Sunteți pe pagina 1din 3

Aici sosi pe vremuri Ion Pillat

Perioada interbelică ( 1919- 1947) este marcată de mari transformări politice, sociale şi culturale.
Mircea Eliade, unul dintre titanii acestei perioade, nota în 1925: “Trebuie să ne grăbim, să dăm opere
fundamentale, să umplem golurile din literatura noastră, pentru că istoria nu ne va lăsa mult timp în pace.”
Întrega sa generaţie a fost dedicată culturii. În acest context se impun numeroase personalităţi ale literaturii
române interbelice: L. Rebreanu, M. Sadoveanu, C. Petrescu, A. Maniu, V. Voiculescu, I. Pillat, T. Arghezi,
L. Blaga, I. Barbu, E. Lovinescu, T. Vianu, G. Călinescu.
Dacă înainte de război discuţiile se purtau în jurul simbolismului, poporanismului sau
sămănătorismului, în perioada interbelică se vor muta în jurul modernismului şi tradiţionalismului.
Modernismul s-a conturat în jurul revistei " Sburătorul", conduse de E. Lovinescu, iar tradiţionalismul s-a
format în jurul revistei " Gândirea", coordonate de Cezar Petrescu. Atât poeţii moderni, cât şi cei
tradiţionalişti, s-au format la şcoala simbolistă, iar aderarea la una dintre cele două direcţii culturale
interbelice a fost urmarea unei convingeri personale.
Poezia „Aci sosi pe vremuri” a fost scrisă la Miorcani în 1918 şi publicată în revista „Letopiseţii” în
anul 1919. Ulterior va fi inclusă în volumul „Pe Argeş în sus”(1923).
Poezia se încadrează în direcţia tradiţionalistă, o tendinţă de autoconservare, care se opune evoluţiei
rapide a poeziei moderne. Daca modernismul este un mod de a simţi, tradiţionalismul este un stil ce se
încadrează într-un program. La nivelul sensibilităţii există o unică direcţie, care se conservă atât în
tradiţionalism, cât şi în modernism. Tradiţionalismul lui Pillat se traduce în mai multe planuri prin: preferinţa
pentru specia pastelului şi pentru universul rural ca topos al imaginarului, cultivarea formelor prozodice
tradiţionale (distihul, rima împerecheată), seninătatea viziunii, tonul elegiac al evocării.
Textul este o capodoperă graţioasă şi mişcătoare. Prin intermediul acestei poezii, autorul realizează o
paralelă între două veacuri, între două poveşti de iubire, care se desfăşoară după acelaşi scenariu.
Tema poeziei este contemplarea trecerii iremediabile a timpului.
Discursul liric este structurat în mai multe secvenţe. Incipitul (primele 3 distihuri) fixează cadrul în
care se petrece idila. Este un loc al trecutului- „casa amintirii”, un spaţiu mitic, în afara timpului, inaccesibil
celor neiniţiaţi (este ascuns de „obloane”, „poartă”, „zăvor”). In prezent acest loc este inert deoarece „hornul
nu mai trage alene din ciubuc”.
Următoarele distihuri (4-9) şi cele două monostihuri, cuprind povestea de ieri a bunicii, inclusiv
epilogul acesteia. Distihurile10-11, fac legătura între cele două poveşti, iar strofele 12-17 cuprind povestea
de azi a nepotului. Ultimul distih coincide cu epilogul.
Cele doua poveşti din veacuri diferite par a se desfăşura după un scenariu identic, chiar dacă
personajele care le însufleţesc sunt diferite. Elementele comune ale celor doua poveşti sunt sunetul
clopotului, lanul de secară, pridvorul, întâlnirea în pragul serii şi graţia fetei. Diferă elementele de recuzită:
berlina, crinolina respectiv trăsura, preferinţele literare ale celor doi: Lamartine, Heliade Rădulescu,
respectiv Fr. Jammes, Horia Furtună în cazul nepotului.
Perspectiva din care se spune povestea diferă de asemenea: din perspectivă obiectivă prima (folosirea
persoanei a III-a) şi dintr-o perspectivă subiectivă, povestea nepotului (folosirea persoanei I). Ceea ce
apropie aceste două poveşti este mai important decât ceea ce le diferenţiază, deoarece sentimentele sunt la
fel de puternice, emoţiile celor două perechi sunt asemănătoare şi întreaga poveste se desfăşoară după acelaşi
scenariu.
Coordonatele temporale specifice celor două planuri se stabilesc cu ajutorul adverbelor: „pe atunci”,
„ieri”, „acum”. De asemenea pentru a descrie primul plan, se folosesc timpurile trecute (perfectul compus,
mai mult ca perfectul, perfectul simplu), iar pentru cel de-al doilea plan, prezentul: „tragi”, „vii”. Intre trecut
şi prezent este o continuitate, se observă în acest sens alunecarea treptată a timpurilor verbale din povestea a
doua, dinspre prezent spre trecut: „eram”, „fu”, „ai ascultat”. Este un indiciu al faptului că şi povestea
nepotului va deveni în timp o poveste trecută.
Cele două distihuri care fac legătura între cele două poveşti de iubire stabilesc totodată şi tema
poemului: ”ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete/ te vezi aievea numai în ştersele portrete. Te
recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta, /căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita…”
Aceste versuri scot în relief efemeritatea vieţii omeneşti, caracterul trecător al vieţii ce ne schimbă.
Trecutul rămâne doar sub forma unor amintiri şterse, în care ne recunoaştem ca fiind noi cei de odinioară.
Versurile referitoare la clopotul care sună în „turnul vechi din sat” introduc o notă gravă în tabloul
senin al idilei. Această imagine se repeta şi în idila de azi. In povestea bunicii sunetul clopotului apare ca un
detaliu, în vreme ce în idila nepotului capătă valoarea unui epilog al ambelor poveşti. Monostihul „de nuntă
sau de moarte, în turnul vechi din sat” exprimă fragilitatea sentimentelor umane, fundamentale, în contextul
timpului, care curge. Acest lucru este subliniat în mod deosebit în ultimul vers.
Versul „dar ei, în clipa asta, simţeau c-o să rămână”, exprimă un avertisment referitor la iluzia trăirii
prin iubire. Fiecare cuplu trăieşte acest moment iluzoriu, când are impresia că timpul se opreşte în loc şi
durata devine eternă. Orice moment de împărtăşire a iubirii este unic şi desprins de coordonatele temporale.
Acest vers nu se reia, nepotul a extras învăţămintele; trăind idila în prezent, el nu a devenit încă nostalgic, şi
de aceea versul poetic respectiv, constituie pentru el un avertisment la iluzia trăirii eternităţii prin iubire.
Poemul „Aci sosi pe vremuri” este o artă poetică deoarece tălmăceşte un alt mod de a concepe
poezia: ca reluare, repovestire a unei experienţe emoţionale. Imaginea iniţială este reluată, copiată,
respectându-se schema şi determinând retrăirea fiorului primar după un interval mare de timp.
Deşi trimiterile biografice din poem sugerează evocarea unor experienţe personale, poetul le conferă
un grad de generalitate înalt. Cele două cupluri de îndrăgostiţi îşi pierd individualitatea, poveştile lor se
înscriu în marea poveste a iubirii universale. In această poveste, personajele nu mai contează, deoarece în
timpul lor se poate transpune orice cuplu de îndrăgostiţi, care trăiesc propria idilă după acelaşi scenariu şi la
aceeaşi intensitate.
„Motivul bibliotecii” apare frecvent în poemele lui Pillat. Acesta are rolul de a indica epoca în care se
petrec întâmplările relatate, numind preferinţele în moda literară a vremii respective. In vremea bunicii
lecturile preferate erau poeziile lui Heliade Rădulescu şi Lamartine; pe vremea nepotului Fr. Jammes şi
Horia Furtună.
Puterea de seducţie a acestei poezii stă şi în ironia sau autoironia din subtext. Astfel, următoarele
elemente sunt surse ale ironiei poetice: recuzita romantică („berlina legănata”, „larga crinolină”, „ochi de
peruzea”), poza romantică a îndrăgostitului („m-ai găsit , zâmbindu-ne”, „ţi-am şoptit poeme”).
Versurile au o muzicalitate deosebită. Se folosesc inversiuni („prea naiv eram”, „ştersele portrete”,
„straniu lucru”), aliteraţii („sări subţire-o fata”) şi asonanţe („un clopot a sunat de nuntă sau de moarte”).
Rolul acestor mijloace este de a contura o viziune senin melancolică, împăcată asupra existenţei.

S-ar putea să vă placă și