva lacrimi, oricît de prizărite, ar fi acum de mare
efect. Să vadă cât de mult pătimesc !"…
Fără să bănuiască plasa de minciuni împletită cu atîta
perfidie, biata marchiză căzu iarăși victima slăbiciunii ei…
Dacă, în felul acesta, va fi prezentă lîngă el și după moarte…
dacă, așa cum spunea dînsul, viața lui se va consuma numai în
regrete, amintiri și lacrimi… atunci să rămînă aici pentru
totdeauna… Poate, astfel, imaginea ei, mereu neștearsă în
apropierea lui, îi va tulbura conștiința și-l va împiedica să
iubească altă femeie… Măcar un an, doi, să nu se gîndească
decît la dînsa… Pentru asemenea sacrificiu, merita să-i lase
chiar și via Suzana… El s-a străduit s-o cumpere, în casa
aceasta au cunoscut fericirea supremă… va muri aci… Da, să
fie a lui… I se cuvine… Thody e un băiat admirabil! Numai
pentru suferințele pe care le îndura în clipele acelea și pentru
gingășia cu care-i îndulcea ultimele-i licăriri de viață… Nici un
alt bărbat n-ar fi iubit-o mai mult decît el… Merita deci o
recompensă, oricît de mare…
— Nicăieri nu-mi voi mai găsi liniștea ! Pretutindeni mi

355
se va părea că sînt singur, absolut singur ! Mereu îmi va lipsi
prezența ta, făptura ta materială, așa de adorabilă, așa de
îngăduitoare!…
Dar marchiza nu-l mai asculta; neabătută, își urma firul
gîndurilor… E posibil să nu mă înșele multă vreme… Totuși va
trebui să iau unele măsuri… Subreta asta nouă, pe care m-a pus
dracu' s-o aduc aici… cînd eu nu voi mai fi în viață, ar putea
îndrăzni… Cred și eu că i-ar conveni să-mi ia locul în brațele
lui!… Dar așa ceva nu voi permite să se întîmple niciodată !…
Socotind că spusese tot ce-i dictau circumstanțele, Thody
se ridică anevoie, șovăitor, clătinîndu-se pe picioare, și
murmură doborît:
— Nu mai pot… Mă duc să iau puțin aer… Nu mai știu
ce-i cu mine… m-apucă amețeala, nebunia…
Și, fără să mai aștepte învoirea bolnavei, se îndreptă spre
ieșire.
„Ptii, greu a mai fost ! Cum or fi putînd actorii să joace
asemenea roluri seară de seară fără să-și piardă mințile ?! Nu
înțeleg ! În orice caz, pare să meargă bine…" Redeveni senin,
zîmbitor: Blîndu cel de totdeauna, cu înfățișarea lui de șmecher,
cu ținuta lui de gentlemen. Intră în birou. Se trînti pe fotoliul cel
mai comod. Aprinse o țigară și începu să fumeze liniștit,
satisfăcut. Puțin mai tîrziu, zbîrnîi soneria… Auzi pașii Elizei…
care traversă holul… deschise ușa dormitorului… o închise… o
deschise apoi din nou și o închise la loc… Tresări speriat: dacă-
l chema Yvonne ? Se petrecuse oare ceva neprevăzut ? Așa de
curînd ?… Desluși cîteva bătăi în ușa biroului… Eliza intră
grăbită…
— Doamna marchiză m-a trimis să iau mapa de scrisori,
tocul și călimara, îl lămuri subreta, legănîndu-și șoldurile cu
voluptate. Mi-a spus să-i aduc și niște coli mari, albe, care sînt
aici în sertar…
Se liniști imediat. Abia își putu înăbuși un zîmbet
triumfător. Ajută fetei, cu o galanterie precipitată, să ia tot ce
era necesar… „Merge minunat ! Sîntem la actul doi !

356
Testamentul, scrisoarea în care explică sinuciderea… Numai să
nu se răzgîndească !…" își aduse aminte că de la micul dejun nu
mai mîncase nimic. Trecuse de mult ora prînzului, dac-ar fi fost
să judece după neastîmpărata-i poftă de mîncare. Sau această
poftă se datora emoțiilor prea intense, concentrate într-un
interval de timp așa de scurt ? Oricum, nu strica să guste ceva.
Ba chiar să mănînce pe săturate. Omul nu-i capabil de fapte
eroice decît sătul și bine odihnit…
Se duse în sufragerie. Masa era pregătită. Intră în
bucătărie. Mîncarea era gata; bucătăreasa aștepta nerăbdătoare.
— Poți servi dejunul, se adresă el acesteia. Eliza e
ocupată…Un singur tacîm. Doamna marchiză îi cam indispusă.
Deocamdată nu dejunează…
Se întoarse în sufragerie și se așeză pe scaunul lui
obișnuit. Bucătăreasa îi aduse primul fel. Apăru și Eliza. Arăta
însă foarte schimbată: îi dispăruse veselia din priviri și surîsul
acela provocator.
— Domnule Thody, ce are doamna cu mine ?! Mă în-
vinovățește fără nici un motiv, așa pe degeaba!
— N-are nimic, Eliza, îi spuse Blîndu, mulțumit că putea
să-i vorbească și s-o admire în tihnă. I s-a năzărit că suferă de
cancer și nu-i pot risipi această idee. M-am trudit și eu și
doctorul. Imposibil ! și continuă să mănînce, fiindcă supa și așa
era puțin cam rece.
— Bolnavă de cancer?!… Dacă-i în adevăr bolnavă, cred
că are mai multă nevoie de mine ca oricînd…
— Are.
— Atunci pentru ce mi-a ordonat să-mi fac numaidecît
bagajul și să mă întorc la moșie ? Cu primul tren, să fiu
plecată !… Nu văd cine-o va îngriji…
„Nu mai are nevoie de nici o îngrijire… Într-o zi,
două…" îi răspunse el, în gînd.
— Pentru ce oare mă expediază de-aici ? Și cu atîta
grabă ! stărui subreta, de astă dată mai mult curioasă decît
mîhnită.

357
— Nu știu. Dar dacă ți-a spus să pleci, pleacă. O cunoști
doar, cu toate că ești în serviciu abia de cîteva săptămîni… Cînd
a luat o hotărâre, trebuie respectată neapărat. În locul tău,
probabil va angaja o infirmieră. O specialistă care se pricepe s-o
îngrijească mai bine decît tine…
Apoi se uită lung spre ușa care ducea la bucătărie… De
ce întîrzie atîta cu felul doi?!… Ar suna, dar soneria se auzea
pînă în dormitor. Și marchiza, dac-ar afla pentru ce sună, l-ar
bănui desigur că n-o mai iubește cu aceeași pasiune, dacă nici
măcar într-o împrejurare excepțională ca asta nu-i în stare să
renunțe la ghiftuiala zilnică…
— Nu mai înțeleg nimic ! se tot frămînta Eliza, țuguindu-
și buzele și ridicînd din umeri.
— Parcă eu înțeleg…
Totuși, el înțelegea. Ura lui împotriva marchizei se
dezlănțui și mai feroce… Tot nu avea încredere în el! Tot nu-și
stăpînea gelozia ! Observase că Eliza îl interesa și presimțea că,
după moartea ei, s-ar putea să… Ei da, s-ar putea. Ba chiar se va
întîmpla negreșit. Cu toate măsurile pe care le va lua… Ce-i
dac-o va trimite la moșie ? Odată liber, o va readuce înapoi și
atunci, de capul lor… În sfîrșit, bine c-a sosit și felul doi !…
Nisetru în aspic… Da, nu-i rău!…
Eliza dispăru ca o nălucă; se grăbea să-și strîngă bagajul
și să plece la Contești.
Tacticos, netulburat, Blîndu își isprăvi dejunul. Fără vin
însă. Nu bău nici un strop, deși îi simțea lipsa — mîncărurile
fuseseră cam grase și prea piperate. Se abținu vitejește. Așa
cerea situația. Se va lipi de bolnavă, gură-n gură, și, dac-ar
duhni a vin, te trezești că rupe testamentul și se hotărăște să nu
mai moară!… În schimb, ar fi vrut să doarmă nițeluș, conform
obiceiului. Se mulțumi doar să se întindă pe canapeaua din hol
și să fumeze o țigară. Abia după aceea pătrunse în dormitor.
Yvonne tocmai terminase de scris. Vîrî într-un plic o
foaie de hîrtie cu cîteva rînduri așternute cam pieziș, dar cu
literale frumos caligrafiate, ca de tipar… într-alt plic, vîrî o altă

358
hîrtie, scrisă de sus pînă jos, mărunt, îndesat… Puse amîndouă
plicurile în sertarul noptierei și se uită la Blîndu, rătăcită,
îndurerată… În curînd va trebui să-l părăsească pentru
totdeauna, sărmanul de el! Cum se va descurca oare, singur, în
absența ei?!… Întinse brațele către dînsul într-un gest
implorator. Thody se lăsă toropit pe marginea patului, își propti
fruntea între sînii ei încă răscoliți de suspine. Yvonne îl
îmbrățișa cu ardoare… Pentru ca scena să fie și mai
impresionantă, el începu să-și tresalte umerii ca și cum ar fi
plîns. Ea îl alintă pe păr ca să-l calmeze… în timp ce bietul
Thody abia mai putea să-și stăpînească un căscat… Îl apucase
un somn ! Păcătoase tabieturi! Se deprinsese ca, după prînz, să
doarmă două-trei ceasuri și uite, acum îi venea grozav de greu!
Ce bine i-ar părea dac-ar ațipi nițel chiar aci, în brațele
bolnavei! Dar în loc de această firească destindere, se văzu
obligat să îndure un adevărat calvar: lacrimi, sărutări, declarații
de dragoste… Lungi și insuportabile mai sînt și despărțirile
astea, dom'le !…
S-a scurs așa toată după-amiaza. Se făcu seară. Sosi și
miezul nopții. Dar marchiza găsea că despărțirea tot mai trebuia
prelungită… Petrecere cu lăutari să fi fost și tot s-ar fi săturat!
Prea se îngroșa gluma ! Furios, nu mai voi să țină seama de
nimic. Fie ce-o fi! N-avea decît să rupă testamentul, putea să
renunțe chiar și la sinucidere, drum bun !… Se smuci din
brațele ei și porni să se dezbrace.
— Să mă întind și eu puțin lîngă tine… Sînt distrus ! îi
explică el.
Se strecură sub plapumă. Dar nu ca să stea doar puțin
întins… Adormi de-a binelea. Un somn nu atît de odihnitor
precum ar fi dorit. Simțea mereu, ca prin vis — un vis
persistent, enervant — că cineva îl sărută ușor, delicat, să nu-l
trezească… îl cuprindea în brațe și-l răsfăța cu gingășie… îi
netezea părul abia atingîndu-1… și parcă, deasupra lui, o
făptură misterioasă, aeriană, vorbea în șoaptă, cuvine
neînțelese… și plîngea, plîngea în hohote sub apăsarea unui

359
destin nemilos… Să nu fi fost vis, ci realitate ? O realitate însă
de care simțurile lui nu luau cunoștință decît vag și numai
atunci cînd somnul devenea mai diluat, mai străveziu…
Se trezi ca în fiecare dimineață, la ora lui obișnuită — opt
și jumătate.
În dormitor, lumina încă mai era aprinsă. De lîngă el, din
pat, marchiza îl privea ca de pe altă lume, cu același chip de
muribundă ajunsă în clipa supremă, cînd nu-i mai rămăsese
decît să-și ia adio de la viață…
„Poftim ! Nici acum nu s-a sfîrșit! Ce mai așteaptă?!
Scrisoarea în care declară că s-a sinucis e gata, testamentul de
asemeni… Atunci ? Cum îi mai place femeii ăsteia să
tergiverseze lucrurile! Numai așa, ca să mă plictisească ! Dacă
sfîrșea astăzi, vineri, duminică ar fi putut să aibă loc
înmormîntarea… Duminică, cea mai convenabilă zi pentru
astfel de ceremonii… Putea foarte bine să treacă în altă cameră,
în timp ce eu dormeam… să ia unul din revolverele pregătite
pentru sacrificarea mea… Ba nu ! Nu cu revolverul! Pocnitura
m-ar fi trezit brusc și m-aș fi speriat… Putea să ia cîteva pilule
de otravă. Doar are destule prin toate sertarele !… Nu vrea
ființa asta să fie de loc înțelegătoare ! Eu i-am ușurat situația cît
mi-a stat în putință: am dormit toată noaptea, crezînd că va ști
să profite în voie de acest răgaz… Cînd colo, iat-o ! Încă vie !
Și cum mă privește ! Și ce mutră are ! Dimineața, în pat,
niciodată n-a arătat ca o floare. Dar acum, după o noapte
nedormită și după zbuciumul prin care-a trecut!…"
— Iartă-mă, dragă Yvonne ! N-am mai putut rezista. Am
ațipit puțin… se scuză el.
— Nu-i nimic, dragă Thody. Bine-ai făcut. Aveai și
nevoie de puțină odihnă. Treci și tu prin atîtea emoții ! îl
compătimi dînsa.
Încurajat de aceste cuvinte, coborî din pat și începu să-și
îmbrace halatul. Se duse alături, în sala de baie. Aprinse
spirtiera ca să-și pregătească apă pentru bărbierit. Se răzgîndi
însă; nu era nicidecum recomandabil ca, într-o asemenea zi, el

360
să apară proaspăt ras și pudrat… Că doar s-o termina pînă-n
seară ! Încă o noapte la fel n-ar mai putea suporta. Voia și
dînsul să doarmă odată liniștit și îndeosebi singur !…
Eliza fiind plecată, n-avea cine să aprindă focul la baie.
Se spălă cu apă rece. Cam mare sacrificiu, dar ce să-i faci !…
Își examina fața în oglindă. Arăta palid, cu ochii încercănați.
Era totuși mulțumit. Așa se și cuvenea: să pară cît mai sincer
îndurerat de nenorocirea care-l lovise.
Cînd se întoarse lîngă Yvonne, o găsi dormind. El însă nu
avu cruzimea să-i tulbure somnul sărutînd-o, îmbrățișînd-o sau
plîngînd la căpătîiul ei. Nu. Fără cel mai mic zgomot, se
îmbrăcă, stinse lumina și ieși din dormitor. Se duse direct în
sufragerie. Ținea să se bucure de această pauză și să bea tihnit o
cafea cu lapte… „Se odihnește și dînsa… Are într-adevăr
nevoie… Numai de n-ar apuca-o iarăși dragostea de viață !
Dacă vrea cu tot dinadinsul să mai trăiască o zi, înnebunesc !"
își spuse el, ronțăind cu poftă o felie de pîine prăjită.
După ce-și luă micul dejun, intră în salon.
Citi ziarele, fuma cîteva țigări… Aștepta. Poate că, în
lipsa lui, Yvonne va avea curaj… Acum putea să întrebuințeze
chiar și revolverul; nu s-ar mai fi speriat…
Pe la prînz, auzi soneria…..Na, s-a trezit ! Trăiește !
„Mare pacoste !…" Porni în grabă spre dormitor. Căci,
după toate altele, mai trebuia s-o facă și pe camerista !…
Yvonne, stînd rezemată într-un cot, îl întîmpină cu un
zîmbet înduioșat.
— Thody, nu știu ce s-a întîmplat… mă simt parcă mai
bine… și mi-e foame. Aș vrea să mănînc ceva.
— Bine, dragă, să mănînci, aprobă el cu o expresie de
surpriză.
— Dacă vrei, uită-te și tu… Mi se pare că locul acela de
pe coapsă a căpătat o culoare mai aproape de normal…
— Da, da, ia să văd… De ce nu ? Îți închipui cît de mult
doresc să fii sănătoasă !
Îi dezveli coapsa și fu nespus de nenorocit cînd trebui să

361
constate că, într-o măsură, Yvonne avea dreptate… Aproape de
normal, dar nu chiar… Mai era deci o speranță !…
— Nici de durut nu mă mai doare… decît foarte puțin…
Sau, poate, e numai o iluzie ? Unde m-am odihnit cîteva ore ?…
Sau m-am deprins cu boala ?!… Uneori, cu cancerul poți
conviețui un timp destul de lung… pînă te doboară… Știu de la
unchiul Jerome…
„Tot îi bine ! aprecie dânsul, oarecum mulțumit. Dacă
mai crede în cancer, partida nu-i pierdută…"
— Mergem în sufragerie sau vrei să mănînci aici, în pat?
— Prefer aici… Spui tu bucătăresei să ne servească…
Mi-ar plăcea o friptură în sînge, dacă are carne, și un pahar de
vin negru…
„He-hei, dar asta-i hotărîtă să trăiască, nu șagă ! S-au dus
pe copcă toate planurile mele !…"
— Bine, dragă. Sigur, să-ți aducă ce vrei… Aranjez eu
totul. Punem o măsuță aci, lîngă pat, și dejunăm împreună… Să
mai avem și noi cîteva clipe fericite ! făcu el aluzie la
deznodămîntul implacabil, pe care nu mai era dispus să-l aștepte
la infinit.
Prînzul acesta n-a fost pentru dînsul decît o nouă tortură,
îl chinuia o foame teribilă, dar mîncă reținut, foarte reținut. Așa
îi impunea rolul. Din pricina regretelor eterne care-i cutropeau
sufletul !… Ea, însă, înfulecă fără nici o jenă. Mîncă un șalău
rasol, o friptură în sînge cu cartofi-pai, bău și două pahare de
vin, mai consumă două portocale, o porție de savarină, sorbi o
cafea… „Cel puțin să moară sătulă", conveni el.
— Acum, dragă Thody, dezbracă-te și vino să ne cul-
căm… Avem absolută nevoie de odihnă. După noaptea asta
îngrozitoare !…
Îl luă prea repede. Intenționa să mai treacă pe la bucătărie
ca să-și completeze prînzul. Dar n-avu încotro; începu să se
dezbrace… „Te pomenești că acum mai vrea să facem și
dragoste !" se cutremură dînsul.
Se deșteptară pe întuneric. Thody aprinse lumina și

362
reveni în pat. De astă dată Yvonne avea o înfățișare mult mai
sănătoasă, dar tristă, îngîndurată.
— Ce greu îmi vine să ne despărțim ! oftă ea. Ce bine-
ar fi dac-aș putea să te iau cu mine… dincolo, să rămînem
veșnic împreună !
— Ca faraonii Egiptului… Cînd mureau, își luau cu ei în
mormînt toate nevestele, toți slujitorii, pînă și caii de călărie…
— Și nu greșeau de loc. Aveau iluzia că nu mor singuri.
Părăseau viața mai ușor… regretă ea barbarele orînduiri ale
antichității.
„Numai de nu i-ar trăsni prin cap să facă la fel ! Ce crezi,
în gelozia și egoismul ei… Un foc de revolver bine țintit și iată-
mă în mormînt!… Chiar dacă după aceea se va sinucide și
dînsa, ce-mi mai folosește ?… Ba s-ar putea ca ea să scape
numai rănită, iar eu să mă prăpădesc definitiv ! S-a mai
văzut!… De la scrîntita asta te poți aștepta la orice !" se îngrozi
Thody, simțind o răceală de gheață pe șira spinării.
— Încep să cred că tu ai oarecare dreptate… Ce-ar fi să
mergem la București să m-arăt la un doctor specialist ? Poate
mai e totuși vreo scăpare ? Între timp, știința a progresat. S-o fi
descoperit vreun medicament… Nu mai e ca pe vremea
unchiului Jerome…
— Se-nțelege, nu-i rău…, vorbi el, moale, descumpănit.
Apoi marchiza tăcu îndelung; analiza toate posibilitățile,
calcula cum să înfrunte boala, cum să dejoace uneltirile morții.
— Da, m-am decis. Mîine, plecăm… Telegrafiază la
moșie să vină Eliza înapoi cît mai degrabă… Trimiți telegrama
cu vizitiul!… Și apucă-te să faci bagajul… Nu te superi că-ți cer
acest serviciu? Dar tu ești așa de bun, dragă Thody !… Faci
bagajul cu administratorul și cu bucătăreasa. Cum vă pricepeți.
Nu-i nevoie să luăm prea multe lucruri. Dacă mi-o mai trebui
ceva, mi le aduce Eliza…
„Ia uite, domnule, ce încurcătură ! clocoti Blîndu, lă-
untric. Cum nu-mi dă pace femeia asta! Nu vrea să moară și pe
deasupra mă mai pune să-i fac și bagajul!"

363
Părăsi dormitorul, simulînd totuși același zel și aceeași
supunere exemplară. Dar, înainte de-a chema administratorul și
bucătăreasa, reexamina situația; găsi că se află într-o poziție cu
totul schimbată și că planul lui de acțiune trebuia modificat.
Intră în birou. Fumă o țigară. Apoi alta. Chibzui amănunțit.
Cîntări fiecare șansă. Nu prevedea ce va întreprinde în ultimul
moment — dacă va avea curajul să forțeze mîna destinului, să
taie nodul gordian. Oricum, noile sale hotărîri îi dădeau
speranțe.
Convocă pe administratorul Matei și pe bucătăreasă chiar
acolo în birou. Îi lăsă cîteva minute într-o așteptare încordată, el
șezînd pe un scaun, absent, împietrit de durere, iar ceilalți în
picioare, cu ochii ațintiți asupra lui. Cînd socoti că le-a stîrnit
îndeajuns curiozitatea, le spuse cu o voce cît mai solemnă:
— Doamna marchiză e bolnavă. Susține că are cancer,
deși atît eu cît și medicul sîntem convinși că are numai un fel de
furuncul la picior. Acum, dumneavoastră știți, cancerul e o
boală fără leac… Mi-e teamă să nu se sinucidă ! În starea
sufletească în care se află, n-ar fi de mirare !… I-am propus să
mergem la București să consultăm pe cineva mai învățat decît
doctorul Murgeanu. Dar nu vrea în ruptul capului… „Dacă-s
sortită să mor, pot foarte bine muri și aici", mi-a răspuns dînsa.
Totuși nu mă las. Trebuie neapărat s-o duc la București. Sînt
sigur că acolo se va găsi un medic priceput, cu autoritate, care s-
o încredințeze că nu are cancer, să-i vindece bolile mai mărunte
de care suferă, să-i trezească din nou dorul de viață și, astfel, să
vadă și dumneaei că totul n-a fost decît o spaimă înșelătoare…
Mîine dimineață, pornesc cu dînsa la drum, chiar dac-ar trebui
s-o duc legată. Dar pentru asta e necesar s-avem bagajele gata
pregătite… Ați înțeles ? îi întrebă el, accentuat, spre a-i face
atenți că vorbele lui aveau o însemnătate capitală, care-i obliga
să și le amintească toată viața.
Făcură bagajele cu o minuțiozitate exagerată, ca pentru o
călătorie de-a curmezișul Europei. Pentru reușita planului său
eliberator, Blîndu considera foarte util să scoată acest amănunt

364
cît mai în evidență. Totodată, era și ocupat; deci putea îndrăzni
să-și petreacă vremea pe afară, ferit de sîcîielile, înduioșările și
nestatornicia marchizei, care acum se răzgîndise și se încăpățîna
să trăiască.
Seara, tîrziu, se întoarse în dormitor, și imediat se așezară
să cineze. Tot ca la prînz, cu măsuța pusă lîngă patul bolnavei.
— Sînt foarte mulțumit că te-ai hotărît să mergi la
București. Vei vedea că ți-ai vîrît în cap o idee cu totul
greșită… N-ai cancer. Pun gîtul că n-ai cancer, o asigură el.
Marchiza îi zîmbi recunoscătoare.
Thody renunță repede la masca tragică de mai înainte,
devenind omul bine dispus din zilele lui fericite, începu să
mănînce și să bea cu lăcomie, îndemnînd-o și pe Yvonne să-l
imite. Parc-ar fi sărbătorit încă de pe acum însănătoșirea ei.
Doar că, din cînd în cînd, el avea o tresărire neașteptată, care
trăda o mare presiune interioară. Bea, mînca, glumea, dar numai
ca să alunge dinăuntru o spaimă, o ezitare.
După aceea se culcară. Ea, obosită, adormi îndată. El se
prefăcu numai că doarme, supraveghind-o tot timpul, foarte
atent. La lumina puțină care se strecura prin ferestre, nu-i vedea
clar decît profilul: liniștit, plin de viață, revoltător de viu și de
candid… Dac-ar rămîne în această poziție, n-ar fi prea greu…
Mai zăbovi cîteva minute, încercă să nu se mai gîndească la
nimic, nici măcar la multele motive care-l determinau s-o
urască… Trebuia să acționeze fără șovăire, prompt și decisiv !
Se dădu jos din pat, pe nesimțite… Băgă mîna ușurel în sertarul
noptierei… Se asigură că cele două plicuri, cu testamentul și
scrisoarea de adio, erau la locul lor… Cotrobăi mai în fund…
Apucă revolverul… Se trase la lumină… Verifică încărcătura,
ridică piedica… Ochii îi străluceau ca doi licurici… Brațul îi
tremura puțintel, dar degetul se ținea ferm pe trăgaci… Apropie
țeava de tîmpla bolnavei… Momentul cel mai dificil… Trebuia
să fie cu multă băgare de seamă. Era imperios necesar s-o
omoare dintr-un singur foc, altfel… Apăsă îndîrjit. Pocnetul
ucigaș răsună mult mai înăbușit decît bănuia. Cu siguranță că nu

365
se auzise pînă în curte, unde se aflau locuințele personalului…
Cînd se convinse că respirația victimei încetase, iar pe-afară nu
se deslușea nici un zgomot neobișnuit, aprinse lumina…
înfășură revolverul într-un prosop și-l șterse cu grijă, prudent,
fără să-l atingă în nici un fel, nu cumva să se descopere pe armă
vreo urmă cît de îndoielnică a degetelor sale. Zvîrli revolverul
jos, pe covor, în partea dreaptă, a defunctei… Partea dreaptă,
mîna dreaptă, tîmpla dreaptă… „Ei bine"!, constată el satisfă-
cut… Trecu în baie. Deschise robinetul. Umplu un pahar cu
apă. Îl bău. În umplu din nou, ceva mai mult de jumătate, îl
puse pe poliță, deasupra chiuvetei. Lăsă robinetul să curgă…
Amănuntele acestea puteau să nu aibă nici o importanță. Totuși
nu strica să existe… Reveni în dormitor. Acum va trebui să
cheme oamenii de serviciu, s-o facă pe disperatul, pe
nenorocitul, să plîngă în hohote, să-și smulgă părul… Va fi
obligat să meargă afară, în frig, numai în pijama și papuci, deci
să tremure nițel, pînă va ajunge sub geamul administratorului ca
să-i dea de veste… Ce neplăcut! Noapte, iarnă, umezeală, poate
chiar un guturai primejdios !… După aceea, procuror, judecător
de instrucție, interogatorii… Și înmormîntarea!… Nici asta nu
va fi o plăcere, chiar dacă va scăpa cu fața curată… Deși la
înmormîntare… ce rost ar avea să participe ?… Ce legătură era
între dînsul și marchiză ?… Nici rude, nici… „N-aveam ce face,
se justifică el. Altă ocazie nu mai găseam. Dacă amînam pînă
mîine, plecam la București, se lămurea că n-are cancer, ba chiar
începea să bănuiască cine știe ce… că, în mare măsură, totul n-a
fost decît o înscenare de-a mea… Pot eu să mă compromit în
halul ăsta ?… Și testamentul ?! Dacă, odată însănătoșită, avea
să-l rupă ca pe o hîrtie netrebnică, pe urmă ne certam, ne
despărțeam și nu mă mai alegeam cu nici un suvenir de la
dînsa ?! Ori, probabil, după o discuție violentă și într-un
moment de furie, mă împușca ?!… L-aș fi văzut atunci pe
dracul!… Nu, mai bine așa", încheie dînsul, încredințat că
nimeni, în toată lumea, nu-l va putea învinovăți.

366
XXXI
Se așeză pe canapea, lîngă fereastra vagonului, cu fața în
spre locomotivă, așa cum îi plăcea îndeosebi, și oftă liniștit…
Ce zbucium îndurase în această ultimă săptămînă! Altul,
în locul său, ar fi ajuns la balamuc… Dar, în sfîrșit, a scăpat!…
Judecătorul de instrucție a fost extrem de aspru ! Încă de la
început a declarat că „afacerea nu i se pare de loc curată". S-a
informat amănunțit asupra lui, i-a răscolit antecedentele cu o
indiscreție mai mult decît profesională… Dacă n-ar fi fost
testamentul prin care defuncta îi lăsa în deplină proprietate via
Suzana, cu tot mobilierul, toate edecurile și tot vinul din cramă,
poate că judecătorul de instrucție nu s-ar fi arătat așa de
bănuitor… Faima lui de aventurier internațional i-a dăunat tare
mult!… Numai că de astă dată justiția avea de-a face cu un
aventurier deosebit: unul care dispunea de o stare materială
foarte bună, deci nu urmărea să se îmbogățească prin mijloace
nepermise… Și pe deasupra, un doctor în drept de la Paris !…
Pentru prima oară în viață s-a folosit și el de acest titlu
academic ! I-a obligat pe anchetatori să-l privească cu alți ochi,
ei fiind numai simpli licențiați de la facultățile din țară… Scri-
soarea marchizei a infirmat însă toate ipotezele acuzatorilor. A
fost categorică: „M-am sinucis pentru că sunt bolnavă de cancer
și nu pot suporta să mă descompun bucățică cu bucățică, sub
privirile îngrozite ale celui mai bun și mai drag prieten al
meu…" Scrisul ei autentic și necontestat, mai ales după
expertiza grafologică făcută în acest scop… Doctorul Murgeanu
de asemeni s-a dovedit un martor foarte prețios ! A declarat
textual: ”Pacienta era pe deplin convinsă că suferă de cancer,
obsesie ce motivează întru totul nefericita soluție la care s-a
oprit"… Depozițiile personalului de serviciu, iarăși, au pledat în
favoarea lui… Apoi amănuntele crimei — minunat studiate și
executate ! Nici o scăpare din vedere care să-l trădeze. Nici o
greșeală cît de măruntă. Într-adevăr, o crimă perfectă !… Dar

367
durerea pe care-a manifestat-o la înmormântare !… Căci, oricât
ar fi vrut, nu s-a putut eschiva de la această supremă datorie de
amant nenorocit… Lacrimile vărsate cu discreție, fără
exagerare, ținuta lui adînc întristată, demnă totuși, așa cum se
cuvine la moartea unei marchize… Toată lumea a fost de acord
că un prieten mai sincer și mai devotat n-ar fi găsit defuncta
nicăieri… A fost mai îndurerat chiar decît soțul ei legitim,
profesorul Bogdan, chemat telegrafic de la București… Curios
personaj! Un bătrînel scund și sfrijit, cu melon și lavalieră de
artist, cu obrajii ridați ca o coajă de nucă și cu nelipsita-i
umbrelă profesorală, agățată parcă indisolubil de braț… Și-au
strîns mîna prietenește, civilizat… „Trebuie să ne așteptăm la
orice din clipa cînd am pășit pe această poartă a zădărniciilor
care este viața", i-a spus profesorul, voind parcă să-l con-
soleze… Această poartă a zădărniciilor care este viața!…
Cugetarea profundă, tulburătoare, formulată așa de convingător
de înțelepciunea unui arheolog pasionat, obișnuit cu
deșertăciunea veacurilor !… „Aveam aci, în provincie, o
gospodină de nădejde. Acum am pierdut-o ! Ce mă fac ?!"
murmura bătrînelul, din cînd în cînd, gîndindu-se probabil că
dispariția neveste-sei îi va crea neplăceri serioase, obligîndu-l să
se mai ocupe uneori și de administrarea averii în detrimentul
studiilor care-l absorbeau… Dar cel mai expansiv și mai
nemîngîiat a fost administratorul francez… Bietul monsieur
Doden!… Se temea oare că-și va pierde pîinea ? Sau faptul că
erau din același neam și vorbea aceeași limbă cu răposata îi
provoca o durere mai năvalnică și regrete mult mai vii decît ale
celorlalți ?…
A fost înmormîntată lîngă Bacău, în cimitirul mînăstirii
catolice din apropierea orașului. Așa a cerut ea. O înmormîntare
simplă, modestă, obișnuită. O slujbă religioasă fără nimic aparte
și cîteva jerbe de flori naturale puse pe un mormînt ca multe
altele… Ciudat! Ea, care niciodată n-a putut suferi
automobilele, preferind să călătorească numai cu trenul ori cu
trăsura, acum a fost silită să străbată distanța dintre Odobești și

368
lăcașul ei de veci tocmai într-un astfel de vehicul ! Așezată în
sicriul de lemn lustruit și căptușit cu mătase, dar cocoțat și legat
cu niște frînghii grosolane, sus, pe capotă !… Cînd au sosit la
destinație și au ridicat capacul sicriului, au găsit-o cu fața în jos,
parcă înspăimîntată și furioasă de noutatea transportului… Dar
ce mai însemna pentru dînsa o călătorie incomodă, într-un
vehicul detestat, pe lîngă toate celelalte pătimiri ale
existenței ?!…
Și așa, impunătoarea doamnă de Bellois pieri pentru
totdeauna din viața amantului ei, ca și din viața tuturor. De astă
dată nimeni nu se mai întreba dacă a fost sau nu marchiză
autentică. I se conferise acum o altă noblețe, mult mai reală și
netăgăduită — aceea a morții, a neantului, aidoma tuturor
celorlalte femei intrate în lumea drepților, fie că trăiseră în
sărăcie, fie că crescuseră în huzur. La mormîntul proaspăt
deschis, toți își plecară frunțile pătrunși de fiorul nimicniciei…
S-a instalat în România, adusă de un soț bogat, cam naiv și
original, a viețuit și a murit aci și a rămas să se odihnească în
același pămînt pe care l-a înfrumusețat cît a putut, pe oriunde și-
a îndrumat pașii. Chiar în clipele ei cele mai cumplite, n-a uitat
pe nimeni: a lăsat cîte ceva tuturor acelora care-au cunoscut-o,
au iubit-o, au servit-o. Pînă și Elizei i-a dăruit prin testament o
mie de lei, cîteva rochii și un mantou de astrahan. Deși o avea
în serviciu numai de puțin timp și-i provoca cea mai cruntă
gelozie, cu tinerețea și frumusețea ei…
E adevărat că avea și pentru ce să fie geloasă. Căci, din
toate amărăciunile acestor zile, Blîndu nu păstrase decît un
singur regret: că n-o sărutase măcar o dată, fie chiar în treacăt și
pe furiș, atît cît să-i simtă savoarea buzelor și freamătul
necunoscutului… Îi părea foarte rău. De cum scăpase de
supravegherea marchizei, mereu s-a gîndit la frăgezimea și
ineditul acestei plăceri. Dar, hărțuit cum a fost cu justiția, cu
înmormîntarea, cu luarea în primire a moștenirii, a tot amînat
pînă cînd… De la Bacău, Eliza s-a întors direct acasă la dînsa,
în București… Strada Parfumului, numărul 17 ori 27… A dorit-

369
o așa de mult încît ar regreta toată viața dacă această dorință ar
rămîne zadarnică. O va căuta și-o va găsi neapărat. De îndată ce
se va restabili în capitală, va și porni pe urmele fetei… strada
Parfumului… 17 ori 27 n-a reținut bine, ceva cu 7 în orice
caz…
Sta visător într-un compartiment de clasa întîi a trenului
local Odobești-Focșani și aștepta semnalul de plecare. Singur.
I-ar fi plăcut totuși să aibă un tovarăș de drum. Dar cineva
străin, care să nu-i cunoască trecutul, să nu fi aflat nimic despre
legătura lui cu marchiza și mai ales despre sfîrșitul ei misterios.
Pentru asta se ducea la București. Să se cufunde în anonimat, să
se piardă în uitare. Deși nu-l supărau amintirile și nici remușcări
n-avea. Dimpotrivă, era foarte mulțumit că acțiunea lui de
eliberare nu dăduse greș, ba chiar îi fusese răsplătită cu o
frumoasă moștenire. Dar, oricum nu-i convenea să se știe
obiectul curiozității publice, ajuns pradă celor mai necruțătoare
bîrfeli, celor mai nesățioase invidii… Apoi se simțea și tare
obosit, extenuat. De cînd o întîlnise pe Yvonne, a îndurat
atîtea ! După aceea, crima și executarea ei… N-a fost tocmai
ușor !… Îl fericesc unii că s-a trezit peste noapte cu atîta
avere ?! Nu bănuiesc ei cît a tremurat, prin ce frămîntări a
trecut!… Așa, la București, va uita. Va umbla prin magazine, se
va duce la teatru, va lua masa la restaurantele cele mai selecte,
se va plimba pe Calea Victoriei… o va căuta și-o va întîlni pe
Eliza… Mult mai distractiv și mai odihnitor decît la
Odobești !…
Exact în secunda cînd locomotiva fluieră și trenul se puse
în mișcare, îl zări pe Ilie Bucur strecurîndu-se în fugă printre cei
rămași pe loc, de-a lungul peronului… Se cațără din mers chiar
pe scara vagonului în care se afla Blîndu. Peste cîteva clipe,
călătorul întîrziat apăru pe culoar.
— Intră aici, îl pofti Tudorache, prietenos.
— Nu pot. Am bilet de clasa a doua…
— Ei, pînă la Focșani… Vino încoace. Plătesc eu, de-o fi
să te amendeze… Unde mergi ?

370
— La București, s-aduc fata. Pe Valentina... Mîine îi dă
vacanță…
— Așa-i, peste câteva zile avem Crăciunul!
Era nițel cam stranie pornirea cu care Blîndu încerca să
se lipsească de acest prieten disprețuit, pe care nu-l simpatizase
niciodată, dar de care acum părea să aibă atîta nevoie. Îl
înspăimînta așa de mult singurătatea, el care tînjise luni de-a
rîndul tocmai după această singurătate ? Ori prefera să fie
singur numai atunci cînd îl tortura prezența marchizei ?
— La ce școală învață ?
— La pensionul „Pompilian".
— Trebuie că te costă multe parale ?
— Mă costă, cum să nu, dar ce să fac ? La care altă
școală s-o dau ?… Dacă nu m-ar fi lovit nenorocirile alea cu
inundația și grindina, nu m-aș văita. O duc tare greu ! Anul ăsta
a fost mare pacoste pentru mine ! vorbi Iliaș, suspinînd cu
tristețe.
Durerea acestuia născu în sufletul lui Blîndu un sentiment
cu totul contrariu — o satisfacție nelimitată, un soi de triumf. Pe
dînsul, anul acesta, nu l-a lovit nici o nenorocire. Pînă și
grindina l-a ocolit: și-a schimbat direcția tocmai cînd ajunsese
în marginea viei Suzana; pentru ca via să-și păstreze întregul
rod și să umple toate vasele din cramă. Atîta recoltă, care i-a
revenit tot lui, o dată cu via: peste cincisprezece vagoane de
vin ! Oricum l-ar vinde, la orice preț, va putea trăi admirabil,
doi ani încheiați, în localitatea cea mai scumpă de pe suprafața
globului. Nu se poate plînge de noroc! Ce-i drept, nici el n-a stat
cu mîinile în sîn. A trecut prin destule emoții, dar a izbutit !…
— Învață bine fata ? întrebă el ca să curme o tăcere
stingheritoare.
— Foarte bine ! Îs tare mulțumit! E în clasa a doua de
liceu… Dacă toți ceilalți copii i-ar semăna, ar fi grozav. Dar
vezi că nu-i seamănă. Valentina îi mult mai deșteaptă ! Ca de la
cer la pămînt !
„Cum să-i semene ?!" se îngîmfă Blîndu, cu orgoliul

371
bărbatului încununat de laurii atîtor victorii. Ceilalți copii sînt ai
tăi. Valentina are însă alt tată, mult mai isteț decît tine !"… Și,
deodată, întreaga lui făptură se simți pătrunsă de-o însuflețire
nemaitrăită — un fel de căldură insinuantă, amețitoare. Să fi
fost bucuria părintelui fericit c-a dat naștere unui copil frumos și
deștept ? Oare așa se manifestă această bucurie ?… Brusc, îl
îmboldi o ispită… Dorea cu ardoare, nerăbdător, să cunoască
mai îndeaproape această ființă tainică, născută miraculos din
sămînța lui; să-i vorbească deschis, de la inimă la inimă; să se
împrietenească cu dînsa… Își aminti că Valentina venea deseori
pe la via din Șarba. Dar niciodată nu s-a uitat mai atent la ea…
O puștancă oarecare, fără nimic distinctiv — așa i se părea. Nu
s-a lăsat impresionat nici chiar atunci cînd Aretia, mereu sub
vraja trecutului, a regretelor, îi destăinuise adevărul… Pui de
cuc abandonat într-un cuib străin !.. Aretia își dăduse toată
silința să-l convingă, fără ca totuși să izbutească. În schimb, a
izbutit Iliaș.. Acum avea într-adevăr certitudinea că Valentina
era opera lui, sînge din sîngele lui. Nu mai încăpea îndoială !
Dacă nu semăna cu ceilalți copii, înseamnă că…
— Tu unde mergi ? se interesă Bucur, după ce așteptă
zadarnic un compliment, o felicitare pentru calitățile neo-
bișnuite ale fetei.
— Deocamdată, la București. Pe urmă voi vedea. Mă
bate gîndul să plec în străinătate. Am mare dor să mai văd o
dată Franța. Chiar așa însîngerată cum e azi, prinsă în războiul
ăsta nemaisfîrșit cu nemții… Presimt că aci, foarte curînd, nu va
mai fi de trăit. Mai ales dacă va intra și România în hora asta
infernală…
— Și cu via Suzana ce faci ? Cine-o lucrează ? îl asalta
Bucur, încolțit de-o agitație subită.
— Eu n-o s-o lucrez în orice caz. Știi doar că nu-mi place
să mă ocup de asemenea treburi… O arendez, îi răspunse
Blându, simulînd aceeași indiferență cu care discuta întotdeauna
despre afacerile sale.
Celălalt își drese glasul, scoase nițel pieptul în afară și

372
îndrăzni:
— Ai putea să mi-o arendezi mie. În parte sau în bani,
cum vrei. Eu sînt dispus s-o iau… Tot a rămas baltă chestiunea
ceea cu pădurea și cu terenul marchizei, despre care mi-ai
vorbit…
Blîndu privi îndelung pe fereastra vagonului, nemulțumit
că discuția luase această întorsătură.. Auzi, să-i arendeze via
Suzana ?! Uite la ce gîndește ! Ca și cînd n-ar avea și așa
destule angarale !… Dacă se va hotărî s-o arendeze, știa dînsul
pe cine să aleagă… Costache Fătu era preferabil oricui… Ăsta,
da, avea capital berechet, lucra viile mai bine ca oricare, nu-l
împovărau nici un fel de greutăți; pe deasupra, se mai bucura și
de reputația unui om foarte cinstit. Cum una din viile lui Fătu
era chiar hat în hat cu via Suzana, îi va fi ușor să se îngrijească
de amîndouă…
— Da, voi vedea… Oricum, pînă la primăvară, avem
toată vremea să stăm de vorbă…
Un răspuns în doi peri, pe care Bucur, cu slăbiciunea lui
de-a lua visurile drept împliniri aievea, îl socoti cît un
angajament.
Ajunseră la Focșani. Mai aveau douăzeci de minute, pînă
la sosirea aceleratului Iași-București, care trebuia să-i ducă mai
departe.
Bucur plăti diferența pentru clasa întîi, așa că rămaseră
tot împreună. Căutară un compartiment gol și se instalară unul
lîngă altul. Convorbirea lîncezea. Repede, nu-și mai găsiră
nimic de spus. Tăcuți, priviră un timp prin geamul ușor aburit;
abia deslușeau cîmpul mohorât, pustiit de primele geruri ale
iernii: priveliști fumurii, șterse, monotone.
— Ce-ar fi să facem un joc de cărți ? propuse Bucur fără
prea mult curaj, gîndindu-se că va trebui să-l înfrunte pe cel mai
temut „maistru al birlicului".
— N-ar fi rău. Ne-am plictisi mai puțin… Dar de unde
cărți ?
— Am eu.

373
Iliaș dădu jos valiza din plasă, o deschise, scoase pachetul
de cărți și începu să le amestece grăbit, deși cam stîngaci.
Tocmai atunci apăru și conductorul. Le perforă biletele și, după
ce-i dădură un bacșiș bun, îi încuie pe dinafară cu cheia lui
specială, ca să nu-i mai tulbure nimeni. Traseră perdelele
dinspre culoar. Și astfel, la adăpost de orice priviri indiscrete,
se pregătiră să-și măsoare puterile.
— Ce jucăm ?
— Un joc tare, să mă țină încordat Doar n-o să ne
pierdem vremea cu un tabinet nenorocit ! Prefer o bacara.
Blîndu nu alesese acest joc la întîmplare: îi convenea mai
mult ca oricare altul; dispunea de un capital important, deci
avea toate șansele să-și „curețe" adversarul. Chiar dacă-l va
urmări ghinionul, totuși, datorită rezervei de capital, va putea
rezista pînă se va întoarce norocul. Ceea ce partenerul său n-ar
fi putut realiza cu cele două-trei sute de lei care-i stăteau la
îndemînă.
La început, miza a fost mică — zece lei. Apoi a crescut, a
crescut…
Deși se așezase la joc hotărît să cîștige, deodată ,,marele
maestru al birlicului" își schimbă intenția: hotărî să piardă.
Simțea o nevoie acută, imperioasă, neîmpăcată, să-și
dovedească lui însuși că tot a mai rămas într-însul un pic de
omenie… Își fixase acum un scop precis, la fel de cutezător ca
și acela pe care-l urmărise cînd o suprimase pe marchiză…
Pînă la Rîmnicu-Sărat pierdu întreaga sumă pe care o
pusese la bătaie — trei mii de lei. Mai avea destui bani în
buzunar, însă el nu pe aceștia voia să-i piardă.
— Bravo, Iliaș ! M-ai lichidat! Felicitările mele ! Și se
mai spune că sînt un as, un pezevenchi, un trișor păcătos ! glumi
păgubașul, foarte bine dispus.
— Ca să nu întrerupem distracția, îți dau un împrumut...
Sau poate vrei să-mi vinzi ceva ? îndrăzni Bucur, cu toate c-ar fi
fost mai mulțumit să înceteze jocul ca să păstreze măcar ceea ce
cîștigase pînă atunci.

374
Se înțeleseră numaidecît: îi vîndu cele cincisprezece
vagoane de vin din crama viei Suzana. Prețul: o sută de mii de
lei.
— Bun ! Acum haidem la lucru ! De douăzeci de ori
miza !
— Așa de mult?!
— Tu te sperii, care ești în cîștig ? Pînă la Buzău pierdu
și acești bani.
— Iată-mă curățat a doua oară ! constată Blîndu, liniștit,
parcă atît așteptase.
— Îmi vinzi via părintească… cele două hectare din
Șarba… se avîntă Iliaș încă și mai încolțit de teamă: dacă jocul
continua, putea să piardă totul!
— Nu. Pîn-aici! Neam de neamul meu am fost podgoreni.
Și mi-a plăcut întotdeauna să am un adăpost sigur, cît de
modest, acolo, în inima podgoriei… Îți vînd însă via Suzana.
De ea nu mă leagă nimic.
— Via Suzana ! se extazie celălalt, cu ochii holbați și
buzele tremurînde.
— Da, via Suzana, preciza Tudorache, zîmbind amuzat.
— Cît vrei pe ea ? se bîlbîi Bucur.
— O sută cincizeci de mii… Să văd ce se alege și din
banii ăștia. Ori tu cu via, ori îmi scot tot ce-am pierdut… Actele
ți le fac la urmă, cînd ne-om lămuri într-un fel.
Bucur se codi; dorea și mai mult să se retragă din joc; îi
ajungea cît cîștigase.
— Prea scump… o sută cin' zeci de mii !… Marchiza
a plătit-o numai cu o sută de mii…
— Bine, ți-o las la o sută treizeci de mii… Hai, repede, că
uite, acum ajungem la București !
Iliaș, zăpăcit de această aventură, acceptă.
Jocul fu reluat. Miza — zece mii de lei.
Din cînd, în cînd, Bucur observa la partenerul său unele
mișcări tainice, suspecte… Așadar Tudorache nu-și uitase
năravul!… Totuși nu protestă — din moment ce cîștiga, n-avea

375
nici un rost…
…Cînd intrară în stația Chitila, via Suzana își schimbase
proprietarul !
Blîndu se așeză mai comod pe canapea și clătină din cap,
filozofic:
— Am pățit și eu ca Georgică Mititelu, care tot așa, în
tren, de la Buzău pîn' la București, a pierdut moșia de la Căiuț.
Și tot la o bacara în doi!
— Da, a cîștigat-o Iani Grecu… Au jucat tot pe o
valijoară ca asta a mea și tot într-un compartiment de clasa întîi,
cu perdelele trase și încuiat pe din afară de conductor… Dar,
pînă la urmă, praful s-a ales de toată averea Grecului. A
prăpădit la cărți pînă și salteaua de sub el! completă Bucur, uluit
de nestatornicia și de amăgirile soartei omenești.
— Asta-i învățătură de minte pentru cei care nu vor să
moară proști !
Deodată, în capul lui Blîndu se înfipse o idee perfidă, în
contradicție cu tot ce urmărise pînă acum… Ce-ar fi să nu
recunoască vînzarea ?… Foarte simplu: nu-i face nici un act și
Suzana rămîne tot a lui… Iliaș are să țipe, o să-l acuze că nu-și
respectă cuvîntul… Ei și ? Ce-i pasă ? A săvîrșit el o crimă ca
să ajungă stăpînul acestei vii — nu-i va fi de loc greu să-și calce
cuvîntul ca s-o păstreze…
— Ce-ai spune dacă nu ți-aș da nici un act la mînă, dacă
n-aș recunoaște vînzarea ? întrebă el, serios, enigmatic.
— Nu poți face tu una ca asta… Te știu om de onoare…
vorbi Iliaș, încruntîndu-și sprâncenele oarecum derutat.
„Om de onoare ! Măgulitor compliment, nimic de zis !",
se minună Blîndu, copleșit de nemeritata considerație ce i se
arăta. Și înăuntrul lui, porni să se reverse iarăși șuvoiul
nestăvilit al generozității — al omeniei.
— Bine, sînt de acord… Dreptul tău !… îți pun însă o
condiție…
— Ce condiție ?!
— Via Suzana să fie zestrea Valentinei… Pentru că-i cea

376
mai deșteaptă dintre copiii tăi… să aibă și ea o recompensă…
— Da, de ce nu ? I-o dau ei… O zestre cum nu s-a mai
pomenit în toată podgoria Odobeștilor !… se angaja Bucur,
zîmbind ușurat.
Chipul lui Blîndu se însenină brusc parcă aureolat de-o
satisfacție halucinantă… Valentina!… Simți din nou cum îl
cuprinde o căldură plăcută, înviorătoare: cum în sufletul său se
înrădăcina certitudinea că măcar o părticică din ființa lui se va
perpetua la nesfîrșit; că, după el, va rămîne cineva care să aibă
aceleași gusturi, aceleași capricii, aceleași păcate, să trăiască
aceleași aventuri… Ba nu ! Valentina nu trebuia să-i semene, nu
trebuia să fie ca dînsul, oricît de plină și de palpitantă a fost
viața lui… Ba trebuie să rămînă o fată cuminte, să devină apoi o
soție așezată, o mamă exemplară, să se instaleze într-o casă
impunătoare, avînd suficiente venituri pentru un trai cît mai
îmbelșugat… Via Suzana îi va înlesni această existență…
Numai pentru ea, pentru copilul lui, a făcut ce-a făcut… Ori de
cîte ori s-a așezat la un joc de cărți, a trișat ca să cîștige; numai
acum, în această împrejurare unică, a trișat ca să piardă N-avea
de ales. Nu mai putea găsi o altă ocazie atît de potrivită. Trebuia
să-și înzestreze fata fără ca nimeni să ghicească secretul acestei
mărinimii… El nu-și lăsa copilul în seama altora. Era doar sînge
din sîngele lui !… Înzestrată împărătește ! Cu cea mai frumoasă
vie din podgoria Odobești, poate chiar cu cea mai frumoasă vie
din țară !… Puiul cucului va trăi astfel o viață mult mai fericită
și mai luminoasă decît puii pitulicei.. Și visul se prelungi feeric,
ademenitor… Ca dintr-o strălucire de basm, se ivi chipul unei
fetițe pline de grație, brunetă, cu ochii sclipitori, cu părul
castaniu, ondulat… Îi cercetă atentă, curioasă… O clipă numai
și dispăru… Nici măcar nu-i mulțumi, deși această mulțumire ar
fi însemnat pentru dînsul o sublimă apoteoză a sentimentului
părintesc… O iertă însă. Copilul nu știa și nu va ști niciodată
cine s-a învrednicit s-o aducă pe lume, dăruindu-i frumusețea,
deșteptăciunea și bogăția…
— Am sosit la București, Tudorache… Ce ai de gînd ? îl

377
îmboldi Iliaș.
Coborîră din tren. Ajunseră la capătul peronului. Intrară
în restaurantul gării. Se așezară la o masă. Cerură chelnerului
cîteva coli de hîrtie, toc și cerneală.
— Îți fac un act provizoriu, o zdelcă, cum se spune la noi,
la Odobești… Plătești taxele cuvenite, o transcrii la tribunal și
treaba-i terminată… Dacă vrei totuși un act în toată regula, mă
găsești la club, sus, în apartamentul meu. Cred însă că nu-i
nevoie de mai mult… Iar pentru vinul din cramă îți dau numai o
scrisoare de vînzare. Îi de-ajuns.
Și se apucă să scrie migălos, fără grabă, cu cea mai aleasă
caligrafie care-i stătea în putință…
— Gata... Pentru vie, am pus un preț mai mic... cincizeci
de mii de lei… Să nu bată la ochi și să nu plătești taxe prea
mari… Poftim!… Ești mulțumit?
— Da, Tudorache… aprobă Iliaș, nițel stînjenit. Ți-am
dat o mare lovitură, și știu bine. Dar tu te descurci oricum… Mă
întreb însă ce s-ar fi ales de mine dac-aș fi avut ghinionul tău ?
Puteam pierde toate viile și ajungeam pe drumuri, cu nevastă și
șase copii !… Niciodată nu mai pun mîna pe cărți ! Blestemat să
fiu dacă mă mai ating de ele ! Mă înspăimînt cînd văd ce se
poate întîmpla !
— Ăsta-i și sfatul meu. Ai copii. Gîndește-te la ei !
Gîndește-te la soarta lui Iani Grecu !
— Poate vrei să iei ceva din lucrurile care se află la via
Suzana ? Poți lua ce dorești…
Să ia din lucruri ?… Să se atingă astfel de zestrea fetei
lui ?!…
— Nu, dragă Iliaș. N-am ce lua. Lucrurile mele, strictul
necesar, le-am adus cu mine, sînt toate aici în gară, la magazia
de bagaje. Mă duc chiar acum să le scot. Ceea ce doresc foarte
mult e să nu faci nici o schimbare în aranjamentul camerelor.
Au fost mobilate și aranjate pentru o marchiză, de unul dintre
cei mai renumiți arhitecți din țară. Orice schimbare n-ar putea
decît să strice aspectul așa de atrăgător al acestei locuințe… Și

378
mai presus de orice, vreau ca această vie s-o dai într-adevăr de
zestre Valentinei. Să nu cumva s-o vinzi sau să pui ipotecă pe
ea ! Să i-o dai de zestre, intactă, fără nici o sarcină ! Cea mai
durabilă și mai minunată zestre din tot ținutul !… Și-i doresc să
aibă cît mai mult noroc ! Mai mult decît marchiza, mai mult de-
cît mine. Să-i meargă, toată viața, așa cum ți-a mers ție, în
dimineața asta, de la Focșani pîn-la București !…
În glasul lui tresărea o duioșie de părinte care nu și-a uitat
obligațiile, o mulțumire de tată cu simțul responsabilității…
Ușor, cu degetele tremurînde, ca de bătrîn vrăjit de-o patimă
neînțeleasă, dibui primprejur... căuta să mîngîie părul
Valentinei, care iarăși se abate prin apropierea lui, parcă
așteptînd s-o îmbrățișeze.
— Luăm o gustare ? îl dezmetici Bucur, preocupat ca
întotdeauna, de plăcerile imediate, pămîntești.
— Să bem aldămașul, cum s-ar zice.
— Da, ca la noi, în podgorie.
Mîncară niște felioare de batog, băură cîte-o țuică. Apoi
se ridicară. Își strînseră mîinile cu căldură, presimțind că nu se
vor mai vedea multă vreme, poate niciodată.
Și fiecare apucă pe drumul său.
Iliaș, uluit de norocul care dăduse peste el, porni să ia o
trăsură ca să ajungă mai repede la pensionul fetei.
Blîndu se îndreptă spre magazia de bagaje. „Ei acum
destul ! Prea multă poezie ! își spuse el, hotărît. Trei ore de
sentimentalism m-au costat peste două sute de mii de lei.
Scump, foarte scump ! Dacă sentimentalismul ăsta m-ar păli
mai des, ajung în sapă de lemn !
Treptat, părea tot mai însuflețit, mai tînăr, mai stăpîn pe
sine însuși. Libertatea îl extazia, îl punea într-o poziție de
călător fascinat de neprevăzutul vieții, îi da o luciditate
neobișnuită. Încercă să scruteze viitorul, să descopere alte
prilejuri de satisfacție, alte succese cu care să-și hrănească
orgoliul, să-și potolească vanitatea. Le va găsi oare ? Ba bine că
nu ! Deștept să fii, că proști sînt destui!…

379
380
Tipar: s.c. ATEC s.r.l. Focșani
Str. 1 Decembrie 1918 Nr. 3
Tel. : 0723-218.950
Email: info@atec-group.ro
Web: www.atec-group.ro

381