Suport Curs RFMI Anul III FIN BANCI

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI
RELAŢII FINANCIAR-MONETARE INTERNAŢIONALE
Cursul “Relaţii financiar-monetare internaţionale”
CAP I Conţinutul şi evoluţia sistemului monetar internaţional

I. 1. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur
I. 2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods
I. 3. Sistemul monetar internaţional în condiţiile flotării cursurilor
I. 4. Influenţa globalizării asupra arhitecturii sistemului financiar internaţional
CAP II Valutele şi monedele internaţionale

II. 1. Valutele
II. 1. 1. Valutele: definiţie, convertibilitate, funcţii
II. 1. 2. Eurovalutele
II. 2. Monedele internaţionale
II. 2. 1. Unităţile monetare artificiale
II. 2. 2. EURO - moneda unică europeană
CAP III Mecanismul cursului de schimb

III.1. Cursul de schimb: concept şi tipologie
III.1.1. Cursul de schimb: între fixitate şi flotare
III.1.2. Tipuri de regimuri de schimb în cadrul SMI
III.1.3. Tipologia cursului de schimb
III. 2. Factorii determinanţi ai evoluţiei cursului de schimb
III. 3. Modele aferente cursului de schimb
CAP IV Piaţa de schimb

IV.1. Piaţa de schimb: conţinut şi funcţii
IV.2. Organizarea pieţei de schimb
IV.3. Categorii de operaţiuni pe piaţa de schimb
IV.4. Organizarea şi funcţionarea pieţei de schimb în România
CAP V Piaţa investiţiilor internaţionale

V.1. Investiţiile străine: concept şi tipologie
V.2. Investiţiile străine directe
V.3. Achiziţiile şi fuziunile internaţionale
V.4. Politica de “paradis fiscal”
CAP VI Piaţa internaţională de capital

VI. 1. Tendinţe şi mutaţii pe pieţele de capital
VI. 2. Componentele pieţei internaţionale de capital
VI.2.1. Piaţa internaţională a acţiunilor
VI.2.2. Piaţa internaţională a obligaţiunilor
CAP VII Creditarea pe pieţele financiare internaţionale

VII. 1. Conceptul, factorii determinanţi şi funcţiile creditului internaţional
VII. 2. Tehnici de creditare pe pieţele financiare internaţionale
VII. 3. Garantarea şi asigurarea creditelor internaţionale
BIBLIOGRAFIE:
1. Boajă Minică, Radu Claudiu Sorin, Relaţii financiare-monetare internaţionale,
Editura Universitară, Bucureşti, 2007
2. Bran Paul, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Ed Economică, Bucureşti,
1995
3. Gaftoniuc Simona, Finanţe internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
4. Moisuc Constantin (coordonator), Relaţii valutar-financiare internaţionale, Ed.
Fundaţiei “România de mâine”, Bucureşti, 2002
5. Voinea Gheorghe, Mecanisme şi tehnici valutare şi financiare internaţionale, Ed.
Sedcom Libris, Iaşi, 2004
CAP I Conţinutul şi evoluţia sistemului monetar internaţional
I.1. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur


Pentru a analiza sistemul monetar internaţional, se impune precizarea semnificaţiei

termenului de sistem monetar.
“Sistemul monetar reprezintă totalitatea dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare
la emisiunea şi circulaţia monedei, în cadrul unei economii naţionale sau supranaţionale.”1
Prin extensie, se consideră că sistemul monetar internaţional reprezintă un ansamblu
de reguli, aranjamente şi practici sau ”un cod de conduită pentru dirijarea comportamentului
monetar în relaţiile specifice unei lumi interdependente care urmăreşte reglementarea
convenită, coerentă a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări
determinate de schimburile comerciale, de mişcările de capitaluri şi de creşterea economică.”2
Rolul SMI modern trebuie să fie acela de a armoniza interesele “a priori” divergente ale
statelor.
I. 1. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur
Aurul ca instrument şi etalon monetar a stat vreme îndelungată la baza sistemelor

monetare, formele organizatorice ale acestei integrări în sistem evoluând în timp.
a. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-monedă a fost adoptat în 1818 de Anglia,
după 1870 de către celelalte ţări europene, iar de SUA în 1900 şi a funcţionat până la primul
război mondial. Moneda ţărilor respective era liber convertibilă în aur. S-au înfiinţat instituţii
capabile să asigure garantarea convertibilităţii biletelor de bancă în aur. Astfel, pe plan intern
procesul convertibilităţii în aur se prezenta sub forma unui sistem cu trei etape:
Persoane fizice/ întreprinderi deţinătoare de --------------depozite
le pot converti la bănci în ------------------------------------bilete de bancă
1
Jinga, Victor, Moneda şi problemele ei contemporane, Editura Dacia, 1981, vol.II, p.12
2
Kiriţescu, Costin, Moneda - mică enciclopedie, Bucureşti, 1981, p.282
pentru a obţine apoi la instituţia de emisiune---------------aur

(banca centrală)
De exemplu: Dacă în 1913 1FRF=0,2903g aur, deţinătorul unui cont de 3500 FRF la o bancă franceză,
se putea prezenta la ghişeele acesteia, solicitând suma de 3500 FRF în bilete de bancă, pe care apoi le putea
preschimba la Banca Franţei, în echivalentul de aproximativ 1kg aur (3500 x 0,2903).
Acelaşi mecanism de convertire funcţiona şi pe plan extern.
În cadrul acestui sistem, valoarea paritară se defineşte invariabil prin cantitatea de
metal preţios stabilită prin lege de autoritatea monetară să îndeplinească funcţia de etalon
monetar, iar raportul dintre două valori paritare se numea paritate aur sau metalică şi
reprezenta de fapt cursul oficial (paritar) dintre două monede. Având în vedere că valorile
paritare au fost menţinute multă vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe,
reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale şi în stabilitatea acestora, fără intervenţii
din partea băncii centrale.
Devalorizarea reprezenta modificarea parităţii oficiale a monedei, respectiv a greutăţii sale în aur. (cea
mai veche devalorizare a fost realizată de regele grec Solon, în anul 594 î. H.; devalorizările repetate începute de
Neron în sec I e.n. şi continuate până la sf. sec IV au determinat căderea Imp. Roman )
b. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur lingouri a funcţionat o perioadă scurtă de
timp, după primul război mondial. Specific acestui sistem este limitarea convertibilităţii: s-au
impus praguri minime ale sumelor ce urmau a fi preschimbate, echivalente cu un lingou de aur
(Gold Bullion Standard).
Mecanismul bazat pe etalonul aur-clasic a funcţionat relativ normal atât timp cât a
existat un anumit echilibru între cantitatea de aur-monedă (dependentă de producţia de metal
preţios şi de posibilităţile fiecărei ţări de a procura aurul monetar) şi necesarul de monedă
hârtie cerut de schimbul de bunuri în ascensiune. În momentul apariţiei dezechilibrului s-au
imprimat mecanismelor monetare caracteristici noi.
c. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize. Etalonul aur-devize (Gold
Exchange Standard) a fost pus la baza sistemelor monetare naţionale după Conferinţa
Monetară de la Geneva din 1922, pentru ca în 1944 la Conferinţa Monetară şi Financiară de la
Bretton Woods să fie adoptat şi de sistemul monetar internaţional nou creat.
Acest tip de etalon a reprezentat prima abatere majoră de la caracterul mecanic,
automat al etalonului aur clasic, datorită introducerii în depozitul băncii centrale, respectiv în
rezerva monetară, alături de aur, a titlurilor de credit (efecte comerciale şi publice) şi a
devizelor forte sau cheie. Acestea erau monede naţionale ce puteau fi convertite în aur,
aparţinând principalelor puteri economice ale timpului. În 1913, balanţele în lire sterline erau
de 3 ori mai mari decât rezervele în aur ale Băncii Angliei.
Noul sistem a imprimat mecanismului convertibilităţii un nou conţinut: eliminarea
legăturii directe dintre bancnotele aflate în circulaţie şi metalul monetar deţinut de banca
centrală, convertibilitatea realizându-se în valute convertibile la rândul lor în aur.
Persoane fizice/ întreprinderi deţinătoare de --------------depozite
le pot converti la bănci în ------------------------------------bilete de bancă
pentru a obţine la banca centrală ---------------------------depozite (valută)

care
păstrează în rezervă creanţe în dolari
sau le poate converti la Trezoreria americană------------aur
Etalonul aur-devize, a constituit prin componenta sa valutară “o soluţie pentru lărgirea

circulaţiei băneşti, aprovizionarea economiilor naţionale cu semne băneşti…, dar stabilitatea
monetară a intrat în domeniul amintirilor”3.
Anii care au urmat au reprezentat scena unor violente zguduiri, ce au marcat puternic
SMI: speculaţiile, proliferarea inflaţiei, criza economică din 1929-1933, devalorizările
puternice şi protecţionismul exacerbat s-au ţinut lanţ până la al doilea război mondial.
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, reprezentanţi ai celor două puteri
aliate, Marea Britanie şi SUA, au început să gândească arhitectura sistemului financiar
internaţional pentru perioada postbelică. Lecţiile perioadei interbelice erau: cursurile de
schimb produseseră instabilitate excesivă, mişcările de capital necontrolate cauzaseră şi ele
perturbaţii mari, era nevoie de un cadru care să favorizeze comerţul internaţional şi să evite
războaiele comerciale. În plus apărea şi nevoia de refacere economică în urma unui război
devastator. Punctele de vedere ale celor două delegaţii nu au fost însă identice.
3
Kiriţescu, Costin, Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, vol.II, Editura Academiei, 1967, p.6
Americanii, prin vocea reprezentantului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter

White, pledau pentru fixitatea cursurilor de schimb şi fluxuri comerciale şi de capital libere
(era vorba de o poziţie ce reflecta forţa economiei americane în preajma şi după al doilea
război mondial, ca şi interesele sale specifice).
În schimb, britanicii, aflaţi sub influenţa marelui economist Keynes, erau preocupaţi
de reconstrucţia economiilor occidentale distruse de război, de promovarea creşterii
economice şi ocuparea deplină a forţei de muncă.
În final s-a ajuns la un compromis între poziţia americană, mai “liberală” în accepţia
europeană şi poziţia britanică, profund keynesistă, care era obsedată de şomaj ridicat care s-a
regăsit în acordurile de la Bretton Woods, în statutele celor două organizaţii financiare
specializate - Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Conferinţa monetară şi financiară a Naţiunilor Unite, reunită la Bretton-Woods,
la 22 iulie 1944, a abordat pentru prima oară problema creării unui sistem monetar
internaţional, bazat pe etalonul aur-devize şi, în cadrul acestuia, pe dolarul american ca
principală monedă de rezervă. Crearea, în 1944, a SMI a însemnat primul mare succes al
cooperării internaţionale în domeniul monetar, concepţie potrivit căreia o monedă naţională
poate îndeplini funcţii internaţionale şi, ca atare, poate servi ca pivot al sistemului.
Aranjamentele de la Bretton-Woods statuau ca “reguli ale jocului”:
− Rolul de etalon monetar revenea dolarului american şi într-un cadru mai larg cel de
monedă de rezervă a SMI şi mijloc de plată pe plan internaţional. S-a procedat la definirea lui
şi la precizarea mecanismelor de menţinere pe termen lung a puterii sale de cumpărare. Având
la bază rezervele de aur aflate la dispoziţia Sistemului Federal de Rezerve al SUA (circa 4
cincimi din rezervele de aur se găseau în SUA), între dolar şi aur s-a stabilit un raport valoric de 35
dolari uncia4. Valoarea paritară a dolarului funcţiona drept garanţie pentru asigurarea unui
grad ridicat de încredere în dolar pentru posesorul străin. Dacă puterea de cumpărare a dolarului era
în scădere, posesorul de dolari se îndrepta spre rezerva de aur a SUA, solicitând o cantitate de aur
corespunzătoare valorii paritare a dolarului şi a sumei de dolari de care dispunea.
− Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile fundamentale
de funcţionare a sistemului, FMI considerând-o condiţia de bază pentru realizarea cooperării
monetare şi a dezvoltării comerţului internaţional, pentru asigurarea stabilităţii monetare şi,
implicit, a celei economice. Aplicarea acestui principiu a fixat opţiunea pentru practicarea
4
Uncia=28,3 grame
cursurilor fixe. În acest scop, fiecare ţară membră a FMI era obligată să îşi definească valoarea
paritară a monedei în aur sau în dolari. Faţă de paritatea oficială, cursurile de piaţă ale
monedelor naţionale puteau oscila în limita unor marje de +/-1%, ţările emitente având
obligaţia să supravegheze strict această evoluţie. Menţinerea cursului de piaţă în aceste limite
considerate normale se realiza printr-un mecanism special, respectiv prin intervenţii repetate pe piaţă cu
operaţiuni de vânzări-cumpărări de monedă. Dacă efectele aşteptate nu se produceau, se recurgea la modificarea
valorii paritare (devalorizare oficială = unitatea monetară definită printr-o cantitate mai mică de aur), dar numai
ptr. corectarea unui dezechilibru fundamental în economia unei ţări.
− Convertibilitatea monetară viza două aspecte distincte:

-convertibilitatea dolarului. Acesta a reprezentat singura monedă convertibilă
în aur, autorităţile monetare americane angajându-se să convertească oricând la
cererea băncilor centrale deţinerile lor de dolari, la preţul oficial de 35 USD
uncia.
-convertibilitatea monedelor naţionale ale celorlalte ţări, membre ale FMI, era
oficială (limitată la relaţiile dintre autorităţile monetare) şi de piaţă (generată de
operaţiunile de plăţi generate de nevoi comerciale sau financiare ale
persoanelor fizice sau juridice fără intervenţia băncilor centrale), ele putând fi
transformate în aur prin intermediul dolarului.
− Crearea unor rezerve monetare oficiale (alcătuite din aur, titluri emise pe pieţe
financiar-monetare naţionale şi dolari) necesare ptr.:
-convertirea sumelor solicitate de la FMI;
-intervenţiile pe piaţă ale autorităţilor monetare în scopul menţinerii stabilităţii
cursurilor de schimb.
− Echilibrul balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru menţinerea acestui
echilibru, cu acordul FMI, se puteau opera devalorizări sau revalorizări ale monedelor
naţionale. De la acest principiu făcea excepţie SUA, deoarece acoperirea deficitului balanţei ei
de plăţi avea loc prin emisiune de monedă proprie, având în vedere statutul dolarului în cadrul
sistemului.
Aranjamentele de la Bretton Woods au introdus reguli folositoare în relaţiile

economice internaţionale plus funcţionarea a două instituţii, care a marcat evoluţia sistemului
postbelic. Pe lângă refacerea economică a ţărilor vest-europene după război, au contribuit şi la
o puternică dezvoltare a schimburilor internaţionale.
Sistemul a funcţionat practic până în 1957, din 1958 începând să se degradeze.

Motivul cel mai important l-a reprezentat deficitul balanţei comerciale americane şi creşterea
volumului dolarilor deţinuţi de nerezidenţi în afara SUA, care în 1959 depăşea valoarea
stocului american de aur. A apărut neîncrederea unor guverne europene care au solicitat
conversia rezervelor de dolari în aur, precum şi cumpărările masive de aur ale speculatorilor
care anticipau o devalorizare a dolarului. Pentru a împiedica efectul speculativ şi
devalorizarea dolarului, SUA şi un grup de 7 state europene au instituit “pool-ul aurului”.
Statele europene se angajau să vândă aur contra dolari, pentru menţinerea cursului unciei de
aur la 35 dolari, în timp ce SUA se obligau să reducă deficitul balanţei comerciale. Acordul s-
a soldat însă cu un eşec, iar perioada 1967-1971 a fost marcată de devalorizări şi reevaluări,
însoţite de crize speculative ce au destabilizat sistemul parităţilor fixe.
Totul a culminat cu decizia Administraţiei Nixon de a renunţa la convertibilitatea în
aur a dolarului, în august 1971 (valoarea rezervelor oficiale de aur ale SFR ajunsese la 10 mld de USD, de
la 24,6 mld USD în 1944) = prăbuşirea primului principiu. Tot în 1971 are loc prima devalorizare
oficială a USD, pentru a opri scurgerea aurului în afara SUA (38 USD uncia), urmată de a
doua în 1973 (42,22 USD uncia) = prăbuşirea celui de al 2-lea principiu.
În acelaşi an, 1971, în decembrie, a fost lărgită marja abaterii cursului de la paritate de
la +/-1% la +/-2,25% (Acordul Smithonian), pentru ca în martie 1973 să se abandoneze
cursurile fixe şi să se intre într-o eră a fluxurilor flotante, legalizate prin cel de-al doilea
amendament de la statutul FMI, ratificat în aprilie 1978.

Trecerea la cursurile de schimb flotante a fost pregătită cu 20 de ani înainte de punerea
sa în practică printr-un adevărat curent teoretic condus de M. Friedman (“The case of Flexible
Exchange Rates”- 1953). Prin implementarea regimului flotării monedelor se preconiza5:
− formarea unor cursuri de schimb reale, determinate de cererea şi oferta de piaţă,
deci nu prin măsuri administrative;
− un mecanism de ajustare a schimbărilor externe simple, fără corecţii brutale;
− reducerea rolului Băncii Centrale, ale cărei intervenţii urmau să devină inutile,
cursurile urmând a se stabili în mod spontan;
5
Ion Mihai, Alegerea regimului valutar adecvat, Economistul, Supliment de economie teoretică şi aplicată,
nr.864(1890), p.a IV-a
− cursul de schimb trebuia să devină principalul instrument de adaptare a fiecărei

economii naţionale la condiţiile pieţei mondiale;
− autonomia politicilor monetare; relaţia altădată obligatorie între emisiunea
monetară şi balanţa de plăţi fiind ruptă;
− stabilitatea efectului speculativ.
Atingerea acestor obiective s-a dovedit, însă, pe parcurs a fi discutabilă.
În funcţie de modul în care s-a realizat intervenţia pe piaţa valutară şi puternicele

efecte pe care le-a produs asupra relaţiilor economice internaţionale, în perioada 1975-1985
flotarea dolarului faţă de celelalte monede a cunoscut 2 faze:
1. Prima fază lungă de depreciere (1976-1979) cunoscută şi ca politica “dolarului a
la baisse” a urmărit o serie de avantaje pentru economia americană, în vederea
sporirii competitivităţii faţă de Germania şi Japonia. Deprecierea a făcut mai
costisitoare investiţiile americane în străinătate, dar a încurajat investiţiile directe în
SUA (8,5 mld. pe an în perioada 1974-1979);
2. Politica dolarului puternic (1980-1985) pune capăt primei faze care a condus la
accentuarea inflaţiei, la diversificarea activelor în alte valute, la o repliere a firmelor
transnaţionale americane. Această fază de relansare a dolarului (flotare “a la
hausse”) debutează în 1980, sub Administraţia Reagan. Politica austeră prin cursuri
este înlocuită cu o politică restrictivă bazată pe controlul strict al ofertei de monedă,
ceea ce a condus la o apreciere semnificativă a dolarului, evaluată la 60% în
termeni reali timp de 5 ani şi o scădere a inflaţiei (5% din 1983). În această
perioadă, evoluţia cursului dolarului a reprezentat o excepţie istorică: timp de 5 ani
acesta nu a încetat să urce, comparativ cu DEM, beneficiind în acelaşi timp de
dobânzi real pozitive. S-a conceput atunci o relaţie monedă forte - rată a dobânzii
ridicată.
Chiar şi flotant, dolarul a fost întărit prin creşterea datoriei externe a celorlalte ţări
ale lumii, exprimată în dolari. Îndatorarea în dolari umflă cererea de această monedă, în
aceeaşi proporţie, aproape, cu insolvabilitatea ţărilor îndatorate. Anul 1982 a însemnat
debutul crizei datoriei externe (în ţările Americii Latine), ca rezultantă a problemelor legate de
asigurarea serviciului acesteia.
Reuniunile reprezentanţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele negative ale

cursurilor flotante şi au susţinut armonizarea politicilor monetare pentru a limita fluctuaţiile
cursului de schimb. În septembrie 1985, miniştrii de finanţe şi guvernatorii băncilor centrale
din SUA, Japonia, Germania, Franţa şi Regatul Unit s-au reunit la hotelul Plaza din New
York. Acordul de la Plaza a recomandat politica de intervenţie concertată a băncilor centrale
pe pieţele de schimb. S-a impus atunci ideea de stabilizare macroeconomică la scară mondială
a cursurilor de schimb şi de coordonare a politicilor bugetare, fiscale şi monetare, ceea ce
înseamnă de fapt o abandonare a doctrinei monetariste a flotării pure şi o instituire a
regimului flotării impure.
Acordul de la Louvre (1987) a marcat o nouă etapă a cooperării internaţionale în
acest domeniu: continuarea intervenţiilor concertate pe pieţele de schimb monetar, în
vederea susţinerii cursului dolarului.
Reuniunea de la Toronto (1988) a susţinut întărirea cooperării internaţionale prin
intervenţia băncii centrale şi limitarea variaţiei cursului de schimb.
Procedurile de coordonare au permis evitarea anomaliilor evidente în formarea
cursurilor. Această politică se consideră a fi o aplicare a proiectului de instituire a “zonelor
obiectiv” (“target zone”), susţinut de o serie de economişti, la începutul anilor ’80, în frunte
cu John Williamson. Acest proiect prevede definirea unei zone de flotare, în interiorul căreia
cursul poate fi considerat drept o reflecţie corectă a unor date economice fundamentale.
Politicile economice naţionale trebuie să se încadreze în coordonatele stabilite. Acordurile
grupului G7 prevăd cursuri limită, care nu au fost date publicităţii până în prezent.
Odată cu trecerea la cursurile flotante, la nivel regional s-a încercat crearea unor
aranjamente monetare care să confere un anumit grad de stabilitate, într-un mediu
internaţional tot mai volatil.
În acest scop, în 1973, ţările membre ale CEE au lansat un aranjament monetar
european, numit “şarpele în tunel”, dorind să obţină totodată flexibilizarea cerută de SMI.
Acordul prevedea o bandă de variaţie de +/-2,25% a monedelor europene participante faţă de
un curs pivot al monedelor faţă de USD.
Pe baza “şarpelui monetar”, din 1979, s-a lansat Sistemul Monetar European. În
cadrul SME fiecare ţară membră convenea o rată de schimb bilaterală în raport cu celelalte
valute participante = valoarea paritară oficială, utilizate pentru construirea ratelor centrale de
schimb. De fapt, singurele concesii pe care SME le face faţă de “şarpele monetar” constau în
denominarea ratelor centrale în ECU (un coş de devize compus din cantităţile fixe ale
monedelor celor 10 ţări membre CEE, în 1979) şi introducerea “indicatorului de divergenţă”
menit să realizezeze o stabilizare a cursurilor de schimb înainte de a fi afectate cursurile de
intervenţie. Intervenţia autorităţii monetare a ţării în cauză devenea obligatorie dacă variaţia
faţă de cursul central depăşea pragul admis (+/-2,25% ca regulă generală, 6%pentru ITL, GBP,
SPP, POE). Din 1993, banda s-a extins l-a +/-15%, fiind un semnal că SME se îndreaptă ferm
spre rate de schimb flotante. Perioada 1994-1999 a constituit etapa de trecere de la SME la
UEM, axată în principal pe liberalizarea circulaţiei capitalurilor. De la 1 ianuarie 1999 s-a
lansat un nou aranjament monetar în Europa: UEM, prin lansarea monedei unice EURO.
Astfel, prin intrarea în scenă a unui concurent puternic pentru dolarul american:
moneda unică europeană - EURO se imprimă sistemului monetar internaţional
contemporan o caracteristică nouă şi mult dorită: multipolaritatea.
Analiza sistemului monetar internaţional nu poate fi limitată la natura etalonului

monetar în baza căruia agenţii monetari publici au pus în aplicare un regim de schimburi fixe
sau flexibile. Schimbările structurale majore ce au avut loc în ultimele două decenii ale
secolului trecut şi-au pus amprenta asupra arhitecturii SMI. Astfel, mutaţiile intervenite în
mediul financiar internaţional în anii ‘80-’90, sub acoperirea tendinţei de globalizare îşi au
determinare în:
1. Trecerea de la un sistem economic în cadrul căruia intermediarii financiari clasici
(băncile) lasă loc unor actori instituţionali cu mare greutate pe piaţă (fondurile de pensii şi
alte fonduri de investiţii) în căutare de investiţii cât mai rentabile pentru sutele de miliarde de
dolari avute în gestiune. Apariţia acestora s-a combinat cu atracţia exercitată de noile pieţe,
pieţele în formare sau emergente (inclusiv ţările excomuniste din Europa) care ofereau
oportunităţi de investiţii deosebite. A fost stimulată în acest fel inovarea financiară, apariţia
derivativelor financiare ca instrumente de asigurare împotriva riscului financiar. O evoluţie de
ordin instituţional important este şi formarea de trusturi (conglomerate) financiare, care
combină toate genurile de operaţiuni financiare la scară globală.
2. Suprimarea, în foarte multe ţări, a reglementărilor protecţioniste şi controlului
asupra schimbului monetar şi înlesnirile fiscale a determinat o reorientare a capitalurilor
financiare. Liberalizarea pieţelor financiare în unele ţări nou industrializate (din Asia de
Sud-Est în special) au mărit aria de acţiune a capitalului financiar în căutare de plasamente.
Evoluţiile menţionate au produs o schimbare de fond în funcţionarea mediului
financiar internaţional, cu consecinţe majore: volatilitatea şi incertitudinea au sporit;
politicile economice naţionale sunt nevoite să se supună presiunii pieţelor financiare globale;
sporirea efectelor de contagiune care pot antrena arii foarte largi de pe continente diferite.
Volatilitatea, incertitudinea şi caracterul pronunţat speculativ ce înconjoară mişcările
de capital, fragilitatea instituţională a ţărilor mai puţin dezvoltate au creat premisele
favorizante pentru prăbuşiri ale cotaţiilor la burse şi recesiuni economice severe în zonele cu
pieţe în formare. Proliferarea crizelor financiare în ultimul deceniu (Mexic în 1994,
Coreea de Sud, Thailanda şi Indonezia în 1997, Rusia în 1998) a condus la o diminuare
progresivă a capacităţii FMI de a acţiona în calitatea de împrumutător de ultimă instanţă
(“lender of last resort”) şi s-a ajuns la regândirea arhitecturii sistemului financiar
internaţional.
O primă încercare a fost crearea unui organism: Forumul pentru Stabilitate Financiară,
care să exploreze căi de reformă în acest scop. Între recomandările acestui organism se
numără:
− “transparentizarea” operaţiunilor financiare internaţionale;
− aplicarea mai riguroasă a regulilor de supraveghere prudenţiale a sistemelor
bancare;
− combaterea “hazardului moral” prin asumarea de către investitori privaţi a riscurilor
financiare în ţările unde fac plasamante.
Acestora li se adaugă o serie de propuneri de măsuri la nivelul arhitecturii
sistemului financiar internaţional care să protejeze economiile vulnerabile de “uragane”
financiare6:
− o coordonare de politici între principalii actori în spaţiul mondial, care să ţină cont
nu numai de interesele lor individuale, ci şi de externalităţile pe care acţiunile lor le
produc în spaţiul mondial;
− reguli ale jocului care să descurajeze fluxurile speculative şi care nu se pot rezuma
la recomandări de politici macroeconomice “prudente”;
6
Dăianu Daniel, Globalizarea şi sistemul financiar internaţional, Economistul, Suplimentul de economie teoretică
şi aplicată, nr. 786(1812), p.a III-a
− consolidarea funcţiei de “împrumutător de ultimă instanţă” de către FMI, la care s-

ar putea adăuga şi alte organisme regionale;
− asigurarea unor linii de finanţare regională în cazul ţărilor care suferă din cauza
efectului de contagiune;
− reguli clare, acceptate de creditorii privaţi şi publici pentru restructurarea datoriilor
unor ţări care suferă de pe urma unor şocuri externe puternice, a efectului de
contagiune;
− reformularea “condiţionalităţii” aplicate de organismele financiare internaţionale, în
sensul că guvernele să capete mai multă libertate în construcţia şi aplicarea
programelor;
− ajutorarea ţărilor cele mai sărace prin anularea de datorii, astfel ca finanţarea să fie
concentrată pe programe de dezvoltare;
− găsirea unor modalităţi de redistribuire de venituri suplimentară la nivel mondial, în
favoarea ţărilor cele mai sărace (chiar prin taxarea tranzacţiilor speculative la nivel
internaţional).
CAP II Valutele şi monedele internaţionale
II. 1. Valutele
II. 1. 1. Valutele: definiţie, convertibilitate, funcţii
II. 2. Monedele internaţionale
II. 2. 1. Unităţile monetare artificiale
II. 1. 1. Valutele: caracteristici şi funcţii
Moneda unei ţări reprezintă unitatea de măsură care serveşte la evaluarea, din
perspectivă economică, a unor activităţi sau evenimente (producţie obţinută, pierderi suferite,
schimburi realizate etc.).
Prin valută se înţelege, în general, moneda naţională a unui stat folosită de persoane
fizice şi juridice aparţinând unui alt stat. Într-un sens mai strict, noţiunea de valută
desemnează acele monede care sunt utilizate, în mod efectiv, în plăţi şi plasamente
internaţionale (valută forte). Valutele sunt monede naţionale care au circulaţie, putere de plată
şi pot fi constituite rezervă şi în alte ţări decât cea emitentă. Aceasta presupune (deşi nu în
mod obligatoriu) un anumit grad de convertibilitate.
Deviză este termenul utilizat pentru a desemna toate instrumentele utilizate pentru
efectuarea de plăţi între ţări şi se referă atât la valută în cont sau efectivă, cât şi la
instrumentele de plată exprimate în valută (cecuri, cărţi de credit) şi instrumentele de credit pe
termen scurt exprimate în valută (cambii, bilete la ordin). Într-o accepţiune mai largă, devizele
cuprind şi titlurile financiare exprimate în valută (acţiuni, obligaţiuni etc.)
Convertibilitatea
În condiţiile actuale, ale flotării cursurilor, prin convertibilitate se înţelege dreptul
general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă a acesteia în cadrul tranzacţiilor
internaţionale. Convertibilitatea reprezintă, deci, capacitatea sau calitatea unei monede
naţionale de a fi acceptată în relaţiile de schimb internaţionale, de a circula liber pe plan
internaţional. În mod concret, moneda unei ţări este considerată convertibilă în situaţia în
care poate fi preschimbată liber prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, fără nici o restricţie
în ceea ce priveşte mărimea sumei, calitatea persoanei deţinătoare (rezident sau nerezident) şi
scopul în care se efectuează operaţiunea de convertire (tranzacţii curente sau mişcări de
capital).
A. Aceasta reprezintă convertibilitatea deplină (generală) a monedei, recunoscută şi în
afara frontierelor ţării respective (convertibilitate externă), motiv pentru care valuta
respectivă este utilizată ca mijloc de plată în schimburile de mărfuri dintre ţări , ca
şi în operaţiunile care privesc mişcări de capital. Inexistenţa unor restricţii privind
suma şi calitatea persoanei deţinătoare face ca o astfel de convertibilitate să fie
caracterizată ca fiind nelimitată (totală, integrală). Acest gen de convertibilitate este
un privilegiu al unui număr restrâns de monede naţionale, îndeosebi al valutelor
liber utilizabile.
Valutele liber utilizabile sunt reprezentate de monedele ce se utilizează în cadrul
operaţiilor FMI şi anume: USD, GBP, JPY, EURO (care a înlocuit FRF şi DEM). Ţările
membre FMI se angajează să cedeze o sumă în aceste valute în schimbul propriei monede sau
al DST precum şi să convertească orice sumă în valută liber utilizabilă într-o altă valută a unei
ţări membre sau în DST în cadrul operaţiilor FMI.
Importanţa pe care o au valutele liber utilizabile pe plan internaţional a condus la
speculaţia conform căreia lumea ar putea fi divizată în trei blocuri: unul legat de USD, altul de
EURO şi altul de JPY. Mai mult, se consideră că economiile mici, deschise, vor abandona
monedele proprii în favoarea unor regimuri valutare care să le lege de monedele importante în
relaţiile financiare internaţionale.
Calitatea monedei unei ţări de a fi convertibilă, la o scară cât mai apropiată de ceea ce
se înţelege prin convertibilitate deplină, oferă economiei ţării respective unele avantaje, dintre
care menţionăm:
⇒ face posibilă exprimarea corectă, nedistorsionată, a preţurilor şi, ca urmare, devine

uşor de realizat aprecierea (prin evaluare) a rezultatelor diverselor trantacţii cu
agenţii economici din străinătate;
⇒ avantaje sporite prin facilitarea investiţiilor de capital străin, ca şi a orientării
comerţului exterior într-un mod cât mai profitabil;
⇒ facilităţi în ceea ce priveşte plata mărfurilor importate;
⇒ posibilitatea de a stinge deficitele balantei de plati prin efectuarea de plati în
moneda proprie (deplin convertibila), deplasând astfel riscul accentuării inflatiei pe
seama altor state.
Statutul FMI, referindu-se la convertibilitate, considera, corespunzator art.8, ca
aceasta obliga autoritatile tarii cu moneda declarata convertibila sa schimbe soldurile
existente în moneda respectiva în alte ţări, dacă aceste ţări solicită preschimbarea în
propriile lor monede sau DST. Condiţia este ca aceste solduri să provină din tranzacţii
curente sau să servească plăţii unor astfel de tranzacţii.
Deplina convertibilitate a monedei naţionale este compatibilă cu o economie bine
organizată, în expansiune, care prezintă garanţii privind stabilitatea valorii respectivei
monede.
B. Convertibilitatea limitată de unele restricţii este mai frecvent întâlnită şi ea are în

vedere limitări privind:
• operaţiunile la care se aplică, cum ar fi convertibilitatea pentru plăţi curente, dar nu
şi pentru operaţiuni care privesc mişcările de capital;
• persoanele care au permisiunea să schimbe (rezidenţi sau nerezidenţi);
• teritoriul, în sensul recunoaşterii dreptului de a preschimba moneda numai între
frontierele ţării de origine a monedei respective (convertibilitate internă);
• tipologia cursului de schimb (convertibilitate oficială bazată pe un curs fix).
Între aspectele economice care menţin moneda în regimul convertibilităţii limitate cel
mai important este menţinerea unor forme de dirijare centralizată a economiei începând cu
producţia şi comerţul şi sfârşind cu stabilirea într-o manieră administrativă, excluzând “jocul
pieţei”, a cursului de schimb.
Abordarea graduală a convertibilităţii este singura posibilitate de a impune în perioada
actuală moneda naţională pe piaţa valutară. Treptele care stau în faţa economiilor care îşi
propun astfel de obiective pot fi redate succint astfel:
♦ introducerea/dezvoltarea economiei de piaţă;

♦ acceptarea cursului de schimb flotant;
♦ diminuarea şi, treptat, eliminarea obligativităţilor impuse exportatorilor (de
exemplu, de a ceda valuta încasată la un curs fix) sau importatorilor (de exemplu,
de a-şi constitui depozite valutare prealabile la import);
♦ liberalizarea comerţului cu mărfuri şi eliminarea elementelor de distorsiune a
preţurilor (îndeosebi subvenţii şi scutiri de impozite);
♦ eliminarea sistemului cursurilor de schimb multiple;
♦ consolidarea economiei în sensul menţinerii echilibrelor macroeconomice prin
promovarea de politici monetare sau fiscale adecvate;
♦ constituirea de rezerve valutare suficient de mari pentru a asigura preschimbarea
nestânjenită a valutei, precum şi în scopuri destinate menţinerii cursului de schimb
şi rezistenţă la eventuale şocuri externe;
♦ asigurarea convertiblităţii la conturi curente în sensul protejării agenţilor economici
angrenaţi în operaţiuni curente cu valuta necesară;
♦ acordarea, într-o măsură tot mai mare, de facilităţi de convertire agenţilor străini în
vederea repatrierii parţiale şi, treptat, totale a capitalului.
Un rol deosebit de important pe drumul unei valute spre convertibilitate îl deţine
încrederea străinilor într-o astfel de monedă. Între performanţele de natură economică şi
social-politică menite să confere încredere în valuta unei ţări, chiar fără ca oficial să fie
declarată convertibilă, menţionăm:
– puterea economică exprimată prin creşteri succesive ale PNB sau venitului
naţional, stabilitatea preţurilor, menţinerea indicelui raportului de schimb la niveluri
supraunitare;
– soldul echilibrat, chiar activ, al balanţei de plăţi;
– rezerve considerabile în aur sau valută;
– stabilitatea cursului de schimb (în varianta flotantă);
– stabilitatea politică;
– calitatea recunoscută a politicii economice a guvernului;
– apartenenţa ţării la organisme internaţionale.
Neîncredere
CONVERTIBILITATE
DEPLINĂ
PIB
Echilibru BPE
Rezerve devize
Stabilitatea CS
Încrederea Apartenentă OI
în moneda naţională
Restrictii privind
preschimbarea sau detinerea valutei
Economie instabila sau Dirijism economic
Încredere
NECONVERTIBILITATE
Este evident că moneda naţională care se apropie la maximum de acest deziderat devine atractivă ca
monedă internaţională. Aşadar, o valută, pe măsură ce se apropie de convertibilitatea deplină, îşi extinde
funcţiile în spaţiul economic mondial, devenind monedă internaţională, adică:
− serveşte reglementării tranzacţiilor comerciale şi financiare între agenţi economici din state diferite
(funcţia de monedă vehiculară);
− poate fi atrasă, păstrată şi administrată de către autoritatea monetară a altei ţări în scopul finanţării
soldurilor balanţei de plăţi, al susţinerii cursului de schimb sau al garantării solvabilităţii externe
(funcţia de monedă de rezervă);
− eventual, circulă în spaţii naţionale, altele decât cele ale ţării de emisiune (funcţia de mijloc de
circulaţie).
Aşadar, manifestate în relaţiile economice internaţionale aceste funcţii transformă o monedă naţională
într-o monedă internaţională. Funcţia de etalon al preţurilor are mai mult un caracter local.
Moneda naţională ce serveşte drept mijloc de plată între naţiuni şi mijloc de circulaţie într-o ţară, alta
decât cea de emisiune, se numeşte monedă transnaţională. Datorită densităţii şi interdependenţelor crescânde
ale reţelelor bancare, generate de expansiunea comerţului internaţional, în perioada postbelică, teoretic, orice
monedă naţională ar putea deveni transnaţională. În realitate, doar câteva monede s-au afirmat în acest sens.
Pe lângă funcţiile clasice recunoscute ca fiind specifice monedei pe plan intern, pe plan internaţional se
se adaugă, în prezent, o componentă suplimentară: rolul de închidere sau buclaj al circuitului financiar
internaţional. Ţara emitentă, prin intermediul sistemului său bancar, trebuie să fie capabilă să se împrumute pe
termen scurt pentru a acorda credite pe termen lung, dar şi să constituie garanţia de lichiditate şi solvabilitate de
care are nevoie, în mod constant, sistemul. Privilegiul de a emite monedă internaţională presupune
responsabilitatea supremă de creditor în ultimă instanţă, în scopul evitării crizelor de sistem.
Dolarul cumulează toate funcţiile monetare: monedă naţională, internaţională şi transnaţională, monedă
de rezervă, monedă vehiculară, monedă de intervenţie şi, până în 1973, monedă etalon (aceasta fiind singura
funcţie pierdută, după această dată). Se remarcă, cu precădere, ca fiind instrumentul de plată cel mai răspândit la
nivel comercial. Yenul joacă cu excelenţă, rolul de monedă aparţinând împrumutătorului în ultimă instanţă,
datorită poziţiei creditoare nete a Japoniei, din ultimii ani.
Eurovalutele reprezintă depuneri în valută în conturi la bănci comerciale din afara

ţării emitente. În cadrul eurovalutelor o pondere mare deţin eurodolarii (dolarii SUA) depuşi
la bănci comerciale din afara SUA care se utilizează în operaţiuni de creditare pe termen scurt
sau mediu pe o piaţă paralelă cu cea oficială.
Eurovalutele se deosebesc de depunerile în cont la o bancă din ţara de origine a valutei
deoarece nu reprezintă creanţe directe asupra resurselor ţărilor, ci creanţe asupra băncilor.
Operaţiile cu eurovalute se caracterizează printr-o libertate mai mare, deoarece nu intră în
totalitate sub incidenţa prevederilor legale din ţara emitentă a valutei şi nici a celor din ţara în
cara se păstrează disponibilităţile în eurovalute. Valuta utilizată în operaţii de depozit sau de
credit nu aparţine ţării în care se realizează, iar persoana nu este rezident al ţării emitente a
valutei.
Apariţia şi evoluţia eurovalutelor este expresia influenţei unor factori din relaţiile
economice internaţionale:
• deciziile autorităţilor americane din anul 1960 prin care s-a plafonat dobânda
practicată de bănci la depozitele la termen şi s-a interzis remunerarea depozitelor la
vedere până la o anumită perioadă (reglementarea Q);
• restricţiile impuse de autorităţile britanice, în anul 1957, băncilor în acordarea
creditelor în lire sterline nerezidenţilor;
• decizia autorităţilor americane, din anul 1965, de impozitare a dobânzilor percepute
de rezidenţii americani la creditele acordate nerezidenţilor pentru a diminua ieşirile
de USD din SUA;
• integrarea economică vest-europeană care a inclus eliminarea restricţiilor şi

liberalizarea mişcării capitalurilor;
• dezvoltarea schimburilor economice internaţionale;
• amplificarea concentrării industriale şi bancare a presupus mecanisme de finanţare;
• deciziile autorităţilor americane, din anul 1969, de împiedicare a societăţilor
americane de a dirija sume de USD în vederea finanţării expansiunii internaţionale
şi de a repatria beneficiile realizate de către filialele străine;
• crearea şi extinderea zonelor libere (OFFFSHORE) au stimulat băncile să realizeze
operaţiuni cu eurovalute pentru nerezidenţi;
• conflictele militare şi alte evenimente politice ale perioadei au generat teama de
blocare a disponibilităţilor în valută la băncile din ţările dezvoltate. În aceste
condiţii, sumele în USD şi alte valute s-au transferat din ţara de origine la bănci
comerciale în străinătate şi s-a format piaţa eurovalutelor.
Piaţa eurovalutelor reprezintă un segment al pieţelor internaţionale pe care se
eefectuează depuneri bancare şi se acordă credite pe termen scurt sau mediu în eurovalute.
- Operaţiunile pe această piaţă se realizează prin intermediul băncilor comerciale
din străinătate denumite eurobănci.
- Resursele pieţei eurovalutelor se formează pe următoarele căi:
- împrumuturi de la bănci din ţara de origine a valutei contractate de bănci şi
societăţi comerciale din străinătate;
- disponibilităţi în valută transferate de băncile comerciale din unele ţări

către filialele din străinătate;
- disponibilităţi în valută din exporturile de mărfuri şi servicii care se
păstrează la bănci comerciale din străinătate;
- depuneri în valută la bănci comerciale din străinătate;
- plasamentele rezervelor de valută ale băncilor centrale şi ale organismelor
monetare oficiale la băncile comerciale din străinătate etc..
- Împrumuturile pe piaţa eurovalutelor se acordă sub forma liniilor de credit sau
creditelor revolving. Împrumuturile în eurovalute pe termen mediu, de valori mari
şi care au drept beneficiari guverne, agenţii guvernamentale, societăţi
multinaţionale sau autorităţi locale se acordă pe piaţa eurocreditelor.
Eurocreditele se contractează prin intemediul sindicatelor de bănci. Rata dobânzii
la eurocredite depinde de rata dobânzii la depozitele în eurodolari de pe piaţa

Londrei (LIBOR) la care se adaugă un procent suplimentar care să acopere riscul
băncilor angajate.
II. 2.Monedele internaţionale
II.2.1. Unităţile monetare artificiale
Introducerea sistemului cursurilor flotante a generat pentru participanţii la tranzacţiile

internaţionale numeroase probleme. Încercarea de a le depăşi sau diminua a condus la crearea
unor substitute ale monedelor cheie, care se constituie în unităţi de calcul şi valori de rezervă
mai stabile. Aceste unităţi monetare artificiale au fost create de instituţii oficiale, dar şi de
către instituţii private reprezentative provenite din industria bancară.
1. Drepturile Speciale de Tragere (DST) oficiale reprezintă unitatea monetară a
FMI, creată în 1969. Este o unitate monetară fără existenţă materială, utilă pentru evidenţe,
calcule de echivalare şi plăţi scriptice (bani de cont).
Crearea şi alocarea sa, în cadrul FMI, reprezintă o creditare a contului ţării
participante, cu suma respectivă, în funcţie de cota de contribuţie a acesteia. Ţările membre
care beneficiază de alocaţii de DST pot obţine în schimbul lor devize de la un alt stat membru
prin tranzacţiile de desemnare, respectiv o monedă liber utilizabilă (FMI poate să desemneze o
ţară membră pentru a ceda valută în schimbul DST în funcţie de rezervele valutare şi de
capacitatea de a asigura echilibrul valutar). Din anul 1997 tranzacţiile de desemnare au fost
înlocuite cu acorduri încheiate între state şi FMI de a vinde sau cumpăra DST în schimbul
valutelor liber utilizabile.
Ţara în cauză poate utiliza contul de care beneficiază pentru reglementarea unor plăţi,
acordarea de împrumuturi, constituirea de garanţii sau, pur şi simplu, pentru completarea
rezervelor. Singura restricţie în utilizarea acestui cont este aceea că tranzacţiile şi
reglementările realizate trebuie să fie tranzacţii interguvernamentale, între ţările membre FMI
sau alte organisme internaţionale autorizate.
DST este o unitate de cont (de calcul) a FMI, dar şi a altor organizaţii internaţionale şi
regionale. În 1998, 4 ţări membre îşi determinau moneda prin referinţă la DST
Evaluarea DST
Iniţial, în 1969, valoarea DST era exprimată în aur, 35DST fiind echivalentul unei
uncii de aur fin sau 1 DST = 0,88867 g aur fin, fiind astfel, indirect, lagată de
valoarea dolarului: 1DST = 1 USD.
În 1974 a fost adoptată o nouă metodă de calcul a valorii DST, în baza unui coş
compus din 16 monede reprezentănd ţările care deţineau ponderi semnificative în
exporturile mondiale de bunuri şi servicii, respectiv o pondere de peste 1% timp de
5 ani, începând cu anul 1972.
În 1981, dimensiunea coşului a fost din nou restrânsă la doar 5 monede
reprezentative: dolarul SUA, marca germană, francul francez, lira sterlină şi yenul
japonez. În perioada următoare ponderea monedelor în coşul DST s-a revizuit la
intervale de aproximativ 5 ani, metodologia de calcul rămânând aceeaşi.
Cursul de schimb se calculează în funcţie de cantitatea de monedă ce se include în
coşul DST, transformată în dolari SUA, pe baza cursurilor de schimb de pe piaţă.
Dolarii echivalenţi se însumează şi se obţine valoarea unui DST în dolari SUA.
Cursurile monedelor din coş faţă de dolarul SUA ce se folosesc la evaluarea DST
reprezintă media între cursurile de vânzare şi cursurile de cumpărare de pe piaţa din
Londra.
Componenţa DST la 21 august 1996
Simbol Cantitatea de monedă Curs de schimb 21 aug 1996 Dolari echivalenţi %
DEM 0,4460 1,4850 0,300438 21
FRF 0,8130 5,0750 0,160197 11
JPY 27,2000 108,3500 0,251038 18
GBP 0,1050 1,5482 0,162561 11
USD 0,5820 1,0000 0,582000 39
1,456234 10
0
1USD = 0,686703 DST
De la 1 ianuarie 1999, FMI a înlocuit cantitatea de mărci germane şi franci francezi
din structura compozită a DST cu o cantitate echivalentă de EURO, pe baza ratelor
de conversie dintre EURO, marca germană şi francul francez.
Evaluarea DST la 1 ianuarie 1999
Moneda Cantitatea
Euro (Franţa) 0,1239

Euro (Germania) 0,2280
JPY 27,2000
GBP 0,1050
USD 0,5821
Ultima revizuire a coşului DST a avut loc la 29 decembrie 2005. Revizuirile au loc
aproximativ din 5 în 5 ani, următoarea fiind preconizată a avea loc în 2010.
Coşul DST valabil de la 1 ianuarie 2006
Moneda Cantitatea
Euro 0,41
JPY 18,40
GBP 0,0903
USD 0,632
Rata dobânzii pentru DST

Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete primesc
dobândă, iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocările cumulative nete plătesc
dobândă. Rata dobânzii pentru DST se calculează săptămânal ca medie ponderată a ratei
dobânzii unor instrumente monetare interne pe termen scurt, prezente în ţările emitente ale
monedelor ce compun coşul: bonurile de tezaur americane şi britanice pe trei luni, bonuri cu
discount ale Trezoreriei japoneze pe 3 luni (au înlocuit la 05.02.2009 bonurile guvernului japonez pe
treisprezece săptămâni) şi rata dobânzii Eurepo7 pe trei luni (în locul ratei dobânzii Euribor pe trei luni,
din 2006).
2. Drepturile Speciale de Tragere private presupun un contract între părţile private

interesate, în scopul utilizării acestuia ca instrument de plată, spre deosebire de DST oficiale
create în baza unui acord al FMI cu guvernele membre în vederea suplimentării rezervelor
internaţionale. Deşi constau în acelaşi coş de monede, nu se pot substitui, DST privat
neputând fi transferat în conturile oficiale sau viceversa.
7
EUREPO este rata dobânzii reper pentru tranzacţiile garantate de pe piaţa monetară; este rata la care o bancă de
prim rang din zona euro oferă fonduri în euro unei alte bănci de prim rang din zona euro sau nu cu condiţia ca
împrumutul să fie garantat cu EUREPO GC (= titluri de garanţie generale, adică pot fi alese de către creditor, nu
sunt precis specificate de la început)
3. Unitatea europeană de cont oficială (ECU) îşi are originea în cadrul Uniunii
Europene de Plăţi, precursoarea Comunităţii Economice Europene, care a creat o unitate de
cont artificială, în vederea reglementării tranzacţiilor interguvernamentale. Iniţial 1 ECU =
0,88867 g aur, adică 1 USD, pentru ca din anii ’70 să preia modelul coşului compozit al DST,
ponderea monedelor fiind stabilită în funcţie de PIB şi cota de participare la comerţul
intracomunitar.
În cadrul Sistemului Monetar European, intrat în vigoare la 01 ian 1979, fiecare
monedă participantă avea un curs central, exprimat în ECU, pe baza lui determinându-se
cursurile bilaterale care puteau fluctua într-o marjă de +/- 2,25% pentru majoritatea monedelor
şi de +/- 6% pentru monedele din afara SME (GBP, ITL, ESP). După 1993 această marjă a
fost lărgită la +/- 15%.
Aşadar, ECU oficial circula doar în cadrul tranzacţiilor oficiale, şi, spre deosebire de
DST, prezenta particularitatea de instrument de intervenţie în cadrul SME (indica gradul de
divergenţă a cursului unei sau unor monede faţă de nivelul compozit - cursul central pivot - ceea ce conducea la
necesitatea unei intervenţii oficiale pe pieţele de schimb).
4. Unitatea europeană de cont privată s-a utilizat pentru facturarea tranzacţiilor

comerciale internaţionale, dar şi ca monedă de rezervă, depozit şi suport pentru emisiuni de
titluri. Valoarea coşului ECU privat corespundea cu a celui oficial.
În cadrul procesului de transformare a Sistemului Monetar European (SME) în Uniune

Economică şi Monetară, reuniunea la nivel înalt de la Madrid, din 15-18 decembrie 1995, a
intrat în istorie prin hotărârile adoptate: introducerea de la 1 ianuarie 1999 a monedei unice
europene, stabilirea denumirii monedei - EURO şi adoptarea scenariului tehnic al tranziţiei.
Etapele prevăzute în acest scenariu au fost parcurse cu succes:
1. începutul anului 1998 - şefii de state şi guverne ale celor 15 ţări membre ale Uniunii
Europene au selecţionat ţările participante la zona EURO, în baza respectării criteriilor
de convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht:
-Criteriul stabilităţii preţurilor: rata inflaţiei să nu depăşească, decât în limita a
1,5%, rata medie a inflaţiei în cele trei ţări membre cele mai performante din acest
punct de vedere; (este important ca ratele inflaţiei să conveargă în interiorul unei uniuni, căci ţările
care au inflaţia mai ridicată decât altele suferă o pierdere a competitivităţii ce nu mai poate fi corectată
printr-o devalorizare)
-Criteriul ratei dobânzii pe termen lung: aceasta să nu se distanţeze cu mai
mult de 2% de media ratelor existente în primele trei ţări cu nivelul inflaţiei cel mai
redus;
-Criteriul situaţiei finanţelor publice: deficitul bugetar nu trebuie să
depăşească 3% din PIB, iar datoria publică să nu depăşească 60% din PIB;
-Criteriul cursului de schimb: respectarea marjelor de fluctuaţie prevăzute în
mecanismul de schimb din cadrul SME, în ultimii 2 ani anteriori intrării în UM..
Ţărilor cu probleme economice li s-au adăugat ţările eurosceptice, astfel încât din lista
ţărilor participante la EURO au lipsit în momentul lansării ţări membre ale Uniunii
Europene precum: Marea Britanie, Danemarca, Suedia, şi Grecia, având posibilitatea să se
integreze în anii următori.
2. 01.01.1999 EURO a devenit monedă cu funcţii depline; ratele de conversie ale

monedelor participante s-au fixat de o manieră irevocabilă; s-a realizat trecerea la
EURO a pieţelor financiare şi valutare, pentru tranzacţiile interbancare de mare
valoare; s-a instaurat astfel Uniunea Monetară Europeană; politica monetară unică a
zonei EURO a trecut sub responsabilitatea Băncii Centrale Europene înfiinţată la
01.06.1998;
Stabilirea ratei de conversie = cursuri de schimb irevocabile între Euro şi statele membre ale
Zonei Euro (11 la număr la 01.01.1999).
La 01.01.1999 ECU a fost convertit în Euro la paritatea 1:1, deşi coşul ECU nu s-a
regăsit în totalitate în componenţa coşului Euro (lipseau GRD, GBP şi DKK).
Membre Contribuţia monedei Cursul de schimb faţă Echivalentul în USD a Rata de

Moneda
Zona Euro în coşul ECU de USD la 31.12.1998 contribuţiei în ECU conversie 1EUR
1 2 3 4=2:3 5
DEM Da 1,664200 1,6760 0,37230 1,955389
BEF Da 3,301000 34,5740 0,09540 40,339900
LUF Da 0,130000 34,5740 0,00370 40,339900
NLG Da 0,219800 1,8880 0,11630 2,203710
DKK 0,197600 6,3842 0,03090

GRD 1,440000 282,5700 0,00510
ITL Da 151,800000 1659,5400 0,09140 1936,270000
ESP Da 6,885000 142,6060 0,04820 166,386000
PTE Da 1,393000 171,8290 0,00810 200,482000
FRF Da 1,332000 5,6220 0,23690 6,559570
GBP 0,087840 1,6539 0,14520
IEP Da 0,008552 1,4810 0,01266 0,787564
USD/ECU =1,16670
FIM Da 5,0959 5,945730
ATS Da 11,7930 13,760300
SEC 8,1320
3. Până la 31.12.2001 moneda unică dematerializată, scripturală a circulat în paralel

cu monedele naţionale, funcţionând principiul “fără interdicţii şi fără obligaţii” în
utilizarea EURO. Perioada de tranziţie a fost menită să permită tuturor persoanelor
fizice şi juridice trecerea în ritm propriu la EURO;
4. La 01.01.2002 s-au pus în circulaţie monedele şi biletele de bancă. Timp de 6 luni
acestea au circulat în paralel cu monedele naţionale;
5. la 01.07.2002 EURO a rămas singurul mijloc de plată legal, bancnotele naţionale
fiind retrase din circulaţie.
Sistemul European al Băncilor Centrale este format din băncile centrale naţionale
ale ţărilor membre ale Uniunii Europene şi Banca Central Europeană. Băncile centrale ale
ţărilor membre care nu participă la zona Euro au un statut particular, care le permite să
stabilească propria politică monetară, dar nu pot să participe nici la luarea deciziilor, nici la
punerea în practică a politicii monetare a zonei Euro.
Ansamblul constituit din băncile centrale naţionale din zona Euro şi BCE formează
Eurosistemul. Obiectivul principal al acestuia este menţinerea stabilităţii preţurilor. Ca efect,
misiunile sale constau în:
• definirea şi punerea în practică a politicii monetare unice; emisiunea monetară se
face în limitele stabilite de BCE;
• băncile comerciale sunt supravegheate de băncile centrale naţionale sau alte
autorităţi naţionale, nu de BCE;
• dirijarea operaţiunilor de schimb;
• asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.
Dintre avantajele oferite de introducerea monedei EURO putem menţiona:

• stabilitatea macroeconomică consolidată (unde inflaţia joasă se cuplează cu
dobânzile în scădere)
• eficienţa pieţei unice sporeşte prin dispariţia incertitudinilor cu privire la
schimbul monetar intraeuropean, reducerea costurilor de tranzacţie;
• eliminarea fluctuaţiilor de curs are efecte pozitive pe termen mediu şi lung asupra
dinamicii creşterii economice;
• politicile monetare naţionale necoordonate sunt înlocuite cu politica monetară
unică a BCE. Se produce, astfel, o sporire a credibilităţii, importantă pentru
consecinţele sale în menţinerea sistematică a stabilităţii preţurilor, respectiv a
capacităţii de luptă împotriva inflaţiei;
• stabilirea preţurilor într-o singură monedă, la scara întregii Europe, conduce la arbitraje spaţiale
mai directe, apoi, d. p. d. v. timp, va reduce substanţial incertitudinile care afectează deciziile cu
privire la investiţii. Prin monedă, piaţa unică poate deveni un spaţiu concurenţial
veritabil, în cadrul căruia, în mod progresiv,va avea loc o nouă repartiţie a
activităţilor economice, inclusiv la o concentrare a acestora;
• ridicarea EURO la rangul de monedă vehiculară, monedă internaţională, deviză
cheie care să concureze puternic dolarul american.
Acest ultim aspect relevă faptul că, pe plan internaţional, efectele Uniunii Economice şi Monetare sunt
şi mai puternice şi constau în:
• utilizarea crescândă a monedei unice în cadrul tranzacţiilor comerciale, ceea ce va permite reducerea
instabilităţii generate de fluctuaţiile cursurilor dolarului şi yenului;
• prin dispariţia necesarului de rezerve naţionale în cadrul intracomunitar s-au realizat economii importante,
estimate la aproximativ 200 mld USD;
• coordonarea monetară internaţională, prin restrângerea dialogului la cadrul tripartit, ar putea înregistra
progrese notabile.
În acelaşi timp, literatura de specialitate avertizează şi asupra unor dezavantaje:

- centralizarea puterii – EURO pare a fi un pretext pentru centralizarea
prerogativelor la nivel comunitar, ceea ce va conduce la alterarea suveranităţii
naţionale a statelor membre cu toate consecinţele care decurg de aici (deja
prerogativele politicii monetare sunt transferate către ECOFIN – politica valutară şi BCE – politica
monetară propriu-zisă);
- reprezentarea SEBC la FMI – conform statutului FMI, calitatea de membru al

fondului revine statelor naţionale, astfel încât autoritatea comunitară nu este
reprezentată, nu are abilităţi decizionale la FMI, beneficiind de statutul de
observator;
- ameninţarea deflaţionistă – respectarea planului de realizare în spaţiul EURO a
unei inflaţii reduse ar putea conduce, dacă acest proces este scăpat de sub control,
la un şoc deflaţionist puternic, cu efecte negative resimţite deplin pe piaţa muncii;
EURO şi monedele naţionale ale statelor din afara zonei EURO

Sistemul Monetar European (considerat a avea rol cheie în primele faze de aderare la
UEM) a fost înlocuit cu un nou mecanism sl cursului de schimb ERM II (1998). Acest nou
aranjament monetar statuează relaţia dintre Euro şi monedele naţionale ale statelor UE din
afara spaţiului Euro, oferind însă libertatea acestor state de a adera în mod voluntar.
Pentru ţările care nu au îndeplinit performanţele economice, ERM II îşi propune
stabilirea unui curs de schimb cât mai sustenabil, ca precondiţie la stabilirea nivelului general
al preţurilor, criteriu de bază în paleta criteriilor de convergenţă.
D.p.d.v. tehnic sistemul funcţionează astfel:
- moneda naţională poate fluctua în limitele unei benzi de fluctuaţie faţă de
paritatea centrală în raport cu Euro adoptată de Banca centrală;
- limita benzii poate varia de la o ţară la alta, în funcţie de progresele înregistrate
în îndeplinirea criteriilor de convergenţă. Intervenţiile Băncii Centrale pe piaţa valutară,
motivate de îndepărtarea unui pericol iminent ca nivelul prestabilit să fie depăşit, sunt, în
principiu nelimitate şi posibile ori de câte ori este nevoie.
ERM II a fost destinat iniţial şi ţărilor din Europa Centrală şi de Est candidate la
Uniunea Europeană, însă Tratatul de la Amsterdam a limitat accesul doar la membri.
De exemplu, la 01.01.1999 au aderat 2 state care nu au îndeplinit criteriile de
convergenţă pentru a se alătura celor 11 state din “primul val”: Grecia şi Danemarca, care şi-
au fixat banda de fluctuaţie la +/- 15%, respectiv +/- 2,25%, faţă de o paritate centrală de
353,1090 GRD/EUR, respectiv 7,46038 DKK/EUR. Grecia a intrat în zona Euro la

01.01.2001.
Estonia, Lituania şi Slovenia s-au alăturat ERM II în iunie 2004, dar numai Slovenia a
adoptat EURO la 01.01.2007. Cipru şi Malta au participat la ERM II şi au adoptat euro în
2008; Slovacia a participat la ERM II şi a adoptat euro la 01.01.2009. În prezent sunt 16 state
participante la zona euro din cele 27 de state membre ale Uniunii Europene. Pe lângă acestea, 3
"micro-state", prin acordurile monetare încheiate cu vecinii lor, sunt şi ele ataşate la zona euro : Monaco, San
Marino şi Vatican, iar alte trei state — Andorra, Kosovo şi Muntenegru — utilizează moneda europeană fără să
aibă acordul UE.
Banca centrala si guvernul si-au propus ca Romania sa adopte moneda unica
europeana la 01 ianuarie 2015. Decizia favorabilă a Consiliului European privind adoptarea
euro este condiţionată de participarea începând cu 2012 la Mecanismul Cursului de Schimb
(ERM II).
Cadrul formal prin care se evaluează măsura în care economia unui stat membru este
pregătită pentru adoptarea monedei unice este reprezentat de „criteriile de convergenţă”, aşa
cum sunt acestea prevăzute în Tratatul de la Maastricht. Poziţionarea curentă a economiei
româneşti în raport cu îndeplinirea criteriilor de convergenţă nominală este prezentată succint
în tabelul următor.
*) IAPC – indicele armonizat al preţurilor de consum. **) Conform metodologiei SEC95. ***) Pentru aprilie
2009 a fost calculată aprecierea/deprecierea maximă pe perioada mai 2007-aprilie 2009 faţă de media cursului de
schimb din
luna premergătoare acestui interval. Aceeaşi procedură este utilizată şi pentru perioada ianuarie 2007 - decembrie
2008.
În urma unei evaluări a diferitelor alternative, BNR apreciază în continuare că

începutul anului 2012 reprezintă un moment adecvat pentru intrarea în ERM II. În condiţiile
participării în cadrul acestui mecanism pe perioada minimă necesară (respectiv doi ani) şi ale
îndeplinirii criteriilor de convergenţă, o eventuală decizie favorabilă privind adoptarea
monedei euro este aşteptată la orizontul anului 2014, urmând ca adoptarea efectivă să aibă loc
în 2015. Se are astfel în vedere o perioadă de ajustare sustenabilă a caracteristicilor economiei
româneşti pentru a fi compatibile spaţiului unic monetar, astfel încât să se realizeze o
implementare fezabilă a monedei unice.
CAP III Mecanismul cursului de schimb
III. 1. Cursul de schimb: concept şi tipologie

III.1.1.Cursul de schimb între fixitate şi flotare
III.1.3.Tipologia cursurilor de schimb
1. Cursul de schimb: concept şi tipologie
III.1.1. Cursul de schimb: între fixitate şi flotare
În derularea tranzacţiilor internaţionale intervin monedele naţionale care au diferite

grade de convertibilitate şi utilizare. Între aceste monede se stabileşte un raport cantitativ, cu
ajutorul căruia se poate preschimba sau compara o monedă cu alta (moneda cumpărătorului cu
moneda vânzătorului, moneda debitorului cu cea a creditorului, moneda investitorului cu cea a
ţării beneficiare de investiţii).
Compararea valorică a unităţilor monetare se realizeză prin mecanismul cursului de
schimb (valutar). Aşadar, cursul de schimb reprezintă preţul unei monede (naţională sau
internaţională) exprimat într-o altă monedă cu care se compară valoric.
Acest raport dintre două valute se stabileşte pe baza unui mecanism care a evoluat în
decursul timpului, în funcţie de etalonul monetar care a caracterizat sistemele monetare:
- În perioada de aplicare a etalonului aur-monedă, comparaţia unităţilor monetare se
realiza prin raportarea valorilor paritare, care erau definite invariabil printr-o cantitate de aur.
Paritatea obţinută se numea paritate aur sau metalică şi reprezenta, de fapt, cursul oficial
(paritar) dintre două monede.
Exemplu:
Pornind de la valorile paritare existente în vigoare la 18 septembrie 1900 ale ROL
(0,29 grame aur) şi USD (1,50463 grame aur) se poate determina cursul oficial (paritar) dintre
cele două monede, astfel:
0,29 / 1,50463 = 0,19274 USD/ROL sau
1,50463 / 0,29 = 5,18838 ROL/USD.
- Odată cu trecerea la etalonul aur-devize a existat posibilitatea definirii valorii paritare

într-o valută. (Prin statutul din 1944 al FMI s-a stabilit că o ţară membră îşi poate exprima
valoarea paritară a monedei sale fie în aur, fie în USD, deci prin raportarea la conţinutul valoric
al unei alte monede naţionale care îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în cadrul SMI).
Cursul oficial coincidea cu paritatea valutară, rezultată din raportarea valorilor paritare astfel
exprimate.
Exemplu:
În 1966, valorile paritare ale francului congolez (XAF) şi rupiei indiene (INR) erau:
1 XAF = 0,00555 USD
1 INR = 0,10 USD
Paritatea valutară, respectiv cursul oficial între cele două monede era:
0,10 / 0,00555 = 18 XAF / INR
0,00555 / 0,10 = 0,0555 INR / XAF
Aşadar, în cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur (cu variantele sale), ca
ordin de mărime, paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că valorile paritare
au fost menţinute, în condiţiile acestor sisteme monetare, multă vreme nemodificate, parităţile
erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se în final în fixitatea cursurilor oficiale (paritare).
- Dacă valoarea paritară a unei monede creşte – ca urmare a deciziei
autorităţii monetare naţionale, atunci şi paritatea monetară a acestei
monede faţă de alte monede cu valoare paritară nemodificată va creşte,

proces care se numeşte revalorizare.
- Tendinţa inversă, de micşorare a valorii paritare – ca urmare a deciziei
autorităţii monetare naţionale – se va reflecta în scăderea parităţii monetare,
proces ce se numeşte devalorizare.
În realitate, pe piaţa internaţională, raportul de schimb dintre monede oscila în jurul
parităţii monetare, oscilaţie de piaţă considerată tolerabilă dacă se încadra în limitele de +/-
1% faţă de paritatea monetară oficială fixă. Acest mecanism al cursurilor fixe, instituit prin
Conferinţa de la Bretton Woods, impunea băncilor centrale intervenţii pe pieţele valutare
pentru a menţine cursurile între aceste limite.
Acest mecanism a fost justificat prin următoarele argumente:
∗ urmărea să formeze şi să menţină stabilitatea în schimburile economice
internaţionale;
∗ operatorii care se angajau în contractele comerciale internaţionale erau supuşi unor
riscuri reduse;
∗ era menit să asigure o administrare eficientă şi echitabilă a resurselor valutare.
Aplicarea mecanismului a scos la iveală o serie de efecte negative:
∗ în măsura în care se modifica cursul de schimb peste limitele stabilite se manifesta
incertitudine în derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale;
∗ banca centrală îşi dirija rezervele valutare spre susţinerea cursului de schimb şi se
diminua influenţa lor în stabilirea echilibrului valutar;
∗ uneori, politicile economice ale ţărilor erau orientate spre susţinerea cursului de
schimb şi nu spre stimularea schimburilor economice internaţionale.
Odată cu recunoaşterea oficială a crizei SMI ce fusese adoptat în 1944 la BW, s-a
procedat în 1978 la modificarea Statutului FMI care viza abandonarea aurului ca etalon
monetar, inclusiv a convertibilităţii monedelor în aur; renunţarea la valoarea paritară a
monedelor şi la paritatea monedei, deci renunţarea la orice etalon, inclusiv al altor monede
naţionale în funcţia de etalon. Aceasta a dus implcit la abandonarea cursurilor valutare fixe
(care obligau în trecut băncile centrale să intervină pe piaţa valutară naţională să vândă şi să
cumpere valută în scopul modificării C şi O pentru menţinere acursului de schimb în limitele
oscilaţiei de +/- 1% faţă de paritatea monetară). Cursurile valutare puteau şi pot fluctua liber
pe piaţa valutară, trecându-se astfel de la cursuri valutare fixe la cursuri valutare flotante.
S-au pus în balanţă avantajele şi dezavantajele utilizării lor comparativ cu cursurile

fixe::
Sistemul cursurilor flexibile oferă marele avantaj de a elimina speculaţiile fără risc,
destabilizatoare, permiţând o speculaţie stabilizatoare. În cazul cursurilor fixe
speculaţia avea un sens unic: când deficitele se acumulau intervenţia prin
devalorizare părea inevitabilă, putându-se aprecia sensul mişcării ratei de schimb.
Fluctuaţia repartizează mai echitabil riscurile şi şansele de profit. Speculatorii nu
mai sunt asiguraţi privind sensul variaţiei, nu există profit decât dacă evoluţia
viitoare este corect apreciată.
Pentru întreprinderi, cel mai mare inconvenient al flotării constă în faptul că
intervine incertitudinea asupra rezultatelor financiare. Variaţia cursului de schimb
şi imposibilitatea previzionării expune la riscuri importante ce vizează, de exemplu,
scumpirea importurilor sau scăderi imprevizibile ale încasărilor din exporturi. Au
apărut, însă, numeroase tehnici şi instrumente de acoperire a acestor riscuri, prin
apel la piaţa interbancară sau piaţa produselor derivate.
Marele avantaj al cursurilor fixe, reprezentat de faptul că acestea oferă o ancoră
nominală politicii monetare, anunţarea unui curs fix reducând anticipările
inflaţioniste şi permiţând atingerea unui nivel dorit al inflaţiei a fost pierdut prin
adoptarea cursurilor flotante. Acestea propagă inflaţia ca urmare a tendinţei
participanţilor la schimburile internaţionale de a majora preţurile în vederea
acoperirii pierderilor din modificarea cursului de schimb.
În prezent, nemaifiind un etalon monetar internaţional, cursul de schimb cunoaşte
modificări nu numai de la o zi la alta, dar chiar în intervalul aceleiaşi zile, fiind deseori diferit
de la o tranzacţie la alta.singurul element care mai aminteşte de cursurile oficiale din perioada
parităţilor monetare fixe este cursul valutar de referinţă. Acesta reprezintă media ponderată
zilnică, calculată post-factum, a miilor de cursuri variate în raport de ora şi genul de operaţie
valutară şi pe care o calculează şi o publică zilnic un organism însărcinat permanent, prin
rotaţie, să stabilească acest curs statistic, numit curs de referinţă. Nefiind stabilit, ci doar
calculat statistic, acest curs nu este echivalentul cursului oficial.
Deci, în prezent, nu mai există un etalon monetar internaţional, cursurile de schimb
formându-se liber pe piaţa valutară internaţională. Singura unitate monetară recomandată, în
1978 a fi utilizată ca etalon o constituie DST, dar această recomandare este aplicată în practică
doar de 4-5 monede ale unor ţări din Africa.
Prin regim de schimb se înţelege ansamblul reglementărilor cu privire la mecanismul

de formare a cursului de schimb şi la intervenţia statului (prin Banca Centrală) în controlul
operaţiunilor cu valute şi în evoluţia cursului de schimb.
Gradul de flotare a cursului de schimb a devenit astfel un element decisiv în definirea
regimului valutar. Împărţirea în fixe şi flotante a regimurilor de schimb este însă una foarte
simplificată. Între cele două forme extreme există regimuri valutare hibride, pornind de la
cele mai rigide către cele mai flexibile.
1.1. curs fix (“trukly fixed”): Acest regim valutar presupune fixarea administrativă
a cursului de schimb în raport cu celelalte monede sau în raport cu un etalon cum ar fi de
exemplu aurul. Un astfel de regim a stat la baza Sistemului Monetar de la Bretton Woods, prin
rigiditatea sa dovedindu-şi în timp ineficienţa şi incapacitatea de adaptare la realităţile
economiei mondiale.
1.2. flotare pură: are în vedere absenţa oricărei implicări din partea statului în
mecanismul de formare a cursului de schimb precum şi în evoluţia acestuia în timp. Statul se
limitează doar la a supraveghea derularea operaţiunilor pe piaţa valutară şi în a controla
instituţiile implicate pe această piaţă. Acest regim valutar este specificeconomiilor dezvoltate,
fiind mai puţin întâlnit în economii slabe, insuficient dezvoltate sub aspectul operaţiunilor şi
instituţiilor implicate.
Regimurile de schimb hibride:
1.3. flotare administrată, controlată (“managed float”, “dirty float”): cursul este
liber, dar în situaţia unor evoluţii “perturbatoare”, ce ar putea dezechilibra piaţa, banca
centrală poate interveni (pe perioade scurte de timp), într-o formă declarată sau mascată,
pentru a influenţa cursul de schimb în sensul temperării evoluţiei acestuia. Intervenţiile
constau în:
- vânzarea de valută în cazul unei deprecieri bruşte a monedei naţionale sau
- cumpărarea de valută atunci când cursul cunoaşte o apreciere bruscă.
CS = u.m. naţionale
/1 u.m. străină
B.C. vinde
B.C. cumpără
timp
După cum se poate observa din schema de mai sus, rolul intervenţiei Băncii Centrale
este de a tempera evoluţia CS şi de a evita intrarea economiei într-o criză de durată. Banca
Centrală nu se opune evoluţiei ratei de schimb, ci reduce din amplitudinea evoluţiei acesteia,
încercându-se o distribuire uniformă în timp a deprecierii monedei naţionale. O astfel de
politică poate fi aplicată cu succes şi atunci când apar presiuni speculative pe curs.
Un astfel de regim presupune:
- existenţa unor resurse semnificative în conturile Băncii Centrale, care să poată fi
folosite în administrarea cursului de schimb. Lipsa acestor resurse ar transforma acest regim
într-o flotare liberă.
- alegerea momentului intervenţiei pe piaţa valutară;
- determinarea cantităţii de valută ce trebuie “aruncată” pe piaţă pentru a obţine efectul
dorit.
1.4. Banda de variaţie sau zone obiectiv (“target zones”): reprezintă un sistem
hibrid de cursuri în care se îmbină unele laturi ale cursurilor fixe cu cele ale cursurilor
flotante; cursul variază în interiorul unui coridor preanunţat, autoritatea monetară intervenind
prin instrumente de politică monetară, atunci când cotaţiile tind să atingă limitele de fluctuare.
Exemple: mecanismul “şarpelui monetar” ce a stat la baza SME între 1973-1979.
Rata pivot este o rată de schimb între moneda naţională şi o deviză sau coş valutar şi
ea este stabilită pe o perioadă mai mare de timp. Susţinătorii soluţiei zonelor obiectiv
consideră că volatilitatea ce exprimă variaţia cursului de schimb pe termen scurt se deosebeşte
de dereglare care reflectă îndepărtarea cursului de schimb de nivelul de echilibru pe termen

lung.
Intervenţia Băncii Centrale se rezumă la:
- stabilirea pivotului;
- lărgimea bandei de variaţie;
- menţinerea CS în interiorul bandei prin V/C de valută atunci CS atinge
limitele de variaţie.
B.C. vinde valută

CS = u.m. naţionale
/ 1 u.m. străină
B.C. cumpără
valută
timp
De regulă resursele necesare menţinerii cursului în interiorul benzii de variaţie sunt

mult mai mari dacât în cazul flotării administrate.
Ca variante ale acestui regim de schimb sunt:
- banda lărgită de variaţie: marjele de variaţie sunt mari, existând a arie mai
largă de evoluţie a CS;
- banda oblică de variaţie: se porneşte cu o marjă de variaţie mare, care pe
măsura stabilizării economiei se restrânge la o bandă îngustă de variaţie.
1.5. Bandă de variaţie ajustabilă: este un regim valutar puternic răspândit printre
ţările în tranziţie (Ungaria, Polonia, Cehia) destul de complex şi cu rezultate bune în planul
stabilizării macroeconomice, a ajustărilor structurale. Seamănă cu “banda de variaţie”, însă
este mai flexibil decât aceasta.
Principiul care stă la baza acestui regim de schimb este acela de ancorare a monedei
naţionale de o altă monedă convertibilă sau de un coş valutar. D.p.d.v. tehnic, regimul
presupune utilizarea unei rate pivot ajustabile în timp faţă de care se stabilesc marje de
variaţie.
După cum se poate observa, intervenţia Băncii Centrale constă în:

- stabilirea pivotului;
- marjelor de variaţie;
- mecanismul de ajustare periodică a benzilor de variaţie (săptămânal sau
lunar);
- menţinerea CS în interiorul benzilor de variaţie prin V/C pe piaţa valutară;
Pentru succesul acestui tip de regim de schimb este importantă alegerea devizei sau
coşului valutar în funcţie de care se face ancorarea monedei naţionale.
Pentru ajustarea ratei pivot se poate folosi:
- diferenţialul de inflaţie;
- diferenţialul de dobândă;
- un mecanism mai complex care să ia în calcul mai mulţi factori de
influenţă asupra CS.
Variante:
a. curs târâtor sau paritate glisantă (“crawling peg”): curs fix în raport cu un etalon,
care se poate modifica discreţionar, chiar săptămânal, cu o rată preanunţată (în
consonanţă cu indicatorii economici), de regulă sub rata inflaţiei, folosindu-se
astfel cursul valutar ca ancoră nominală;
b. curs fix în raport cu un coş valutar (“basket peg”): utilizat în ţările cu comerţ
exterior diversificat, ponderile monedelor din coş ţinând seama de importanţa
tranzacţiilor externe cu fiecare ţară. (Multe ţări care utilizează acest regim valutar
ţin secrete ponderile monedelor în coş sau le moidfică destul de des, aşa încât
formula de calcul să nu poată fi dedusă cu exactitate);
1.6. Regimul valutar mixt foloseşte o rată de schimb fixă pentru operaţiunile
aferente contului financiar şi de capital din balanţa de plăţi externe şi o rată de schimb flotantă
pentru operaţiunile aferente contului curent.
1.7. Consiliul monetar (“currency board”): cursul de schimb este fixat prin lege în
raport cu o altă monedă, modificarea ulterioară făcându-se doar în cazul în care ar apărea un
excedent de valută ce nu poate fi acoperit de cantitatea de monedă naţională sau de bunurile
produse în interiorul ţării. Emisiunea de masă monetară este blocată prin instituirea acestui
Consiliu Monetar. Autoritatea monetară îşi pierde din pârghiile pe care le are la dispoziţie
pentru a influenţa economia, iar echilibrul balanţei de plăţi externe se bazează pe un
mecanism de ajustare automat, deficitul extern reducând masa monetară; aceasta conduce la
comprimarea cheltuielilor şi a importurilor, revenindu-se la starea de echilibru a comerţului
exterior. Exemple: Bulgaria
1.8. Uniunea monetară (“currency union”): moneda care circulă în interiorul unei
ţări este aceeaşi cu a ţărilor vecine sau cu a celui mai important partener comercial. Exemple:
dolarizarea din America Latină (Peru, Ecuador) şi Uniunea Economică şi Monetară (cele 12
ţări care participă la zona EURO). Motivaţia unei astfel de politici este obţinerea maximului
de credibilitate pentru o politică monetară neinflaţionistă, convergenţa economiilor, creşterea
economică, ocuparea ridicată a forţei de muncă;
Nu se poate spune în prezent că unul sau altul dintre regimurile valutare este dominant.
Între ţările membre FMI, procentele se împart în mod egal pentru cele care optează pentru
regimuri extreme şi cele care optează pentru regimuri intermediare.
III.1.3. Tipologia cursurilor de schimb
Revenind la conceptul de curs de schimb:

- acesta este, deci, un raport între două monede naţionale sau preţul unei
monede exprimat în termenii altei monede;
- se caracterizează prin instabilitate, fără să mai aibă o ancoră care cândva
era valoarea paritară exprimată în aur sau altă valută;
- se află sub incidenţa unei multitudini de factori determinanţi, care, în

ultimă instanţă se reflectă în modificarea raportului C – O la moneda
respectivă.
Cursul de schimb (CS) se poate determina după formula următoare: CS = M naţ / M
str sau CS = M str / M naţ
Din aceste formule rezultă metodele de cotare (exprimare) a valutelor:
- cea mai răspândită este cotarea indirectă prin care se măsoară numărul de
unităţi monetare naţionale ce revin pentru o unitate monetară străină (majoritatea
ţărilor);
- cotarea directă are în stânga ecuaţiei moneda naţională şi în dreapta pe cea
străină. (cotează indirect GBP, lira irlandeză, dolarul australian).
Valutele convertibile se negociază şi se tranzacţionează pe pieţele valutare ca orice
“marfă”, preţurile (cursurile valutare) cunoscând o varietate de tipuri în raport cu natura
operaţiei valutare. În funcţie de mecanismul formării lor putem alege drept criterii:
a. Criteriul sferei de formare şi utilizare a cursului valutar:
- cursul de schimb oficial: se întâlneşte preponderent în ţările cu valute
neconvertibile, dar şi în unele acorduri bilaterale de comerţ şi plăţi;
- cursul valutar interbancar: se formează în negocierea tranzacţiilor valutare,
iar la sfârşitul zilei se calculează media statistică, acest curs fiind numit şi
curs de referinţă;
- curs valutar bursier: se formează la bursele valutare, acolo unde ele
funcţionează (Paris, NY, Tokyo etc.) şi care funcţionează paralel cu
tranzacţiile valutare interbancare într-o perioadă scurtă de timp (1-2 ore);
- cursul caselor de schimb valutar: se utilizează în operaţiunile de V-C, fiind
practicat de oficiile de schimb valutar în tranzacţiile cu sume mici şi în
relaţiile cu persoane fizice;
- cursul valutar al pieţei negre: se practică în ţările unde convertibilitatea şi
schimbul valutar sunt oficial interzise sau cursul oficial de schimb nu este
realist.
b. Criteriul sensului tranzacţiilor valutare
- cursul valutar de cumpărare al valutei: cursul care se practică la cumpărare
de către bănci, case de schimb valutar, brokeri etc.
- cursul valutar de vânzare al valutei: cursul care se practică la vânzare.
Diferenţa (spread) reprezintă cheltuielile de organizare a tranzacţiei şi un anumit comision.
c. Criteriul timpului de finalizare a tranzacţiei
- Cursul de schimb la vedere (spot): în termen de maxim 48 de ore partenerii

la actul de V-C îşi transmit reciproc, prin virament bancar, sumele în valută
tranzacţionate;
- Cursul de schimb la termen (forward): cursul negociat într-o tranzacţie de
V-C de valută a cărei sumă se transmite reciproc la un termen viitor
convenit (1, 3, 6, 12 luni). Cursul la termen, în cele mai multe cazuri diferă
de cursul de schimb la vedere la termenul negociat Tocmai aceste deosebiri
pot genera câştiguri sau pierderi.
d. Criteriul modelului de stabilire şi fundamentare a cursului valutar
Cel mai cunoscut model este cel oferit de raportul dintre C şi O de piaţă, dar se poate
şi trebuie să se apeleze şi la alte modalităţide determinare, care să aducă cursul
valutar cât mai aproape de realitate.
- cursul de schimb nominal: curs oferit zilnic de pieţele valutare; depinde de
raportul C-O;
- cursul de schimb real: curs calculat pe baza CS nominal, ajustat cu
diferenţialul de inflaţie;
- cursul valutar efectiv: curs al cărui nivel se calculează ca o medie
ponderată a CS nominale ale monedelor aparţinând ţărilor care deţin
ponderea principală în schimburile economice externe,
- cursul valutar efectiv real: duce raţionamentul anterior mai departe; se
calculează folosind CS reale, luând astfel în considerare şi rata inflaţiei din
acele ţări, adică puterea de cumpărare a monedelor incluse în calcul.
Cursul de schimb nu este o mărime statică, ci dinamică. Evoluţia cursului de schimb

este determinată de o multitudine de factori, cu influenţă complexă, uneori contradictorie (un
factor poate să anihileze influenţa altora sau mai mulţi factori pot să acţioneze în acceaşi
direcţie).
Clasificarea factorilor care influenţează nivelul şi evoluţia CS (controversată):
- Factori economici: nivelul Q şi W muncii, PIB pe locuitor, structura pe

ramuri şi subramuri a Q naţionale, calitatea şi competitivitatea produselor,
ciclul economic etc. (influenţă pe termen mediu şi lung );
- Factori de natură monetar-financiară: rata inflaţiei, rata dobânzii, bugetul,
gradul de fiscalitate, volumul masei monetare în circulaţie, soldul balanţei
plăţilor curente, soldul balanţei capitalului (influenţă pe termen mediu - 5-7
ani – şi lung – 8-10 ani);
- Factori de natură social-politică: mişcările sociale, stabilitatea politică,
strategiile de dezvoltare (influenţă pe termen foarte scurt şi scurt);
- Factori de natură psihologică: zvonuri, programe electorale etc. (influenţă
pe termen foarte scurt şi scurt).
Influenţa cea mai mare asupra nivelului şi evoluţiei CS o au factorii de natură
valutar financiară:
1. Rata inflaţiei
Condiţionarea are la bază teoria parităţii puterilor de cumpărare. Nivelul şi evoluţia
preţurilor determină puterea de cumpărare a monedei, iar CS este tocmai raportul puterilor de
cumpărare a două monede. Dacă presupunem că în două ţări care au relaţii economice strânse
ar fi un preţ unic (evident exprimat în monedele naţionale), când ceilalţi factori sunt
constanţi, CS rămâne nemodificat. În economia internaţională reală nu numai că nu există un
preţ unic la un produs sau altul, dar nivelul şi dinamica evoluţiei preţurilor sunt diferite, de
aici rezultând diferenţe şi modificări în nivelul şi evoluţia CS.
- Dinamica ratei inflaţiei dintr-o ţară are efecte asupra evoluţiei CS al unei monedei
naţionale pe termen mediu şi lung. Creşterea inflaţiei interne determină deprecierea monedei,
iar scăderea indicelui inflaţiei se reflectă pozitiv asupra CS.
- Totodată, variaţiile de curs între două devize depind de diferenţa existentă între
ratele inflaţiei din cele două ţări. Dacă rata naţională a inflaţiei este apropiată de rata inflaţiei
din principalele ţări partenere, CS cunoaşte modificări nesemnificative, dacă ceilalţi factori
rămân constanţi. De aceea guvernele încearcă, prin politicile lor economice să înscrie evoluţia
preţurilor naţionale în tendinţa preţurilor internaţionale, în vedere menţinerii stabilităţii CS.
Studii empirice au demonstrat aplicabilitatea limitată a teoriei doar la cazul ţărilor
industrializate, cu structuri economice şi niveluri de dezvoltare apropiate sau identice şi doar
pentru explicarea evoluţiei cursurilor de schimb pe termen mediu şi lung.
2. Rata dobânzii
Influenţele ratelor dobânzilor explică, îndeosebi, evoluţia cursurilor de schimb la vedere.

Relaţia este relativ simplă: o sumă de bani naţională poate spori fie ca urmare a creşterii
(întăririi) CS al unei monede în care este transferată moneda respectivă, fie prin depozitarea
sumei la bancă în vederea obţinerii unei dobânzi.
1. Pentru majoritatea valutelor, în practică se verifică asocierea “monedă forte - rată a
dobânzii redusă”, pe de o parte, şi “monedă slabă - rată ridicată a dobânzilor”, pe
de altă parte. Aceasta se explică prin faptul că o creştere repetată la anumite
intervale a ratei dobânzii în cazul unei valute poate fi un semnal că se încearcă
prevenirea inflaţiei, ceea ce induce neîncredere, şi ca urmare deprecierea acelei
valute (“ieftinirea”) în raport cu celelalte valute la care rata dobânzii nu s-a
modificat.
Următorul anunţ din ziarul “Ziua” din 08,08,1997 este edificator în acest sens:
“Comisia politică monetară a Băncii Angliei a decis, joi, majorarea ratei oficiale a
dobânzilor de la 6,75% la 7%, informează Reuters. Aceasta este cea de-a patra
majorare a dobânzilor efectuată la banca centrală a Marii Britanii începând cu luna
aprilie. În urma anunţării acestei măsuri, lira sterlină, care s-a depreciat în cursul
ultimului an cu circa 25% în raport cu majoritatea valutelor occidentale, a scăzut cu
aproape 2 pfeningi faţă de moneda germană, ajungând la 2,9948DEM, de la nivelul de
3,0130 DEM înregistrat înainte de anuarul Băncii Angliei.”
2. Cazul USD a prezentat de-a lungul timpului unele particularităţi. Să presupunem
că autorităţile americane vor proceda, din raţiuni de politică monetară internă:
- la creşterea ratei dobânzii. Aceasta va atrage investitorii internaţionali, care vor fi tentaţi
să lichideze activele în alte devize, pentru a cumpăra dolari sau titluri în dolari (bonuri de
tezaur, certificate de depozit etc.). Vânzarea devizelor şi cumpărarea dolarilor au drept
consecinţă imediata creştere a cursului dolarului la vedere în raport cu celelalte devize
(aprecierea USD).
- la reducerea ratei dobânzii. Aceasta determină investitorii să lichideze

activele în dolari, pentru a face plasamente în alte devize. Vânzările masive de dolari, însoţite
de cumpărări de devize vor avea drept urmare scăderea cursului monedei americane
(deprecierea USD).
Politica de creştere a ratei dobânzii a fost promovată în perioada 1980-1985
sub Administraţia Reagan şi este cunoscută sub denumirea de “politica dolarului
puternic”. Această fază de relansare a dolarului (flotare “a la hausse”) s-a concretizat
prin înlocuirea politicii austere prin cursuri, cu o politică restrictivă bazată pe controlul
strict al ofertei de monedă. Aceasta a condus la o apreciere semnificativă a dolarului,
evaluată la 60% în termeni reali timp de 5 ani şi o scădere a inflaţiei (5% din 1983). În
această perioadă, evoluţia cursului dolarului a reprezentat o excepţie istorică: timp de 5
ani acesta nu a încetat să urce, comparativ cu DEM, beneficiind în acelaşi timp de
dobânzi real pozitive. S-a conceput atunci o relaţie monedă forte - rată a dobânzii
ridicată.
Ceea ce este valabil în cazul dolarului nu este automat aplicabil altor valute.
3. Situaţia balanţei de plăţi curente

Balanţa de plăţi ilustrează situaţia relaţiilor economice ale ţării cu restul lumii, motiv
pentru care informaţiile cuprinse prezintă interes pentru explicarea nivelului cursului de
schimb. Echilibrul balanţei de plăţi externe este dependent de valoarea exporturilor şi a
importurilor, de gradul de eficienţă şi competitivitate ale produselor, de nivelul preţurilor, de
serviciile internaţionale şi de conjunctura de pe pieţele internaţionale.
CS se modifică în cazurile în care apar dezechilibre ale balanţei:
Deficitul balanţei de plăţi externe obligă agenţii economici ai ţării respective să
cumpere valută pentru a plăti facturile de import, oferind monedă naţională. Creşte
cererea de valută şi oferta de monedă naţională, iar cursul tinde în aceste condiţii să
se deprecieze.
Excedentul balanţei de plăţi poate determina o cerere a monedei respective de către
firmele din ţările cu deficit şi, evident, când celelalte condiţii sunt date, moneda se
apreciază.
La rândul său cursul de schimb influenţează asupra echilibrului balanţei de plăţi
externe ca urmare a conexiunilor dintre ele. Deprecierea valutei stimulează creşterea
exporturilor, restrânge importurile şi determină o tendinţă de echilibrare a balanţei de plăţi.
Aprecierea valutei, contribuind la descurajarea exporturilor, la stimularea creşterii
importurilor, generează dezechilibru în balanţa de plăţi.
4. Situaţia balanţei capitalului
Atractivitatea unei economii naţionale pentru capitalurile străine determină un influx
de capital şi, deci, o cerere de monedă naţională din partea investitorilor străini (apreciere a
cursului). În cazul unei economii slabe, capitalurile, cu deosebire cele în titluri de valoare, dar
nu numai, vor emigra din ţara respectivă, vânzând moneda naţională pentru a cumpăra valute
ale ţărilor cu o economie generatoare de speranţe financiare (depreciere a CS).
5. Masa monetară în circulaţie influenţează CS nu numai indirect, prin preţuri,

dar şi direct, determinând C şi O de monedă, ceea ce poate antrena schimbări în raportul dintre
C şi O monetară şi, implicit, în CS.
În condiţiile în care toţi ceilalţi factori sunt constanţi, creşterea masei monetare duce la
deprecierea CS al monedei. Invers, lipsa de mijloace de plată, de lichidităţi se reflectă în
creşterea cererii monetare şi a CS.
Factorii de natură psihologică
Psihologia celor care participă la efectuarea operaţiunilor valutare joacă deseori un rol
important în accentuarea tendinţei cursului unei valute.
Rolul anticipărilor, ca factor psihologic, asupra formării CS este deseori invocat.
Anticipările agenţilor economici cu privire la inflaţie, dobânzi, deficit bugetar, sold comercial
etc. condiţionează comportamentele care declanşează, ele însele o serie de reacţii. Anticipările
se bazează deseori pe zvonuri privind anumite evenimente economice sau politice, confirmate
sau neconfirmate ulterior, pe declaraţii ale personalităţi politice sau economice privind viitorul
economiei sau al unei valute.
- Economiştii de influenţă keynesiană consideră că miopia speculatorilor, înclinaţia
spre a urmări evoluţia generală şi de a o amplifica şi hazardul conduc spre declanşarea unei
mişcări speculative “iraţionale”, fără o fundamentare ştiinţifică a riscurilor ce pot fi asumate.
- Economişii moderni susţin că anticipările asupra cursurilor de schimb nu ţin de
hazard, ci, dimpotrivă, ele se formează pe baza unui comportament raţional al speculatorilor,
care, în baza informaţiilor de care dispun, realizează cele mai bune anticipări posibile.
Teoria pieţelor eficiente, propusă iniţial pentru pieţele de active financiare, a fost
adaptată ulterior la pieţele de schimb. O piaţă eficientă este constituită dintr-un mare număr de
agenţi raţionali, care încearcă maximizarea profiturilor, fiind în concurenţă activă pentru
previzionarea viitoarelor valori ale pieţei, atunci când informaţia curentă este aproape liber
accesibilă tuturor participanţilor. Pe piaţa de schimb, cursurile reflectă, deci, orice informaţie
pertinentă, disponibilă.
CAP IV Piaţa de schimb
IV.1. Piaţa de schimb: conţinut şi funcţii

IV.1. Piaţa de schimb: conţinut si funcţii
Piaţa mondială este globală şi unitară în conţinutul ei. Totuşi, ea cunoaşte

particularităţi în ceea ce priveşte obiectul tranzacţiilor, tehnica tranzacţiilor, scopurile urmărite
etc. În acest sens deosebim mai multe compartimente ale pieţei mondiale:
- piaţa comercială a bunurilor materiale;
- piaţa comercială a serviciilor;
- piaţa de schimb sau valutară internaţională;
- piaţa internaţională de capital;
- piaţa creditului internaţional;
- piaţa investiţiilor internaţionale.
Această compartimentare a pieţei mondiale unice (globale):
- are un caracter pur teoretic şi didactic, deoarece în realitatea economică nici o piaţă
din cele enunţate nu se dezvoltă autonom şi izolat, ci toate tranzacţiile comerciale sau de
investiţii generează tranzacţii valutare, financiare sau de credit.
- este foarte necesară în procesul cunoaşterii şi studierii mecanismelor specifice
diferitelor pieţe şi tranzacţii.
Piaţa de schimb sau piaţa valutară reprezintă un sistem de relaţii ce iau naştere între
bănci, precum şi între bănci şi clienţii acestora, prin intermediul cărora se efectuează vânzările
şi cumpărările de devize, în scopul reglementării plăţilor şi încasărilor apărute în schimburile
economice internaţionale, al obţinerii unui câştig din diferenţele ce pot apare cu această ocazie
din mişcarea cursurilor de schimb şi din diferenţele procentuale de dobândă.
Piaţa de schimb nu se limitează doar la tranzacţionarea (transformarea sau conversia)
valutelor convertibile (a devizelor în sens restrâns), ci şi a unor titluri de valoare exprimate
într-o monedă străină (devize în sens larg). Asistăm la o tendinţă de transfer parţial al
tranzacţiilor unor titluri de valoare de pe piaţa de capital pe piaţa de schimb, atunci când se
urmăreşte nu atât convertirea acestor titluri în monedă, cât evitarea unor riscuri de curs valutar
sau riscuri de dobânda (se numesc operaţiuni derivate). Totuşi, ponderea principală pe piaţa
valutară o deţin tranzacţiile de convertire a unei monede naţionale într-o altă monedă
naţională convertibilă (în special operaţiunile cu valute în cont).
Asadar, scopul principal al operatiunilor de pe piata de schimb consta în:

- realizarea de operatiuni de preschimbare a unei valute sau devize în alta valuta sau
devize pentru utilizarea lor ca mijloace de plata în vederea derularii schimburilor economice
externe;
- operatiuni de preschimbare de valute sau devize pentru obtinerea unui câstig sau
evitarea unei pierderi rezultate din modificarea cursului de schimb sau a ratei dobânzii.
Ancheta întreprinsa de Banca Reglementelor Internationale în 1990 a ajuns la concluzia ca
volumul anual al tranzactiilor reprezinta, în medie, de 3 ori volumul comertului
international, ceea ce se explica prin faptul ca o singura operatiune comerciala necesita,
adeseori, mai multe operatiuni de schimb derivate. Totodata, se confirma faptul ca
miscarile de capital, arbitrajele si tehnicile moderne de gestiune a riscului de schimb
reprezinta o mare parte a acestei activitati.
Printre cele mai importante funcţii ale pietei de schimb se numără:

1. conversia unei monede naţionale convertibilă în alte monede naţionale convertibile
în scopul efectuarii de plati rezultate din contractele comerciale;
2. asigurarea de resurse financiare adecvate, necesare acordarii sau rambursarii de
credite externe;
3. crearea de disponibilitati banesti în valutele convertibile necesare platii dobânzilor

la obligatiuni sau credite, comisioanelor sau spezelor bancare;
4. transformarea în moneda locala a fondurilor banesti utilizate pentru efectuarea de
investitii externe (directe sau de portofoliu), reconversia acestor fonduri în monede străine
convertibile pentru repatrierea investitiilor, profiturilor si dividendelor;
5. mutarea unor fonduri banesti dintr-o moneda straina în alta moneda straina în
scopul obtinerii unui câstig sau al evitarii unor pierderi ca urmare a evolutiei cursului de
schimb sau al ratei dobânzii;
6. transformarea monedei din conturile bancare în valute efective (cecuri, bancnote,
monezi), pentru a asigura C si O turismului international, transporturilor, deplasarii
internationale în diverse scopuri, precum si reconversia valutelor efective în valute în conturi
bancare.
Toate aceste transformari monetare, conversie si reconversie a unor fonduri banesti
dintr-o monedă străină convertibilă în altă monedă convertibilă, se realizează prin acte de
vânzare-cumpărare de monedă ce au loc pe piaţa de schimb la un preţ numit curs de schimb.
Volumul tranzacţiilor pe piaţa de schimb este într-o continua creştere şi diversificare.

Între cauzele sau factorii dezvoltării atât de rapide a pieţei valutare putem menţiona:
a) ritmul şi volumul ridicat şi în creştere ale comertului international cu marfuri
(fiecare importator având nevoie de mijloace de plata conform cerintelor contractuale, va apela la piata de
schimb pentru a converti valutele de care dispune în valutele necesare efectuarii platilor);
b) comertul cu servicii are un ritm de dezvoltare foarte rapid (turismul international,
transporturile internationale, migratia internationala a fortei de munca, asigurari si reasigurari)
generând cerinte de valuta în cont sau efectiva;
c) Investitiile internationale tind sa aiba cea mai ridicata dinamica (determinând
cererea de valuta în momentul efectuarii investitiei, al derularii ei sau în momentul repatrierii
sau replasarii fondurilor în alte tari); Amplificarea activitatii societatilor transnationale, care
au filiale în întreaga lume si ale caror active sunt exprimate în diverse valute;
d) Trecerea tot mai multor monede la diferite forme de convertibilitate (fie
convertibilitate de cont curent, fie eliminarea restrictiilor în calea convertibilitatii de capital
sub forma de credit si investitii);
e) Dezvoltarea pietei eurovalutelor;
f) Cresterea instabilitatii cursurilor de schimb (stimuleaza detinatorii de fonduri în

preschimbarea prompta a summelor în acele monede care, într-o anumita perioada se bucura
de o oarecare stabilitate sau chiar repreciere);
g) Instabilitatea politico-economica constituie un alt factor al miscarii internationale a
capitalului speculativ;
h) Dezechilibrul generalizat al balantelor de plati stimuleaza convertirea soldurilor
active sau pasive în diverse valute în vederea efectuarii diverselor operatiuni financiare, de
credit si de capital;
i) Aparitia unor tehnici noi de operare pe pietele valutare (alaturi de operatiunile
clasice se dezvolta operatiunile derivate de schimb de devize: swap, futures, optiuni);
j) Un rol decisiv în dezvoltarea pieţelor valutare îl au afirmarea şi utilizarea pe scară
largă a tehnicilor moderne de telecomunicaţii (reţele de transmitere a informaţiilor financiare -
Swift, Reuters, Telerate, Bloomberg), care permit efectuarea sigură şi rapidă de operaţiuni
valutare în timp real, 24h din 24.
Crearea şi dezvoltarea pieţei de schimb presupun existenţa unor condiţii prealabile şi

decisive pentru funcţionarea pieţei şi efectuarea de tranzacţii valutare:
a) Convertibilitatea monedelor şi eliminarea restricţiilor din calea mişcării
internaţionale libere a valutelor. Fără un anumit grad de convertibilitate nu poate exista o piaţă
valutară.
- Desigur ca cea mai intensa piata de schimb este în tarile în care moneda
cunoaste o convertibilitate deplina (atât pentru opreratiunile de cont curent, cât si
pentru cele de capital, atât pentru rezidenti, cât si pentru nerezidenti).
- În acelasi timp, pietele functioneaza si în tarile cu moneda cu convertibilitate
limitata (cazul României, ROL are doar convertibilitate de cont curent).
b) Dezvoltarea si diversificarea sistemului bancar si de burse al unei piete valutare.
Sistemul bancar riguros organizat, credibil, cu personal specializat, la care se adauga, în
unele cazuri, bursele valutare si bursele de valori conditioneaza buna evolutie a pietei
valutare.
c) Existenta unui mecanism de formare promptă şi corectă a cursului de schimb.

Pentru aceasta este necesară o bogată şi diversificată C şi O de valută, adică existenţa:
- unui sistem economic, comecial si financiar care efectueaza tranzactii importante de import-export,
dublat de
- un sistem modern de comunicatii între cei care creaza C si O valutara.
d) Existenţa unor reglementări scrise şi nescrise ce trebuie respectate de toţi operatorii
valutari.
Banca centrala are un rol esential în functionarea unei piete valutare prin practicarea
unui sistem de verificare si autorizare a bancilor carora le acorda dreptul de a face tranzactii
valutare, dreptul de dealeri sau brokeri.
Aceste cerinţe nu se creează printr-o hotărâre administrativă, ci ca urmare a unei
dezvoltări durabile economice, financiare, instituţionale şi juridice, care poate impune pe plan
internaţional o piaţă valutară.
Aşadar, există pieţe de schimb naţionale şi o piaţă de schimb internationala.

Piata de schimb naţională îşi concentrează activitatea în principalele centre
comerciale şi financiare ale unei ţări. Dar aceasta nu înseamnă că toate băncile din oraşul
respectiv au drepturi de tranzacţii valutare, ci doar cele care primesc girul băncii centrale (ca
urmare a îndeplinirii condiţiilor financiare, logistice şi de personal pentru a fi dealeri valutari).
Sunt ţări mari care, datorită tradiţiei, au concentrata piata de schimb într-un singur oras: Anglia -
Londra, Japonia - Tokyo, Franta - Paris, dupa cum sunt tari mai mici, cu piete valutare în mai multe orase: piata
valutara belgiana este formata din pietele valutare de la Bruxelles si Anvers, cea canadiana Montreal si Toronto,
cea italiana Milano, Roma, Genova, si Napoli.
Serviciile de telecomunicatii asigura legaturi sigure si continue cu firmele din tara
respectiva, de la care provin C si O primara de valuta, cât si cu bancile comerciale din
teritoriu, astfel încât notiunea de piata valutara nationala capata un continut real, chiar daca
piata valutara functioneaza în câteva orase sau chiar într-unul singur.
Piaţa valutară internaţională este formată din totalitatea pieţelor valutare naţionale,
privite nu ca o sumă aritmetică, ci ca un sistem eterogen de legături şi schimburi ce
angrenează pieţele naţionale într-o interdependenţă reciprocă, în timpi reali. Piaţa valutară
internaţională nu ar putea exista în afara pieţelor valutare naţionale. Ea funcţionează 24h din
24.
Între diferitele piete valutare nationale exista multiple deosebiri si particularitati.
Totusi, generalizând activitatea diverselor piete valutare, în organizarea acestora distingem
mai multe componete comune, care, împreuna constituie mecanismul pietei de schimb:
A. Institutii si persoane autorizate a efectua operatiuni cu devize;
B. Reglementari privind desfasurarea activitatilor de schimb valutar;

C. Proceduri de stabilire, cotare si publicare a cursurilor de schimb;
D. Metode si tehnici de interventie a autoritatii monetare cu atributii în domeniul
schimbului de devize (banca centrala).
Mecanismul pietei de schimb este unitar, complex si interdependent; cele patru
elemente actionează concomitent, tratarea lor separată având doar un caracter didactic.
A. Pornind de la locul si atributiile fiecarui participant la procesul de schimb, putem
grupa participantii la activităţile pieţei de schimb în următoarele segmente:
(a) Segmentul primar este acea structura a pietei de schimb care genereaza cererea si
oferta de moneda straina în care se încadreaza:
- firme de export-import sau firme care deservesc direct sau indirect activitatea de
export-import (companii de transport, de expeditie, de asigurari, de tranzit, firme specializate în controlul si
expertiza marfurilor de export-import);
- firme, societati sau institutii publice sau private care primesc si acorda credite
externe, efectueaza investitii externe si alte operatiuni de capital;
- fondurile de investitii care dispun de resurse financiare, pe care le valorifica, uneori si
prin investirea lor în cele mai avantajoase valute;
- brokerii sau curtierii operează centralizarea ordinelor de cumparare si de vânzare de
la diferiţii participanţi şi le transmit băncilor dealeri; în plus furnizează informaţii asupra
evoluţiei cursurilor de schimb tuturor celor interesati;
- băncile care nu au fost autorizate de banca centrala sa efectueze tranzactii pe piata
valutara, având rol de intermediere.
(b) Segmentul principal sau interbancar este cel mai important participant al pieţei
valutare. Se constituie din institutii bancare care au primit autorizatie de dealer pentru a face
operatiuni de vânzare-cumparare de devize pe piata valutara nationala sau internationala.
Toate operatiunile de vânzare-cumparare de devize sunt concentrate în sectorul
interbancar, numit si piata interbancara, de aici si aprecierea acestuia ca segment principal.
Este format din:
- bancile comerciale (principalii operatori pe pietele de schimb valutar) la care se
concentreaza majoritatea cererilor si ofertelor de devize si care au servicii specializate pentru
efectuarea de operatiuni valutare;
- institutiile financiare si bancare internationale (BM, BRI, BERD, FMI, s.a.) care
efectueaza operatiuni pentru atingerea propriilor obiective, în contul clientilor (state) sau în
contul lor propriu.
- bancile comerciale apartinând sau create de grupuri mari industriale sau filiale
bancare si financiare ale unor societati transnationale;
- casele de schimb valutar, care efectueaza operatiuni de schimb pentru valori mici, de
regula, pentru persoane fizice. Casele de schimb valutar creeaza cerere si ofertă de valuta în
proportia în care disponibilitatile în moneda locala sau în valuta depasesc limitele stabilite de
conducere pentru capitalul de rulment.
Se constata unele tendinte de diminuare a diferentelor rigide dintre segmentul primar

si segmentul bancar, întrucât unele unitati care, în principiu, fac parte din primul, îsi creeaza
propriile banci, unele primind dreptul de a efectua operatiuni pe pietele valutare.
Numerarul reprezinta un procent infim în cadrul tranzactiilor datorita problemelor
ridicate de manipulare, depozitare, siguranta. Procesul de dematerializare a monedei a condus
la cresterea importantei viramentelor bancare în cadrul platilor sau reglementarilor
internationale. În 1973, bancile au creat SWIFT (Society for Worldwide International
Interbank Telecommunication) în vederea implementarii unei retele mondiale de
telecomunicatii pentru mesaje bancare.
Personalul bancar care are contact direct sau indirect cu piaţa valutară este grupat în
servicii sau compartimente la diferite niveluri:
1. Contactul între segmentul primar şi segmentul interbancar se realizează prin
servicii sau compartimente ale băncilor care au relaţii directe cu clienţii.
2. Lucrătorii acestor compartimente transmit informaţiile cu privire la cererea şi
oferta culese de la clienţi unui serviciu (compartiment) specializat în determinarea poziţiei
băncii pe valute şi scadenţe. Poziţioniştii sintetizeză şi prelucrează datele valutare pentru
fiecare monedă, stabilind scadenţele când trebuie să fie valuta dorită în cont.
Poziţia băncii reprezintă situaţia în care se află o bancă în ceea ce priveşte
disponibilităţile şi nevoile sale, într-o anumită valută. Astfel, poziţia băncii, într-o anumită zi
sau oră, se apreciază ca:
- o poziţie lungă (excedentară) a unei anumite valute atunci când raportul dintre
disponibilităţile în conturi şi cererea clientelei este pozitiv (adică disponibilităţile >
cererea la acea valută); banca va vinde valutele în exces şi va cumpăra valuta

deficitară cerută de clienţi;
- o poziţie scurtă în cazul în care, la o valută disponibilităţile sunt reduse şi cererea
este mai mare; banca va cumpăra valuta cerută, satisfăcând cererea clientelei;
- atunci când solduirle disponibilităţilor (creanţelor) şi cererilor (obligaţiilor), într-o
anumită valută, sunt egale, poziţia la acea valută şi în acel moment este o poziţie
închisă (echilibrată sau soldată); banca face faţă cererii de valută din propriile
disponibilităţi, fără să apeleze la operaţiuni pe piaţa valutară.
În realitate, în majoritatea cazurilor, băncile au o poziţie scurtă sau una lungă la o
valută sau alta, de unde apare nevoia obiectivă de a fectua operaţiuni pe piaţa valutară pentru a
satisface cererea clientelei sau propriile necesităţi în respectiva valută.
3. În sălile de arbitraj, operatorii specializaţi (dealerii, arbitrajiştii, cambiştii)

primesc doar C şi O netă pe valute şi scadenţe şi îşi concentrează atenţia asupra problematicii
schimbului cu alte bănci la cel mai bun curs valutar şi la cea mai avantajoasă dobândă la o
valută sau alta. Aceştia sunt persoane cu o pregătire profesională deosebită, în măsură să
înţeleagă şi să analizeze teoria şi realitatea economică si financiară. În câteva secunde si fara
semnatura, un asemenea specialist poate angaja banca pentru mai multe milioane de USD. Din
acest motiv, specialistii de elita sunt protejati, dar si controlati îndeaproape de conducerea
bancilor. Acesti specialisti lucreaza la tablourile de schimb monetar, adevarate bijuterii în
domeniul informaticii si telecomunicatiilor. Fiecare post de lucru cuprinde:
- unul sau două terminale conectate la marile retele de transmitere a informatiilor financiare
ce permit legatura între toate salile de schimb din lume;
- mai multe telefoane digitale;

- mai multe linii directe, ce permit legaturi instantanee cu filialele din strainatate,
banci, curtieri si clienti mai importanti;
- un sistem de informare care reda imediat pozitia bancii pentru fiecare deviza;
- un computer dotat cu programe de calcul care permit decizii rapide pentru
operatiunile de arbitraj, plasament , speculare sau de acoperire.
(c) Segmentul de supraveghere a operatiunilor valutare este reprezentat de banca

centrala. Aceasta urmareste obiective ce îi revin prin lege si îndeplineste mai multe atributii
pe piata valutara nationala:
* autorizarea bancilor care au drept de a efectua oparatiuni pe piata valutara în calitate

de dealeri si supervizarea activitatii lor;
* obligarea bancilor comerciale de a mentine o rezerva minima obligatorie, în moneda
nationala si în valuta, în conturile bancii centrale
* executarea ordinelor primite de la clientela proprie: guverne, banci centrale straine,
organisme internationale;
* încercarea de a influenta cursul de schimb, din motive de politica economica
interna, pe de o parte, sau din necesitatea respectarii unor angajamente internationale
(acordurile cu FMI, de exemplu), pe de alta parte. Aceste interventii, sub forma de vânzari si
cumparari de devize, reprezinta doar una dintre armele de atac prezente în arsenalul bancilor
centrale. Un alt instrument utilizat este taxa oficiala a scontului, care se reflecta în evolutia
nivelului ratei dobânzii, care face moneda nationala mai mult sau mai putin atractiva pentru
plasamante sau investitii.
* Efectuarea directa de operatiuni de vânzari si cumparari de devize pe piata valutara
internationala în scopul gestionarii corecte a rezervelor valutare ale statului, prin mentinerea
lor în valute care sa asigure lichiditatea si eficienta optima.
B. Reglementari privind desfăşurarea activităţilor de schimb valutar se refera la

totalitatea masurilor monetare, valutare si administrative pe care autoritatile dintr-o tara le pot
lua în vederea atingerii obiectivelor fundamantale ale politicii lor economice si valutar-
financiare. Gradul, intensitatea si limitele unor asemenea masuri dau caracterul de piata libera
sau controlata a tranzactiilor valutare.
Masuri monetare:
- regimul de convertibilitate a monedei nationale
- modul de constituire a depozitelor bancare si nivelul dobânzilor bonificate
- gradul de liberalizare a actelor si faptelor de comert exterior
- regimul miscarilor de capital
- politica bancii centrale privind raportul activelor si pasivelor bancilor în moneda nationala si
monede straine.
Masuri valutare:
- sistemul de cursuri valutare practicat
- depozitele prealabile la importuri
- libertatea de vânzare si cumparare a valutelor
Masuri administrative:
- sistemul de autorizare prealabila a bancilor pentru efectuarea de operatiuni valutare
- obligativitatea prezentarii de informatii suplimentare privind actele de comert exterior care
genereaza operatii valutare.
C. Procedurile de stabilire a cursurilor de schimb au în vedere:

- gradul de libertate sau restrângere a actiunii factorilor determinanti ai CS (economici,
valutar-financiari si psihologici);
- plaja si intensitatea interventiei bancii centrale pentru influentarea CS;
- tehnicile de stabilire a CS de referinta (fixing, closing) si institutiile responsabile;
- sistemul formarii CS: prin relatiile interbancare directe permanente sau prin negocieri
la bursa valutara la anumite intervale de timp;
- momentul sau ora de stabilire a cursului pietei (de regula ora 1100).
D. Metodele si tehnicile de interventie ale bancii centrale sunt specifice fiecarei

tari, dar uneori sunt corelate prin întelegeri confidentiale între diferite banci centrale, în
vederea evitarii unor fenomene de criza majore.
Există multiple tehnici şi operaţiuni valutare efectuate pe pieţele de schimb:
A. Operaţiunea la vedere (spot) constă în vânzarea/cumpărarea de valute la un curs

de schimb negociat de operatori (numit curs la vedere sau spot), cu decontarea (virarea
banilor) între bănci, respectiv mişcările în conturi (ieşirea valutei vândute şi intrarea valutei
cumpărate) în cel mult 2 zile bancare lucrătoare, faţă de ziua încheierii tranzacţiei.
Data când banii (valuta) trebuie să intre în conturi, adică ziua decontării, poartă
denumirea, în practica internaţională, de “ziua valutei”.
Operatorii negociază ferm sumele, cursul de schimb, precum şi ziua valutei (chiar dacă
cursul valutar se schimbă în aceeaşi zi sau în următoarele două zile, până la data valutei).
Rezultatul negocierii dintre operatori (sumele, monedele străine, cursul de schimb, data
valutei, caracterul operaţiunii – spot, băncile şi ţara, numerele conturilor curente NOSTRO
sau LORO etc.) este trecut într-o fişă de arbitraj trimisă imediat după avizarea de către
dealerul şef la “serviciul cifru”, iar acesta – după codificare –:
- la “serviciul corespondenţă”, care transmite datele, în scris, codificate, prin fax sau
SWIFT, cu semnătură electronică autorizată băncii corespondente, precum şi
- la serviciile operative din interiorul băncii pentru a se comunica clienţilor modul în
care a fost executat ordinul de schimb valutar şi comisionul bancar.
Din punct de vedere practic, negocierea porneşte de la stabilirea cotatiilor pe piata de

schimb de către dealeri şi presupune luarea în considerare:
a) a elementelor de teorie mentionate în capitolul anterior:
- fie sub forma manifestarii lor directe (ca o reactie imediata la scumpirea unor
produse de baza, ridicarea semnificativa a ratei dobânzii într-o tara etc.)
- fie indirecte (luând în calcul atitudinea clientilor, mersul pietei vis-à-vis de moneda
unei tari etc.).
b) precum si alte informatii importante precum:
- necesarul sau excedentul de valuta (de exemplu JPY) al bancii;
- rezultatele prognozelor;
- relatiile între banci;
- relatiile interumane (între angajatii diferitelor banci care realizeaza tranzactii
monetare) etc.
Astfel, având în vedere cazul unei bănci dealer de pe piata de schimb internaţională
(de exemplu o banca importanta din Elvetia), stabilirea cursului de schimb în ziua t (1 USD =
?CHF, 1 EUR = ?CHF etc.) se realizeaza initial sub forma cursului de deschidere, încă înainte
de ora 800, când încep tranzactiile, ţinându-se seama de urmatoarele surse de informare:
1. cursurile de schimb la închidere la băncile din New-York (dar si din alte centre
de pe coasta de est a SUA), ca si pe pietele de schimb asiatice (Tokyo, Singapore etc.). Aceste
cursuri apar pe ecranele calculatoarelor conectate la agentiile Reuters, Telerate etc.
• Intereseaza cotatiile din NY stabilite la sfîrsitul zilei precedente întrucât:
- ele au fost realizate în ţara care dă tonul pe piaţa valutară internaţională, pe de o parte,
- iar pe de altă parte, diferenţa de fus orar face ca băncile din SUA să functioneze suficient de multe ore dupa
ce bancile europene "au închis" pentru a putea oferi informatii proaspete privind mersul pietei.
• Intereseaza cotatiile de pe pietele asiatice întrucât sunt pietele care preced în timp
deschiderea pietei europene.
2. ştirile comunicate de principalele agenţii de presă privind evenimentele

petrecute "peste noapte".
• Astfel de stiri, precum:
- calamitati naturale sau tulburari sociale
- compromiterea exporturilor unei tari
- schimbari privind politica economica, guvernul, majoritatea parlamentara într-o
directie care trezeste neîncredere
- cresterea preturilor la produsele de baza
- cresterea ratei dobânzii etc.
fac ca încrederea în puterea de cumparare a monedei K sa scada (uneori vertiginos) si ca
urmare este oferita intens spre vînzare, desi solicitarile scad, ceea ce o va face mai ieftina
în raport cu alte valute (are loc o depreciere vizibila a monedei tarii în care evenimente de
genul celor enumerate au avut loc).
• Invers, daca în tara Z se anunta schimbari în bine:
- stabilitate sau expansiune pe plan economic
- recolte bune
- rata scazuta a inflatiei
- excedent al balantei comerciale etc.
ele au ca urmare mentinerea pretului monedei Z sau chiar scumpirea unei astfel de
monede în raport cu alte valute (apreciere).
3. Rezultatele analizei si prognozei evolutiei cursului de schimb pentru valutele
importante asa cum rezulta din citirea diagramelor speciale (chart-systems), realizate de catre
specialistii în analiza tehnica. Evolutia cursurilor de schimb la banca respectiva (la care
urmeaza a se stabili cursul initial) va fi, de asemenea, obiect de analiza si prognoza pentru
specialistii respectivi.
4. Pozitia băncii pentru fiecare valută, în sensul luarii în calcul:
- a cursului la închidere în ziua precedenta,
- a rezervelor de valuta,
- a obligatiilor fata de clienti,
- a intentiilor din ziua respectiva.
Toate informatiile din sursele mentionate sunt comentate în cadrul echipei care
stabileste o cotatie initiala si se ajunge la cursul la deschidere (de exemplu 1 USD = CHF
1,4949 - 1,4956). Rezultatele privind cursurile la care s-a ajuns, trebuie finalizate asa încât, la
ora de deschidere a activitatii bancii cu clientii, acestea sa fie afisate.
Cotatiile au doua valori:
- Un curs de cumparare = cel la care banca cumpara devize

- Un curs de vânzare = cel la care banca vinde devize.
De exemplu: 1 USD = CHF1,4949 - 1,4956 ceea ce înseamna ca:
- banca cumpara dolari cu 1,4949 CHF si îi vinde cu 1,4956 CHF, adica
- cei ce ofera spre vânzare USD vor primi 1,4949 CHF pentru 1 USD, iar
- solicitantii de USD vor putea cumpara 1 USD la pretul de 1,4956 CHF.
Diferenţa între cursul de cumparare si cel de vânzare se numeste SPREAD si
reprezinta marja bancii, care de regula variaza usor de la o banca la alta, în functie de pozitia
bancii în deviza respectiva si de motivatii de ordin concurential. Ecartul între cele doua
cursuri este, în general, redus; cresteri sensibile se înregistreaza numai când pietele devin
"nervoase". (Pe piata de numerar, ecartul între cursurile de cumparare si cele de vânzare,
aplicate persoanelor fizice este mai mare, comparativ cu cel de pe piata interbancara si,
totodata diferit de la o banca la alta.)
Din momentul deschiderii, pe parcursul zilei valutare, cotaţiile se vor modifica sub
impactul cererii şi ofertei provenite de la ceilalţi dealeri, în urma negocierii.
O negociere între operatorul elveţian şi un operator new yorkez, vânzător de USD,
poate decurge după următorul scenariu:
“Cum lucraţi USD contra CHF spot?
- 1,4949 / 56
- Vă rog apropiaţi.
- 1,4950 / 56 (sau sorry)
- Vând 1 milion USD
- OK”
În cazul modificarilor de curs, retelele de comunicatii rapide (Reuters, Swift, Telerate
etc.) preiau informatia, ca si alte informatii de acest fel si le comunica bancilor interesate.
Mesajele se succed, banca elvetiana poate deveni si ea interesata sa solicite altor banci diverse
valute la schimb. Ca urmare cursurile de schimb se pot modifica frecvent si aceasta pâna la
ora de închidere a activitatii bancii, când se trage linie si se stabileste profitul sau pierderea,
precum şi cursul de închidere.
B. Operaţiuni valutare la termen (forward)

Deşi operaţiunile valutare la vedere sunt preponderente în ansamblul tranzacţiilor
valutare de pe piaţa de schimb, o altă operaţiune importantă o reprezintă operaţiunile la un
termen viitor.
Într-o operaţiune la termen, operatorii contractează angajamente de vânzare şi

cumpărare de valută, la un curs fixat în momentul tranzacţiei, dar livrarea şi plata se vor
efectua la o dată ulterioară (“data valutei”), ce depăşeşte 2 zile bancare lucrătoare, fixată în
momentul efectuării angajamentului.
Data valutei este de regulă la termene de 1, 3, 6 sau 12 luni, dar poate fi orice termen
intermediar de preferat exprimat în luni şi nu în fracţiuni de luni.
Cursul de schimb, suma şi data valutei sunt ferme până la virarea banilor în conturi
(deşi cursul de schimb se poate modifica în această perioadă).
Caracteristicile contractului forward:
- se încheie în afara bursei, prin negociere directă între părţi;
- nu este standardizat;
- are o valoare fixă, fixarea valorii contractului se face în prezent;
- nu are piaţă secundară;
- poate fi lichidat numai la scadenţă.
La stabilirea cursului de schimb la termen se ţine seama de următoarele aspecte:
- cursul de schimb spot din ziua negocierii;
- nivelurile procentului de dobândă la depozitele şi împrumuturile bancare la termen
pe o perioadă egală cu data valutei (1, 3, 6 etc. luni); ratele de dobândă interbancară sunt
publicate zilnic pentru valutele liber utilizabile la ora 1100 în centrele financiare (LIBOR,
EURIBOR etc.);
- de mărimea intervalului până la termenul contractual de efectuare a încasării/plăţii.
Având în vedere cei trei factori, la echilibrul pieţei valutare (situaţie optimă), au loc
următoarele relaţii:
1+ rdobt R intrare
CC fwd t R/K = CC spot R/K *
1+ rdobt K ieşire
1+ rdobt R ieşire
CV fwd t R/K = CV spot R/K *
1+ rdobt K intrare
unde:
t t
CC fwd R/K (CV fwd R/K) – este cursul de schimb de cumpărare (vânzare) forward
pentru termenul t al monedei K, exprimat în unităţi de monedă R pe o unitate de monedă K;
CC spot R/K (CV spot R/K) - este cursul de schimb de cumpărare (vânzare) la vedere al
monedei K, exprimat în unităţi de monedă R pe o unitate de monedă K;
rdobt R intrare (ieşire) – rata dobânzii pentru depozitele (împrumuturile) în moneda R
calculată pentru termenul t [rdob R intrare (ieşire)* t/12, unde t este exprimat în luni];
rdobt K intrare (ieşire) – rata dobânzii pentru depozitele (împrumuturile) în moneda K
calculată pentru termenul t [rdob K intrare (ieşire)* t/12, unde t este exprimat în luni].
Cotaţia forward este afişată pe terminalele bancare sub forma “pip-urilor”, care se
adună sau se scad din cursul spot pentru a se obţine cursul forward. Pentru simplificarea
calculului şi citirii cotaţiilor forward au fost stabilite o serie de reguli uniforme de cotare
(valabile în cazul exprimării monedei K în unităţi de monedă R):
- dacă pip-ul de la cumpărare este mai mic decât pip-ul de la vânzare, se adună la
cursul spot pentru a obţine cursul forward; se spune că valuta K face primă şi
moneda R discount;
- dacă pip-ul de la cumpărare este mai mare decât pip-ul de la vânzare, se scad din
cursul spot pentru a obţine cursul forward; se spune că valuta K face discount şi
moneda R primă.
Aşadar, face primă moneda care se apreciază şi face discount moneda care se
depreciază. Dacă, la termen, cursul este egal cu cel la vedere, se spune ca moneda este la
paritate (au pair).
Tranzacţiile la termen reprezinta cel mai raspândit instrument de protejare împotriva

surprizelor neplăcute datorate modificării cursurilor de schimb în decursul timpului, dar sunt
utilizate şi de speculatori care doresc să profite de pe urma fluctuaţiilor. În perioadele de

stabilitate, operaţiunile la termen devin mai puţin interesante.
Băncile centrale nu intervin, de regulă, pe piaţa la termen, întrucât ar facilita jocul de
piaţă al unor operatori, permiţându-le să opereze la cursuri favorabile.
C. Operatiuni de schimb de tip SWAP
Acest tip de operaţiuni se realiza la început între băncile centrale, întrucât SMI creat la
BW le obliga să intervină pe piaţa valutară, prin V-C de monede străine pentru a influenţa CS.
Ca să nu apeleze des la rezervele valutare proprii, Bc3C cu valute liber convertibile făceau
schimb (swap) de monedă proprie între ele. În acest scop cele două Bc3C îşi deschideau
reciproc conturi în propria valută în favoarea băncii partenere. Aceste sume nu se numeau
împrumuturi căci nu erau purtătoare de dobândă, ci simplu “schimb” (“swap”).
În paralel se dezvoltă operaţiuni de swap valutar şi între băncile comerciale, la cererea
clientelei sau din necesităţi proprii.
Swap-ul poate fi definit ca îmbinarea a două operaţiuni valutare, simultane şi opuse,
una de vânzare şi alta de cumpărare, una la vedere şi alta la termen. Este vorba, deci, de o
dublă operaţiune de schimb.
Scopul operaţiunilor de schimb ("swap") este legat de dorinţa de protejare a
deţinătorilor de valută în faţa modificărilor de CS păgubitoare sau a modificărilor de rată a
dobânzii. De aceea, în practică există variante de swap de devize şi swap de dobânzi. Între
situaţiile tipice care presupun operaţiuni swap putem aminti:
a) Satisfacerea de către bancă a unor încasări şi plăţi, între care unele efectuate în
prezent şi altele în viitor.
De exemplu, o bancă care dispune la vedere (în spot) de 1 mil USD, disponibili timp 3
luni şi are nevoie la vedere de CHF pentru 3 luni poate proceda astfel: - vinde la vedere de
USD, la CS spot (cumparare de CHF);
- cumpără USD la CS fwd la 3 luni, calculat în funcţie de diferenţa de dobândă la 3 luni
(vânzare la termen de CHF).
Ambele operaţiuni se fac în paralel.
b) Prudenţa în ceea ce priveşte păstrarea unor sume mari în valută care prezintă
riscul deprecierii, atunci când deţinerea acestor sume este absolut necesară pentru asigurarea
unor plăţi. Banca va prefera să le vândă la vedere ţi să le cumpere imediat la termen.
c) Schimbarea de datorii între două părţi reprezintă tot o operaţiune de swap, care
permite partenerilor să-şi modifice gradul de expunere la riscuri:
• Swap de devize - Agentul A deţine o datorie în USD, iar firma B este
îndatorata în GBP; sumele sunt echivalate. A crede ca USD se va aprecia în raport cu
GBP, dorind astfel să-şi ramburseze în viitor, datoria în GBP. Daca B apreciaza invers
situatia, prin operaţiunea de swap, A se va îndatora în GBP si B în USD. În final doar
unul dintre parteneri va avea de câstigat (cel care a anticipat corect).
• Swap de dobânzi - Să presupunem că A şi B împrumută aceeaşi sumă, pentru
aceeaşi durată; firma A la o dobândă fixă, iar firma B la o dobândă variabilă. A
anticipează o scădere a dobânzilor şi ar dori să profite de o dobândă variabilă. B ar
prefera o rată fixă care îi conferă siguranţa cu privire la cuantumul datoriei sale. O
operaţiune de swap (= de schimbare de datorii) îi va satisface pe cei doi parteneri.
Perioadele de instabilitate pe piaţa valutară sau în "zona" dobânzilor sunt cele mai
propice unor astfel de tranzacţii.
D. Operaţiunile de arbitraj valutar
Noţiunea de arbitraj pe piaţa de schimb se referă la operaţiunile de V-C de valută sau

hârtii de valoare cu scopul de a profita de pe urma diferenţelor de valoare.
Arbitrajorii dau pieţei echilibru. Pe lângă urmărirea oportunităţilor în scopul obţinerii de
profituri, arbitrajul mai are rolul de a menţine preţurile aliniate. Când apar diferenţe,
arbitrajorii acţionează, vânzând şi cumpărând:
- acolo unde preţul (cursul) este mai mare, apare presiunea arbitrajorilor vânzători,
care îl diminuează;
- unde preţul este scăzut, apare presiunea la cumpărare, ceea ce conduce la creşterea
cursului.
În realitate, deosebirile de preţ sunt temporare, durează doar câteva minute sau secunde.
Arbitrajorii trebuie să acţioneze foarte rapid pentru a profita de aceste diferenţe. Astfel, ei
contribuie, într-o măsură foarte mare, la lichiditatea pieţei.
Diversitatea de situaţii de pe piaţa de schimb (cursuri de schimb diferite, dobânzi sau
tipuri de operaţiuni diferite) conduce la existenţa unor diverse tipuri de arbitraje:
• spaţiale (pe pieţe diferite):
- arbitrajul simplu, bilateral constă în cumpărarea unei sume pe piaţa unde

valuta cotează mai slab şi vânzarea pe piaţa unde cotează mai bine (exemple:
piaţa A şi piaţa B; piaţa forward şi piaţa futures)
- arbitrajul multiplu apare ca urmare a existenţei simultane de cursuri de schimb
diferite pentru mai multe valute, pe mai multe pieţe şi presupune căutarea
transformării valutei pe care o deţinem prin acţiuni succesive de vânzare
cumpărare astfel încât să obţinem în final un câştig.
• temporale (au în vedere diferenţe între valorile indicatorilor la momente diferite).
De exemplu, operaţiunile de arbitraj valutar bazate pe anticipări privind evoluţia
cursului de schimb:
- arbitraj valutar “a la hausse”: are la bază anticiparea conform căreia valuta pe
care o cumpărăm acum la cursul de schimb spot se va vinde după o perioadă
previzibilă la un preţ mai mare (se va aprecia);
- arbitraj valutar “a la baisse”: anticiparea deprecierii unei valute determină
vânzarea acesteia.
Informaţiile privind evoluţia cursului de schimb sunt coroborate cu informaţiile
privind ratele dobânzii existente pe diferite pieţe, pentru valute diferite. Trebuie să ţinem
seama că:
- de regulă, valuta care este în curs de apreciere are o rată a dobânzii mai mică, în
comparaţie cu valuta care este în curs de depreciere care are o rată a dobânzii mai
mare;
- modificarea cursului de schimb poate diminua sau anula câştigul (dacă moneda
cumpărată şi depusă pentru dobânda mai mare suferă în timp o depreciere mai
mare dacât anticipăm) sau îl poate amplifica (dacă moneda pe care am mizat
înregistrează o creştere de valoare).
Nivelul de indiferenţă privind viitorul curs de schimb al monedei cu rata dobânzii mai
mare (în curs de depreciere) poate fi calculat astfel:
1 + r dob mare
NI = spot *
1 + r dob mică
O depreciere mai mică decât acest nivel de indiferenţă permite obţinerea unui câştig prin
depunerea la bancă a monedei cu dobânda mai mare, dar o depăşire a acestui prag de
depreciere, erodează câştigul conducând la pierdere.
E. Operaţiunile valutare derivate

Operaţiunile derivate au apărut relativ recent, respectiv în anii ’70 şi s-au dezvoltat în
anii ’80 – ’90. Se numesc ”derivate” deoarece combină tehnici şi folosesc ca suport
instrumente şi produse care au apărut şi s-au dezvoltat la bursele de mărfuri, pieţele valutare
interbancare, pieţele de credit, pieţele de capital. Operaţiunile derivate poartă pecetea acestor
pieţe din care “derivă”, dând naştere pieţei produselor derivate. Deşi distinctă, această piaţă
uneşte şi totodată şterge deosebirile clasice dintre bursa valutară, bursa de mărfuri şi bursa de
valori.
Faptul că piaţa produselor derivate este strâns legată de piaţa valutară clasică şi
totodată se extinde mult dincolo de aceasta este un argument în plus pentru a vorbi despre
piaţa de schimb (şi nu despre piaţa valutară). Ea îşi lărgeşte aria de activitate şi asupra unor
activităţi financiare şi bursiere.
Principalele categorii de produse tranzacţionate pe pieţele valutare derivate sunt:
1. Contractul FUTURES valutar este un angajament standardizat între doi parteneri:

un vânzător şi un cumpărător, de a vinde, respectiv de a cumpăra un activ suport – valută sau
deviză, la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei şi cu executarea contractului la o
dată viitoare numită scadenţă.
Printr-un astfel de contract, vânzătorul se obligă să vândă, iar cumpărătorul să cumpere
activul de la baza contractului (valuta) la o dată viitoare (scadenţă), dar la un preţ stabilit în
momentul încheierii tranzacţiei. Elementul care face din aceste contracte nişte produse foarte
flexibile şi atractive este standardizarea clauzelor sale principale:
-cantitatea
-scadenţa
-modalitatea de executare la scadenţă.
Singura clauza nestandardizata este preţul care se stabileşte prin confruntarea cererii
cu oferta.
În România, Bursa Monetar Financiara si de Marfuri Sibiu pune la dispozitia

investitorilor contracte futures valutare RON/EURO, RON/USD, EUR/USD. Fiecare contract
futures este echivalentul a 1000 unitati monetare (EUR sau USD). Valoarea contractului
futures tranzacţionat la BMFMS este egală cu unitatea de tranzacţionare * preţul futures al
valutei. Scadenţele contractelor futures sunt trimestriale: Martie, Iunie, Septembrie,
Decembrie. Pentru a-si lichida poziţiile deţinute, operatorul fie va iniţia, înainte de scadenţa
contractului, o poziţie inversă ca sens (dacă a acţionat în calitate de cumpărător va vinde şi
invers), dar de aceeaşi cantitate ca în tranzacţia iniţială, fie va aştepta scadenţa. La scadenţă,
Casa Română de Compensaţie va lichida automat toate poziţiile deschise. CRC este
contraparte la fiecare cumpărare sau vânzare de contracte la termen, garantând integritatea
tranzacţiilor.
Standardizarea contractelor şi crearea funcţiei de compensare au mărit eficienţa pieţei,
permiţând o piaţă mult mai lichidă, oricine putând să intre şi să iasă rapid din piaţă. Cu cât
preţul este mai rapid determinat/stabilit şi piaţa este mai lichidă, cu atât ea devine mai
eficientă.
Avantajele tranzacţionării contractelor futures:
- dematerializarea acestui tip de contract permite investitorului să pătrundă pe piaţă
doar în funcţie de interesele sale, nemaifiind legat de acţiunile anterioare; cu alte cuvinte poate
chiar să înceapă printr-o operaţiune de vânzare, nemaifiind condiţionat de o eventuală
cumpărare anterioară (deţinere a activului).
- existenţa unei pieţe secundare pentru acest tip de contracte. Spre deosebire de
contractele forward, contractele futures pot fi lichidate oricind pina la data scadentei,
eliminindu-se astfel riscul aparitiei de pierderi in cazul unei evolutii defavorabile a preturilor
pe piata. Pina la data scadentei, pretul contractului variaza zilnic, in functie de raportul dintre
cerere si oferta.
- contractele futures pot fi tranzactionate blocând sume mult mai mici (numite marje)
decât pe piaţa la disponibil. Concret, pentru vânzarea sau cumpărarea unui contract futures, la
iniţierea operaţiei este necesar ca în contul deschis să fie imobilizată o anumită sumă cu titlul
de garanţie.
- Levierul ofera posibilitatea de a obtine un castig mare dintr-o investitie initiala mai
mica decat in cazul investitiilor clasice
2. Opţiunile valutare sunt cele mai noi contracte bursiere şi dau cumpărătorului
dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde (opţiunile PUT) sau de a cumpăra (opţiunile CALL) un
anumit activ – valută, în cazul nostru, la o dată viitoare, la un pret stabilit in momentul
incheierii contractului. În schimbul acestui drept, cumpărătorul opţiunii va plăti o sumă,
numită primă, vânzătorului acesteia
În tabelul de mai jos sunt prezentate schematic drepturile şi obligaţiile participanţilor
la tranzacţiile cu opţiuni:
Opţiune CALL Opţiune PUT
Cumpărătorul Obţine dreptul de a cumpăra

Obţine dreptul de a vinde activul
opţiunii (LONG) activul suport al opţiunii
suport al opţiunii (valuta) la preţul
plăteşte “prima” (= (valuta) la preţul de exercitare
de exercitare prestabilit.
preţul opţiunii) prestabilit.
Se obligă ca în momentul în
Se obligă ca în momentul în care
care cumpărătorul îşi exercită
Vânzătorul opţiunii cumpărătorul îşi exercită dreptul
dreptul de a cumpăra, să se
(SHORT) de a vinde, să devină cumpărător
constituie ca vânzător al
încasează “prima” al activului suport la preţul de
activului suport la preţul de
exercitare.
exercitare.
Scopul operaţiunilor derivate poate fi de acoperire a riscurilor generate de fluctuaţiile

preţurilor activelor suport (hedging) sau simplu scop speculativ.
În perioada 1990-1994 s-au creat o serie de instituţii şi mecanisme favorabile creării

unei pieţe valutare în România:
a) Crearea instituţiilor necesare funcţionării pieţei valutare.
În acest sens un rol decisiv a avut transformarea BNR dintr-o bancă de încasări şi plăţi
pentru agenţii economici într-o bancă centrală. De asemenea, au fost create şi reglementate
activităţile băncilor comerciale autorizate de BNR să efectueze operaţiuni valutare. S-a

format o largă reţea de case de schimb valutar care fac operaţiuni de vânzare-cumpărare de
valute şi îndeplinesc anumite condiţii formulate de BNR înainte de a primi autorizaţia de
funcţionare.
b) Introducerea dreptului de proprietate asupra valutelor pentru rezidenţi (persoane
fizice şi juridice).
În prima etapă, agenţii economici puteau să reţină 30% din valuta încasată din
exporturi, pe care o puteau utiliza pentru plata importurilor sau putea fi convertită în lei pe
piaţa valutară internă sau putea fi transformată într-o altă valută de care aveau nevoie în
tranzacţiile de cont curent. Ulterior cota a crescut la 50%, apoi la 100% (“full rettention”).
Persoanele fizice au căpătat dreptul de a cumpăra valută de la casele de schimb
valutar la început în valoare de 300 de USD, apoi de 500 de USD, cu condiţia să facă dovada
că au paşaport.
Trecerea treptată la convertibilitatea internă a leului în valută din partea rezidenţilor
pentru importuri de mărfuri şi câteve alte plăţi externe care fac parte din contul curent, ulterior
ea fiind extinsă la toate categoriile de operaţiuni de cont curent atât pentru rezidenţi cât şi
pentru nerezidenţi.
c) Piaţa valutară este elementul care a apărut ca o consecinţă logică a celor
menţionate anterior.
La început, această piaţă a fost restrânsă la o oră de activitate la BNR, unde se
întruneau băncile autorizate să facă tranzacţii valutare, doar în calitate de brokeri, prezentând
cererea şi oferta clienţilor. Formarea cursului valutar se făcea prin sistemul licitaţiilor valutare
desfăşurate sub egida BNR. Firmele importatoare aşteptau “la rând” mult timp pînă li se
vindea valuta necesară.
În aprilie 1994 se crează piaţa valutară interbancară, prin care băncile acţionează ca
dealeri (în numele şi în contul lor), iar prin negosieri libere, directe şi în interdependenţă de
raportul dintre cerere şi ofertă, se formează cursul de schimb interbancar.
Alături de piaţa interbancară se dezvoltă şi piaţa caselor de schimb valutar, al doilea
segment al pieţei valutare naţionale româneşti.
Totuşi, în anii 1993-1996 funcţionează şi al treilea segment al pieţei valutare – numit
“piaţa gri”, prin care se ocoleşte sistemul licitaţiilor şi piaţa interbancară. Firmele exportatoare
alegeau să schimbe valuta în lei direct la alte întreprinderi româneşti (acelea care nu reuşeau să obţină imediat
valuta în sistemul licitaţiilor). Cu timpul, însă, volumul ofertei de valută a crescut simţitor pe piaţa interbancară
(cursul nu a mai fost supraevaluat, ca urmare a C care depăşea anterior O), astfel că toată C de valută a fost
satisfăcută, iar piaţa gri s-a autodizolvat.
Al patrulea segment al pieţei valutare în acea perioadă era “piaţa neagră”, care
funcţiona pentru persoane fizice întrucât casele de schimb valutar fie nu aveau suficientă
valută, fie cursul de schimb nu era atrăgător. Şi acest segment a fost neutralizat, întrucât casele
de schimb au au primit dreptul să majoreze plafonul maxim de vănzare a valutelor, iar cursul
de schimb a devenit foarte apropiat de cursul interbancar (diferenţele fiind de 1%-3%).
În prezent, piaţa valutară în România funcţionează în condiţii bune, realizând zilnic
tranzacţii de valori foarte mari, satisfăcând cererea şi oferta de valută, obţinându-se un curs de
schimb de echilibru.
Prin statutul său, BNR are obligaţia să supravegheze şi să reglementeze funcţionarea în

bune condiţii a pieţei valutare. Actul normativ în vigoare emis de BNR privind piaţa valutară
este “Regulamentul privind regimul valutar” nr. 4 din 2005 publicat în Monitorul Oficial,
Partea I 616 6 sep. 2007, cu intrare în vigoare la 6 sep. 2007. Conform acestui act:
- operaţiunile valutare curente şi de capital se efectuează în mod liber între rezidenţi
şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu).
- Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi,
care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda
naţională (leu). Toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul
comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda
naţională (leu), fie în valută.
- Regimul aplicabil nerezidenţilor:
- Nerezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze
active financiare exprimate în valută şi în moneda naţională (leu).
- Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi în valută şi în moneda
naţională (leu) la instituţii de credit.
- Nerezidenţii pot repatria şi pot transfera activele financiare deţinute.
- Regimul aplicabil rezidenţilor:
- Rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze
active financiare exprimate în valută.
- Rezidenţii pot deschide conturi în valută şi în moneda naţională
(leu) la instituţii de credit şi la alte instituţii asimilate acestora.
Cadrul normativ privind piaţa românească de schimb mai cuprinde:

- Norma BNR nr. 3 din 1.apr.2005 privind funcţionarea pieţei valutare interbancare
Conform acesteia:
Participanţii pe piaţa valutară interbancară (= piaţa pe care se efectuează tranzacţii
valutare de către intermediari) sunt instituţiile de credit autorizate să funcţioneze în România,
care acţionează pe piaţa valutară interbancară în limita obiectului lor de activitate prevăzut în
autorizaţia de funcţionare. Intermediarii pe piaţa valutară interbancară pot încheia tranzacţii
valutare atât în nume şi cont propriu, cât şi în nume propriu şi contul clienţilor.
Condiţiile (minime) ce trebuie îndeplinite pentru participarea ca intermediar pe piaţa
valutară interbancară sunt următoarele:
a) existenţa unei structuri organizatorice distincte şi a unui spaţiu specific, securizat, pentru
efectuarea tranzacţiilor;
b) delimitarea atribuţiilor şi departajarea activităţilor de piaţă valutară pe compartimente
distincte, conform practicilor internaţionale (front office, back office, cifru,
corespondenţă bancară);
c) reglementarea prin norme proprii a cel puţin următoarelor elemente:
c1) proceduri de lucru cu clienţii;
c2) proceduri de lucru pentru departamentul autorizat din cadrul băncii să efectueze
tranzacţii pe piaţa valutară interbancară, care să cuprindă:
(i) relaţiile cu alţi intermediari, în special cele cu privire la modalităţile de
comunicare, confirmare şi decontare a tranzacţiilor;
(ii) competenţele şi limitele valorice până la care se poate angaja fiecare
arbitrajist, precum şi limitele de lucru cu ceilalţi intermediari;
(iii) penalităţile convenite în relaţia cu clienţii, precum şi cu alţi
intermediari, în cazul nerespectării termenelor de decontare a
tranzacţiilor;
d) desemnarea personalului implicat în efectuarea tranzacţiilor;
e) existenţa relaţiilor de corespondent stabilite prin conturi deschise în străinătate, pentru cel
puţin următoarele două valute convertibile: EUR şi USD;
f) existenţa unui sistem operaţional, care să cuprindă cel puţin:
f1) echipament informaţional specific tip Reuters, Bloomberg etc.;
f2) echipamente tehnice specifice pentru plăţi şi comunicaţii (linii telefonice interne şi
internaţionale, sistem de înregistrare a convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax etc.).
Intermediarii sunt obligaţi să afişeze, în timpul orelor de funcţionare a pieţei valutare
interbancare, cursurile de schimb valutar ale monedei naţionale - leu (vânzare/cumpărare), la
vedere (spot) şi la termen (forward), prin sisteme de difuzare a informaţiei tip Reuters,
Bloomberg etc., pentru cel puţin următoarele valute: EUR şi USD.
- Norma nr. 4 din 1.apr.2005 privind efectuarea operaţiunilor de schimb valutar

Conform acesteia, operaţiunile de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar
pentru persoane fizice pe teritoriul României pot fi efectuate numai de următoarele categorii
de entităţi - intermediari, cu îndeplinirea condiţiilor legale aplicabile:
a) instituţiile de credit autorizate de Banca Naţională a României să funcţioneze în
România şi sucursalele din România ale instituţiilor de credit din alte state membre ale
Uniunii Europene, înregistrate în Registrul instituţiilor de credit;
b) case de schimb valutar, organizate ca persoane juridice conform Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, republicată, având ca obiect principal de activitate
schimbul valutar cu numerar şi substitute de numerar pentru persoane fizice.
c) persoanele juridice şi alte entităţi care beneficiază de prevederi legale exprese şi au
stipulat în actele constitutive care le reglementează înfiinţarea şi funcţionarea activitatea
de schimb valutar pentru persoane fizice;
entităţile care deţin în administrare structuri de primire turistice cu funcţiuni de cazare
turistică şi au în obiectul de activitate operaţiuni de cumpărare de valute cotate sub formă de
numerar şi substitute de numerar.
CAP V Piaţa investiţiilor internaţionale

V.3. Corporaţiile transnaţionale – principalii actori ai investiţiilor internaţionale
Cea mai simplă şi generală definiţie identifică conceptul de investiţie cu un consum pe

care îl sacrificăm în prezent cu intenţia de a obţine un consum viitor mai mare (sau, altfel
spus, sacrificiul unei părţi din consumul prezent pentru un potenţial şi incert consum viitor).
Din punct de vedere al finalităţii, investiţia reprezintă totalitatea cheltuielilor care se fac
pentru crearea de bunuri de capital.
Unul din criteriile de clasificare a investiţiilor este sursa de provenienţă a capitalului.
Astfel, distingem:
- investiţiile autohtone sau interne;
- investiţiile străine sau externe.
Investiţia externă (foreign investment) este un termen care desemnează orice investiţie
efectuată de o companie particulară sau de o persoană în orice altă ţară decât cea de origine,
dar nu sub forma unui ajutor guvernamental. Este forma de investiţie care încorporează un
element de extraneitate.
Modalităţile concrete prin care un agent economic realizează o investiţie externă
sunt multiple:
- cumpără titluri financiare (acţiuni sau obligaţiuni) de pe o piaţă străină sau emise
de o firmă din altă ţară;
- construieşte “pe loc gol” o societate nouă sau deschide o filială într-o altă ţară;
- acordă un credit financiar unui agent economic străin ce operează pe o piaţă străină
sau pe propria piaţă;
- preia (cumpără) o firmă străină;
- fuzionează cu o firmă străină;
- participă cu capital investiţional la constituirea de societăţi mixte;
- încheie contracte internaţionale de leasing sau franchising cu o firmă din
străinătate etc.
Aceste modalităţi se încadrează în unul din cele două tipuri de investiţii
internaţionale – directe sau de portofoliu – în funcţie de raportul de se stabileşte între
emitent şi receptor:
- atunci când investiţia presupune transferarea către agentul emitent a posibilităţii de

control şi decizie asupra activităţii agentului receptor este vorba de investiţie
străină directă (ISD).
- în restul cazurilor, când investiţia nu presupune stabilirea unui asemenea raport
(investitorul străin dobândeşte sub 10% din puterea de vot), este vorba despre o
investiţie de portofoliu. Aceasta reprezintă întotdeauna un plasament pur financiar.
ISD îmbină însă într-un mod mult mai complex plasamentul financiar cu investiţia
reală, implicând o relaţie economică pe termen lung. Atunci când agentul emitent ajunge să
controleze agentul receptor, pe lângă fluxul financiar iniţial apar şi alte fluxuri, multe dintre
ele având o consistenţă reală: fluxuri de tehnologie, de forţă de muncă, fluxuri manageriale şi
chiar fluxuri de bunuri şi servicii.
De multe ori, încadrarea unei investiţii internaţionale în unul din cele două tipuri este
dificilă, între ele existând o zonă “gri”, în care cu greu se poate desluşi frontiera.
ISD au apărut în economia mondială încă din perioada marilor descoperiri geografice
şi au ajuns să înregistreze în ultimele decenii o adevărată explozie în tranzacţiile
internaţionale.
Pe plan mondial fluxurile de ISD au o serie de trăsături dominante:
1) Tendinţa de liberalizare a regimului ISD
Anii ’80 au fost precedaţi de perioade marcate de protecţionism şi întărire a controlului
naţional asupra ISD şi a operaţiunilor societăţilor transnaţionale. Începând din deceniul 9 a
prevalat concepţia potrivit căreia beneficiile generate de investiţiile străine, cu deosebire în
planul transferului de tehnologie, depăşesc problemele pe care le ridică pe plan naţional
activităţile societăţilor transnaţionale. Ca urmare, au intervenit modificări substanţiale în
atitudinea tuturor statelor privind deschiderea economică şi liberalizarea politicilor naţionale
vizând investiţiile externe, cu ritmuri şi accente diferite.
În planul reglementărilor naţionale, apar abordări asemănătoare sau chiar comune

pentru următoarele aspecte:
- acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor străini,
legislaţiile diferitelor ţări precizând clar acordarea tratamentului naţional;
- acordarea de garanţii împotriva naţionalizării cu excepţia unor situaţii bine

precizate şi care ţin de interesul public şi atunci numai cu plata unor compensaţii;
- reglementarea diferendelor în materie de investiţii, inclusiv prin recurgerea la
arbitrajul internaţional în caz de nesoluţionare în alt mod.
Reglementările naţionale sunt mai specifice în două probleme esenţiale pentru
investitorii străini8: dreptul de stabilire şi sistemul de facilităţi investiţionale.
1. Dreptul de stabilire.
• În ţările dezvoltate, cu excepţia unor limitări ale accesului investitorilor străini în
activităţile considerate de importanţă strategică, au fost înlăturate treptat majoritatea
obstacolelor în calea pătrunderii capitalului străin.
• În ţările în curs de dezvoltare, s-au limitat obstacolele în calea accesului
capitalului străin prin integrarea acestui capitol în politicile de redresare economică:
-s-au lărgit domeniile de acces,
-s-au limitat aprobările speciale necesare,
-dar se păstrează limitarea participării capitalului străin la capitalul unor firme
în sectoare considerate sensibile sau condiţionarea de îndeplinirea unor criterii de
performanţă.
• În ţările foste socialiste, reglementările în domeniul investiţiilor străine nu numai
că s-au aliniat tendinţelor manifestate pe plan internaţional, ci pe alocuri au fost chiar
mai permisive.
2. În ceea ce priveşte al doilea element apare întrebarea: este sistemul de facilităţi
investiţionale un element pozitiv şi indispensabil în acest domeniu?
Răspunsul nu este afirmativ din partea teoreticienilor adepţi ai existenţei unui sistem
liber de alocare a resurselor. În plus, nu există încă o concluzie clară asupra raportului
cost/beneficiu în cazul utilizării acestora, iar studiile-anchetă arată că nu reprezintă un factor
decisiv în alegerea unei locaţii investiţionale.
Cu toate acestea, acordarea de stimulente pentru atragerea de investiţii străine este în
creştere pe plan mondial, toate statele lumii introducând în politicile lor specifice o gamă largă
şi diversă, în funcţie de gradul de dezvoltare a ţării respective, de rolul acordat ISD, de
experienţa fiecărui stat în utilizarea acestor instrumente.
În practica mondială măsurile de stimulare pentru încurajarea investiţiilor străine se
încadrează într-una din următoarele categorii:
-stimulente fiscale (de exemplu: amortizarea accelerată, exceptările şi reducerile la

plata unor taxe şi impozite, dobânzi reduse),
-măsuri financiare (de exemplu: subvenţionarea directă a unor cheltuieli de investiţii)
sau
-măsuri nefinanciare (de exemplu: furnizarea de terenuri şi alte elemente de
infrastructură fizică, servicii de informare şi consultanţă).
2) Intensificarea într-un ritm fără precedent a fluxurilor internaţionale de ISD;

În ultimul deceniu stocul mondial de ISD a cunoscut ritmuri de creştere superioare
celor ale produsului mondial şi ale comerţului internaţional.
În ceea ce priveşte distribuţia ISD, datele arată că economiile de unde provine cea
mai mare parte a ieşirilor de ISD sunt, în acelaşi timp, cele mai mari beneficiare ale intrărilor
de ISD. Ţările Triadei sunt cele care au furnizat în ultimii ani peste patru cincimi din ieşirile
de ISD şi tot ele au fost cele cărora le-au revenit peste două treimi din intrările de ISD la nivel
mondial. (Rolul SUA, de investitor străin major în ţările Triadei, a fost preluat de Uniunea
Europeană, care, ca grup, este dominantă atât ca investitor, cât şi ca receptor de ISD în
contextul progresului înregistrat în procesul regional de integrare. În cazul Japoniei valoarea
sa ca investitor străin este mult mai mare decât cea de primitor de ISD.) Se remarcă faptul că
ISD sunt un flux mondial ce se practică prioritar între ţările bogate.
Deşi am fi tentaţi să considerăm că ţările cu abundenţă relativă a resurselor naturale
sau a forţei de muncă ieftină, susţinute de marile realizări din domeniul comunicaţiilor şi
informaţiei au o poziţie avantajoasă în atragerea de investitori străini, totuşi, ele au o
importanţă modestă în amplasarea investiţiilor provenite din ţările bogate. Explicaţia este
urmatoarea: capitalurile libere caută să găseasca locurile cele mai favorabile din lume pentru a
obţine profituri9. Sunt invocate argumentele lui Alfred Marshall despre “districtele
industriale”, care arată că firmele şi capitalurile nu sunt atât de libere în a circula în condiţiile
globalizării. Concentrarea în aceeaşi regiune oferă firmelor dintr-o industrie o forţă de muncă
gata specializată, fără a avea nevoie de noi pregătiri, specializări, instruiri, o ofertă mai
variată din partea furnizorilor specializaţi, precum şi o infrastructură diversificată. În plus, se
consideră că zonele aglomerate sunt mai fertile pentru inovaţii (decât zonele rurale sau
8
Popescu C., Elemente de economie mondiala, Editura Economica, Bucuresti, 1999, p.95
9
Badrus Gh., Investiţiile directe străine în România, în suplimentul Economie teoretică şi aplicată, Nr. 186-05.06.2000, p.a III-a
înapoiate) şi, în consecinţă, schimburile de informaţii asupra noutăţilor tehnologice sunt

facilitate.
În condiţiile ascensiunii economiei cunoaşterii, investitorii străini, pentru a promova
inovaţia, preferă să facă investiţii în zone cu întreprinderi aflate în strânsă apropiere
geografică şi cu persoane care au cunoştinţe tacite (cunostinţe ce se transferă prin experienţă şi
contact direct, de la o persoană la alta). Toate acestea se regăsesc în ţările dezvoltate, acestea
beneficiind şi de existenţa unor pieţe cu consumatori avuţi.
Consecinţă a orientării investiţiilor străine spre ţările dezvoltate, fluxurile de capital

privat rămase la dispoziţia ţărilor în curs de dezvoltare sunt cu totul insuficiente pentru a
impulsiona creşterea economică în aceste ţări.
3) Formarea, întărirea şi diversificarea unei noi ramificaţii a fluxului mondial de

ISD orientată spre ţările în tranziţie, care au avut regimuri comuniste, cu localizare în
Europa Centrală şi de Sud-Est
Grupul statelor socialiste constituite după al doilea război mondial, care gravitau în jurul
URSS, şi-au creat o politică proprie cu privire la accesul investiţiilor externe. Acestea au
fost iniţial respinse în totalitate, pentru ca ulterior Iugoslavia şi mai apoi România şi
Ungaria să accepte realizarea de investiţii străine pe teritoriul lor. Exemplul acestora a fost
urmat şi de alte ţări răsăritene. Acţiunile de cooperare s-au materializat în participări mixte
de capital ale firmelor occidentale şi întreprinderilor est-europene în domenii diverse.
Statele socialiste urmăreau în special atragerea de tehnologii moderne şi aplicarea lor în
propriile economii naţionale, precum şi accesul pe pieţele occidentale cu ajutorul
capitalului străin, având însă, de fiecare dată, pretenţia la păstrarea controlului asupra
fiecărui proiect. Participările capitalului străin în economiile fostelor state comuniste au
fost însă modeste, nedepăşind în totalul intrărilor mondiale de ISD ponderea de 0,1% până
în anul 1991.
Începutul ultimului deceniu, care a marcat abolirea sistemului totalitar în ţările din
Europa Centrală şi de Est, a constituit şi punctul de start al unor noi politici de atragere a
capitalului străin. În legislaţia acestor ţări existau deja reglementări care s-au folosit ca baze de
informaţii pentru legislaţia în materie, îmbunătăţită, însă, prin eliminarea anumitor piedici în
calea investiţiilor externe. Ca urmare, cu începere din 1991, economiile naţionale ale statelor
central şi est-europene au devenit ţinta deciziilor de ISD, făcând ca acestea să crească de la an
la an.
La baza deciziilor investitorilor străini de a investi în ţările ex-socialiste s-au aflat atât
criterii de natură economică, cât şi raţiuni legate de schimbările profunde din sistemul politic
al acestor state. În planul motivaţiilor economice ale investitorilor străini sunt de reţinut
următoarele:
a) Accesul la piaţă sau consolidarea şi extinderea poziţiei pe pieţele statelor
răsăritene, atât pentru importanţa lor prezentă şi pe termen scurt, cât mai ales pentru rolul ce l-
ar putea avea pe termen lung;
b) Accesul la resurse umane şi materiale ieftine, care să compenseze creşterea
costurilor interne din patria investitorilor străini;
c) Strategiile expansioniste ale marilor firme, care acţionează consecvent pentru
lărgirea şanselor de producţie şi desfacere pe pieţele externe. O serie de investitori străini
manifestă interes pentru preluarea controlului unor mari întreprinderi supuse privatizării,
eventual din sectoare de importanţă majoră, pe calea aşa-ziselor “investiţii strategice”, care
adeseori vizează şi investiţiile de portofoliu, fie în scopul atragerii în strategiile proprii de
producţie şi desfacere, fie în scopul obţinerii de profit prin restructurarea acestora şi
relocalizarea unor activităţi proprii, eficiente în noile capacităţi racolate.
Fundamentarea deciziilor de a investi într-o ţară sau alta are în vedere, pe lângă
motivaţiile de natură economică şi elemente legate de stabilitatea politică, stabilitatea
financiară, calificarea forţei de muncă, profitabilitatea potenţială, poziţia geografică, reţeaua
de transporturi-infrastructură, elemente cărora investitorul străin le acordă o deosebită
importanţă.
În condiţiile adâncirii proceselor de globalizare a problemelor economice şi de
intensificare a tendinţelor integraţioniste pe toate continentele, dar mai ales pe cel european,
ţările aflate în tranziţie au o serie de interese convergente cu cele ale statelor dezvoltate,
printre care ar fi de reţinut:
a) armonizarea nivelurilor de dezvoltare economică şi crearea unor posibilităţi sporite
de revitalizare economică a acestui grup de state;
b) crearea unor condiţii de folosire mai intensă a resurselor umane la locul de
reşedinţă al acestora şi prevenirea emigrării spre ţările dezvoltate industrial;
c) adâncirea diviziunii internaţionale a muncii în care tot mai multe state să devină
dezvoltate şi să poată deţine şi ele un rol de furnizoare de tehnologie şi ştiinţă în schimbul
importurilor atât de alte cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, cât şi de produse finite mai ieftine şi
performante;
d) utilizarea cu mai mare eficienţă a resurselor minerale şi în condiţii ecologice
superioare, care să permită existenţa acestora o mai lungă perioadă de timp;
e) consolidarea democraţiei în ţările în tranziţie şi eliminarea oricăror pericole de
renaştere a comunismului;
f) crearea condiţiilor necesare procesului de integrare economică şi politică la nivelul
întregului continent european.
Iată de ce statele vest-europene sunt unanim de acord că trebuie să acţioneze şi să
sprijine eforturile statelor în tranziţie pentru a-şi relansa economiile cât mai repede şi a se
putea integra în structurile europene şi atlantice.
Apar şi o serie de divergenţe de interese, între care pot fi amintite:

în planul intern al economiilor naţionale ale statelor dezvoltate exportatoare de
capital, se consideră investiţiile în străinătate ca fiind cauzatoare de efecte negative asupra
gradului de ocupare a forţei de muncă proprii. Cercetările în acest domeniu au reliefat însă că
aceste efecte ale ISD nu sunt de importanţă deosebită.
în planul intern al economiilor naţionale ale statelor receptoare de ISD, apar
temeri justificate ca obiectivul real al preluărilor de întreprinderi din est să nu-l constituie
anihilarea unor concurenţi, în paralel cu obiectivul captării unei părţi a pieţei locale şi a celei
regionale.;
în planul formelor pe care le îmbracă investiţiile străine, există o diferenţă între
tipul considerat cel mai apt pentru a sprijini transformarea economică a TCEE (investiţiile “pe
loc gol” sau “la firul ierbii”, adică acele investiţii care schimbă structura industrială a unei
economii, sporind activele dintr-o anumită ramură) şi tipul de investiţie prevalent ales de către
investitorii străini (constituirea de societăţi mixte cu parteneri locali şi, mai ales, achiziţiile de
firme în cadrul procesului de privatizare)10.
Interesele amintite ale ţărilor ex-comuniste corelate cu lipsa acută a capitalului autohton au
făcut ca soluţia investiţiiilor externe să devină nu numai necesară, ci chiar absolut
10
Mazilu A., Formele şi motivaţiile investiţiilor străine directe, în Tribuna Economică, nr.38, 20.09.2000, p.69
indispensabilă pentru strategiile acestor economii naţionale. Este de aşteptat ca procesul de
redresare economică, în paralel cu continuarea privatizării să conducă la creşterea
fluxurilor de ISD în zonă.
Evoluţia spectaculoasă a fluxurilor de investiţii externe, mai ales în ultimele două

decenii, le-a transformat în principala sursă de finanţare a creşterii economice pe plan
mondial şi a condus la impunerea acestora ca principal mijloc de realizare a cooperării
economice internaţionale, iar a corporaţiilor transnaţionale ca forţe dominante ce se află în
spatele procesului de globalizare.
V.3. Corporaţiile transnaţionale – principalii actori ai investiţiilor internaţionale
Încă din anii 1950 a existat un ansamblu de forţe care a acţionat pentru transferarea puterii
politice în jos, dinspre statul naţional spre regiuni şi grupări subnaţionale. Alte forţe au
încercat să deplaseze puterea în sus, de la naţiune spre organisme şi organizaţii
internaţionale. Însă toate acestea au condus în final la subminarea statului naţional la scară
planetară.
Corporaţiile transnaţionale (CTN), prin dimensiunile pe care le-au atins şi care le-au
permis să preia chiar unele din atributele statului naţional, au dus chiar la modificarea unora
dintre aceste atribute. Procesul de transnaţionalizare se realizează în primul rând prin crearea
şi extinderea unei impunătoare reţele de agenţi transnaţionali. Motorul întregului proces devin
CTN şi prin aceasta, capitalul investiţional internaţional.
Terminologia utilizată pentru a defini corporaţiile transnaţionale este foarte variată:
întreprinderi pluri sau multinaţionale, societăţi sau companii internaţionale, corporaţii sau
societăţi transnaţionale.
• Unii specialişti atrag atenţia asupra unor deosebiri esenţiale care există între aceşti
termeni:
- societăţile multinaţionale sunt formate şi controlate de capitalul mai multor ţări;
- corporaţia transnaţională porneşte de la o societate naţională care se extinde în plan

internaţional prin intermediul filialelor, sau al altor tipuri de întreprindere cu care
se leagă prin diferite forme.
• Alţii consideră că termenul de multinaţională poate fi folosit atunci când producţia în
străinătate a depăşit un procentaj important din producţia totală (25-30%).
În practică, o linie de departajare între societăţile multinaţionale, internaţionale şi
transnaţionale este greu de trasat. De obicei, o societate internaţională dinamică devine o
transnaţională în plin avânt. Momentul în care se produce această transformare este stabilit
cu ajutorul unor criterii cantitative: numărul de filiale în străinătate, procentul de
proprietate, profiturile, activul, producţia, vânzările în străinătate etc.
CTN reprezintă de fapt extinderea unei firme, privată sau publică, în afara graniţelor
propriei ţări. Ea alcătuieşte un ansamblu vast la scară mondoeconomică care cupinde o
societate principală numită societate-mamă şi un număr de filiale implantate în diverse ţări.
Sunt entităţi economice formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de
altă natură şi care operează în mai multe ţări.
O trăsătură importantă a CTN este faptul că o parte importantă din resursele utilizate
(materiale, umane etc.) sunt externe, adică societatea oferă imaginea perfectei comuniuni de
acţiune dintre societate mamă şi filialele din străinătate. Această acţiune este concepută,
organizată şi condusă la scară mondoeconomică, adică:
- conceperea şi extinderea operaţiunilor firmei (producţie, cercetare etc.) se fac în
numeroase alte ţări decât ţara de origine;
- conducerea firmei se face pe baza unei politici globale care ia în considerare
condiţiile şi perspectivele mondiale ale activităţii şi nu doar pe cele ale unei
singure ţări;
- organizarea internaţională a firmei face operativă această politică.
Implantarea externă a CTN se produce în diverse modalităţi concrete, care merg de la
o participare minoritară până la deţinerea integrală a capitalului unei filiale şi anume:
- de cele mai multe ori se preferă o participare minoritară la o firmă străină
existentă. Acest tip de asociere permite societăţii mamă să pătrundă pe multe pieţe
cu un capital iniţial mai mic, cu scopul de a studia şi de a cunoaşte piaţa locală, de
a începe relaţii de afaceri, de a avalua posibilităţile de extindere a C şi O etc. După
această fază de informare, dacă perspectivele sunt atrăgătoare, se solicită o creştere

masivă a capitalului, şi cum capitalurile locale sunt de regulă insuficiente, CTN
preia controlul, reducând în scurt timp partea autohtonă la o mărime neînsemnată.
- cumpărarea unor societăţi deja în funcţiune este strategia cea mai convenabilă de
implantare externă a firmelor americane şi japoneze. Cumpărarea este decisă în
ultimă instanţă de raportul preţ – profit previzibil. Această cale permite economie
de timp şi bani, asigurarea cu salariaţi care îşi cunosc bine munca, avantajele unei
conduceri care cunoaşte bine caracteristicile pieţei locale etc.;
- o formă specială de implantare a CTN o constituie întreprinderile comune cu
reprezentanţii statului (mixed joint ventures), care constă într-o asociere între una
sau mai multe firme străine cu o firmă de stat autohtonă, în condiţii aproximativ
egale. Această formă este întâlnită mai mult în Japonia, unde legislaţia impune o
participaţie a capitalurilor autohtone în proporţii egale cu cele ale capitalului străin;
- întreprinderile conjugate (joint international business ventures) apar de regulă în
ţările în curs de dezvoltare ca rezultat al unui contract, în care ţara gazdă obţine
recunoaşterea valorii aportului său propriu (reurse naturale, capital, forţă de muncă
etc.)de către firma străină care aparţine în general unei ţări dezvoltate;
- crearea unor filiale pe loc gol sau la “firul ierbii”.
Un număr tot mai mare de CTN îşi constituie adevărate reţele transnaţionale de producţie şi
comercializare. CTN apreciate ca fiind globale sau cu un înalt grad de coordonare
internaţională au crescut ca pondere în totalul CTN, ajungând la circa 70 % în anul 2002.
Implicaţiile semnificative ale CTN în economia mondială pot fi analizate din multiple
unghiuri: d.p.d.v. al transferului de tehnologie, d.p.d.v. al transferului forţei de muncă etc.;
efecte asupra ţărilor gazdă, efecte asupra ţărilor de origine.
D.p.d.v. financiar, efectele implantării filialelor CTN în străinătate sunt multiple:

1) În ţările în care operează filiale ale CTN, sub presiunea acestora, producţia se
modernizează şi, ca urmare, se produce o creştere a cererii de capital.
- Dacă CTN doreşte să reducă transferurile din străinătate în ţara gazdă, atunci ea
trebuie să recurgă la capitaluri de împrumut. Având un renume internaţional, CTN se pot
apropia mai uşor de unele pieţe financiare internaţionale, pentru a-şi asigura o finanţare
multiplă, mai sigură, cu avantaje colaterale importante. Recurgerea la împrumuturi

internaţionale de pe mai multe pieţe arată preocuparea pentru a aloca resursele în cele mai
bune condiţii.
- Pe de altă parte, apar şi o serie de riscuri, întrucât creşterea cererii de capitaluri va antrena
majorarea dobânzilor şi implicit finanţarea ofertelor de investiţii cu o eficienţă tot mai
ridicată, care poate fi în detrimentul firmelor autohtone.
2) Se apreciază că marile perturbaţii în sistemul valutar occidental nu pot fi explicate

fără a avea în vedere practicile financiare ale CTN. Cuantumul lichidităţilor (resurse lichide şi
resurse mobilizate pe termen scurt) unei CTN poate fi comparabil cu valoarea rezervelor
valutare sau chiar a maselor monetare ale unor ţări. Deplasarea cu numai 1% din aceste
fonduri, ca reacţie la slăbirea sau întărirea unei valute este suficientă pentru a provoca o criză
profundă. Manipularea capitalurilor în funcţie de situaţia diferitelor pieţe monetare a devenit o
adevărată artă în cadrul a numeroase CTN. Aceste practici se referă la:
- transferarea dintr-o monedă în alta a lichidităţilor obţinute în funcţie de evoluţia
CS, de perspectiva acestei evoluţii, de măsurile luate sau previzibil a fi luate de
către autorităţile monetare din diverse state;
- contractarea împrumuturilor în ţările unde rata dobânzii este redusă şi folosirea
fondurilor în ţările unde nivelul ei este ridicat;
- efectuarea pe scară largă a operaţiunilor de tipul “leads and lags” (amânarea plăţii
în valute cu cursuri în scădere şi devansarea plăţii în valute cu cursuri în creştere);
- contractarea de împrumuturi în monede slabe pentru creşterea poziţiei debitoare în
astfel de monede şi rambursarea urgentă în monedă forte etc.
3) o metodă de sporire a profiturilor larg utilizată de CTN este înfiinţarea de filiale în
ţări unde presiunea fiscală este redusă şi organizarea unor relaţii artificiale, de multe ori doar
scriptice, între acestea şi unităţile efectiv producătoare situate în alte ţări unde intensitatea
presiunii fiscale este mai mare. Principalul instrument consacrat în practica financiară a CTN
îl reprezintă crearea de holdinguri în diversele “oaze fiscale”.
Ceea ce este important de relevat este faptul că toate practicile financiare menţionate
nu ar putea fi promovate dacă gestiunea financiară nu ar fi centralizată la nivelul întregii reţele
internaţionale. Gestiunea financiară centralizată şi funcţionarea ca un tot a resurselor
financiare de care dispun, ţinând cont de dimensiunile acestora, sunt considerente care arată
forţa lor la scară internaţională, la nivelul unei zone vaste sau chiar pe ansamblul pieţei
mondiale.
Politica de “paradis fiscal” conferă acelaşi statut companiilor străine, ca şi companiilor

autohtone, uneori chiar îmbunătăţit, pe întreaga suprafaţă a statului în cauză, fiind, prin
urmare, o politică aplicată la scară naţională şi nu regională. Apariţia “paradisurilor fiscale” a
fost determinată în unele cazuri de lipsa resurselor interne, compensată de autorităţi prin
acordarea de facilităţi fiscale firmelor şi instituţiilor financiare interesate, în scopul atragerii
lor în teritoriu.
O companie offshore care este o societate înregistrată într-o anumită ţară sau pe un
teritoriu dependent al unei ţări, dar cu legislaţie autonomă (de ex. Insulele britanice din
Canalul Mânecii: Alderney, Guernsey, Jersey), dar care nu desfăşoară activităţi economice pe
teritoriul respectiv; altfel spus, nu-şi obţine veniturile din ţara unde a fost înregistrată, ci în
afara graniţelor ei. Teoretic, companii offshore se pot înfiinţa în orice ţară din lume, dar nu
peste tot se pot obţine si avantaje fiscale. Paradisurile fiscale, având o legislaţie fiscală fie fără
impozite, fie cu impozite foarte scăzute, asigură condiţii deosebit de favorabile pentru
dezvoltarea capitalului şi pentru funcţionarea companiilor offshore.
Adoptarea legislaţiei offshore duce de regulă la un aflux de filiale ale marilor bănci, de
firme de consultanţă şi de alţi profesionişti necesari lumii afacerilor: brokeri, avocaţi,
manageri, contabili, cu efect asupra creşterii numărului de locuri de muncă, ridicării
standardelor de viaţă în zonă, oportunităţilor de afaceri etc. Specialiştii consideră că jumătate
din fluxul financiar mondial se derulează prin canale offshore: bănci, societăţi de asigurări,
fonduri mutuale, fundaţii şi holdinguri.
O CTN care operează într-un paradis fiscal are obligaţia să respecte o serie de condiţii
impuse de jurisdicţia offshore respectivă:
- derularea afacerilor în afara teritoriului în care a fost înregistrată compania, acesta
constituind motivul principal al scutirii de taxe;
- asigurarea, menţinerea şi întreţinerea unui sediu în jurisdicţia respectivă, care poate
fi o adresă poştală sau sediul unei firme de avocatură/management, care menţine
legătura cu managamentul firmei şi îi retransmite corespondenţa;
- anagajarea unui reprezentant/agent local domiciliat în statul respectiv, în scopul

menţinerii unei legături permanente cu autorităţile;
- obligaţia de a obţine licenţe speciale pentru efectuarea de activităţi ca: asigurările
şi reasigurările, operaţiunile bancare, scheme de pensionare sau investiţii comune,
brokeraj de titluri financiare. Primirea licenţei este condiţionată de respectarea
unor condiţii speciale legate de capital, garanţii, domociliu etc.
Exigenţele enumerate nu limitează semnificativ drepturile firmelor offshore. Acestea
beneficiază de suficiente avantaje care să le compenseze:
a) avantaje fiscale directe care constau în fiscalitate redusă (de ex. în Cipru se aplică
o taxă de 4,25% pe profit brut, iar cheltuielile deductibile nu sunt limitate decât pe
criterii de bun simţ) sau zero (de ex. Bahamas sau Gibraltar unde nu se percepe
nici una din următoarele taxe: taxa pe venit, TVA, taxa pe salarii, taxa pe
dividende, taxe municipale, taxe de drumuri, taxe imobiliare etc). Alte jurisdicţii
impun o taxă fixă (de ex. Insula Man: 750 GBP) oricărei companii, indiferent de
profiturile sau pierderile acesteia. Companiile internaţionale folosesc entităţile
offshore pentru a-şi dirija profiturile către acestea şi pentru a-şi desfăşura
activitatea astfel încât să plătească cât mai puţine taxe;
b) beneficiile suplimentare constau în:
- formalităţi contabile minime (nu se solicită depunerea bilanţului annual sau a altor
declaraţii contabile);
- anonimatul şi garantarea confidenţialităţii proprietarilor sau a directorilor (nu sunt
considerate informaţii publice), iar modul în care acest deziderat poate fi realizat
este foarte divers: de la admiterea emiterii capitalului sub forma acţiunilor la
purtător, la admiterea mandatarilor. Angajaţii sunt obligaţi prin jurământ să
păstreze secrete numele beneficiarilor nerezidenţi. Doar datele generale sunt
prezentate din când in când pentru a informa guvernul si publicul cu privire la
evolutia in acest domeniu. In functie de dorinta beneficiarului companiei,
identitatea acestuia poate fi cunoscuta doar de cei cu care lucreaza in mod direct,
cum ar fi directorul general si adjunctul;
- flexibilitate şi operativitate în înmatricularea companiei (în majoritatea
jurisdicţiilor se face în max. 24 ore, fără ca prezenţa proprietarului să fie
obligatorie; mai mult, firme gata înmatriculate pot fi achiziţionate de la agenţiile
specializate);
- absenţa controalelor şi a restricţiilor valutare, destul de des întâlnite în

economiile “de interior”. Mulţi oameni de afaceri încearcă să evite stabilirea unei
baze străine acolo unde există controale valutare sau sunt intenţionat complicate
formalităţile ce privesc aceste operaţiuni. Companiile offshore nu sunt supuse
controalelor valutare de nici un fel. ele pot primi fonduri fie in cash, fie sub altă
formă, în orice tip de valută şi, de asemenea, pot face plăţi către orice persoană în
orice ţară sau pot face retrageri de fonduri fără nici o explicaţie sau documente
cerute de bancă. Astfel, compania operează într-un sistem bancar nerestrictiv.
Companiile offshore pot menţine conturi în orice tip de valută, sub formă de
conturi curente, conturi cu preaviz sau depuneri la termen fix, iar dobânzile plătite
sunt similare cu cele practicate la nivel internaţional. Fondurile din aceste conturi
pot fi transferate în străinătate fără nici un fel de restricţie şi fără solicitarea unor
documente sau a unor permise.
- posibilitatea diversificării obiectului de activitate fără nici o restricţieCompanii cu
impuneri si restrictii dureroase in tara lor de origine pot gasi nenumarate solutii
comerciale in centre offshore, scapând astfel de multe din probleme. (de ex.,
băncile japoneze sau americane nu se pot angaja în unele chestiuni legate de
titlurile de valoare prohibite de lege in ţările lor, intră pe acest delicat domeniu cu
ajutorul entitatilor offshore). În plus, formalităţile de diversificare a activităţii unei
companii sunt minime.
- posibilitate de expansiune mult mai bună. Marile corporaţii văd centrele offshore
ca pe ceva indispensabil pentru expansiunea lor pe noi pieţe la costuri competitive.
(de ex., centrele financiare offshore domină câteva activităţi internaţionale cum ar
fi: shippingul, transportul aerian, domeniul financiar şi al societăţilor de asigurari
captive). Astfel o firma va putea intra mai usor pe o piaţă sau îşi va putea deschide
o filială într-o anumită tara pentru ca va fi privita ca o firma straina si va putea
beneficia de facilitati acordate de guvernul tarii respective.
Între statele dezvoltate şi paradisurile fiscale au existat permanent disensiuni care
deseori au degenerat în scandaluri internaţionale. Pentru multe din statele paradisuri fiscale,
veniturile realizate din activităţile offshore constituie baza încasărilor bugetare, de aceea
consolidarea reputaţiei de centru offshore este o problemă de supravieţuire. Iar ca centru
offshore, aceste state respectă un principiu de bază: confidenţialitatea, intrând în conflict cu
autorităţile statelor dezvoltate care le acuză de favorizarea evaziunii fiscale (conflict statele
din Caraibe – autorităţile americane, Germania şi Luxemburg). Raportând la acea jumătate din
volumul comerţului mondial anual care trece sub diverse forme prin paradisurile fiscale, miza
devine foarte mare.
CAPITOLUL VI - Piaţa internaţională de capital
VI.1. Sfera pieţei internaţionale de capital

VI.2. Componentele pieţei internaţionale de capital
VI.1. Sfera pieţei internaţionale de capital
Din punct de vedere al sferei de cuprindere, în literatura de specialitate s-au conturat 2

concepţii cu privire la piaţa de capital:
1. concepţia anglo-saxonă conform căreia piaţa de capital este sinonimă cu
piaţa valorilor mobiliare şi asigură investirea capitalurilor pe termen mediu
şi lung. Împreună cu piaţa monetară formează piaţa financiară. Practica din
România dovedeşte opţiunea pentru concepţia anglo-saxonă;
2. concepţia continental-europeană de sorginte franceză în care piaţa de capital
are o structură mai complexă, incluzând piaţa monetară (piaţa capitalurilor
pe termen scurt), piaţa ipotecară (piaţa specifică construcţiei de locuinţe) şi
piaţa financiară (piaţa capitalurilor pe temen lung).
Trăsături ale pieţei de capital:
- este o piaţă deschisă, în sensul că plasamentul este efectuat în marea masă a
investitorilor, iar tranzacţiile cu valori mobiliare au un caracter public;
- instrumentele pieţei de capital sunt titluri financiare pe termen mediu şi lung
(acţiuni, obligaţiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit);
- valorile mobiliare care fac obiectul tranzacţiilor se caracterizează prin
negociabilitate şi transferabilitate;
- transferul valorilor mobiliare şi tranzacţionarea acestora nu sunt directe, ci
intermediate.
VI.2. Componentele pieţei internaţionale de capital
A. Piaţa internaţională a acţiunilor
Principalele instrumente tranzacţionate pe piaţa internaţională a acţiunilor sunt:

- titlurile participative la capital (acţiunle obişnuite);
- certificatele asupra acţiunilor care se mai numesc şi certificate depozitare (engl.
„depositary receipts” – DR);
- obligaţiuni convertibile în acţiuni;
- obligaţiuni însoţite de bon de subscriere (warant).
Cele mai utilizate sunt acţiunile obişnuite şi cele mai puţin riscante sunt certificatele
de depozit.
Emisiunea şi achiziţionarea de acţiuni pe pieţele internaţionale se poate realiza în

cadrul unei oferte publice sau prin mecanismul certificatelor de depozit.
Tipuri de oferte publice internaţionale de acţiuni:

- oferta publică internă cu sindicalizare internaţională: presupune emisiunea de
acţiuni pe piaţa locală cu implicarea unor instituţii financiare internaţionale, de
regulă bănci de investiţii. Dacă oferta nu se acoperă integral de către investitorii
locali, instituţiile garante subscriu pentru diferenţă în numele lor sau în numele
clienţilor lor.
- Ofertă publică pe piaţa internă însoţită de un plasament internaţional constă într-
un plasament parţial (75-80%) pe piaţa locală, restul adresându-se printr-un grup
de plasament pieţelor internaţionale. Există 2 variante ale acestui tip de ofertă:
Vânzarea pe piaţa internaţională cu cotarea acţiunilor la bursa din ţara
de origine;
Vânzarea pe piaţa internaţională cu cotarea acţiunilor pe o singură piaţă
bursieră externă.
- ofertă publică internaţională. Este forma pură a plasamentului global. Presupune
plasarea simultană a emisiunii pe mai multe pieţe, cu cotarea titlurilor pe aceste
pieţe. O astfel de ofertă este de regulă accesibilă marilor companii transnaţionale.
Cele mai vizate pieţe de emisiune sunt cele mai dezvoltate din punct de vedere
economic, întrucât ele pot furniza resursele financiare de care are nevoie emitentul.
Astfel de emisiuni presupun costuri de intermediere foarte ridicate.
- Oferta publică pe europieţe făcută de mari companii şi adresată de regulă unor
investitori internaţionali ce acţionează pe o piaţă paralelă puternic dereglementată.
De regulă, plasamentul în acest caz se face printr-o tranzacţie directă între emitent
şi investitor.
Emisiunea internaţională de acţiuni prin certificate de depozitare (DR)

Certificatele de depozitare reprezintă titluri negociabile emise de o bancă depozitară în
favoarea unor beneficiari localicare atestă un drept de proprietate asupra unui pachet distinct
de titluri (acţiuni, de regulă) emise de o societate din altă ţară. Acest înscris dă dreptul
deţinătorului să ceară în orice moment remiterea de acţiuni depuse ca şi garanţie la o bancă
custode.
Emitentul de acţiuni Investitori locali
1.contract
2. depunerea 3. Emite şi
acţiunilor plasează DR
Banca custode Banca depozitară
4. notificarea
Ţara A Ţara B
În mecanismul emisiunii indirecte de acţiuni pe o piaţă externă prin intermediul DR

sunt implicate 2 instituţii financiare distincte, banca depozitară şi banca custode, între care
există o relaţie de subordonare.
Banca depozitară este o bancă de prim rang aflată piaţa ţintă; ea are rolul fundamental
în emisiunea de DR întrucât ea se ocupă şi de pregătirea şi de realizarea efectivă a emisiunii.
Ea numeşte banca custode, care este de regulă o bancă corespondentă; acordă consultanţă
emitentului de acţiuni, controlează întregul proces de emisiune a DR.
Banca custode este numită şi aleasă de banca depozitară, iar rolul ei constă în păstrarea
pachetului de acţiuni ce constituie baza emisiunii de DR, remite ori de câte ori i se solicită de
către depozitar acţiunile emitentului, notifică în permanenţă băncii depozitare informaţii cu
privire la situaţia financiară a emitentului, la modificările statutare, cu privire la politica de
repartizare a dividendelor.
Avantaje ale mecanismului de emitere a acţiunilor prin DR:
- permite o diversificare a formelor de investiţii internaţionale;
- permite pătrunderea eficientă pe pieţele străine de capital şi mobilizarea de resurse
ale investitorilor străini;
- contribuie la îmbunătăţirea imaginii emitentului de acţiuni pe piaţa internaţională;
- este un mecanism care implică riscuri reduse şi lichiditate sporită prin implicarea
băncii depozitatre de prim rang.
Dezavantaje ale acestui mecanism:
- probleme în mecanismul de decontare între emitentul acţiunilor şi posesorii DR-
urilor;
- reglementările fiscale diferite de la o piaţă la alta îngreunează procesul;
- Costurile implicate de mecanismul emisiunii de acţiuni prin DR pot fi uneori
ridicate comparativ cu valoarea emisiunii, întrucât implică comisioanele de
intermediere, taxele de custodie;
Această modalitate de emisiune este preferată de firmele cu dimensiuni mai reduse
care se află într-o fază incipientă de extindere internaţională.
Prima operaţiune de acest gen a avut loc în 1927, când firmele americane au dorit să
pătrundă pe piaţa Marii Britanii. Exemple: ADR – american depositary receipts; GDR –
global depositary receipts.
B. Piaţa internaţională a obligaţiunilor

Principalele tipuri de obligaţiuni tranzacţionate pe pieţele financiare internaţionale

sunt:
1. obligaţiunlei cu rată fixă sunt instrumente care presupun un cupon fix pe o
perioadă determinată de timp, cuponul fiind plătit semianual sau anual;
Valoarea unor astfel de emisiuni este de 50-500 milioane USD, scadenţa ajunge la
30-40 ani, emitenţii sunt, de regulă, statul sau colectivităţile publice.
2. obligaţiunile cu dobândă variabilă sunt preferate în perioadele caracterizate printr-
o volatilitate ridicată a ratelor dobânzii. Rata variabilă de dobândă se calculează pe
baza LIBOR la care se adaugă puncte procentuale corespunzător riscului
emitentului. Plata cupoanelor se face lunar sau trimestrial, motiv pentru care sunt
asimilate deseori titlurilor de pe piaţa monetară. Scadenţa este de maxim 10-15 ani.
3. obligaţiunile convertibile permit conversia unei datorii, de regulă, în acţiuni,
creditorul emitentului devenind acţionar la compania finanţată. Procesul de
conversie se face la min 6 luni de la emisiunea obligaţiunilor şi are la bază raportul
între valoarea nominală a obligaţiunilor şi valoarea de piaţă a acţiunilor
emitentului.
4. obligaţiunile cu bon de subscriere (warant) ataşează obligaţiunilor o opţiune
suplimentară prin care investitorul iniţial are prioritate să cumpere alte titluri
financiare emise ulterior de emitent; dreptul de preempţiune al investitorului poate
fi utilizat sau nu, caz în care îl poate vinde pe piaţă celor interesaţi.
5. obligaţiunile cu cupon „zero” nu presupun plăţi de dobândă către investitor,
căştigul acestora fiind determinat de diferenţa între preţul de emisiune mai mic şi
valoarea nominală sau valoarea de răscumpărare pe care le plăteşte emitentul la
scadenţă. Pentru acest tip de obligaţiune riscul de dobândă este mai mic.
Din punct de vedere al monedei de denominare a obligaţiunii distingem pe piaţa

internaţională de capital următoarele tipuri:
1. obligaţiuni străine – sunt obligaţiunile emise pe o piaţă străină şi denominate în
moneda acelei ţări (exemplu: obligaţiunile guvernului român emise în Japonia, în
JPY). Pentru a le deosebi de emisiunile proprii li se acordă denumiri specifice:
samurai bonds în Japonia, yankee bonds în SUA etc.
2. euroobligaţiuni – sunt obligaţiuni emise pe o piaţă străină şi denominate în

moneda altei ţări decât pe cea a pieţei pe care s-a emis (exemplu: obligaţiunile
guvernului român emise în Japonia, în USD).
Diferenţele între cele 2 obligaţiuni constau în volumul emisiunii, scadenţa, riscuri şi
costuri care sunt mai mari la obligaţiunile străine decât de euroobligaţiuni.
Emisiunea de obligaţiuni pe pieţele internaţionale
Este un proces complex, de durată, care presupune mobilizarea de fonduri de pe

diferite pieţe. Caracteristica unui astfel de mecanism, valabilă şi pentru ofertele publice de
acţiuni, este implicarea unui număr mare de intermediari, cu rol determinant în procesul
emisiunii.
BENEFICIAR Banca leader
Grupul de coordonare –
garantare GCG
Co-manageri
Grupul de plasament Grupul de

garantat GPG plasament GP
Investitori Investitori
locali locali
Finalizarea
Pregătirea emisiunii constă în primele 5 etape:
Etapa I: desemnarea băncii leader şi formarea grupului de coordonare- garantare.

Beneficiarul contactează o bancă de prim rang ce-şi va asuma responsabilitatea coordonării
întregii emisiuni. Banca leader contactează comanagerii care împreună cu banca leader
formează GCG.
Rolul GCG este de a oferi consultanţă în privinţa calendarului emisiunii, de a stabili,
după o analiză prealabilă a beneficiarului condiţiile emisiunii (valoarea împrumutului,
scadenţa, cuponul, fondul de amortizare, modul de rambursare a împrumutului), de a alege
ceilalţi membrii din consorţiul de emisiune, respectiv a grupurilor de plasament.
Etapa II: constituirea Grupului de Plasament Garantat GPG, care are rolul distribuirii a
minim 75% din valoarea emisiunii. În cazul în care nu se reuşeşte plasarea integrală a acestui
procent, GPG subscrie în numele său la obligaţiunile rămase.
Etapa III: constituirea Grupului de Palsament GP, carea re rolul de a vinde sau de a
plasa restul de 25% din totalul emisiunii. Subordonarea lui este direct faţă de banca leader.
Etapa IV: stabilirea programului de emisiune. Banca leader, împreună cu co-
managerii, după analiza situaţiei financiare a emitentului stabileşte condiţiile împrumutului.
Etapa V: întocmirea memorandumului de emisiune. Acesta este un înscris cu rol în
informarea şi promovarea emisiunii în faţa investitorilor.
Lansarea emisiunii:
Etapa VI: lansarea emisiunii presupune: testarea pieţei, lansarea propriu-zisă a
emisiunii, deschiderea pieţei secundare (înscrierea la bursă a obligaţiunilor emise);
Etapa VII: finalizarea emisiunii se realizează prin publicarea unui înscris în care
fiecare bancă participantă la acest consorţiu de emisiune va ocupa un loc în ierarhie, în funcţie
de succesul pe care l-a avut în vânzarea titlurilor obligatare.
Elementele intrinseci ale unei obligaţiuni:

- valoarea nominală
- preţul de emisiune – poate să difere de valoarea nominală. De regulă, este mai mic,
diferenţa numindu-se primă de emisiune.
- cuponul – dobânda pe care emitentul trebuie să-l plătească pentru capitalul
împrumutat;
- rambursarea arată modul în care se va face amortizarea împrumutului obligatar.
Cele mai uzuale forme sunt:
seriile egale: emitentul va răscumpăra obligaţiunile în mod egal pe
eprioada împrumutului, în acest caz, anuităţile (dobânda + principalul)
sunt mai mari în prima parte a intervalului şi scad pe măsură ce ne

apropiem de scadenţă.
Anuităţi egale: emitentul plăteşte sume constante la intervale
prestabilite, proporţia principalului în anuitate fiind mai mare pe
măsură ce ne apropiem de scadenţă.
Răscumpărarea în tranţă finală sau integrală la scadenţă, emitentul
făcând doar plăţi de cupon pe parcurs.
Cupon zero: nu se plăteşte cupon, răscumpărarea se face la scadenţă,
însă emisiunea se face la un preţ mai mic decât valoarea nominală la
care se face răscumpărarea.
CAP VII Creditarea activităţilor internaţionale

VII. 2. Formele creditului internaţional

Creditul internaţional reprezintă un mecanism important de mobilizare a resurselor

financiare necesare schimburilor internaţionale, cooperării şi dezvoltării economice a ţărilor.
Extinderea schimburilor economice internaţionale, programele de dezvoltare economică şi
progresul tehnic au determinat participarea însemnată a creditului în relaţiile economice
internaţionale.
Piaţa creditului internaţional reprezintă:
- totalitatea tranzacţiilor băneşti pe termen scurt şi mijlociu, generate de mişcarea
capitalului şi a mărfurilor cu plată eşelonată;
- instituţiile şi firmele care acordă, primesc şi garantează credite în bani sau bunuri
cu plata în viitor;
- reglementările naţionale şi internaţionalecare formează cadrul juridic al circulaţiei
fondurilor băneşti.
Piaţa creditului este strâns legată de piaţa de mărfuri, piaţa serviciilor, piaţa monetară,
piaţa valutară, piaţa de capital. De exemplu:
- fondurile băneşti disponibile pe termen foarte scurt sunt mobilizate de pe piaţa
monetară de către bănci şi replasate pe o durată scurtă şi mijlocie, pe piaţa
creditului, iar disponibilităţile pe termen mijlociu şi lung sunt plasate pe piaţa de
capital;
- prin intermediul pieţei valutare, disponibilităţile băneşti în monedă naţională de pe
toate pieţele naţionale pot fi convertite în monedele străine dorite.
Necesitatea creditului în comerţul internaţional este determinată de o multitudine de
factori obiectivi ai utilizării sale în economia mondială:
1. Distanţa mare dintre exportator şi importator (chiar când se prevede plata la
livrare, creditul apare pe perioada de curier al documentelor pe timpul
transportului mărfurilor);
2. Concurenţa obligă vânzătorii să creeze facilităţi cumpărătorilor, inclusiv prin
vânzarea pe credit;
3. Vânzătorii produselor complexe şi de valoare mare, a căror pondere în comerţul
internaţional a cerscut, sunt nevoiţi să accepte plata eşelonată, în rate, pe credit,
după livrarea şi recepţia mărfurilor;
4. Trecerea la covertibilitatea externă deplină a tot mai multor monede naţionale şi
creşterea depozitelor bancare în aceste valute impune o valorificare pe diverse căi,
inclusiv pe calea creditului în scopul sprijinirii cererii de valută a importatorilor

sau investitorilor;
5. Dezvoltarea şi diversificarea sistemului bancar naţional şi internaţional, inclusiv
dezvoltarea sistemului de bănci transnaţionale cu o multitudine de filiale în
întreaga lume, concomitent cu perfecţionarea sistemului de comunicaţii
internaţionale, au accelerat circulaţia internaţională a banilor, au sporit şi
diversificat C şi O de valută care se concentrează într-o măsură crescândă pe piaţa
creditului internaţional;
6. Dezechilibrele persistente ale balanţelor de plăţi curente au putut şi pot fi în mare
măsură echilibrate prin apel la piaţa creditelor;
7. Apariţia şi dezvoltarea eurovalutelor au sporit depozitele bancare în valute convertibile şi
utilizarea lor inclusiv prin acordarea de credite bancare;
8. O contribuţie importantă aduc organismele valutar-financiare internaţionale care

dispun de fonduri valutare valorificate, printre altele, prin credite directe acordate
de ele însele sau de băncile depozitare în limita termenelor de depozit.
În relaţiile economice internaţionale, creditul îndeplineşte o serie de funcţii deosebit
de importante pentru derularea tranzacţiilor economice internaţionale:
a) valorificarea disponibilităţilor valutare mobilizate de bănci şi redistribuite spre cei care au
nevoie de mojloace de plată;
b) se amână plata într-un timp viitor, aceasta făcându-se eşalonat;
c) permite stingerea temporară a unei datorii generate de operaţiunile comerciale şi
financiare anterioare;
d) este o cale de echilibrare a balanţelor de plăţi curente;
e) permite fluidizarea accelerată a circuitelor comerciale şi financiare;
f) a condus la apariţia pe plan naţional şi internaţional a unor organisme specializate
în acordarea de credite şi în asigurarea de credite.
VII. 2. Formele creditului internaţional
Creditul internaţional îmbracă o multitudine de structuri, atât în ceea ce priveşte

participanţii care acţionează sub formă de debitori sau creditori externi, cât şi în ceea ce
priveşte diversitatea obiectelor de credit, a categoriilor de credite, a tehnicilor de realizare a
operaţiunilor, a costului creditului, a mecanismelor de asigurare şi garantare a creditelor.
Principalii participanţi pe piaţa creditului sunt instituţiile financiar-bancare de nivel

diferit.
A) Sectorul bancar privat este un prim segment instituţional din cadrul sistemului de
credit internaţional. Ultimele 4 decenii au fost marcate de importante procese şi mutaţii
structurale în cadrul acestui sector, care pot fi grupate în două etape:
− o primă şi foarte semnificativă etapă este reprezentată de procesul
internaţionalizării societăţilor bancare care devine vizibil încă din primii ani ai deceniului al
7-lea şi se traduce prin extinderea afacerilor bancare dincolo de frontierele geografice.
− cea de-a doua etapă este globalizarea bancară care presupune o multitudine de
direcţionări ale activităţilor bancare în străinătate, armonizarea reglementărilor bancare şi
ridicarea barierelor în calea unei competiţii deschise pe toate pieţele şi este un fenomen în curs
de desfăşurare.
Internaţionalizarea societăţilor bancare a demarat cu politica de expansiune externă a
băncilor americane în deceniul 7, datorată în primul rând afirmării dolarului ca monedă
internaţională şi susţinută de măsurile americane (reglementarea Q din 1958, taxa de egalizare
a ratei dobânzii din 1963, programul de limitare voluntară a împrumuturilor bancare: VCFR
din 1965) Aceste măsuri au incitat firmele transnaţionale americane să investească în
străinătate, să-şi disponibilizeze capitalurile în ţările de implantare, unde remunerarea era mai
atractivă. Băncile din afara SUA, devenite eurobănci, întrucât operaţiunile lor se derulează
preponderent în eurodevize (dolarul rămâne principala eurodeviză, deşi marca, yenul şi alte
câteva monede europene sunt considerate de asemenea eurodevize) s-au concentrat îndeosebi
la Londra. În baza depozitelor în dolari primite, eurobăncile efectuau plasamente, eurocredite,
iniţial către firme şi întreprinderi importante.
În anii ’73-‘74 piaţa eurocreditelor ia avânt ca urmare a fenomenului de reciclare a
petrodolarilor - pe de o parte, şi a creşterii cererii de fonduri: pentru acoperirea deficitelor de
balanţă rezultate din creşterea facturilor petroliere; pentru mari proiecte industriale; pentru
întreprinderile din sectorul public dintr-o serie de ţări europene; pentru alimentarea centrelor
offshore - pe de altă parte. Această perioadă este, în acelaşi timp, caracterizată prin
împrumuturile consorţiale acordate de eurobănci ţărilor în curs de dezvoltare.
Anii ’80 au debutat cu o supraîndatorare a ţărilor debitoare şi o creştere semnificativă a
ratelor dobânzilor (rata LIBOR, cu rol orientativ important a depăşit pragul de 20%), factori
ce au avut rol declanşator al crizei datoriei externe din 1982 în ţările latino-americane. În
1984-1985, băncile private au anunţat o tendinţă pronunţată de restrângerea creditelor. S-a
manifestat, astfel, o pronunţată insuficienţă de fonduri, în ciuda înmulţirii operaţiunilor de

montaj financiar (reeşalonări şi injectări de noi fonduri) pentru redresarea crizei declanşate de
organismele financiare internaţionale, care n-au compensat restrângerea finanţărilor
aparţinând sectorului bancar privat.
În prezent ţările OCDE reprezintă cei mai importanţi beneficiari de eurocredite, iar
băncile japoneze sunt primi-creditori mondiali. Ţările din Europa centrală şi de est n-au făcut
în general apel la împrumuturi semnificative pe piaţa eurocreditelor, în deceniul trecut.
Scadenţa eurocreditelor poate varia între 24 ore şi 12 ani. Eurocreditele pe termen
scurt asigură aprovizionarea cu fonduri de rulment şi finanţarea tranzacţiilor internaţionale.
Uneori sunt folosite pentru satisfacerea unor necesităţi imediate, în aşteptarea scăderii
dobânzilor la creditele pe termen lung. Eurocreditele pe termen mediu şi lung servesc
finanţării proiectelor de investiţii şi creşterii capacităţilor de producţie. Într-o mare măsură,
aceste credite au fost şi sunt utilizate pentru finanţarea deficitelor balanţelor de plăţi sau
pentru refinanţarea unor datorii mai vechi.
Centrul financiar reprezentativ pentru piaţa eurocreditelor este Londra, băncile
japoneze şi americane deţinând un rol important prin intermediul filialelor lor britanice.
Dobânda cu rol orientativ pentru această piaţă este LIBOR.
Tendinţa generală de “globalizare” a mediului financiar internaţional, începând cu
prima parte a deceniului 9, a condus la o tendinţă de trecere de la sistemul economic în cadrul
căruia intermediarii financiari (băncile) reprezentau circuitul principal de finanţare, la un
sistem de “piaţă”, finanţarea realizându-se, tot mai mult, prin contactul direct între deţinătorii
de fonduri şi solicitanţi. Rolul băncilor devine mai consultativ, prestator de servicii şi de
organizare. Din simple depozitare şi creditoare, băncile tind să devină “bănci financiare”, la
dispoziţia întreprinderilor care solicită inovaţii financiare tot mai sofisticate şi au nevoie de
ajutorul băncilor pentru a putea realiza montajul lor sau pentru a găsi contrapartizi. Totodată,
datorită amplului proces de internaţionalizare a activităţii bancare, băncile sunt angrenate într-
un mare număr de tranzacţii, cu multiple centre pe suprafaţa globului, capătă o expansiune în
spaţiu, acumulează multă forţă financiară şi se transformă în bănci globale. Acesta este un
proces de mondializare care este favorabil atât pentru bănci ca urmare a perfecţionării tehnice
şi a reducerii costurilor, cât şi pentru clienţii care pot conta pe soliditatea şi diversificarea
serviciilor băncii.
B) Sistemul financiar privat, reprezentat de reţelele externe ale marilor bănci,

secondează în cadrul sistemului de credit internaţional instituţiile financiare publice.
Între acestea cele înfiinţate prin sistemul de la Bretton Woods: FMI şi Banca Mondială
joacă un rol major.
Fondul Monetar Internaţional este cel mai important organism de cooperare în
domeniul valutar-financiar, cu rol în sprijinirea ţărilor care se confruntă cu dificultăţi
economice şi de asigurare a echilibrului balanţei de plăţi. Resursele puse în slujba acestui
deziderat sunt constituite din cotele părţi ale ţărilor membre, exprimate în dolari sau DST.
Ţările membre pot beneficia pentru acoperirea necesităţilor lor de:
− mecanisme obişnuite de finanţare sau trageri normale compuse din 4 tranşe de
credit curente, câte una pe an, proporţionale cu cota de contribuţie şi în anumite condiţii a
căror complexitate creşte de la o tranşă la alta. Statele dispun şi de o tranşă de rezervă, care
nu reprezintă recurgeri la mecanismul de creditare al FMI, nefiind supusă vreunei comisii şi
nici cerinţei de răscumpărare. În afară de tragerile pe tranşe, ţările membre mai pot beneficia
şi de un acord de credit special denumit “stand by” (de susţinere), în baza căruia beneficiarul
dispune de o linie de credit. Durata aranjamentelor stand by este cuprinsă între 12-24 luni -
dacă se urmăreşte finanţarea deficitelor temporare sau ciclice ale balanţei de plăţi - sau 3-5 ani
la un acord extins - dacă deficitele balanţei de plăţi sunt determinate de schimbările structurale
ale producţiei şi comerţului sau unor distorsiuni de lungă durată în preţuri şi costuri. FMI a
mai instituit: facilitatea de finanţare extinsă, politica accesului lărgit şi facilitatea finanţării
suplimentare.
− facilităţi speciale de finanţare, acordate independent de utilizarea tranşelor de credit
normale şi în funcţie de cauzele dezechilibrului balanţei de plăţi: facilitatea finanţării
compensatorii şi contingentate şi facilitatea finanţării stocurilor tampon (cu termen de
răscumpărare a sumelor trase de 3 ani şi 6 luni până la 5 ani); facilitatea de transformare
sistemică, instituită în 1993 pentru sprijinul ţărilor din Europa de Est.
− facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu produs intern brut pe locuitor redus, cu
perioade de graţie şi termene de rambursare prelungite, menite să susţină programele de
ajustare macroeconomică şi reformele structurale pe termen mediu.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, membră a grupului

Băncii Mondiale, acordă împrumuturi în vederea realizării unor programe de dezvoltare
economică în ţările membre. BIRD susţine prin creditele acordate diverse sectoare din
economiile ţărilor membre, cu pondere mai mare fiind cele destinate dezvoltării agriculturii şi
transporturilor, politicilor economice, petrolului şi energiei electrice. Acordul de împrumut
dintre o ţară membră şi BIRD cuprinde condiţiile generale, împrumutul, execuţia proiectului,
clauze financiare, data intrării în vigoare, reprezentantul împrumutului, tragerea sumelor din
împrumut, iar în anexă se reflectă descrierea proiectului, achiziţionarea de servicii de
consultanţă şi programul de implementare. BIRD acordă sau participă la credite din fonduri
proprii, care corespund părţii de capital subscris şi vărsat, sau din fondurile obţinute pe piaţa
unui stat membru.
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID), membră a grupului Băncii
Mondiale, a fost constituită în vederea creditării în condiţii avantajoase a ţărilor mai puţin
dezvoltate din punct de vedere economic. Creditele au termene mari de rambursare, nu sunt
purtătoare de dobânzi, dar pentru sumele acordate se percep comisioane.
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), membră a grupului Băncii Mondiale,
acordă credite şi asistenţă în vederea promovării dezvoltării economice prin încurajarea
extinderii întreprinderilor private în ţările membre, îndeosebi în zonele mai puţin dezvoltate,
fără garanţii guvernamentale.
Activitatea monetar-financiară internaţională se desfăşoară în jurul acestor două

instituţii centrale: FMI şi BM. Varietatea problemelor şi a situaţiilor din diferitele ţări a făcut
necesară intervenţia şi înfiinţarea şi a altor organisme de profil care completează cadrul
instituţional al acestei activităţi. Totodată, s-a menţinut şi a evoluat prin modernizare şi o
veche instituţie financiar-valutară: Banca Reglementelor Internaţionale (BRI).
BRI a fost înfiinţată în 1930 în legătură cu plata reparaţiilor de război datorate de
Germania aliaţilor după primul război mondial. După dispariţia obiectivului iniţial, s-a
orientat tot mai mult în direcţia facilitării cooperării între băncile centrale, încercând să joace
rolul de “bancă a băncilor centrale”. În această calitate, BRI primeşte rezerve monetare ale
băncilor centrale, plasează aceste disponibilităţi pe piaţă şi acordă asistenţă sub forma
creditelor releu, băncilor centrale aflate în dificultate.
Pe plan regional, există instituţii financiar-bancare care creditează tranzacţiile
internaţionale din regiunea respectivă: Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Inter-Americană de Dezvoltare, Banca Africană de
Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare. Aceste instituţii susţin dezvoltarea economică şi
socială a ţărilor din regiune prin împrumuturi, prin mobilizarea de resurse adiţionale necesare
proiectelor de investiţii, dar şi prin sprijinirea distribuirii echitabile a resurselor dezvoltării în

vederea îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă a populaţiei din aceste zone, prin ajutoare acordate
ţărilor mai puţin dezvoltate şi prin susţinerea integrării economice regionale. Astfel, se poate
spune că este depăşită limita creditării, instituţiile implicându-se în ample procese de
finanţare, asistenţă şi cooperare pentru susţinerea modificărilor structurale şi sectoriale în
ţările din regiune.
De exemplu, BERD susţine reconstrucţia şi dezvoltarea economică a ţărilor din centrul
şi estul Europei, intensificarea tranziţiei la economia de piaţă, promovarea iniţiativei private şi
antreprenoriale, demonopolizarea, descentralizarea şi privatizarea. Utilizează în acest scop o
serie de măsuri11 precum: promovarea creării, îmbunătăţirii şi extinderii sectorului privat
productiv şi îndeosebi a întreprinderilor mici şi mijlocii; promovarea investiţiilor în domeniul
productiv, în servicii, în infrastructură, realizarea unui mediu competitiv şi susţinerea creşterii
productivităţii muncii; furnizarea de asistenţă tehnică în pregătirea, finanţarea şi
implementarea proiectelor de investiţii individuale sau în cadrul unor programe de investiţii
etc.
Obiectul de creditare clasifică creditele ce se acordă pe piaţa internaţională de credit

în următoarele categorii12:
1) Credite pentru operaţiuni de import-export:
- creditele de import - creditele cumpărător. Pe seama resurselor împrumutate de la
bancă se achită până la 85% din contravaloarea produselor importate, restul fiind suportat de
importator sub formă de avans acordat exportatorului sau plată după primirea mărfurilor;
- credite de prefinanţare. Se acordă exportatorilor pentru achiziţionarea de bunuri,
echipamente, servicii necesare realizării producţiei pentru export;
- credite de mobilizare a creanţelor comerciale, avansuri acordate de bănci
exportatorilor pe baza documentelor de export etc.
2) Credite pentru alte scopuri, şi anume:
. - credite pentru nevoi de balanţă, de care beneficiază un stat sau autoritatea monetară
a unei ţări în scopul de a acoperi soldurile deficitare ale balanţei de plăţi externe;
11
Agreement Establishing the European Bank of Reconstruction and Development, 1992, art.2
12
Floricel Constantin, Relaţii valutar financiare internaţionale, EDP, Bucureşti, 1998, p.186
- credite interguvernamentale, care sunt acordate sau primite de guverne, organisme

financiare internaţionale sau de unele instituţii publice şi servesc, de obicei, pentru acoperirea
unor necesităţi financiare generale şi nu pentru tranzacţii comerciale.
Operaţiunile de credit internaţional sunt supuse unor numeroase surse de risc: pe

lângă cele inerente oricărui credit (de exemplu: insolvabilitatea debitorului, întârzierea plăţii,
modificarea elementelor de cheltuieli contractuale) apar şi riscurile specifice pieţei creditului
internaţional. Astfel, riscurile comerciale precum: riscul valutar, variaţia preţurilor, variaţia
dobânzilor şi riscurile necomerciale precum: măsurile politice, reglementări administrative
etc. fac din garantarea şi asigurarea creditelor internaţionale activităţi indispensabile ce
însoţesc relaţiile de credit.
Garanţiile sunt măsuri asiguratorii prin acoperirea riscului, eventual cu posibilitatea
de despăgubire a creditorului. Garanţia este cerută de creditor sau de banca finanţatoare, iar
cheltuiala pe care o implică acoperirea creditului este suportată de debitor. Garanţia constă,
practic, în scrisori de garanţie emise de banca debitorului sau, eventual, de alte bănci sau
avalizarea tratelor emise de debitor, în instituirea de ipoteci, gajuri etc. Băncile nu dau garanţii
pentru riscurile necomerciale, deoarece pot fi ele însele în situaţia de a suferi impactul
acestora.
Asigurarea creditelor este o măsură complementară garanţiei, constând în preluarea
riscurilor de către un asigurator în schimbul încasării unei prime de asigurare de la asigurat
(creditor). Asigurarea, ca şi garantarea, nu acoperă întreaga valoare a creditului, diferenţa,
numită “franşiză”, rămânând în continuare sub risc. Acest fapt îl obligă pe acesta să-şi aleagă
cu grijă partenerii sau să întreprindă toate eforturile de recuperare a creditului.
Criza datoriei externe din deceniul trecut a demonstrat faptul că beneficiarii publici ai
creditelor internaţionale nu îşi respectă întotdeauna obligaţiile asumate. Pentru o mai bună
cunoaştere a riscurilor ce pot decurge din împrumuturile acordate guvernelor, dar şi
solicitanţilor particulari, băncile au dezvoltat metode de analiză şi gestionare a riscului de
ţară. Riscul de ţară reprezintă expunerea la pierderi care pot apare într-o afacere cu un
partener străin (public sau privat), ca urmare a nerambursării datoriilor acestuia, generată de
un complex de factori politici, economici şi sociali, independenşi de situaţia economico-
financiară a debitorului13. Analiza, măsurarea sau “notarea” riscului de ţară se face de către
agenţii specializate (de exemplu: Moody’s, Standard & Poor’s) sau de către bănci, care
dezvoltă modele proprii de evaluare. Gestionarea a priori a riscului de ţară presupune
stabilirea primei de risc, prin solicitarea unui spor de dobândă debitorilor în consonanţă cu
riscul ţării. Gestionarea a posteriori presupune restructurarea portofoliului de creanţe prin
vânzarea acestora pe piaţa secundară, schimbul credite contra obligaţiuni sau acţiuni sau
reeşalonarea împrumuturilor.
13
Mihail Ion, Posibilităţi de gestionare a riscului de ţară, Economistul, nr. 602(1628), 15.05.2000, p.7

Suport Curs RFMI Anul III FIN BANCI

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs RFMI Anul III FIN BANCI

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI

RELAŢII FINANCIAR-MONETARE INTERNAŢIONALE

Cursul “Relaţii financiar-monetare internaţionale”

CAP I Conţinutul şi evoluţia sistemului monetar internaţional

CAP II Valutele şi monedele internaţionale

CAP III Mecanismul cursului de schimb

CAP IV Piaţa de schimb

CAP V Piaţa investiţiilor internaţionale

CAP VI Piaţa internaţională de capital

CAP VII Creditarea pe pieţele financiare internaţionale

CAP I Conţinutul şi evoluţia sistemului monetar internaţional

I.1. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur

I. 2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Pentru a analiza sistemul monetar internaţional, se impune precizarea semnificaţiei

I. 1. Sisteme monetare bazate pe etalonul aur

Aurul ca instrument şi etalon monetar a stat vreme îndelungată la baza sistemelor

Persoane fizice/ întreprinderi deţinătoare de --------------depozite

le pot converti la bănci în ------------------------------------bilete de bancă

pentru a obţine apoi la instituţia de emisiune---------------aur

Persoane fizice/ întreprinderi deţinătoare de --------------depozite

le pot converti la bănci în ------------------------------------bilete de bancă

pentru a obţine la banca centrală ---------------------------depozite (valută)

Etalonul aur-devize, a constituit prin componenta sa valutară “o soluţie pentru lărgirea

I. 2. Sistemul monetar internaţional de la Bretton Woods

Americanii, prin vocea reprezentantului Departamentului Trezoreriei Harry Dexter

− Convertibilitatea monetară viza două aspecte distincte:

Aranjamentele de la Bretton Woods au introdus reguli folositoare în relaţiile

Sistemul a funcţionat practic până în 1957, din 1958 începând să se degradeze.

I. 3. Sistemul monetar internaţional în condiţiile flotării cursurilor

− cursul de schimb trebuia să devină principalul instrument de adaptare a fiecărei

În funcţie de modul în care s-a realizat intervenţia pe piaţa valutară şi puternicele

Reuniunile reprezentanţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele negative ale

I. 4. Influenţa globalizării asupra arhitecturii sistemului financiar internaţional

Analiza sistemului monetar internaţional nu poate fi limitată la natura etalonului

− consolidarea funcţiei de “împrumutător de ultimă instanţă” de către FMI, la care s-

CAP II Valutele şi monedele internaţionale

II. 1. 1. Valutele: caracteristici şi funcţii

⇒ face posibilă exprimarea corectă, nedistorsionată, a preţurilor şi, ca urmare, devine

B. Convertibilitatea limitată de unele restricţii este mai frecvent întâlnită şi ea are în

♦ introducerea/dezvoltarea economiei de piaţă;

Eurovalutele reprezintă depuneri în valută în conturi la bănci comerciale din afara

• integrarea economică vest-europeană care a inclus eliminarea restricţiilor şi

- disponibilităţi în valută transferate de băncile comerciale din unele ţări

la eurocredite depinde de rata dobânzii la depozitele în eurodolari de pe piaţa

II. 2.Monedele internaţionale

II.2.1. Unităţile monetare artificiale

Introducerea sistemului cursurilor flotante a generat pentru participanţii la tranzacţiile

Euro (Franţa) 0,1239

Rata dobânzii pentru DST

2. Drepturile Speciale de Tragere private presupun un contract între părţile private

4. Unitatea europeană de cont privată s-a utilizat pentru facturarea tranzacţiilor

II. 2. 2. EURO - moneda unică europeană

În cadrul procesului de transformare a Sistemului Monetar European (SME) în Uniune

2. 01.01.1999 EURO a devenit monedă cu funcţii depline; ratele de conversie ale

Membre Contribuţia monedei Cursul de schimb faţă Echivalentul în USD a Rata de

DKK 0,197600 6,3842 0,03090

3. Până la 31.12.2001 moneda unică dematerializată, scripturală a circulat în paralel

• asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi.

Dintre avantajele oferite de introducerea monedei EURO putem menţiona:

În acelaşi timp, literatura de specialitate avertizează şi asupra unor dezavantaje:

- reprezentarea SEBC la FMI – conform statutului FMI, calitatea de membru al

EURO şi monedele naţionale ale statelor din afara zonei EURO

353,1090 GRD/EUR, respectiv 7,46038 DKK/EUR. Grecia a intrat în zona Euro la