Sunteți pe pagina 1din 3

O scrisoare pierdută

I. L. Caragiale

Comedia O scrisoare pierdută, care a fost citită la sedinţa “Junimii”şi s-a jucat în premieră la Teatrul Naţional
din Bucureşti în ziua de 13 noiembrie 1884, este capodopera lui I. L. Caragiale. Toate cele patru comedii- O noapte
furtunoasă, Conu Leonida faţă cu Reacţiunea, O scrisoare pierdută, D-ale carnavalului- îl definesc pe acesta ca
moralist şi caracterolog, conturând totodată o viziune clasică şi un umor inconfundabil.
Tema comediei principale a lui Caragiale o constituie corupţia din viaţa publică şi de familie a unor
parveniţi ce speculează avantajele unui regim politic. Autorul critică minciuna vieţii politice, minciuna activităţii
electorale de la sfârşitul secolului al XIX-lea. El condamnă prostia, imoralitatea, farsa regimului parlamentar,
corupţia vieţii pe toate planurile. Mesajul e aşadar umanist, aparând omul ca valoare superioară. Este o comedie de
moravuri.
Cronotopul Acţiunea se desfăşoară în capitala unui judeţ de munte, în timpul unei campanii electorale şi
scoate în relief circumstanţele în care două tabere politice se duşmănesc, se insultă şi în final se conciliază. In 1883
era de actualitate problema revizuirii Constituţiei, şi acest moment se reflectă în piesă.
Subiectul Actul I debutează cu o admirabilă scenă expozitivă în care se anunţă pierderea unei scrisori de
dragoste, în jurul căreia se va petrece întreaga acţiune. Caţavencu, ambiţiosul avocat şi redactorul ziarului local
“Răcnetul Carpaţilor”, doreşte cu orice preţ să câştige alegerile. Pentru aceasta a subtilizat o scrisoare pierdută de
Zoe, soţia “prezidentului “Trahanache şi adresată aceasteia de Tipătescu, prefectul. Punctul culminant îl constituie
vestea că Nae Caţavencu nu vrea să restituie scrisoarea decât în schimbul asigurării că va fi desemnat candidat
pentru un loc de deputat şi apariţia lui Zaharia Trahanache, anunţând că a descoperit o plastografie a lui Caţavencu.
Actul al II-lea începe cu numărătoarea voturilor posibile şi cu teama lui Brânzovenescu şi lui Farfuridi că vor fi
trădaţi, adică partidul din care fac şi ei parte să susţină un alt candidat, al opoziţiei. Trahanache răspunde cu fel de
fel de teorii şi spune că nu ştie nimic, apoi iese. In scena a IX-a este prezentată întâlnirea dintre prefect şi posesorul
scrisorii, o scenă tipică, în care vedem tehnica şantajului şi a tranzacţiei. Presiunea o sperie pe Zoe şi aceasta obţine
promisiunea candidaturii lui Catavencu.
Actul al III-lea cuprinde două părţi, dominate de beţia de cuvinte, de discursul agramat al lui Farfuridi (prima
parte) şi de discursul demagogic al lui Catavencu (a doua parte), până la punctul culminanat, când se pronunţă
numele candidatului propus de centru; urmează vacarmul şi bătaia, după obiceiul electoral de zeci de ani, satirizat
de mulţi autori.
Actul al IV-lea aduce înfrângerea lui Caţavencu şi alegerea senilului Agamiţă Dandanache,”luptător” de la
1848, adevărat maestru al şantajului, de vreme ce o scrisoare bine păstrată îi poate asigura alegerea perpetuă, în
toate legislaturile. In final toată lumea se împacă, iar Caţavencu va conduce manifestaţia în cinstea noului ales.
Compoziţia Piesa este remarcabilă în primul rând prin arta compoziţiei. Scriitorul găseşte un pretext care
declanşează conflictul. In scenă apar, în ordine, Tipătescu, Trahanache, Zoe, care sunt alarmaţi de un eveniment
petrecut în afară şi dezvăluit cititorului treptat. Apoi, în prim- plan se impune Caţavencu şi astfel se realizează
conflictul fundamental, care asigură unitatea piesei. Caragiale îl completează cu alte conflicte, secundare. Ulterior
intră în alertă cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de “trădare”, iar după aceea totul se complică prin
apariţia lui Dandanache. Rezultă un ghem de complicaţii, care acumulează progresiv altele, ca un bulgăr de zăpadă
în rostogolire. Această tehnică de compoziţie se numeşte ”tehnica bulgărului de zăpadă”.
Ea se realizează prin trei procedee: prin repetiţie, prin evoluţia inversă şi prin interferenţa personajelor aflate
în conflict. Repetiţia este asigurată prin Cetăţeanul turmentat. Intrările lui în scenă creează o stare de tensiune
niciodată rezolvată, pentru că, neaducând niciodată scrisoarea, conflictul declanşat de pierderea ei nu se stinge.
Evolutia personajelor este inversă faţă de momentul iniţial: Caţavencu, deşi la început dădea impresia că va triumfă,
pierde, iar grupul Trahanache- Tipătescu-Zoe, care era în pericol de a pierde, triumfă, chiar dacă prin Dandanache
se creează impresia că a câştigat al treilea. Finalul îşi extrage verva comică din inerferenţa tuturor personajelor care
se împacă îmbrăţişându-se satisfăcute. Este o satisfacere a vanitatii pe care marele dramaturg o realizează intr-o
compoziţie de mare fineţe.
Personajele.Tipologia Garabet Ibrăileanu aprecia că în literatura noastră Caragiale este singurul creator care”
face concurenţă stării civile”. Personajele sale sunt tipuri, în sensul că au o trăsătură de caracter dominantă, căreia i
se subordonează celelalte. Crearea de tipuri ne duce la concluzia clasicismului lui Caragiale. Criticul Pompiliu
Constantinescu identifica următoarele tipuri de personaje: tipul încornoratului- Trahanache, amorezul si al
donjuanul-Tipătescu, tipul cochetei şi al adulterinei- Zoe, tipul politic şi al demagogului- Caţavencu, Farfuridi,
Brânzovenescu, Trahanache, Dandanache, tipul cetăţeanului- Cetăţeanul turmentat, funcţionarul- Pristanda,
confidentul- Pristanda, Tipătescu, Brânzovenescu.
Astfel,Trahanache e ticăitul , Zoe e femeia voluntară, Tipătescu e junele-prim, Caţavencu e ambiţiosul
demagog, Farfuridi e prostul fudul, Dandanache e prostul ticălos, Cetăţeanul turmentat e tipul naiv, Pristanda e
omul slugarnic.
Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt specifice genului dramatic:prin acţiune şi comportament, prin
intermediul altor personaje, prin limbaj, dar şi direct, prin indicaţiile scenice. De asemenea, numele personajelor,
foarte sugestive, reprezintă o modalitate de caracterizare.
Zaharia Trahanache este un personaj cheie al operei. Ne este prezentat ca “prezidentul Comitetului
permanent, Comitetului electoral, Comitetului şcolar, Comiţiului agricol şi al altor comitete şi comitii”, tot atâtea
repere ale poziţiei sale politice privilegiate. E un bonom, lent, opus aroganţei, violenţei, dar e un mare şiret,
disimulat ca un vechi politician. El tergiversează, nu dă adevărul pe faţă, se preface a nu şti nimic şi mereu afisează
vestita lui formulă ajunsă proverbială: ”Ai puţintică răbdare, stimabile”- truc îndelung verificat, formă a
autoapărării, a încetinelii, element strategic care face parte din arsenalul său politic. Este dispus la orice pentru a
rămâne un “cetăţean onorabil”, un “om venerabil”, echivalentul pentru trăirea comodă a limitei.
Pentru a defini societatea vremii, Zaharia Trahanache repetă spusele fiului său: ”unde nu e moral, acolo e
corupţie, şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!” Personajul este incapabil de a sesiza lipsa unui mesaj
real, truismul, tautologia, sau absurdul comunicării. El vorbeşte de morală, face apel la ea, dar în mediul său
familial şi social nu există morală. Trahanache este un “homo politicus”perfect adaptat societăţii sale, dar este un
naiv în relatiile de familie.
Se dovedeşte a fi un expert în “machiaverlâcuri”, ameninţarea şi şantajul lui Caţavencu nu-l sperie şi primul
său gând este acela de a găsi antidotul, ceea ce se şi întâmplă, pentru că în scurt timp găseşte o poliţă prin care
“plastograful” şi-a însuşit cinci mii de lei de la societatea pe care o conducea.
Pentru Zoe are un adevărat cult şi nimic nu-i ştirbește încrederea în ea, cum nimeni nu-i clinteşte prietenia
pentru Tipătescu: ”Eu n-am prefect! eu am prieten!”
Ştefan Tipătescu e lucid, fermecător, inteligent, chiar romantic. El acceptă candidatura lui Caţavencu pentru
Zoe, pe când Trahanache nu acceptă pe Caţavencu. Este prefectul arogant, violent, impulsiv, chiar abuziv şi împarte
funcţii ca din propria proprietate, exemplu cele patru oferte din actul întâi, scena 9. Replicile sale sunt scurte şi
tranşante, căci are conştiinţa puterii de care dispune. Pristanda îl caracterizează cu luciditate, just: “moşia moşie,
foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica. ”Are dispreţul omului bogat şi puternic faţă de un arivist care se
foloseşte de găinării politice: ”A, ce lume! ce lume!” Dar aceste cuvinte se întorc împotriva lui, deoarece el
continuă adulterul şi tolerează calculele greşite ale lui Pristanda cu steagurile.
Farfuridi si Brânzovenescu alcătuiesc o pereche contrastantă, în teatru necesară pentru efecte comice. Farfuridi
manifestă un vag spirit de iniţiativă, dar nu are principii; obsesia lui cea mai mare este să nu fie trădat şi acceptă
trădarea “dacă o cer interesele partidului, dar să o ştim şi noi”, cu toate că îşi declamă intransigenţa în faţa lui
Tipătescu: ”Da, când e vorba de prinţipuri, stimabile, da, mă fac, adică nu ,nu mă fac, sunt mai catolic decât Papa.”
Scena conceperii depeşei către centru este memorabilă şi ne dezvăluie un Farfuridi care doar vorbeşte despre
curaj, demagogizează, antrenându-se într-un joc al prostiei şi al absurdului:
“F.: Batem o depeşă la Bucuresti…la ministru, la gazete, scurt şi cuprinzator(…) Trădare! Prefectul şi oamenii
lui trădeaza partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă pentru colegiul II…trădare!trădare!de trei
ori trădare!
B.(scurt): E prea tare, n-o iscălesc.
F.(cu tărie, impunător): Trebuie să ai curaj, ca mine!trebuie s-o iscăleşti; o dăm anonimă!”
Fiind un personaj de condiţie oratorică, rosteşte un discurs, sau mai bine zis o caricatură de discurs, model de
incoerenţă, de prostie şi aberantă.
Ambele personaje sunt marionete, consecinţe şi victime ale unui sistem în interiorul căruia orice aberaţie este
posibilă.
Nae Caţavencu face parte dintre cei dotaţi cu ambiţia parvenirii politice, chiar dacă deocamdată se dovedeşte
insuficient pregătit, căci este nevoit să capituleze în final. Scopul său este să ajungă deputat şi uzează de un întreg
arsenal de mijloace pentru a-şi atinge scopul. Cât timp deţine scrisoarea, conduce ofensiva şi este inflexibil,
orgolios, agresiv, refuzând alternativele propuse de Tipătescu. Este oricând pregătit să-şi schimbe masca, să intre în
alt rol; în funcţie de situaţie este făţarnic, ipocrit, teatral, plin de sine, patriot, sentimental, dar şi umil, retras,
neputincios. Este şiret şi prin stăpânirea secretelor disimularii ştie să folosească auditoriul în favoarea sa, reuşind să
şi plângă în momentele în care vorbeşte despre ţară.
Discursul său în faţa alegătorilor este o mostră de insuficienţă intelectuală probată de folosirea improprie a unor
cuvinte, enunţuri aberante (“Industra română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”). In
numele progresului doreşte de fapt apariţia unui fenomen de criză şi regres în Europa: ”Până când să nu avem şi noi
faliţii noştri?”
Caţavencu este un actor desăvârşit , devotat numai ambiţiei de a parveni. Pentru mecanismul existenţei sale este
valabil ceea ce el însuşi a zis: ”Scopul scuză mijloacele, a zis nemuritorul Gambetta!”, nemuritorul fiind de fapt
Machiavelli.
Agamemnon Dandanache e”mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. Autorul revarsă asupra
lui o adevărata cascadă de mijloace ale comicului, ridiculizându-l până la grotesc. Faptul că vorbeşte peltic şi sâsâit
sporeşte efectul comic. Ramolismentul intelectual, automatismele, ticurile, nu-i estompează vanităţile politice,
dimpotrivă:”familia mea de la patuzsopt…şi eu, în toate Camerele, cu toate partidele, ca românul imparţial…”
Ca şi în cazul lui Caţavencu, şi la acest personaj contrastul comic se realizează între pretenţiile sale politice şi
realitatea sa interioară, între spiritul dezorientat, confuz şi abilitatea sa politică. Dandanache este o caricatură hilară,
având mania deputăţiei, pentru care uzează de arma şantajului, pe care Caţavencu a scăpat-o. Este însă suficient de
perfid şi josnic să nu înapoieze scrisoarea de amor, care reprezintă o garanţie a unei existente comode, liniştite.
Ghiţă Pristanda este un simplu instrument. Are un comportament voit umil, servil, impus de raţiuni
materiale:”famelie mare, renumeraţie mică, după buget”. Il serveşte pe Tipătescu, dar nu se fereşte să-l linguşească
pe Caţavencu sau să-l trimită la telegraf pe prefect, fără motiv.
Condiţia sa este fixată, Pristanda este cel care ascultă şi execută. Ticul verbal, formulele tip, formele incorecte,
trădeaza un deficit de cultură: ”renumeraţie”, ”famelie”, ”scrofulos” etc.. Lui îi aparţine ultima replică din comedie
(“Curat constituţional”), o afirmaţie rostită mecanic, dar infirmată de întreaga desfăşurare a piesei.
Cetăţeanul turmentat reprezintă un truc subtil al genialului Caragiale. Turmentarea sa este o mască şi un
simbol; o mască pentru că ascunde onestitatea de fond şi luciditatea persoanei şi un simbol pentru că exprimă starea
de dezorientare, incertitudinea unei mase de alegători. Nu este nici el ferit de repetiţii verbale, numai că formula sa
”eu pentru cine votez?” nu este un act în totalitate mecanic, ci comunică o preocupare reală.
Gestul de a preda scrisoarea “andrisantului” i se pare firesc şi îi aminteşte de respectare unei etici şi discipline
profesionale, iar când Zoe îl intreabă cum îl cheamă îi răspunde cu simplitate: ”Iaca un cetăţean şi eu”. Nu are o
poziţie morală fermă, consecventă, iar ca alegător are orgoliul celui care poate vota, dar nu şi libertate de opţiune.
Comicul este o categorie estetică reprezentată în comedie şi care are ca finalitate râsul. Este rezultatul unor
contraste între esenţă şi aparenţă, între viu şi mecanic, între efect şi cauză.
Comicul de situaţie rezultă din fapte neprevăzute (scena în care Pristanda numără steagurile, apariţiile
Cetăţeanului turmentat etc.) şi din grupuri insolite (triunghiul Trahanache-Tipătescu-Zoe, cuplul Farfuridi-
Brânzovenescu). Schemele folosite sunt tipice şi cunoscute în literatura universală: încurcătura, coincidenţa,
echivocul, quiproquo-ul etc..
Comicul intenţiilor reiese din atitudinea autorului faţă de evenimente şi oameni. Deşi îşi iubeşte personajele,
Caragiale nu iartă trăsăturile prin care oamenii devin ridicoli şi le evidenţiază cu ironie şi umor, punându-i în
situaţii absurde sau groteşti, reducându-i uneori la condiţia de marionetă.
Comicul caracterelor este urmarea tipizării comice pe care o realizează Caragiale. Tipologia reprezintă
îngroşarea dominantei de caracter a unui personaj. Personajele sale se încadrează în tipare, asemenea celor din
comedia clasică: avarul, ipocritul, mincinosul, gelosul, îngâmfatul, lăudărosul, pedantul etc..
Comicul de limbaj rezultă din repetiţia obsedantă a unor greşeli de limbaj, abateri de la limba literară, sau prin
interferenţa stilurilor. Poate fi urmărit la nivelul lexicului şi la nivelul sintaxei. La nivelul lexicului întâlnim
deformări de tot felul, datorate fie proastei adaptări a cuvintelor străine la limba română, fie lipsei de instrucţie.
Deformările apar prin pronunţie greşită (famelie, andrisant, catindrală, bampir, Galibardi, nifilist etc.),
etimologie populară (capitalişti-locuitorii capitalei), sensuri inadecvate (liber-schimbist înseamnă pentru
Caţavencu “elastic în concepţii”).
La nivelul sintaxei întâlnim contradicţia de termeni (“După lupte seculare, care au durat aproape 30 de
ani”sau”12 trecute fix”), nonsensul(“ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se
revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele…esenţiale”, sau ”industria
română e admirabilă, e sublimă putem spune, dar lipseşte cu desăvârşire”), truismele (“un popor care nu merge
înainte stă pe loc”, ”unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are”),
asocierile incompatibile între cuvinte (“curat murdar”), ticurile verbale (“ai puţintică răbdare”)
Comicul numelor este o problemă studiată în amănunt de G.Ibrăileanu în studiul Nume proprii în opera lui
I.L.Caragiale. Numele lui Zaharia Trahanache îmbină zahariseala cu caracterul maleabil al personajului
(trahanaua este o cocă moale, uşor de modelat); Agamemnon Dandanache poartă numele anticului cuceritor al
Troiei, asociat cu “dandanaua”; Farfuridi şi Brânzovenescu sunt nume cu rezonanţă culinară; Pristanda este numele
unui joc moldovenesc în care se bat paşii pe loc; Caţavencu vine de la caţă,o pasăre care face mult zgomot sau o
haină cu două feţe.