-Facultatea de Educatie Fizica si Sport

Student EFSMS anul I

Educatie interculturala
Cerințe:

1. Pornind de la afirmația lui Munoz (1999) care susținea că formarea

iniţială a profesorilor în domeniul educaţiei interculturale lipseşte
aproape în totalitate, analizați valabilitatea ideii sale pentru
învățământul românesc și identificați/enumerați posibilele
obstacole/motive în formarea cadrelor didactice pe această
problematică.

Educaţia interculturală poate părea, la o primă vedere, o pretenţie idealistă,

artificială, un lucru la modă. Dar aceasta pregăteşte omul pentru a trăi ȋmpreună
cu ceilalţi, element definitoriu pentru educaţie ȋn general.

Oamenii sunt diferiţi ȋntre ei, iar ȋntreaga lume este afectată de creşterea
atitudinilor rasiste, de ostilitate şi de intoleranţă faţă de minorităţi, faţă de ceea
ce ne diferenţiază. Prezenţa diferenţelor poate conduce la indiferenţă şi
dezinteres; de aici ivindu-se discriminarea şi intoleranţa.

Educaţia interculturală se poate desfăşura ȋn mod eficient numai ȋntr-o instituţie

ce are inclusă ȋn cultura organizaţională valoarea democraţiei şi a respectului
pentru diversitate. Ȋn şcoală, educaţia interculturală presupune
interdisciplinaritate şi se poate regăsi ȋn orice domeniu de studiu şi poate
beneficia de metode diverse de formare.

Pentru ca şcoala să pregătească tinerii pentru integrarea ȋn societatea actuală,

multietnică şi multiculturală, este nevoie ca profesorii să fie formaţi ȋn mod
adecvat; din acest motiv ar trebui să se regăsească ȋn programele pentru
formarea cadrelor didactice valorile educaţiei interculturale.

Cadrul didactic se află ȋn faţa unei provocări, deoarece trebuie să dobȃndească o

serie de competenţe generale şi specifice care implică:

 ȋnvăţarea unor noi perspective în abordarea cunoaşterii;

 elaborarea unor noi metode de predare;

  descoperirea unor noi modalităţi de a lucra şi de a crea noi tipuri de relaţii
profesionale  atȃt cu ceilalţi colegi, cȃt şi cu elevii;

 adoptarea unui model de predare bazat pe gȃndirea critică şi dezvoltarea

competenţelor ȋn aceeaşi măsură ca şi pe transmiterea cunoştinţelor, pe
cooperare şi colaborare, pe autonomie profesională.

Simţim pe propria piele că trăim ȋntr-o societate dinamică pentru că aparţinem

unor grupuri entice diferite, avem culturi religioase şi lingvistice diferite.  Toate
aceste diferenţe trebuie private ca surse ale dezvoltării personale şi comunitare şi
nu ca sursă de pericol, disconfort sau tensiuni.

Fiind o educaţie a relaţiilor interpersonale, finalităţile educaţiei interculturale ar

putea fi:

 creşterea eficienţei relaţiilor interculturale;

 mărirea gradului de toleranţă şi acceptare faţă de cei diferiţi;

 pregătirea persoanelor pentru a percepe, a ccepta şi respecta diversitatea

pentru medierea raporturilor sociale;

 ȋnţelegerea la nivel intercultural şi internațional;

 recunoaşterea şi respectul diferenţelor culturale;

 negarea rasismului şi a xenofobiei;

 drepturi umane şi cetăţeneşti egale;

 oportunităţi egale la nivel educational;

 acces la cunoaştere şi instruire.

2. Realizați o listă de argumente sau, după caz, contraargumente pentru

promovarea interculturalității în sistemul educațional românesc,
implicit pentru formarea cadrelor didactice în acest domeniu

Educația interculturală a devenit o temă de actualitate în școala și în

societatea românească. Educaţia interculturală promovează atitudini tolerante,
deschise, de acceptare şi înţelegere firească a raportului ”eu-celălalt” şi a
noţiunii de străin, recunoaşterea şi respectarea diferenţelor culturale prin
valorificarea pozitivă a relaţiilor de egalitate între oameni şi nu prin aplicarea
polarităţii superior-inferior.

Fenomenul educaţional este unul social de dezvoltare, formare, construire a

fiinţei umane ca subiect al acţiunii, al cunoaşterii şi al valorilor, prin comunicare
şi exerciţiu, prin modelarea comportamentului său şi prin integrarea în
activitatea şi în relaţiile sociale.

Educaţia interculturală presupune promovarea unor politici şcolare care să

permită egalizarea şanselor în educaţie şi a unor strategii de valorificare a
diferenţelor culturale pentru a le transforma în resurse pedagogice, iar
responsabil de aceste demersuri este (în cadrul educaţional instituţionalizat)
managerul grupei/ clasei, respectiv cadrul didactic.

Identitățile multiple, tradițiile și obiceiurile se fac simțite chiar și în

comunitățile mici, rurale. Același lucru putem spune și despre modul de
relaționare dintre diverși indivizi sau grupuri de indivizi. Această diversitate
presupune o nouă abordare a societății și a educației. Interculturalitatea aduce în
societate un plus de cunoaștere și de îmbogățire culturală.

Educaţia interculturală se referă la teme ca ”acceptarea”, ”conviețuire cu

ceilalți”, ”participare”, evitarea prejudecațiilor și promovarea unei educații
democratice interculturală/ multiculturală. Când vorbim de educație
interculturală ne referim ca un element cheie și anume interculturalismul.

Educația interculturală poate atinge trei niveluri:

de curriculum nucleu,
de curriculum la decizia școlii,
la activitățiile extracurriculare.
De asemenea, educația interculturală poate atinge mai multe direcții:

etnică,
religioasă,
profesională,
rasială.