Sunteți pe pagina 1din 2

Junimea.

Convorbiri literare
În deceniile care urmează Unirii Principatelor (1859), ţara noastră cunoaşte câteva evenimente importante.
România devine o ţară liberă şi suverană. Pe plan economic are loc o dezvoltare capitalistă a ţării, se
dezvoltă comerţul, băncile, oraşele. Pe plan literar, această perioadă se suprapune peste una dintre cele mai
strălucite epoci, epoca marilor clasici. Acum apare asociaţia Junimea si revista acesteia, Convorbiri literare, se
impun marii scriitori Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici sau Macedonski. Tot în această perioadă se impune
critica lui Maiorescu sau cea a lui Dobrogeanu Gherea. De asemenea apar reviste precum Contemporanul sau
Literatorul.
Gruparea Junimea s-a constituit la Iaşi, în 1863 şi a avut un caracter pur cultural. Ea a impus în cultura
română o direcţie nouă, caracterizată prin spirit critic ascuţit şi sentimentul valorii. Romantismul, care caracteriza
generaţia anterioară, este înlocuit cu clasicismul.
Fondatorii grupării sunt cinci tineri întorşi de curând de la studii: Petre P.Carp, Vasile Pogor, Iacob
Negruzzi, Theodor Rosetti si Titu Maiorescu, adevăratul conducător al grupului. La 1 martie 1867 apare şi revista
grupului, Convorbiri literare. Asociaţia era bine organizată, avea tipografie proprie, o revistă şi librărie. Tinerii sunt
atraşi spre societate prin acordarea de burse.
Etape în viata grupării Prima etapă cuprinde perioada 1863-1874 şi se caracterizează prin spiritul polemic
pronunţat, care se manifestă în limbă, literatură şi în cultură în general. Este momentul când se elaborează
principiile sociale şi estetice ale junimiştilor. A doua etapă, 1874-1885, aduce cu sine o consolidare a noii direcţii,
precum şi o diminuare a criticismului. În aceasta perioadă apar în paginile revistei operele de maturitate ale lui
Eminescu, Creangă sau Caragiale.
A treia etapă este cuprinsă între 1885-1944. În 1876 T. Maiorescu înfiinţează Junimea literară de la
Bucureşti. Aici se citesc pentru prima dată comediile lui Caragiale, Moara cu noroc, de I. Slavici, Nunta Zamfirei
de G. Coşbuc, Luceafărul eminescian. Între timp, Junimea ieşeana începe să slăbească. În cadrul cenaclului de la
Bucureşti Caragiale şi Eminescu dominau discuţiile, în vreme ce prezenţa lui Alecsandri era o sărbătoare. Caragiale,
necruţător cu mediocritatea, putea să impună o anumită operă, sau să compromită ceea ce i se părea caraghios.
Programul şedinţelor cuprindea două momente importante : poşta redacţiei şi apoi lectura operelor literare.
Principiul junimiştilor era “anecdota primează”, iar sloganul grupării era “Intră cine vrea, rămâne cine poate”. G.
Coşbuc nu s-a putut adapta. De altfel, după 1890, scriitorii junimişti mai importanţi încep să se orienteze spre alte
grupări si reviste, atrăgându-şi reproşurile junimiştilor (I. Negruzzi, Maiorescu). D. Zamfirescu publica unele
romane din ciclul Comăneştenilor în altă parte, Caragiale şi Slavici se îndreaptă spre revista Vatra. Caragiale este
considerat din această cauză antijunimist. După 1900 revista pierde din viabilitate, capătă caracter universitar şi
devine revistă de cercetare istorică si filosofie.
Obiectivele grupării sunt: răspândirea spiritului critic, încurajarea progresului literaturii naţionale, susţinerea
originalităţii culturii si literaturii române. De asemenea, gruparea urmărea crearea şi impunerea valorilor naţionale,
educarea publicului pentru înţelegerea şi receptarea culturii şi a luptat pentru unificarea limbii literare.

Trăsăturile junimismului
Societatea Junimea şi revista Convorbiri literare au avut în literatura română un rol considerabil. Ele au creat
un anumit mod da a înţelege cultura, care s-a numit „spirit junimist” . T. Vianu considera definitorii cinci însuşiri
ale spiritului junimist: înclinaţia spre filozofie, spiritul oratoric, clasicismul (în forme oratorice), ironia şi spiritul
critic.
Junimiştii sunt intelectuali cu pregătire filozofică, oameni foarte cultivaţi şi la curent cu evoluţia ştiinţei şi a
literaturii. Maiorescu îl îndruma pe M. Eminescu să studieze filozofia, iar pe istoricul A.D. Xenopol, să studieze, pe
lângă drept si istorie, filozofia.
Educarea publicului prin „prelecţiuni populare”- conferinţe publice ţinute la Universitate, într-o formă
academică, pe teme din diverse domenii, au rolul de a dezvolta spiritul oratoric. Oratoria junimistă pleacă de la
combaterea modului de a vorbi în public al generaţiilor anterioare, care contribuise la crearea unei frazeologii
demagogice criticate şi de Caragiale în piesele sale.
Lupta pentru unificarea limbii române literare este determinată de înlocuirea în 1860 a alfabetului chirilic cu
cel latin. În lucrarea Despre scrierea limbei române T. Maiorescu respinge alfabetul chirilic, recomandând folosirea
literelor latine, deoarece limba romana este o limbă romanică. El este adeptul ortografiei fonetice (care reflectă
pronunţarea reală a cuvintelor ), considerând-o mai simplă. Polemizează cu etimologismul (care ar fi păstrat forma
latină de origine, uneori diferită mult de pronunţia reală: poteamu în loc de puteam), arătând că acesta aruncă limba
cu secole înapoi. În aceeaşi lucrare junimistul mai recomandă îmbogăţirea vocabularului cu neologisme din limbile
latine (franceza, italiana). El combate stricăciunile din limbă prin combaterea calcului lingvistic si ridiculizarea
„beţiei de cuvinte”. Calcul lingvistic este copierea structurii unor cuvinte sau a unor expresii din limbi străine, fără
ca acestea sa aibă sens în limba română: katzenmusik = muzica de pisici. Beţia de cuvinte este urmarea
întrebuinţării nefireşti a unor cuvinte.
Interesul pentru literatură începe din 1865, când s-a lansat ideea alcătuirii unei antologii de poezie pentru
şcolari. Astfel, pe scriitorii mai vechi îşi exersează spiritul critic si gustul literar. Grupului îi lipseau însă la acea
dată criteriile ferme, filozofice si estetice. Acestea vor fi ulterior fixate de criticul T. Maiorescu.
Titu Maiorescu (1840-1917) A fost îndrumător al culturii şi al literaturii române, având şi meritul de a fi
creat la noi critica literară propriu-zisă. Activitatea sa poate fi împărţită în două perioade, având caracteristici
oarecum diferite. Prima perioadă cuprinde studiile care formulează principiile teoretice şi declanşează campaniile
polemice: Despre scrierea limbei române, O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, Asupra poeziei
populare, În contra direcţiei de astăzi în cultura română, Beţia de cuvinte, Neologismele. A doua perioadă, mai
importantă, cuprinde cele trei studii de critică literară : Eminescu şi poeziile lui, Comediile d-lui I.L.Caragiale,
Poeţi şi critici, precum şi numeroase alte articole polemice, recenzii, rapoarte academice. Afirmaţiile sale critice, de
mare valoare atât în epocă, dar şi în posteritate, au influenţat generaţiile următoare de critici.
Izolarea ţărilor române din motive istorice a dus la o mişcare inversă, dinspre formă spre fond. Împrumutul,
sub forma imitaţiei, nu are un fond naţional, nu e cerut. În articolul În contra direcţiei de astăzi în cultura română.
Titu Maiorescu dezvoltă teoria „formelor fără fond”, o critică împotriva mediocrităţii şi a imposturii. El le
considera dăunătoare, deoarece nimicesc cultura şi nu îi permit să se dezvolte liber. Nu respingea dezvoltarea, dar
recomanda o dezvoltare liberă, naturală, cu alte cuvinte „ să fim naţionali cu faţa spre universalitate”. Deşi critica
puternic imitaţiile, în scopul ridicării fondului nostru cultural la înălţimea formelor împrumutate, Maiorescu le
accepta însă tacit. Neacceptarea lor ar fi amânat de exemplu înfiinţarea universităţilor, în aşteptarea ivirii valorilor
culturale si filozofice.
Studiul O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867 cuprinde două părţi :„Condiţiunea materială” a
poeziei si „Condiţiunea ideală” a poeziei.„Condiţiunea materială” se referă la forma poeziei. Poezia exprimă
frumosul, spre deosebire de ştiinţă, al cărei obiect este adevărul. El numea frumosul „ideea manifestată în materie
sensibilă” . Artele se diferenţiază prin materialul în care îşi modelează ideea: culoare, lemn, piatră. Materialul
poeziei este imaginea pe care o deşteaptă în noi cuvintele poetice. În acest scop, criticul recomandă poeţilor mai
multe mijloace: alegerea cuvintelor mai puţin abstracte, folosirea unor epitete care să sporească latura sensibilă a
limbajului, recurgerea la figuri de stil. „Condiţiunea ideală” a poeziei, fondul, se refera la elementele de conţinut
(sentimente, pasiuni), la ideea exprimată de poezie, care înseamnă trăire, emoţie. Criticul deosebeşte domeniul
poeziei de cel al ştiinţei, arătând că iubirea, ura, tristeţea, bucuria, sunt obiecte poetice.
În Comediile d-lui I. L. Caragiale discută problema moralităţii artei. El arată că arta adevărată are funcţie
educativă, producând asupra omului sentimente de purificare şi de înălţare. Combate totodată criticile care
respingeau comediile lui Caragiale pe motiv că ar fi imorale, arătând că arta este morală prin valoarea ei, nu prin
ideile moralizatoare pe care le conţine.
În Poeţi si critici îl apără pe Alecsandri de cei care îl critică pe nedrept. Este vorba despre Vlahuţă şi
Delavrancea, care afirmaseră că Alecsandri a fost întrecut de Eminescu şi că tânăra generaţie nu mai are ce găsi
valoros în poezia lui. Maiorescu lămureşte două lucruri în acest articol . meritul poeziei lui Alecsandri în raport cu
cea a lui Eminescu şi raportul dintre poeţi si critici, arătând că poeţii buni nu sunt neapărat şi buni critici.
Eminescu si poeziile lui este cel dintâi studiu amplu asupra marelui poet din critica noastră. El începe prin
a răspunde la întrebările legate de personalitatea poetului. În prima parte a studiului arată că Eminescu a fost o
personalitate atât de puternică, încât tot ce s-a petrecut cu el se explică prin firea lui şi prea puţin prin împrejurările
vieţii. El observa că principala facultate a spiritului eminescian a fost inteligenţa – poetul trăia în „lumea ideilor
generale”, dispreţuind tot ce era accidental, convenţie socială sau interes pecuniar. Maiorescu neagă apoi impresia
că poetul a fost sărac cu adevărat, susţinând că sărăcia sau bogăţia nici nu-l preocupau, că toate gândurile lui erau
absorbite de înalte probleme şi idei.
Criticul mai examinează cultura poetului naţional, lecturile lui filozofice şi literare. Analiza propriu-zisă a
poeziei se referă în special la limba ei, la rimele rare şi la câteva particularităţi de prozodie.