Sunteți pe pagina 1din 3

O scrisoare pierdută- particularitățile comediei

I. L. Caragiale

Termenul „clasic” prezintă două sensuri: unul se referă la trăsăturile curentului literar care a
dominat secolul XVII european, iar al doilea se referă la ceea ce este reprezentativ, canonic. Însă curentul
literar „clasicism” se manifestă și în afara perioadei istorice amintite, caracterizându-se prin raționalitate și
luciditate, prin nevoia de echilibru și armonie, prin încrederea în capacitatea omului de a cunoaște lumea,
dar și propria-i lume, prin cultivarea riguroasă a formei artistice. Sintagma „marii clasici” se referă la
scriitorii M. Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici și Ion Luca Caragiale, ale căror opere au o certă valoare
artistică, superioară predecesorilor, devenind repere pentru întreaga dezvoltare ulterioară a literaturii
române.
Epoca marilor clasici este reprezentată totodată de revista Convorbiri literare, în paginile căreia
apar operele de maturitate ale celor patru scriitori reprezentativi. Ședințele cenaclului Junimea sunt de
asemenea marcate de prezența lor, atât la Iași, cât și la București.
O scrisoare pierdută, comedia lui I.L.Caragiale, aparține clasicismului deoarece respectă
principiile acestui curent literar. Pe de o parte, personajele sale sunt tipuri, în sensul că au o trăsătură de
caracter dominantă, căreia i se subordonează celelalte (demagogul, încornoratul, adulterina etc.). Pe de
altă parte, finalul operei coincide cu împăcarea celor două tabere, ceea ce exprimă nevoia de echilibru și
armonie. Autorul este atent la realizarea unei forme artistice riguroase, opera fiind structurată în patru
acte, pe parcursul cărora se pot identifica în ordine momentele acțiunii.
Comedia O scrisoare pierdută, care a fost citită la sedinţa “Junimii”şi s-a jucat în premieră la
Teatrul Naţional din Bucureşti în ziua de 13 noiembrie 1884, este capodopera lui I. L. Caragiale. Toate
cele patru comedii- O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu Reacţiunea, O scrisoare pierdută, D-
ale carnavalului- îl definesc pe acesta ca moralist şi caracterolog, conturând totodată o viziune clasică şi
un umor inconfundabil.
Tema comediei principale a lui Caragiale o constituie corupţia din viaţa publică şi de familie a
unor parveniţi ce speculează avantajele unui regim politic. Autorul critică minciuna vieţii politice,
minciuna activităţii electorale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. El condamnă prostia, imoralitatea, farsa
regimului parlamentar, corupţia vieţii pe toate planurile. Mesajul e aşadar umanist, apărând omul ca
valoare superioară. Este o comedie de moravuri.
O primă secvență ilustrativă pentru tema operei este cea de la începutul piesei, în care  Ghiţă
Pristanda, poliţistul oraşului, îi oferă lui Ştefan Tipătescu obişnuitul raport cu privire la evenimentele zilei
anterioare. Se observă cu ușurință slugărnicia lui Pristanda şi interesul reciproc al părţilor. Prefectul
închide ochii la “ciupelile” poliţistului prost plătit în schimbul serviciilor personale acordate.
Numărătoarea steagurilor este o ilustrare a proverbului amintit de Tipătescu- “dacă nu curge, pică”.
Spionarea rivalului politic al lui Tipătescu de poliţist în afara orelor de serviciu face parte din “datorie”.
De asemenea, scena anunţă declanşarea intrigii prin semnalarea prezenţei unui document aflat în posesia
lui Caţavencu, ce ar putea înclina balanţa în favoarea lui la alegeri. Mesajul transmis este că rezultatul
alegerilor depinde de luptele de culise între oponenţi şi mai puţin de opinia electoratului.
O a doua secvenţă ilustrativă pentru tema piesei este numărarea voturilor în actul II de către
Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu. Votul este decis de ariile de influenţă. Farfuridi se teme de
trădarea lui Tipătescu şi încearcă să afle ce se întâmplă de la Trahanache. Reacţia acestuia dezvăluie o altă
temă a comediei de moravuri: adulterul. Triunghiul conjugal este ignorat din naivitate sau din
“diplomaţia” vârstei, de către Trahanache. Sciziunile în interiorul  partidelor, candidatul prost şi fudul, dar
cu instinctul viu al apărării interesului, scrisorile acuzatoare semnate anonim, toate sunt elemente ale
şaradei electorale care configurează tema piesei. Ștefan Tipătescu se află într-o situaţie inferioară
capacităţilor sale, subjugat de voinţa unei femei ambiţioase.
Cronotopul Acţiunea se desfăşoară în capitala unui judeţ de munte, în timpul unei campanii
electorale şi scoate în relief circumstanţele în care două tabere politice se duşmănesc, se insultă şi în final
se conciliază. In 1883 era de actualitate problema revizuirii Constituţiei, şi acest moment se reflectă în
piesă.
Subiectul Actul I debutează cu o admirabilă scenă expozitivă în care se anunţă pierderea unei
scrisori de dragoste, în jurul căreia se va petrece întreaga acţiune. Caţavencu, ambiţiosul avocat şi
redactorul ziarului local “Răcnetul Carpaţilor”, doreşte cu orice preţ să câştige alegerile. Pentru aceasta a
subtilizat o scrisoare pierdută de Zoe, soţia “prezidentului “Trahanache şi adresată aceasteia de Tipătescu,
prefectul. Punctul culminant îl constituie vestea că Nae Caţavencu nu vrea să restituie scrisoarea decât în
schimbul asigurării că va fi desemnat candidat pentru un loc de deputat şi apariţia lui Zaharia Trahanache,
anunţând că a descoperit o plastografie a lui Caţavencu. Actul al II-lea începe cu numărătoarea voturilor
posibile şi cu teama lui Brânzovenescu şi lui Farfuridi că vor fi trădaţi, adică partidul din care fac şi ei
parte să susţină un alt candidat, al opoziţiei. Trahanache răspunde cu fel de fel de teorii şi spune că nu ştie
nimic, apoi iese. In scena a IX-a este prezentată întâlnirea dintre prefect şi posesorul scrisorii, o scenă
tipică, în care vedem tehnica şantajului şi a tranzacţiei. Presiunea o sperie pe Zoe şi aceasta obţine
promisiunea candidaturii lui Catavencu.
Actul al III-lea cuprinde două părţi, dominate de beţia de cuvinte, de discursul agramat al lui
Farfuridi (prima parte) şi de discursul demagogic al lui Catavencu (a doua parte), până la punctul
culminanat, când se pronunţă numele candidatului propus de centru; urmează vacarmul şi bătaia, după
obiceiul electoral de zeci de ani, satirizat de mulţi autori.
Actul al IV-lea aduce înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea senilului Agamiţă Dandanache,”luptător”
de la 1848, adevărat maestru al şantajului, de vreme ce o scrisoare bine păstrată îi poate asigura alegerea
perpetuă, în toate legislaturile. In final toată lumea se împacă, iar Caţavencu va conduce manifestaţia în
cinstea noului ales.
Personajele.Tipologia Garabet Ibrăileanu aprecia că în literatura noastră Caragiale este singurul
creator care” face concurenţă stării civile”. Personajele sale sunt tipuri, în sensul că au o trăsătură de
caracter dominantă, căreia i se subordonează celelalte. Crearea de tipuri ne duce la concluzia clasicismului
lui Caragiale. Criticul Pompiliu Constantinescu identifica următoarele tipuri de personaje: tipul
încornoratului- Trahanache, amorezul si al donjuanul-Tipătescu, tipul cochetei şi al adulterinei- Zoe, tipul
politic şi al demagogului- Caţavencu, Farfuridi, Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache, tipul
cetăţeanului- Cetăţeanul turmentat, funcţionarul- Pristanda, confidentul- Pristanda, Tipătescu,
Brânzovenescu.
Scriitorul găseşte un pretext care declanşează conflictul. In scenă apar, în ordine, Tipătescu,
Trahanache, Zoe, care sunt alarmaţi de un eveniment petrecut în afară şi dezvăluit cititorului treptat. Apoi,
în prim- plan se impune Caţavencu şi astfel se realizează conflictul fundamental, care asigură unitatea
piesei: confruntarea pentru putere politică a două forțe opuse, reprezentanții partidului aflat la putere și
gruparea independentă din jurul lui Cațavencu. Caragiale îl completează cu alte conflicte, secundare.
Ulterior intră în alertă cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de “trădare”, iar după aceea totul se
complică prin apariţia lui Dandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele,
ca un bulgăr de zăpadă în rostogolire. Această tehnică de compoziţie se numeşte ”tehnica bulgărului de
zăpadă”.
Finalul comediei aduce și rezolvarea conflictelor în care sunt prezentate personajele. Deocamdată
Cațavencu se dovedește insuficient pregătit ca să ajugă deputat și este nevoit să capituleze. Scrisoarea pe
care se bizuia ajunge în cele din urmă la “andrisantul” care îl iartă, cu un gest de victorioasă mărinimie.
În opinia mea, comedia lui Caragiale ironizeză societatea vremii sale, dar imaginea şi problematica
epocii sunt de actualitate. Personajele operei propuse întruchipează imaginea unei clase politice pentru
care interesul individual este mai puternic decât cel social.