Decizia N/2009

Prin acţiunea înregistrată la data de 29.05.2007, reclamantul P.G.V. a chemat în judecată pe pârâtul C.E.R.,
solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul să-i reconstruiască imobilul, casă de locuit,
într-o zonă nepoluată, pe un teren pus la dispoziţie de pârâtul C.E.R. şi obligarea la 1.000 lei reprezentând
contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului pe anii 2004-2006, pentru terenul cultivat cu cereale.
În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că este proprietarul unui imobil casă de locuit, compus din 2 camere
şi sală şi teren în suprafaţă de 250 mp, iar din pricina activităţii de depozitare a cărbunelui şi traficului intens din zonă
este imposibilă folosinţa imobilului aflat la o distanţă de 30 m de muntele de cărbune, fapt ce afectează grav sănătatea
reclamantului şi îi pune viaţa în pericol, iar casa este deteriorată, apa potabilă este infectată, aerul este irespirabil
datorită prafului de cărbune.
Soluţionând cauza, prin sentinţa civilă nr. A/28.05.2008, Judecătoria … a admis acţiunea reclamantului.
A fost obligat pârâtul C.E.R. să reconstruiască imobilul reclamantului compus din două camere şi sală, într-o
zonă nepoluată pe un teren pus la dispoziţie de către pârât. S-a luat act că reclamantul renunţă la cererea privind
contravaloarea lipsei de folosinţă.
Instanţa a reţinut că s-a făcut dovada că prin activitatea exercitată de pârâtă imobilul reclamantului s-a degradat
şi este impropriu locuirii, precum şi că a fost afectat dreptul la un mediu sănătos, datorită poluării fonice şi a prafului pe
care-l produc benzile transportoare de cărbune.
Împotriva sentinţei a declarat apel pârâtul C.E.R. criticând-o ca netemeinică şi nelegală, pe motiv că instanţa de
fond a făcut o interpretare şi o aplicare greşită a dispoziţiilor legale privind acţiunea în obligaţia de a face, întrucât între
reclamant şi pârât nu există un de raport juridic contractual, care să ducă la obligarea pârâtului să execute lucrările de
reconstrucţie a casei reclamantului.
Prin decizia civilă nr. B/01.10.2008, pronunţată de Tribunalul …, s-a respins apelul ca nefondat.
S-a reţinut că expertiza efectuată în cauză a demonstrat că amplasarea a două benzi de transport cărbune de
mare capacitate la o distanţă foarte mică de casa de locuit a reclamantului a dus la degradarea într-un stadiu avansat a
imobilului, la imposibilitatea efectivă de a mai locui în imobil, datorită poluării fonice şi a prafului rezultat.
Reclamantul a demonstrat că îi este afectată starea de sănătate datorită mediului nociv în care este obligat să
trăiască, fapt dovedit cu actele medicale depuse la dosar.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul C.E.R., motivând că în mod greşit instanţele de fond au
admis acţiunea, deoarece nu există nici un temei legal pentru care să fie obligat la reconstruirea gospodăriei
reclamantului pe un alt amplasament. S-a susţinut că obligaţia de a face este specifică raporturilor contractuale şi că
între părţi nu este stabilit nici un raport juridic.
Recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
În procesul civil principiul disponibilităţii părţilor se aplică împreună cu cel al rolului activ al judecătorului,
astfel că instanţa este aceea care dă calificarea exactă cererii, în funcţie de conţinutul său, nefiind ţinută de temeiul
juridic dat de reclamant, întrucât legea stabileşte că este valabilă cererea de chemare în judecată chiar dacă poartă o
denumire greşită.
În speţă, intimatul-reclamant nu a indicat în mod explicit în cererea de chemare în judecată fundamentul legal
al dreptului pe care îl valorifică, solicitând ca pârâtului să i se impună executarea unei obligaţii de a face şi făcând
referire la obligaţiile ce-i revin pârâtului, ca poluator, de a restabili situaţia anterioară poluării.
Apărarea recurentului-pârât în sensul că nu există un temei juridic al angajării răspunderii sale nu este
întemeiată.
Răspunderea poluatorului, reglementată prin O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată prin
Legea nr. 265/2006, modificată şi completată, este o formă particulară a răspunderii delictuale şi porneşte de la
obligaţia impusă tuturor persoanelor fizice şi juridice de a proteja mediul, legea cadru în domeniul protecţiei mediului
stabilind că poluatorul suportă costul pentru repararea prejudiciului şi înlătură urmările produse, restabilind condiţiile
anterioare producerii prejudiciului.
O.U.G. nr. 195/2005 prevede expres în art. 6 alin. (1) că protecţia mediului constituie obligaţia şi
responsabilitatea autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale, precum şi a tuturor persoanelor fizice şi juridice,
iar în art. 94 alin. (1) că protecţia mediului constituie o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Tot O.U.G. nr. 195/2005 prevede în art. 95 alin. (1) că răspunderea pentru prejudiciul adus mediului are
caracter obiectiv, independent de culpă. În cazul pluralităţii autorilor, răspunderea este solidară, iar în art. 95 alin. (2)
prevede că în mod excepţional, răspunderea poate fi şi subiectivă pentru prejudiciile cauzate speciilor protejate şi
habitatelor naturale, conform reglementărilor specifice.
În materia de faţă, prejudiciul este definit prin reglementarea cadru în domeniul protecţiei mediului ca fiind
efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătăţii oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanţi,
activităţi dăunătoare ori dezastre.
Concluzia care se desprinde este aceea că se stabileşte o obligaţie a celui ce desfăşoară o activitate, chiar legală,
dar cu consecinţe nocive asupra mediului înconjurător, de a repara prejudiciul, prin restabilirea situaţiei anterioare. Or,
în speţă, o asemenea restabilire nu se poate obţine decât prin reconstituirea gospodăriei persoanelor afectate prin
poluare, pe un alt amplasament, într-o zonă nepoluată.
 Prima instanţă a dispus efectuarea unei expertize de specialitate din concluziile căreia rezultă că, prin staţiile de
prelevare a probelor instalate în zona în care este situat imobilul reclamantului, s-a observat depăşirea concentraţiilor
maxime admise de pulberi sedimentabile – zona fiind afectată de praful de cărbune rezultat din activitatea de
manipulare a cărbunelui în depozit – cenuşa rezultată din combustia cărbunilor fiind alcătuită din particule granulate
având un conţinut preponderent silicios, cuprins între 48-58%, care, purtate de curenţii de aer în cazul vânturilor
puternice, fac atmosfera din zonă irespirabilă şi provoacă silicoze cancerigene. Depozitul de cărbuni este amplasat la o
distanţă de 50 m faţă de locuinţa reclamantului. Raportul de expertiză a mai consemnat agresiuni produse de nivelul de
zgomot industrial ridicat, efectele grave asupra vegetaţiei, ale ploilor acide care se formează prin interacţiunea
oxigenului de sulf şi a oxizilor de azot cu vapori de apă din atmosferă.
Starea de fapt rezultată din probe este aceea că prin activităţile de extragere şi de depozitare a cărbunilor
desfăşurate de pârâtă se dezvoltă continuu pulberi de cărbuni şi noxe şi prin aceasta a fost modificat total cadrul natural
al gospodăriei reclamantului, care a devenit un mediu impropriu ce îi periclitează viaţa şi deteriorează grav bunurile.
Instanţele de fond au acţionat şi în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor omului în materie
(Cauza Lopez Ostra c. Spaniei, Cauza Tătar c. României, Cauza Brânduşe c. României, Cauza Băcilă c. României).
Astfel, începând cu anul 1994, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat principiul integrării dreptului
la un mediu sănătos în domeniul de aplicare al art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale (cunoscută și sub denumirea de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), text care protejează dreptul
la viaţa privată şi de familie.
Printre activităţile care au fost avute în vedere atunci când s-a reţinut încălcarea dreptului reglementat de art. 8
din Convenţie au fost: amplasarea unei staţii de epurare în apropierea locuinţei reclamanţilor, emanaţiile sonore
puternice, emisiile nocive ale unor instalaţii chimice. Curtea a reţinut că revine statelor obligaţia de a informa cetăţenii
asupra consecinţelor negative ale unor astfel de activităţi.
În cauza Lopez Ostra c. Spaniei din 1994 s-a stabilit că atingerile grave aduse mediului înconjurător pot afecta
bunăstarea unei persoane şi pot să o priveze de dreptul de a se bucura de o locuinţă care să-i asigure exerciţiul dreptului
la viaţă privată, chiar dacă prin aceasta nu îi este pusă în pericol mare sănătatea.
În cauza Tătar c. României din 2009, prin care România a fost condamnată pe tărâmul art. 8 din CEDO pentru
că dreptul celor doi reclamanţi la un mediu sănătos a fost încălcat datorită impactului asupra mediului a unei tehnologii
bazate pe cianură, folosită în extracţia aurului. Curtea a constatat că autorităţile române nu au impus unei societăţii
condiţii de funcţionare apte să evite producerea unor prejudicii mediului şi sănătăţii umane, încălcând principiul
precauţiei care ar fi impus o restricţionare a activităţii atât timp cât existau serioase îndoieli cu privire la siguranţa
procesului tehnologic.
S-a motivat că art. 8 din Convenţie, urmărind în esenţă să apere persoana împotriva ingerinţelor arbitrare ale
autorităţilor publice, implică obligaţia statului de a se abţine de la astfel de ingerinţe, dar şi obligaţii pozitive de natură
a asigura respectul efectiv al vieţii private şi de familie. Statul are obligaţia de a lua toate măsurile rezonabile şi
adecvate pentru a proteja drepturile implicate de primul alineat al art. 8 şi, mai ales, obligaţia de a de a se dota cu un
cadru legislativ şi administrativ apt a preveni în mod eficient atingerile aduse mediului înconjurător şi sănătăţii
oamenilor, iar în cazul activităţilor periculoase, de a avea în vedere riscurile ce pot rezulta. O astfel de obligaţie se
transpune în autorizarea, punerea in funcţiune, exploatarea, securizarea şi controlul respectivei activităţi, dar şi în
impunerea în sarcina celor ce desfăşoară astfel de activităţi a unor obligaţii de a adopta toate acele măsuri de natură a
asigura protecţia efectivă a cetăţenilor a căror viaţă riscă să fie afectată de pericolele inerente domeniului în cauză.
Deşi litigiul de faţă se poartă între doi particulari, iar obligaţiile impuse statului nu intră în discuţie,
instanţa trebuie să respecte dreptul reclamantului de acces la justiţie atunci când apreciază că drepturile sale
sau interesele legal protejate sunt afectate. Instanţa este chemată să aplice inclusiv normele dreptului
european şi să oblige la respectarea principiilor derivate din acesta.
Apreciind că nu există motive de nelegalitate privind decizia atacată, recursul se va respinge ca nefondat.