Sunteți pe pagina 1din 4

Ion

de L.Rebreanu

Liviu Rebreanu s-a născut la Târlişua, în judeţul Bistriţa – Năsăud. Tatăl său, învăţător, avea 13
copii şi trăia destul de strâmtorat. Viaţa acestuia ne trimite cu gândul spre dificultăţile familiei Herdelea
din romanul Ion.
Rebreanu face parte din categoria romancierilor realişti, categorie ce cuprinde nume mari:Tolstoi,
Dostoievksi, Stendhal. El a trăit pentru a scrie, a dat vieţii o operă şi operei o viaţă. În ceea ce priveşte
chinurile creaţiei, poate fi comparat cu G. Flaubert sau cu M. Eminescu. Marele poet părăsea o idee care
nu cristaliza şi o relua după un timp. Reluarea nu presupunea îmbunătăţirea formei, ci a ideii. Rebreanu
nu îndreaptă textul, ci reface opera.
A debuat ca nuvelist şi a fost de la început orientat spre o literatură real preocupată de problemele
maselor exploatate şi asuprite. Atmosfera grea, apăsătoare a nuvelelor sale, contrastează cu cea de pastel
idilizant din proza sămănătoristă a vremii (Al. Brătescu-Voineşti, E.Gârleanu, I. Agârbiceanu).
Geneza La Prislop se întâmplase un omor, despre care prozatorul (instalat la Bucureşti) avea să
fie informat epistolar de una dintre surori, Livia. Un omor pentru pământ. În acelaşi spaţiu transilvănean,
pe lângă Năsăud, un ţăran “îmbrăcat în straie de sărbătoare” îngenunchează şi sărută pământul “pe hotarul
satului”. Alt eveniment rural, imediat dupa scena sărutării pământului, drama unei fete care “păcătuise”,
apoi convorbirile cu un Ion Pop al Glanetaşului, tânăr “voinic, harnic, muncitor şi foarte sărac”, obsedat
de lipsa pământului, scenele din familia împovărată de necazuri a învăţătorului Vasile Rebreanu- au stat
la baza formării acestui roman.
Nuvelele- Nevasta, Proştii, Ofilire, Răfuiala, care precedă romanul Ion, sunt de asemenea surse
de inspiraţie pentru scrierea celei mai importante opere a romancierului. Activitatea nuvelistică ilustrează
preocuparea scriitorului pentru destinul milenar al ţăranului român şi pentru cea mai importantă problemă
a sa- pământul.
Unui prim proiect, nuvela- Ruşinea, i-a urmat un început de roman- Zestrea, din 1910. În 1916
reia textul Zestrei şi termină primul capitol într-o noapte. Romanul Ion apare în 1920.
Subiectul Romanul urmăreşte destinul unui ţăran sărac, Ion al Glanetaşului, din satul
transilvănean Pripas, în timpul stăpânirii austro-ungare. Dorinţa lui Ion de a avea pământ, se transformă,
încetul cu încetul, în patimă distrugătoare. Deşi pare a fi deştept şi cu inima bună, cum observă prietenul
său Titu Herdelea, fiul învăţătorului, deşi munceşte pămăntul cu bucurie, el aduce numai nenorocire celor
din jur. Îşi reprimă dragostea pentru frumoasa Florica, lipsită de avere, apropiindu-se, din calcul, de Ana,
“urâţică”, impersonală, dar moştenitoarea unică a “bocotanului” Vasile Baciu. Pe un plan secund, Florica
(un Ion de sex feminin), se mărită cu George Bulbuc, tot pentru avere. Când o seduce pe Ana Ion adoptă o
tactică primitivă, zicându-şi că, pentru a evita ruşinea, Vasile Baciu va fi silit să-i cedeze terenurile.
Calculul se dovedeşte întemeiat, totuşi Ion nu ajunge la o eliberare interioară şi vrea să revină la Florica.
Maltratată de bărbat, neînţeleasă de brutalul Vasile Baciu, dispreţuită de soacră, Ana se spânzură. Copilul
lui moare, iar el este ucis, din gelozie, de George, soţul Floricăi. Averea lui, pentru care sacrificase totul,
rămâne bisericii.
Tema operei o reprezintă pământul. Romanul Ion reflectă viaţa ţăranului şi a satului transilvănean.
În discursul academic de recepţie din 1940, Rebreanu afirma ca “ destinul nostru ca neam, ca stat şi ca
putere culturală atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului”. Iar în legătură cu
problemele satului românesc avea convingerea că pământul este problema esenţială pentru ţăranul român.
Ion este asemenea tuturor ţăranilor români fără pământ, iar destinul său este o ilustrare a tragediei
ţărănimii fără pământ.
Perspectiva narativă este omniscientă şi omniprezentă., naraţiunea este la persoana a III-a. Stilul
lui Rebreanu este realist, anticalofil, precis, concis, sobru. Călinescu îl caracterizează ca fiind “un stil dur,
bolovănos”; romancierul însuşi îşi declara anticalofilia în articolul Cred : ”e mult mai uşor a scrie frumos
decât a exprima exact”.
Drumul este primul personaj al romanului, el face legătura între lumea reală şi cea fictivă, este o
cale de acces spre o lume nouă. El asigură totodată circularitatea operei deoarece Herdelenii îl vor
străbate mai târziu în sens invers, părăsind satul. La început satul pare pustiu, timpul vieţii este suspendat
parcă pentru a face loc timpului ficţiunii.Totul pare învăluit într-o tăcere de început de lume, privirea
1
naratorului se opreşte asupra crucii de tinichea, asupra caselor, curţilor; abia la cârciumă începe să se
simtă că satul trăieşte şi se aud primele sunete. Naratorul ne introduce parcă într-o lume gata creată, toate
sunt puse acolo de când lumea şi par a exista independent de cel care le priveşte. El ne oferă o imago
mundi, o felie de viaţă.
Structura Ca şi Emile Zola, Liviu Rebreanu considera că activitatea umană este dominată de
instincte, dintre care cele mai importante sunt cel de nutriţie şi cel sexual, pentru ca ambele asigură
perpetuarea speţei umane. Cele două părţi ale romanului- Glasul pământului şi Glasul iubirii, corespund
celor două instincte fundamentale care domină vieţile omeneşti. Titlurile capitolelor sunt de asemenea
semnificative: Începutul, Iubirea, Ruşinea, Nunta, Sărutarea, Sfârşitul etc..
Planuri narative Primul plan, cel al ţărănimii, este prezentat chiar din primul capitol, în scena
horei. Jocul în care se prind personajele romanului pare o horă a soartei, în care rangurile sociale sunt
precise şi determină mecanismul existenţei. De o parte se observă bogaţii, semeţi: Vasile Baciu, Ştefan
Hotnog, George Bulbuc. Autorităţile sunt prevenitoare cu ei.Vasile Baciu nu se sfieşte nici de popă, nici
de învăţător; el nu concepe să-şi mărite fata decăt cu unul de seama sa, iar pe Ion îl consideră “golan” şi
“hoţ”. George se comportă ca un fecior de oameni bogaţi, îi cinsteşte pe feciorii de la cârciumă şi plăteşte
lăutarii. Tovarăşii săi de chef îl înconjoară însă mai mult cu prietenie servilă decât respectuoasă.
Din rândul celor săraci se remarcă Ion, pentru care apăsarea sărăciei este simţită în fiecare
moment. Chiar din primul capitol protagonistul oscilează între cele două fete, Ana şi Florica, ce
prefigurează cele două porniri contradictorii din sufletul său: glasul pământului si glasul iubirii.
Al doilea plan este secundar şi urmăreşte descrierea familiei mic- burgheze. Naratorul surprinde
lustrul pe care îl dau intelectualii sărăciei în descrierea pregătirilor pentru nunta Laurei sau în descrierea
seratei dansate. Dovedeşte ascuţime critică surprinzând mentalitatea acestei clase care şovăie între
revendicările populare şi prescrierile funcţionarilor crăieşti. Este interesată de lupta naţională a maselor,
dar doreşte totodată să-şi păstreze şi privilegiile de clasă.
În descrierea primului plan limbajul este popular, frazele mai scurte şi eliptice, încărcate de
exclamaţii şi interjecţii. Tonul naratorului este sobru , dilema dragostei lui Ion este prezentată în registru
grav. Pe de alta parte, în planul intelectualităţii, limbajul este mai elevat, fraza mai amplă, folosindu-se
chiar neologisme. Dilema matrimonială a Laurei, care oscilează între George Pintea şi Aurel Ungureanu,
este înfăţişată în registru ironic, cu zâmbet, pentru a păstra în prim plan problemele grave ale ţărănimii.
Conflictele principale ale romanului se conturează pe trei niveluri: naţional, social şi interior.
Conflictul naţional se dă între români şi autorităţile austro-ungare şi este resimţit în special de către
intelectuali, ţăranii fiind preocupaţi de problema pământului. Conflictul social este cauzat de opoziţia
dintre săraci şi bogaţi, iar conflictul interior al lui Ion determină întreaga acţiune a romanului.
Ion, personajul principal al romanului, este, aşa cum observa E. Lovinescu, “un erou stendhalian,
în limitele ideaţiei sale obscure şi reduse”. Autorul a conceput în el ţăranul în general, ca o categorie
veşnică. ”La noi singura realitate permanentă, imaterială, a fost şi a rămas ţăranul. Ţăranii numesc pe
ţărani simplu, oameni. De fapt ţăranul n-are nume, pentru că nu e nici breaslă, nici funcţie, ci poporul
însuşi, omul român”. El este un reprezentant al speţei, dar comportamentul şi relaţia cu celelalte personaje
îl individualizează.
Personajul este caracterizat direct, atât de narator, cât şi de alte personaje. Predomină însă
mijloacele indirecte de caracterizare: prin acţiune, limbaj, relaţia cu alte personaje. “Iute şi harnic ca
mă-sa”, chipeş, voinic, dar sărac, Ion simte dureros prăpastia dintre sine şi “bocotanii” satului, de felul lui
Vasile Baciu, iar cuvintele jignitoare ale acestuia: ”fleandură”, “sărăntoc”, “hoţ”, “tâlhar”, au efectul
plesnetului de bici şi flăcăul nu suportă ocara. De asemenea, popa Belciug îl batjocoreşte în uliţă şi apoi
în biserică pentru îndrăzneala de a nu se fi lăsat călcat în picioare.
La început Ion oscilează între dragostea pentru pământ şi dragostea pentru Florica, fata frumoasă,
dar săracă, între “glasul pământului” şi “glasul iubirii”. După aprecierea acestui critic, eroul întruneşte
atribute ale personajului clasic, dar şi ale celui romantic.
Conflictul care marchează destinul flăcăului se anunţă de la începutul operei, din scena horei. Deşi
o urmăreşte pe Ana cu ceva straniu în privire, “parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, alături îi
apare “mai frumoasă ca oricând” Florica, “fata văduvei lui Maxim Oprea. Eroul are nevoie de pământ ca
să trăiască, totodată pământul îl împiedică să trăiască omeneşte. El se zbate între roşu şi negru, între
glasul pământului şi glasul iubirii.
Băiat sărac, Ion munceşte cu înverşunare şi cu amărăciune, însă pare ursit doar să lucreze
pământul, nu să-l şi aibă.Liviu Rebreanu sugerează că iubirea lui Ion pentru pământ este un datum,
2
personajul evoluând sub semnul fatalităţii, ca eroii tragediilor antice. Pentru el pământul este o fiinţă vie,
ca şi omul, dar şi un mijloc de a scăpa de umilinţă şi ruşine, care îi oferea posibilitatea de a munci cu
folos. Scena în care Ion se apleacă şi sărută pământul ilustreaza extrem de sugestiv neţărmurita dragoste a
eroului pentru pământ, dragoste care încet- încet se va transforma într-o patimă, căreia i se vor subordona
treptat toate acţiunile sale. ”Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil…de pe atunci pământul i-a fost
mai drag ca o mamă”. ”Simţea o plăcere atât de mare văzând pământul, încât îi venea să cadă în genunchi
şi să-l îmbrăţişeze”.
Ion poate fi asemănat cu Julien Sorel, personajul lui Stendhal din Roşu şi negru. Atât Julien, cât şi
Ion îşi descoperă calităţi de adevărate modele sociale, fiind dotaţi cu o inteligenţă deosebită, cu apetit şi
putere de muncă. Conştiinţa propriei valori îi îndeamnă pe amândoi să considere drept o flagrantă
injustiţie irosirea zadarnică a acestor calităţi, în timp ce alţii, mai puţin capabili decât ei, se bucură de
avuţii pe care nu le pot fructifica.
La început Ion este lipsit de interesul unei lupte între “glasul pământului” şi “glasul iubirii”,
deoarece “glasul pământului” îl stăpâneşte şi în faţa acestuia cealaltă voce nu se mai aude. Odată cu
obţinerea pământului mult râvnit, se aude şi “glasul iubirii” din ce în ce mai puternic.
Gestul de a renunţa la plan şi de a se căsători cu Florica este gratuit, nu-i redă libertatea lui Ion, ci
îl îmbogăţeşte pe George. El nu poate urma nici sugestiile Hristosului de tablă uitat de toţi undeva la
marginea satului: ”Îi venea să turbeze gândindu-se că pământurile lui Vasile Baciu vor înmulţi averea lui
George, iar el va rămâne tot calic, mai rău chiar decât o slugă.”
G.Călinescu îl situează pe Ion mai prejos decât pe Dinu Păturică, pe care îl consideră inteligent,
ambiţios, lucid. Criticul vede în Ion “o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de inteligenţă” şi îl situează în
preistoria moralei. Personajul nu este însă viclean, ambiţios sau brutal, el este o victima a propriei pasiuni.
El nu trebuie condamnat sau absolvit pentru trăsăturile sale “bune” sau “rele”. Ele sunt categorii date,
asupra cărora acţionează poziţia sa în lumea satului, relaţiile cu ceilalţi, puterea legilor sociale. El este
victima unei mentalităţi conform cărora un om nu e om decât în măsura în care gospodăria sa este
întemeiată. Instinctul puterii de posesie perverteşte calităţile native ale protagonistului: inteligenţa devine
viclenie, tăria de caracter- cruzime.
Ion vede în căsătoria cu Ana rezolvarea tuturor problemelor sale. Abia dupa căsătorie înţelege ca
odată cu averea, odată cu pământul, va trebui să o primească şi pe Ana, “fata aceasta uscată, cu ochii
pierduţi în cap de plâns, cu obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii şi care, împopoţonată cum era astăzi, părea si
mai urâtă”.
Dramatismul lui Ion creşte odată cu acţiunea, căci după ce pasiunea din prima parte a romanului,
subintitulată “glasul pământului”, a fost satisfăcută prin căsătoria cu fata bogată şi prin înfrângerea
înverşunăriilui Vasile Baciu, reînvie în el vechea pasiune, “glasul iubirii”: ”Pamântul…de, pământul…
Bun e pământul şi drag mai ţi-e când e al tău, dar dacă n-ai pentru cine să-l munceşti…parcă…zău…aşa”.
Chemarea iubirii fiind de aceeaşi tărie cu a pământului, Ion simte ca are să îl mistuie dacă nu o va asculta.
Se întoarce la vechea lui iubire, dar este prins şi omorât.
Ion este un personaj tragic, trăieşte intens, oscilând între iubire şi avere, între roşu si negru.
Dragostea lui pentru Florica îl umanizează, impresionează cititorii, dar în acelaşi timp modul în care o
tratează pe Ana, îl dezumanizează.
Ion este vinovat în parte pentru propriul destin şi pentru al Anei.A batjocorit o fată, i-a luat averea,
a împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urma cu pământul. Vinovată este însă şi societatea,
opoziţia ireductibila dintre săraci si bogaţi. Pentru însusirea pământului pe căi necinstite, pentru
tulburarea liniştii unui cămin în numele “glasului iubirii”, sfârşitul eroului este motivat moral şi estetic şi
nu putea fi altfel.
Ana este fiica lui Vasile Baciu, un ţăran înstărit din Pripas. A rămas orfană de mică şi a crescut
alături de un tată beţiv şi violent. Este un personaj-victimă. Faţa ei “lunguiaţă, arsă de soare, cu o
întipărire de suferinţă”, aminteşte de caracterul predestinat al eroilor din tragediile antice. Personajului nu
i se oferă nicio şansă, lamentaţia ei- “Norocul meu, norocul meu!” invocă un noroc inexistent. Ana
reprezintă condiţia de înjosire şi înrobire a femeii în lumea satului în care goana după avere calcă în
picioare cele mai elementare sentimente omeneşti. Căsătoria cu Ion reflectă drama căsătoriei generate de
lupta pentru pământ.
Personajul trăieste într-o lume în care banului i se subordonează totul: dragostea de părinţi,
dragostea dintre soţi. Pentru Ion şi pentru Vasile Baciu zestrea ei se substituie omului. Singurele ei rosturi

3
sociale sunt să aducă zestre, copii şi braţe de muncă. ”Criza erotică trecută, ea încetează să mai reprezinte
ceva pentru umanitate” (G.Călinescu).
Bun maestru al contrastelor, Rebreanu schiţează portretul Anei în scena horei, din perspectiva lui
Ion, pentru care aceasta reprezintă “glasul pamântului”: ”nu-i fusese dragă Ana, dar avea locuri şi case şi
vite multe”. Cunoscător al psihologiei feminine, scriitorul surprinde zvârcolirile Anei în setea ei de
dragoste şi profunzimea sentimentelor pentru Ion.
Personajul este caracterizat mai mult indirect, prin gesturile şi reacţiile pe care le are. În scena
întâlnirii dintre cei doi, accentul cade pe detalii. Naratorul o surprinde “cu mintea stoarsă ca un burete”,
zbuciumându-se în faţa lui Ion, în timp ce se aude doar “molfăitul flăcăului”, dinţii lui “muşcând vârtos
din ceapă”. Limbajul plat, estompat, subliniază cenuşiul existenţei.
Ana are o existenţă chinuită şi un final tragic. Moartea ei nu găseşte răsunet nici măcar în simţirea
animalelor din grajd, indiferente ca natura.
Romanul poate fi considerat o monografie a satului ardelean, având în vedere arta cu care
Rebreanu urmăreşte îndeletnicirile oamenilor, limbajul, tradiţiile- hora, nunta, botezul, ìntâlnirea la
crâşmă, judecata, slujba la biserică. Putem identifica de asemenea elemente naturaliste în zugrăvirea lumii
rurale : alcoolismul, cruzimea, crima, obsesia.
Epopee tragică, această operă urmăreşte procesul degradării eroului într-o societate întemeiată pe
relaţiile de proprietate. Rămâne unul dintre cele mai reuşite romane din literatura noastră, iar personajul
central, în jurul căruia se concentrează, ca în jurul unei axe, celelalte personaje secundare, rămâne ìn
continuare un personaj controversat.