DINAMICA UNOR SPECII

Jurnalul. Memoriile. Aparitii editoriale dupa 1990

GENUL BIOGRAFIC

Genul biografic reprezinta literatura de granita, confesiva. El desemneaza un tip de scriere aflat la
granita dintre realitate si fictiune, ce se incadreaza totodata in literatura subiectiva. Autobiografia nu are
destinatar precis, este scrisa cu scopul de a fi publicata, ea reconstituind formarea unei personalitati.

JURNALUL

Jurnalul este o specie a genului autobiografic ce conţine însemnări zilnice ale cuiva despre anumite
evenimente: operaţiuni militare, ale unei expediţii, ale unei călătorii pe mare (jurnal de bord). Am selectat
câteva definiţii ale acestui gen, date de unii critici români.
Jurnalul ca specie literara a început să înflorească în perioada Renașterii, cand importanța
individualului a început să crească. Pe langă puterea lor de revelare a personalității diaristului, jurnalele au
o importanță enormă prin materialul socio-istoric pe care îl stochează.
Eugen Lovinescu, într-un interviu din 1937, în Adevărul literar şi artistic, definea jurnalul ca ,,o
aruncătură de peniţă, lavă izbucnită sub presiunea unei emoţii, impresii nemijlocite şi pasionale”. Eugen
Simion clasifică jurnalul ca pe o confesiune (literatură autobiografică), care poate fi de trei tipuri: tipul
oratoric: -sf. Augustin; tipul dramatic- Cellini, tipul poetic sau problematic Jean Jeacgues Rousseau. ,,Orice
jurnal de călătorie este un extaz al şocului şi al meditaţiei”, continua Eugen Simion. Jurnalul este o
literatură a confesiunii, sinceritatea fiindu-i caracteristică.
,,Dacă am avea curajul să scriem o carte cu viaţa noastră, cu condiţia să fim absolut sinceri, am
face o capodoperă”, nota Baudelaire.
Ca gen literar, jurnalul este la graniţă cu celelalte genuri ale biograficului (autobiografia,
memoriile). Totuşi există diferenţe între jurnal şi memorii. Jurnalul poate începe la orice vârstă. G.
Călinescu spunea că ţin jurnale intime cu precădere adolescenţii şi tinerele femei romanţioase. Este şi nu
este adevărat, este de părere E. Simion. E drept cã tinerii şi femeile au predilecţie pentru introspecţie si
confesiune. Alţii ţin toată viaţa un jurnal (Amid, Tolstoi, Gide, Junger, Eliade). Jurnalul merge paralel cu
desfăşurarea vieţii lor. >>
Termenul jurnal provine din limba franceză veche, journal, care, la randul său, descinde din
latinescul tarziu diurnalis.
Un jurnal este, de obicei, un caiet în care există niște intrări aranjate, de cele mai multe ori, în
ordine cronologică. Poate fi folosit pentru a planifica niște activități viitoare sau doar pentru a înregistra
ceea ce s-a întîmplat în cursul unei zile. Asemenea caiete pot conține informații din domenii foarte diferite
ale civilizației umane, cum ar fi înregistrarea etapelor unei operațiuni militare, a unei expediții, a unei
călătorii pe mare(jurnal de bord), a unor cotații bursiere, a unor evenimente climaterice sau personale.
O variantă a acestora sunt jurnalele literare, de obicei jurnalele intime ale unor scriitori, care
formează o specie literară aparte a genului memorialistic. Acestea sunt o formă a scrisului autobiografic, o
înregistrare regulată a activităților și reflecțiilor unui diarist. Dacă a fost scris doar pentru uzul scriitorului,
el face acest lucru cu o sinceritate care este improbabilă în jurnalele scrise pentru publicare. În limba
română, termenul păstrează o legătură cu „jour”, în timp ce termenul englezesc "diary" are un ascendent în
latinescul „diarium”, (porție zilnică) derivat din latinescul diaria, pluralul lui dies „zi”.
Tipuri de jurnal:
►Jurnal intim;
►Jurnal istoric;
►Jurnal personal;
►Jurnal documentar;
►Jurnal de calatorie;
►Jurnal marturie;
►Jurnal mixt.

Jurnalul este o aditiune de fragmente, cu pauze temporale, mai mari sau mai mici si fara nicio
preocupare de linearitate, continuitate in cronologie; este istoria unei vieti, de la inceputuri pana in
momentul scrierii.
Jurnalul mizeaza pe poetica spontanului si a autenticitatii,dar sinceritatea nu poate fi probata pentru
ca intervine subiectivismul .
Jurnalul intim respinge toate conventiile literaturii , dar isi construieste propriile conventii ce-i
permit sa functioneze. Cele trei instante narative coincid: autorul este tot una cu cel care povesteste si se
identifica, in egala masura, cu acela despre care se povesteste. Respingand sistematic fictiunea, confesiunea
diaristica devine, adesea, o fictiune, si anume: o fictiune a nonfictiunii, o fictiune a realului, a autenticului.
In jurnalul intim esential este pactul autorului cu sine. Autobiograficul sau autorul de jurnal intim se are in
vedere in primul rand pe sine si istoria reprezinta ,de cele mai multe ori, rama acestor evenimente ale
interioritatii. Jurnalul intim este cronica fidela a lui “le dedans”, dar si a lui “le dehors”. Este scris cu
regularitate, fara mari pauze si conform cu legile diarismului:calendaritate, cotidianitate, simultaneitate,
fictiunea nonfictiunii. Dintre genurile biograticului, jurnalul intim este cel mai des contestat, ( ... ) memoriile,
autobiografia, confesiunile – rudele lui mai vârstnice – au reuşit să impună şi să-şi fabrice modelele de care au
nevoie.
Jurnalul nu are o misiune literara; in acest sens, R. Barthes afirma ca ” Jurnalul nu este proiectat sa
devina o Carte, si de multe ori, e condamnat sa raman un Album”.
Jurnalul este luat in considerare abia in secolul XIX, insa momentul de inflorire il constituie aparitia
unor noi filosofii de existenta, o filosofie despre om, despre personalitatea si libertatile lui. Emergenta
jurnalului are legatura si cu aparitia romantismului care se bazeaza pe cultul eului, pe o filozofie de
existenta fundamentata pe ideea de unicitate a eului in univers.

Alain Girard identifica 4 functii ale jurnalului :

-psihoterapeutica;
-etica;
-estetica;
-religioasa.

Jurnalul este un discurs fragmentar. Fragmentarismul reprezinta o forma de scriitura in care eul
vorbeste despre sine ca si cand ar fi vorba de un altul si marcheaza ritmurile timpului subiectiv in raport cu
orologiul cosmic.

Jurnalele scriitorilor români

Considerat „un gen de bătrâneţe a culturii” şi, paralel, un gen însoţitor în raport cu alte genuri
literare tradiţionale, diarismul românesc înregistrează o evoluţie dintre cele mai spectaculoase, culminând,
în prezent, cu ocuparea unei poziţii de vârf în ierarhia registrelor utilizate de discursul literar. Criticii au
constatat lipsa unei tradiţii a literaturii subiective în spaţiul cultural românesc, pusă în relaţie directă cu
starea culturii şi cu gustul public, or, jurnalul intim apare ca fenomen psiho-socio-literar odată cu revelaţia
conştiinţei personalităţii individului, cerând un lector cultivat care să-l judece din punct de vedere estetic.
Între autorii de jurnale intime figurează Titu Maiorescu, autorul celui mai lung jurnal din literatura
română, Gala Galaction, Eugen Lovinescu, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Geo Bogza, Mircea Eliade,
Mihail Sebastian, Octav Șuluțiu, Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Alice Voinescu, Ion
D. Sîrbu, Nicolae Steinhardt, Dumitru Țepeneag, Mircea Zaciu. Pe lista diariștilor români ar mai putea
figura alte nume celebre, precum: Petre Pandrea, Eugen Ionescu, Camil Petrescu, Miron Radu
Paraschivescu, Paul Goma, Nicolae Balotă, Mircea Cărtărescu și mulți alții.
Primul autor de jurnal în sens modern a fost criticul Titu Maiorescu, cel care a lăsat un jurnal
impresionant care se întinde pe vreo 50 de ani. Al doilea moment fast a fost perioada anilor '30 a secolului
XX cand, în mare parte sub influența teoriilor lui André Gide, intelectualii, scriitorii sau filozofii români au
început să țină jurnale. Din această perioadă datează jurnalele lui Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Octav
Șuluțiu, Jeni Acterian, Arșavir Acterian, Petru Comarnescu, Alice Voinescu, Petre Pandrea, etc.
Un capitol aparte ar trebui să vizeze Școala de la Tîrgoviște, reprezentată prin membrii ei, scriitorii
Radu Petrescu, Tudor Țopa, Mircea Horia Simionescu, care au îmbogățit această specie literară și au
acordat poeticii jurnalului o atenție specială. Scriitorii contemporani au dat și ei atenție acestei specii, fiind
publicate pană în prezent jurnalele lui Paul Goma, Monica Lovinescu, Mircea Zaciu, Livius Ciocârlie,
Ioana Em. Petrescu,Gabriela Melinescu, Mircea Cărtărescu etc.
Camil Petrescu, deşi pune la îndoială „sensul” jurnalului, practică acest tip de scriitură,
recunoscându-i, cel puţin, două merite: economia timpului şi un efort minimal: „Un jurnal e un lucru anost
şi aproape fără sens. Totuşi simt nevoia unei exteriorizări. O operă literară mi-ar lua timp şi mi-ar cere o
sforţare de care azi nu mă simt în stare’’. Prozatorul este conştient de faptul că jurnalul nu poate realiza
revelaţia structurii unei biografii sau confesiunea integrală. Pentru el, a ţine un jurnal înseamnă posibilitatea
unei dezvăluiri parţiale care l-ar reabilita în faţa contemporanilor.
Cu siguranță că viitorul ne rezervă încă surprize în privința manuscriselor jurnalelor unor
personalități din viața culturală și literară, întampinate întotdeauna cu curiozitate și bucurie de cititori.
Uneori, din pricina faptului că persoanele și evenimentele descrise în jurnal pot leza imaginea unor indivizi
în viață, autorii aleg în mod conștient să elimine anumite pasaje din operă, urmand ca acestea să fie
publicate postum, într-o ediție integrală. Alte asemenea, jurnale există, dar autorii lor sunt încâ în viață și,
prin intermediul unor clauze testamentare speciale, au amanat data publicării lor la cateva zeci de ani după
dispariția lor fizică.

MEMORIILE

Memoriile (din substantivul masculin francez memoire, cu sensul de înregistrare a unui eveniment)
sunt o specie a literaturii autobiografice, în care evenimente istorice sau de altă natură sunt recompuse
pornind de la observații și experințe strict personale. Memoriile formează o subclasă a genului
autobiografic.
Intre memorii si jurnale nu exista decat o mica diferenta: primele vor sa restituie, in chip coerent, o
istorie a sufletului, celelalte vor sa surprinda o cronologie a sufletului in momentul desfasurarii ei. In cazul
autobiografiei se resimte o mai mare concentrare asupra subiectului narator, pe cand , in cazul naratiunii
memorialistice, accentul cade pe lumea ce poarta naratorul. In memorii se prevaleaza pactul cu istoria, in
timp ce jurnalul intim are in vedere pactul autorului cu sine. Daca jurnalul este scris sub impulsul
evenimentului, memorialul este o istorie intamplata cu mult timp in urma.
Legate strâns de autobiografie și adeseori confundate cu aceasta, memoriile diferă de ea prin faptul
că accentul este pus pe evenimente exterioare. Ele se concentrează uneori asupra unui episod punctual al
vieții autorului, asupra unui eveniment istoric la care acesta a fost martor și nu narează viața în ordinea ei
cronologică, așezand evenimentele într-un șir, de la naștere și pană la moarte.
Autorul de memorii se comporta ca un martor dublu: al existentei sale si al epocii sale; ceea ce este
personal este punctul de vedere individual, dar obiectul discursului este istoria grupurilor sociale si istorice
carora el le apartine. La fel ca si in cazul jurnalului intim, sinceritatea memorialistilor este relativa din
cauza subiectivismului, dar si a distantei mari dintre momentul trairii si momentul scrierii. O carte de
memorii cuprinde povestea unei vieti si, indirect, povestea unei istorii.
Memoriile tind sa transforme o viata intr-un destin prin intermediul unei povestiri care nu respecta
legile fictiunii. Acestea intra in logica naratiunii confesive prin rupturile temporale. Memorialistul noteaza
intamplari de demult, astfel ca naratorul se bazeaza pe ceea ce isi aminteste.
Memorialistii apar, de obicei, dupa mari catastrofe ale istoriei.
Dupa prabusirea comunismului, a aparut un nou tip de memorialist: cel care a trecut prin experienta
detentiei.
Anii postcomunsti

Dupa schimbarile politice majore de la inceputul deceniului, lumea culturala romaneasca s-a vazut
pusa in fata unei dileme noi, nemaiintalnite, care a produs o stare de panica, scepticism si resemnare. Chiar
din primii ani de dupa prabusirea comunismului a devenit limpede ca literatura cunostea un fenomen rapid
de devalorizare si de insolutie.
Cea mai spectaculoasa evolutie a lumii editoriale romanesti in intervalul 1990-2000 a fost, fara
indoiala, explozia documentului si a literaturii confesive sub toate formele: memorii, jurnal, corespondenta,
evocari, interviuri. Sute si sute de volume, fie cu scrieri inedite, fie cu primele reeditari dupa 50-60 de ani,
acoperind aproape doua secole de istorie si cultura si apartinand oamenilor politici (ex.:de la Casa Regala a
Romaniei – Carol I si Carol al II-lea) inclusiv figuri ale comunismului din epoca Gh.Gheorghiu-Dej si
N.Ceausescu (precum Belu Silber), ale victimelor persecutiilor si inchisorilor comuniste (din zecile de
titluri s-au detasat Ion Ioanid, Adriana Georgescu etc.) ale scriitorilor, gazetarilor si artistilor afirmati intre
cele doua razboaie mondiale (precum C. Noica), ori in anii de dupa instaurarea comunismului (Alexandru
Paleologu), ca si unor mari personalitati ale exilului romanesc (Mircea Eliade).
Toate stilurile, toate culorile politice, oameni din toate provinciile romanesti si de toate varstele,
unii reprimati deopotriva de totalitarismul de dreapta si de cel de stanga, apoi literati si actori,
academicieni si tarani, filozofi, preoti, studenti sau oameni de stiinta, au alimentat aceasta extraordinara
foame de adevar, de viata cruda, de document si marturie nevoalata a cititorului roman obosit de fictiune,
ostil la orice tentativa de reinstaurare a evazionismului si mitologizarii istoriei, intoxicat de manualele
oficiale, malformat de propaganda, frustrat de trairea religioasa si tinut riguros departe de culisele „istoriei
mici“.
Multa vreme s-a crezut ca nu exista literatura de sertar in Romania comunista. Cu putine exceptii,
aceste opere nu sunt de fictiune. Majoritatea apartin memorialisticii ori jurnalului intim. In acest sens,
Annie Bentoiu, in partea a doua a memoriilor ei ,"Timpul ce mi s-a dat", afirma: "Dupa 1989,s-au publicat
in Romania si probabil in toate tarile din Estul Europei o sumedenie de carti de amintiri. Unele erau deja
scrise si asteptau in sertare ;majoritatea au aparut mai tarziu ,pe masura ce acumularea informatiilor
dezvaluia o perspectiva mai larga asupra celor intamplate cu decenii in urma”.
Annie Bentoiu explica de ce rectificarea nu s-a facut prin opere de fictiune , ci prin memorii: " Ani
de zile, am pregatit fise si insemnari pentru un roman al vietii sub comunism, la care intr-o buna zi am
renuntat brusc. La ce bun sa inventezi personaje fictive cand stii ca faptul brut, detaliul concret, decizia
administrativa, hotararea judecatoreasca si viata politica reala, ar alcatui, la un loc, cel mai exact si cel mai
halucinant tablou de societate ?“
In timpul comunismului, publicarea de memorii, de jurnale, ale clasicilor sau ale autorilor
contemporani, era privită cu mefienţă de cerberii ideologici. Genul li se părea excesiv de liber, prezentând
riscul de a face să circule judecăţi prea „subiective”, neortodoxe, fie privitoare la trecut, la istorie, fie la
realităţile zilei. Ceea ce nu convenea era pur şi simplu eliminat, extirpat, scos din text, uneori indicându-se
operaţia mutilantă prin nefastul semn al „croşetelor”, iar alteori nici măcar prin atât.
În ce priveşte epoca postbelică, până în 1990, aceasta a fost cu totul neprielnică afirmării genului
memorialistic. A ţine atunci jurnale, a scrie memorii era o îndeletnicire care îl expunea, pe cel care
îndrăznea să o practice, unor mari primejdii, mergând de la pierderea libertăţii până la pierderea vieţii
(Gheorghe Ursu). Astfel, jurnalele, cărţile de memorii şi cărţile-document, epistolarele erau căutate cu
fervoare de cititorii primului deceniu postdecembrist şi mai sunt căutate şi azi.

ADRIAN OPRESCU

S-a nascut pe 24 august 1929 in oraşul Caracal.

„Varul Alexandru si alte povesti adevarate” (2008)
Titlul este dat de una dintre cele 19 povestiri ale cartii, in care autorul vorbeste despre experientele
traumatizante din inchisoarea de la Craiova si din lagarul de la Canal, unde a fost detinut intre 1949 si 1951
.
Adrian Oprescu era, la 20 de ani, un tanar ferches, „destul de sigur pe el, caruia viata i se asternea la
picioare”, dupa cum si-l aminteste Gabriel Liiceanu, cel care i-a publicat volumul si care este si varul
acestuia. Pe 15 octombrie 1949, a fost arestat si i s-a inscenat un proces politic, fiind condamnat doi ani
„pentru atitudine dusmanoasa la adresa regimului popular”.
Distanţa consistentă între anii de închisoare (1949-1951) şi anii de reproiecţie memorialistică a
detenţiei îl ajută pe autorul-personaj să vadă lucrurile în perspectivă şi într-un mod stilistic necontaminat de
febra răzbunării. Aversiunea faţă de figurile "de neuitat" ale gardienilor sceleraţi, informatorilor zeloşi,
brigadierilor laşi din penitenciar şi de la Canal se resoarbe într-o silă, aşa zicând, sistemică. Accentul
personal, implicarea individuală sunt diminuate, făcând posibilă executarea veritabilei radiografii.
Cartea surprinde in vorbe de o simplitate care taie in carne vie, fara patetisme, chiar cu nuante de
umor, secvente cutremuratoare : „Murdar, imbracat in haine murdare si care put, fara posibilitatea de a le
indeparta, la care se adauga foamea sfasietoare. Pentru mine, mai rele decat foamea erau plosnitele. (...).
Fiecare isi pastra, in gamela, dupa asa-zisa cina, putina apa de baut. De fapt, nu aveai dupa ce s-o bei.
Dimineata, cand lumina patrundea prin ferestruica, gaseai in gamela mai multe plosnite inecate. Pentru ca
nu suportam plosnitele, eram mai chinuit decat ceilalti. (...)Nu mai incapea nicio indoiala. Destinatia era
Canalul. (...) Terminaseram „hrana rece pentru trei zile” si ne chinuia foamea. „ (Fragmente din carte)
Gabriel Liiceanu a evitat multa vreme sa se uite peste povestiri si nu le-a dat initial vreo sansa,
considerand ca n-au nici cea mai mica valoare literara. Totusi, cand le-a citit, a inteles ca s-a inselat.
Povestile varului Adrian s-au dovedit a fi un miracol in viata sa de editor, care nu are nicio legatura cu
„legatura lor de sange”. Sangele din randurile „boierului” Adrian Oprescu, care-si priveste cu demnitate
trecutul, este mai puternic. De unde a invatat el sa scrie, la peste 70 de ani? „Am scris pentru ca mi se parea
ca am ceva de spus”. (Adrian Oprescu)
Publicându-şi mărturia nu imediat după Revoluţia din 1989, ca majoritatea celor eliberaţi de frică şi
scăpaţi de cenzură, ci după aproape două decenii, Adrian Oprescu se detaşează, spre meritul lui, de moda
rememorărilor zguduitoare şi de nota previzibilă a unor amintiri în serie, autovictimizante şi autoeroizante.

MIRCEA CARTARESCU
 S-a nascut la 1 iunie 1956 în București.
Este un poet, prozator si important publicist roman, considerat de Nicolae Manolescu cel mai
important poet al generatiei optzeciste.
Printre cele mai reprezentative opere ale lui Cartarescu se numara si volumul “Jurnal”, publicat in
2001. Este vorba, după cum sugerează și titlul, despre un jurnal propriu-zis care cuprinde gânduri și trăiri
ale lui Mircea Cărtărescu, în cea mai mare parte legate de opera sa, de calitatea sa de scriitor. Evenimentele
cuprinse se petrec pe parcursul a 7 ani, din 1990 până la sfârșitul anului 1996, fiecare an reprezentând un
capitol. Însemnările nu sunt făcute zilnic, câteodată trec săptămâni întregi fără ca personajul Mircea
Cărtărescu să noteze ceva în jurnal.
Anul cu care începe, 1990 a fost un an foarte dificil pentru Mircea Cărtărescu. Acesta a trecut
printr-o perioadă de criză, în care nu mai putea scrie aproape nimic, era nemulțumit de tot ceea ce făcea,
perioadă din care a ieșit foarte greu. Există elemente care evidențializează această criză de personalitate a
autorului, printre care stările de spirit oscilante de la o zi la alta sau contradicțiile.
Pe parcursul întregului volum autorul face foarte multe referiri la cărțile sale, la acea perioadă
considerând că ,,Levantul” și ,,Nostalgia” sunt cele mai reușite. De asemenea, are oarecum o obsesie pentru
visele sale, pe care le reține și le descrie până la cel mai mic amănunt, câteodată încercând chiar să le
analizeze. Există și aspecte biografice ale lui Mircea Cărtărescu mai importante ce reies din ,,Jurnal”: în
1990 a participat la Programul internațional pentru scriitori (International Writers Program) în SUA. Din
1991 devine lector la catedra de Istoria literaturii române a Facultății de Litere din București. Între 1994-
1995 este visiting professor la Universitatea din Amsterdam, iar la sfârșitul anului 1996 ajunge și în Marea
Britanie, în Anglia și Irlanda. ,,Jurnal” se încheie în același ton în care începe, cu o stare confuză a
autorului, din nou Mircea Cărtărescu nu se regăsește, e nemulțumit de modul în care scrie, și în general de
tot ceea ce face.
Jurnalul lui Mircea Cărtărescu a adus dovada anularii confidenţialităţii. Sprijinul acordat de
elemente post-moderne, precum discontinuitatea ideilor,ingeniozitate egocentrismul se adaugă la
fragmentaritatea specifică genului diarist, conducand spre ideea că jurnalul, destinat sau nu publicării,
născut in liniştea reveriei, de un eu izolat in acel moment de orice influenţă externă sunt doar cateva
caracteristici ce sustine incadrarea operei in genul memorialisticii.
Mircea Cartarescu afirma despre opera sa :” De fapt, motivul principal pentru care m-am hotarat
sa public "Jurnalul" acesta este unul pur estetic: pentru expresivitatea lui literara. Pentru mine conteaza
frazele, nu evenimentele. Pe de alta parte, "Jurnalul" exprima bunul meu cel mai de pret, viata interioara.
Ceea ce apare aici este doar o parte din personalitatea mea, nici mai profunda, nici mai adevarata decat
celelalte zone ale ei. In cartile mele de fictiune apar alte fete ale fiintei mele, uneori foarte diferite de cea
din "Jurnal". E o mare greseala si o mare capcana sa crezi ca intr-un jurnal intim gasesti eul cel adevarat si
profund al celui care scrie. Nu, aici e doar un organ vital, unul dintre multe altele.”
Cartarescu scrie un jurnal atipic, separat de opera literara, instrumentalizat ca rezervor de proiecte,
caiet de schite, bruion discontinuu, dar pastrînd întotdeauna un loc secund în raport cu "creatia de viziune",
antumitatea lui ,aparand la fel de deranjanta ca si asa-zisul sau autism. Jurnal II este o scriere de nișă, de
rezistenta interioara, dar si de conturare - aproape disperata - a unei identitati narative mereu în criza, ce se
misca, se schimba, supravietuieste.

NEAGU DJUVARA

S-a nascut la 18 august 1916 in București si este un istoric, diplomat, filozof, jurnalist si romancier
roman.
Neagu Djuvara și-a făcut studiile la Paris, licențiat în litere la Sorbona (istorie, 1937) și doctor în
drept (Paris, 1940). A luat parte la campania din Basarabia și Transnistria ca elev-ofițer de rezervă (iunie -
noiembrie 1941), fiind rănit aproape de Odesa.
 Neagu Djuvara a publicat în principal despre istoria României și a poporului român. O bună parte
din cărțile sale se referă la filosofia istoriei, concentrându-se în jurul problemei obiectivității istoriei și
istoriografiei.
Djuvara este un susținător al continuării cercetărilor referitoare la istoria românilor, punând la
îndoială calitatea cercetării din perioadele interbelică și comunistă, afirmând că anumite părți ale istoriei au
fost accentuate sau suprimate pentru a deservi scopuri politice. Ipotezele lansate de Djuvara atrag deseori
controverse și sunt văzute ca subminând identitatea națională română, cum este de pildă teoria că nobilimea
din formațiunile statale medievale românești ar fi fost de origine cumană.
Neagu Djuvara a analizat în multe dintre cărțile sale relațiile pe care România le-a avut cu Europa,
plasând-o politic și cultural "între orient și occident", caracterizând-o ca fiind "ultima țară intrată în ceea ce
se numește Concertul European", referindu-se nu atât la aderarea României la Uniunea europeană din 2007
cât la orientarea politică a țării către un model politic și cultural de natură occdentală. Acesta și-a exprimat
scepticismul față de politica multiculturalismului din Europa, pe care o consideră dăunătoare pentru
stabilitate în cadrul UE. Neagu Djuvara este perceput ca un popularizator și demistificator al istoriei,
publicând cărți adresate celor tineri, precum și cărți care își propun să explice originea istorică a unor figuri
de mit ca Dracula sau Negru Vodă. Și-a publicat de asemeni și memoriile, istorisindu-și viața din exil la
Paris și Niamey .
“Amintirile din pribegie” (2002) ale lui NEAGU DJUVARA , al căror titluri “pastișează”, vorba
autorului însuşi, titlul celebru al lui Ion Ghica (cu care era rudă bună), sunt rodul unei memorii fabuloase şi
descriu o pribegie despărţită prin exact un veac de aceea de după revoluţia din 1848 a lui Ghica. Neagu
Djuvara n-a ţinut niciodată jurnal intim, nici nu s-a putut constitui, din cauza vitregiilor soartei, o arhivă
personală, rătăcind până şi scrisorile primite în cei aproape 50 de ani la care se referă Amintirile. Istoricul
care este Neagu Djuvara, autor al unor încântătoare, nu se dezminte: evenimentele sunt situate exact,
personajele îşi au, toate, mica istorie personală, iar genealogia e, pe cât de abundentă, pe atât de
încântătoare. Biografia însăşi a autorului este excepţională. Relatarea debutează cu o întâmplare şi cu o
coincidenţă care anunţă turnura senzaţională pe care a luat-o, după al Doilea Război, viaţa lui Neagu
Djuvara. Acesta numai revine în ţară decât în 1990, după cealaltă lovitură de palat, numită, ca şi
precedenta, revoluţie. În pofida greutăţilor de tot felul, a nesiguranţei cotidiene, îmbrăcând deseori cele mai
aventuroase veşminte, Neagu Djuvara îşi povesteşte viaţa cu o anume obiectivitate de istoric, dar şi cu haz,
pe alocuri. N-are savoarea de povestitor al strămoşului, ori paleta lui “haute en couleur”, dar are tonusul lui,
bucuria amănuntului şi mai ales, rezultat al formaţiei, precizia informaţiei. Amintirile sunt o lectură
captivantă şi deopotrivă un document de primă mână pentru exilul românesc din anii „50 şi, din nou, în anii
„80, ai secolului trecut, completat de o exotică experienţă diplomatică în Niger, în plină destrămare a
imperiului colonial francez din Africa subsahariana petrecută în deceniul intermediar.

Lucrări publicate
►Le droit roumain en matière de nationalité , Paris, 1940
►Démétrius Cantemir, philosophe de l'Histoire, în Revue des études roumaines, Paris, 1973
►Civilisations et lois historiques, Essai d'étude comparée des civilisations, Mouton, Paris - Haga, 1975
(carte premiată de Academia Franceză)
►Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne, Humanitas, 1995
►Aromânii: istorie, limbă, destin, ed. Fundației Culturale Române, 1996
►O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, seria Istorie, Humanitas, 1999
►Cum s-a născut poporul român, seria Humanitas Junior, 2001
►Mircea cel Bătrân și luptele cu turcii, seria Humanitas Junior, 2001
►De la Vlad Țepeș la Dracula vampirul, Humanitas, 2003
►Scrisorile spătarului Nicolae Milescu, roman, Humanitas, 2004
►Există istorie adevărată?, Humanitas, 2004
►Amintiri din pribegie, Humanitas, 2005
►Thocomerius - Negru Vodă. Un voivod cuman la începuturile Țării Românești, Humanitas, 2007
►Războiul de șaptezeci și șapte de ani și premisele hegemoniei americane (1914 - 1991), Humanitas, 2008
►Amintiri și povești mai deocheate, Humanitas, 2009
►Ce-au fost boierii mari în Țara Românească? Saga Grădiștenilor, Humanitas, 2010

NICOLAE STEINHARDT

Nascut la 29 iulie 1912, decedat la 30 martie 1989.

A fost un scriitor, publicist, critic literar și jurist român. . De origine evreiască, s-a convertit la
religia creștină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, își va lua numele de fratele Nicolae, și se va călugări
după punerea sa în libertate. Tot în Bucureşti se formează academic, absolvind Facultatea de Drept, mai
apoi luându-şi doctoratul sub îndrumarea profesorului Mircea Djuvara. Devine activ şi pe plan literar
frecventând cenaclul Sburătorul, publicând eseuri, parodii, critică literară. Cariera lui este sincopică, deţine
funcţii în instituţii de cultură dar, datorită etniei lui, va presta şi munci fizice în folosul comunităţii.
Neafectat de materialitatea existenţei, Steinhardt este activ în cercurile literare şi filosofice de prim rang. Îl
cunoaşte pe Constantin Noica, Eugen Ionescu, Monica Lovinescu, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat,
Vladimir Streinu. O constantă a tuturor acţiunilor sale este refuzul de a ceda presiunilor comuniste de a lua
parte la transformarea culturii româneşti pe principii socialiste.
Este autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. "Jurnalul fericirii", volum
aparut postum (1991), este, in principal, un memorial al anilor de detentie ai autorului. Amintirile despre
intamplari si oameni din infernul diverselor inchisori, datate precis, dupa conventia jurnalului, alterneaza
cu altele mai vechi, din copilarie si adolescenta. Pagini de comentariu moral si spiritual, de multe ori
interpretari ale unor texte evanghelice, însoţesc rememorările.
Din cand in când comentariile şi interpretările sunt datate separat, cu date ulterioare anilor de
detenţie. Intr-un scurt preambul autorul justifică astfel construcţia textului: "De vreme ce nu l-am putut
insera în durată, cred că îmi este permis a-l prezenta pe sărite, asa cum, de data aceasta în mod real, mi s-au
perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de
conştiinţă. Desigur, efectul bate înspre artificial; e un risc pe care trebuie să-l accept".
Riscul artificialului pe care memorialistul si-l asumă - si care e determinat nu numai de construcţie,
ci şi de utilizarea timpului prezent - e acela de receptare a textului ca roman, un roman la persoana I. In
locul materialului ficţional autorul utilizează unul strict autentic, furnizat de memoria sa.
Jurnalul fericirii este, după cum poate sugera şi titlul, o operă filosofică, una din multele care
abordează teme generale. Titlul nu demonstrează că ar fi vorba de un jurnal intim, de o cronologie a vieţii
autorului ci mai degrabă o operă de ficţiune. Însă, deşi titulatura de ,,jurnal” nu i se potriveşte complet,
cartea este jurnalul cotidian şi spiritual al unei figuri emblematice pentru literatura memoriei încarcerate.
Paradoxul acestui titlu în fruntea unui volum ce cuprinde în principal amintiri din infernul închisorii-
expresie limită a universului concentraţionar - e legat de specificitatea experienţei mistice.
Calea credinţei -una din cele patru despre care vorbeşte în testamentul său politic - a fost găsită şi,
deopotrivă, i s-a dăruit "acolo, în celula de la Securitate". "Atunci - notează memorialistul - am cunoscut
groaza faţă către faţă, am ştiut ce este "zidul" lui Sartre, întunericul, derâderea, colţul [...]. Şi atunci m-am
aruncat în apa neştiută, fără a fi învăţat să înot şi cu ochii închişi; "în cuptorul încins", ,, Crezând numai pe
jumătate, ori pe sfert, ori şi mai puţin, aproape deloc, dar atât de nenorocit încât, nenorocirea însăşi
substituindu-se credinţei, m-am încredinţat. Fără ruşine. Nu mi-a fost ruşine să mă rog. Poate că de aceea
am fost ascultat".
 Intrările temporale prezentate sunt fragmentare, cu frecvente reveniri şi completări. Ceea ce asigură
coeziunea lor este însăşi figura autorului, figură compusă dintr-un mozaic de realităţi, credinţe, fapte
originate în iudaism, intelectualitate, românism, mai apoi creştinism, toate sub frontispiciul unui apel la
cultură. Cartea capătă o dimensiune paradoxala: o viaţă mizeră, mereu sub ameninţare şi constrângere,
puşcărie politică, interdicţie literară, boli, toate adunate sub titlul Jurnalul fericirii.
Textul debordează de atitudinea detaşată a autorului-actor şi demonstrează că intelectualitatea lui nu
poate fi zdruncinată de exponenţii materialismului comunist. Felul cum se comportă la primul interogatoriu
îi probează calitatea de om care este gata să se sacrifice pentru ideea de a nu face rău semenilor. Steinhardt
face apologia creştinismului dar nu ca un apostol în faţa maselor ci ca un cărturar în faţa unei şcoli
filosofice. Aduce argumente de logică spirituală în demonstrarea superiorităţii creştinismului în faţa altor
religii. Un alt element des întâlnit în argumentare va fi obsesia autorului de a disocia creştinismul de
prostie, limitare, lipsa de substrat cognoscibil. Aceasta poate fi pusă pe seama proastei receptări în elita
românească a creştinismului, dar şi pe seama propagandei antireligioase a socialismului ateu.  Steinhardt
prezintă stări de spirit şi inserţii filosofice în loc de condiţii şi cangrene concentraţionare. Autorul nu se
lamentează ci principala lui preocupare este încărcătura energetică şi spirituală rezultată în urma
interacţiunii cu ceilalţi deţinuţi.
Jurnalul fericirii nu vizează doar perioada în care Steinhardt a fost deţinut politic. Sunt frecvente
referirile la copilărie, dominate de aura guvernantei poliglote şi culte, la perioada de dinaintea arestării dar
şi la perioada de după eliberare. Unitatea acestor segmente este o coagulare a ideii de viaţă morală, de păcat
întors cu faţa spre Dumnezeu, de ignoranţă înfierată în şi de savoarea culturii, de pasivitate inexistentă în
faţa curajului; curaj de a trăi, a face, a simţi în raport cu scopuri supreme. Persoanele care apar în Jurnal
sunt persoane exponenţiale: ale Răului (atei, filosofi fără orizont, torţionari, turnători, oameni care au făcut
pact cu Diavolul) şi ale Binelui (eroi, martiri, scriitori de geniu, mărturisitori ai lui Hristos, oameni iubitori
de frumos şi care transformă supranaturalul/imposibilul). Resortul şi catalizatorul acestei împărţiri este în
ochii lui Steinhardt, credinţa.
Detenţia în ansamblul ei şi în fiecare moment al ei este o încercare, atât în înţelesul capcanelor la
care sant supuşi cavalerii ciclurilor medievale ale "questei", cât şi în cel religios, de ispită. Incercarea
implică un risc, de aceea depăşirea ei se constituie într-o aventură, iar "Jurnalul fericirii" poate fi citit ca
roman al aventurii spirituale.

SORIN STOICA

Este un tanar prozator care se naste la 27 iulie 1978, in Banesti, Prahova si moare la doar 28 de ani
la 6 ianuarie 2006; era absolvent al Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii a Universitatii din
Bucuresti (2000), cu un masterat in Comunicare (FJSC) si masterand in Antropologie, anul II (SNSPA),
preparator asociat la catedra de Antropologie Culturala a facultatii al carui student fusese si cercetator la
Muzeul Taranului Roman. A colaborat cu proza si reportaj la Vatra, Dilema Veche, Deci, Formula As,
Ultimul Atu, Cultura, si la ziarul Partener din Cimpina; era semnatarul rubricii „Liberul arbitru“ din
Suplimentul de cultura.

A publicat trei carti de fictiune – Povestiri cu injuraturi (Paralela 45, 2000), Dincolo de frontiere,
(Paralela 45, 2002); O limba comuna (Polirom, 2005) –, doua volume de proza in colaborare cu „grupul de
la Muzeul Taranului“ (Calin Torsan, Ciprian Voicila, Cosmin Manolache) – Povestiri mici si mijlocii
(Curtea Veche, 2004), Cartea cu euri (Curtea Veche, 2005) – si a coordonat impreuna cu Zóltan Rostás alte
doua culegeri de texte de istorie orala ale studentilor de la FJSC – Istorie la firul ierbii. Documente sociale
orale (Tritonic, 2003), Televizorul in „micul infern“volum de etnografie massmedia, coordonat cu Zoltan
Rostas, Editura Tritonic, 2005; Cartea cu euri, volum colectiv de proza scurta scris impreuna cu Calin
Torsan, Cosmin Manolache, Roxana Morosanu, Ciprian Voicila, Editura Curtea Veche, 2005; Jurnal,
Editura Polirom, 2006. Lucra la o istorie orala a Muzeului Taranului Roman, la o carte de povestiri si la un
studiu asupra troitei din Burlusi ca obiect social total. A fost membru al Asociatiei Scriitorilor Profesionisti
din Romania.

In mod evident, Jurnalul lui Sorin Stoica nu ar avea aceeasi valoare daca tânărul scriitor din Banesti
nu ar fi murit prematur si neaşteptat si mai mult ca sigur ca Editura Polirom nu i-ar fi publicat jurnalul
ultimului său an de viata ceea ce ni se pare un lucru nedrept, moartea unui scriitor netrebuind, in mod
teoretic, sa afecteze receptarea scriiturii lui.

Autor al mai multor volume, colaborând la redactarea altora, Sorin Stoica este confruntat cu aceeasi
atitudine mercantilista a celor din jurul sau care nu pot pricepe cum cineva poate sa-şi dedice cea mai mare
parte a timpului unor ocupaţii neserioase, recte neaducatoare de (cat mai mulţi) bani.

Este remarcabila capacitatea tanarului scriitor de a transforma oralitatea unor personaje pitoresti si
vesnic prezente in lumea satului romanesc in portrete bine trasate. Poate ca din acest punct de vedere
personajele din Banesti, descrise ironic, caustic, cinic de catre autor ar trebui sa treaca peste umorile
conjuncturale datorate penitei ascutite a constateanului lor si sa aprecieze la justa valoare rămânerea lor în
paginile unor cărţi, privilegiu destul de rar in satele romanesti. O altă serie de remarci ne dezvalui
degradarea (aproape) iremediabila a satului roamnesc care duce lipsa acuta nu numai de investitii in
infrastructura dar care se depopuleaza rapid. Nu stim cat de intemeiată este informatia lansata de autor
conform carei 500 de consateni de-ai lui, la o populatie de 2500 de oameni ar fi plecati in Spania insa nu
ne-ar mira să fie adevarata. Degradarea umana a satului poate fi urmarita si prin imputinarea copiilor.
Urmarirea betelor de chibrit la marginea strazilor după ploile torenţiale de vară pare acum doar un joc
infantil. “Am revenit dupa vreo patru zile de spital (…). M-am intors in Banesti si am regăsit acelaşi sat, cu
un ritm al vietii mai potrivit pentru lauze.”

Un alt aspect important al acestui jurnal il constituie aversiunea autorului (intru totul împărtăşită şi
de noi) faţă de mass-media valaha si servanţii ei semidocti. “L-am ascultat ca prostul aseară pe Basescu
cum bătea câmpii. Cum trece timpul, am tot mai mult dispreţ pentru alde Marie Jeanne Ion si toţi şpăgarii
din presa. Adevarul e că presa e plină de analfabeti şi inşi cu o moralitate dubioasă, multi produsi chiar de
facultatea pe unde mai predau si io. Indivizi care nu se pricep la nimic. Unori mi se face jena ca am
contribuit si io la sporirea numarului de vite încălţate din presa.” “80% dintre ziaristii din presa romana nu
prea au nimic in cap. Ii vad venind in anul intai, intrati pe pile sinistre, copii fara nici un pic de experienta
de viaţă sau de cultura generala. Nu stiu nici macar cine e presedintele Frantei, se mira ca trebuie sa
citeasca ziare. De carti nici nu poate fi vorba sa le pomenesti. Cărţi trebuie să citeasca tocilarii de la Litere.
Jurnalismul e altceva, desi nimeni nu stie prea bine ce. Oamenii astia de 19-20 de ani atat inteleg, nu-i duce
mintea mai mult. Sunt subiecte ceva mai abordabile, la care nu trebuie sa-ti storci creierii prea mult.”
“Parca in TV lucreaza oameni crescuti in eprubeta, care prefera sa se vaite in loc sa bea o bere sau sa faca
un dus”.
In stransa conexiune cu atractia autorului fata de fenomenul televiziunilor se afla fenomenul
fotbalistic din Romania. Sorin Stoica a avut de altfel si o rubica de specialitate in saptamanalul Suplimentul
de Cultura in care analiza acest torent abatut asupra Romaniei dupa 1990. Sorin Stoica a cazut la fel ca
multi alti scriitori in capcana fotbalismului si a personajelor abjecte care-l populeaza. Cu cat aceastea sunt
mai aberante cu atat mai multi scriitori romani simt nevoia sa le analieze intoxicand şi spaţiul cultural cu
prezenţa lor.
Nu in ultimul rand trebuie subliniat umorul extraordinar care razbate din acest volum, un umor al
situatiilor care depaseste morbidul legat de starea de sanatate aflata în continua degradare. Chiar si in spital,
spiritul de observatie nu-l paraseste el descriind cu maxim umor ritualul dării şpagii sau al intâlnirii unui
adevarat clan oltean.
MIHAIL SEBASTIAN
 Pe numele sau real Iosif Hechter, avand ca alt pseudonim numele Victor Mincu, se naste la  18
octombrie 1907, Brăila si decedeaza la 29 mai 1945,București; a fost un om de litere român de origine
evreiască, care a scris roman, dramaturgie și critică literară. Încadrabil în categoria umană a intelectualului
problematic, Sebastian – omul, respectiv imaginea sa scripturală, „nu-şi ascunde vulnerabilităţile, derutele,
înfrângerile şi nu-şi tăinuieşte vanităţile, alarmele, snobismul”. Copleşit de certitudinea limitelor
existenţiale – eliminat din barou, din circuitele vieţii literare şi culturale, văzându-şi cărţile interzise în
librării şi în biblioteci, protagonist al unei istorii de amor care-i întreţine senzaţia de irosire existenţială, de
zădărnicie şi de neşansă, Sebastian rămâne, oarecum compensatoriu, un scriitor deosebit de complex :
moralist, analist, portretist, prozator, reporter, dramaturg, eseist, critic literar şi muzical.
Primele pagini din ,,Jurnalul’’ lui Sebastian dateaza din februarie 1935. Trecuse un an de la
declansarea scandalului din jurul romanului ,,De doua mii de ani...’’ si al socantei sale prefete antisemite,
semnata de Nae Ionescu. Atacurilor din toate directiile scriitorul le raspunsese intr-un eseu
magistral, ,,Cum am devenit huligan’’, incheiat in decembrie 1934. Dar criza sa sufleteasca si de constiinta
pare sa inceapa abia acum, iar insemnarile acestui adevarat „jurnal de bord“ se vor face ecoul furtunilor
launtrice, ca si al celor care bantuiau, in epoca, viata politica a tarii si intreaga Europa. De aceea, in
marturia complexa lasata de Sebastian se interfereaza un jurnal intim, al starilor interioare si experientelor
sentimentale, un jurnal de creatie, un jurnal „evreiesc“ si, mai amplu decat toate, unul intelectual si politic. 
În ,,De două mii de ani...’’, Sebastian vorbeşte despre „voluptatea de a fi singur într-o lume care te
crede al ei. Nu orgoliu. Nici timiditate măcar. Ci fireasca, simpla, involuntara rămânere a ta, în tine. Uneori
aş vrea să mă pot depărta de mine fizic şi să mă pot privi dintr-un colţ al odăii cum vorbesc, cum mă agit,
cum sunt vesel, cum sunt trist, ştiind că nu sunt nimic din toate acestea. Dublu joc ? Nu. Altceva, altceva.”
Iar câteva pagini mai departe, adaugă: „Mi-e un dor imens de simplicitate şi inconştienţă. Dacă aş putea să
regăsesc de undeva din fundul veacurilor câteva senzaţii simple şi tari – foame, sete, frig – dacă aş putea să
trec peste două mii de ani de talmudism şi melancolie, să am încă o dată, presupunând că cineva din
neamul meu a avut-o vreodată, bucuria limpede de a vieţui...”
Prizonier al timpurilor, controlat, suspectat, urmărit în permanenţă, omul care refuză simbolic
uniforma adoptă, în faţa „teroarei istoriei”, singura atitudine şi singura libertate cu putinţă, pe ale căror
riscuri şi le asumă deliberat – cea a poziţiei de mijloc: “căutând echilibrul între extreme, chiar dacă în acest
punct de mijloc, al conştiinţei critice, el nu-şi descoperă […] decât solitudinea: o singurătate de om normal
într-o lume profund dezechilibrată”. Miza pe singurătate, ca formă de prezervare a libertăţii interioare, este
caracteristică “intelectualului de totdeauna, mereu între lumi, mereu între fronturi [...].
Jurnalul său intim, ținut în anii unei sălbatice resurecții a antisemitismului, adică în perioada 1935-
1944, a fost publicat postum, abia în 1996. Originalul a fost scos din țară prin curier diplomatic de fratele
său mai mic, Andrei Benu Sebastian și a ajuns la Ierusalim. În prezent, originalul se găsește la
Universitatea din Ierusalim, frații săi aflându-se în posesia unor copii fotografice. Jurnalul evocă criteriile
de atunci ale literarităţii, valabile pentru adepţii „trăirismului”, începând cu condiţia autenticităţii. Stilul
anticalofil, notaţiile zilnice, destul de alerte şi, desigur, fragmentare, creionează un spirit care, adresându-se
sieşi, se dezvăluie fără reţineri, cu toate iluziile, decepţiile şi limitele sale. Dacă primele 100 – 200 de
pagini ale Jurnalului scot în evidenţă natura profund umană, vie, a lui Sebastian ca individ, iubind şi fiind
gelos, suferind din dragoste, pe măsură ce „teroarea istoriei” sporeşte, toţi şi toate amintindu-i brutal
scriitorului că este evreu, destinul său se apropie din ce în ce mai mult de cel al emblematicului Iosif
Hechter.
Efectul terapeutic al Jurnalului este şi o formă de catarsis, relectura acestuia – exersată ca exerciţiu
reînnoit de luciditate critică – eliberându-l, chiar dacă temporar, pe om de angoasele sale.

Dan C. Mihăilescu remarcă „singularitatea poziţiei lui Mihail Sebastian în contextul de atunci al
Generaţiei; să fii evreu în plină nazificare a conştiinţelor, să nu alegi calea comunistă a atâtor coreligionari
şi să aştepţi lagărul sau moartea, în vreme ce toţi prietenii tăi aşteaptă să fie numiţi sau aleşi pe culmile
succesului – iată o condiţie deloc invidiabilă”
ALICE VOINESCU

Nascuta la 10 februarie 1885, in Turnu Severin, decedata la data de 4 iunie 1961, in București, a

fost o scriitoare, eseistă, profesor universitar, critic de teatru și traducătoare română. A fost
prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata
școala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră și a petrecut un an și
șapte luni de închisoare la Jilava și la Ghencea. După detenție, a avut domiciliul obligatoriu în
comuna Costești de lângă Târgu Frumos până în 1954.
A creat Catedra de estetică și istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică
din București. A publicat cărți de filosofie, estetică și teatru. Postum îi apare și masivul ,,Jurnal’’ care
acoperă perioada interbelică și cea comunistă. Alte documente apărute postum sunt Scrisori către fiul și
fiica mea, volum apărut la editura Dacia și Scrisorile din Costești, apărute sub îngrijirea Constandinei
Brezu la editura Albatros, cuprinzând corespodența scriitoarei A. Voinescu-aflată în satul Costești, unde
fusese deportată-cu o prietenă, Florica Rarincescu.
Jurnalul lui Alice Voinescu cuprinde însemnări despre perioada interbelică și postbelică,
personalități ale culturii, întâlniri cu prietenii, printre care s-au numărat de-a lungul vietii:André Gide, Ernst
Robert Curtius, Eugenio d’Ors – în Franța, iar în România – Nicolae Iorga, George Enescu, Regina
Maria, Marietta Sadova, Mircea Șeptilici, Gala Galaction, Vladimir Ghika etc. A fost comparat imediat de
criticii literari cu jurnalul unei alte intelectuale interbelice, Jeni Acterian. De altfel, Jeni Acterian era o mare
admiratoare a lui Alice Voinescu, pentru modelul său de feminitate și verticalitate morală. Din păcate, soțul
ei (Stello Voinescu - cunoscut avocat în epocă) a înțeles-o prea puțin, preferînd compania altor doamne,
mai puțin dotate din punct de vedere intelectual, fapt mereu subliniat de autoarea jurnalului.
La Alice Voinescu, scrierea în jurnal survine, la vârsta de 44 de ani, nu dintr-un imbold interior, nu
din sentimentul unei urgenţe intime, ci ca urmare firească a unui sfat prietenesc şi din spirit de emulaţie
intelectuală din partea lui Roger Martin du Gard „Era la Pontigny, nu mai stiu cu ce prilej, la masă, R.M. du
Gard s-a mirat mustrător că nu-mi ţin jurnalul. Vorbind despre altele, dedesubtul ideilor ce se perindau în
conştiinţă, parcă se înfiripa un gând limpede şi compact - compact de tot dorul ce-l mâna: voi scrie de azi
jurnalul, voi scrie tot ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-mi lasă viaţa şi – fiindcă niciodată nu am
făcut nimic fără dragoste, nimic cu folos zic – ştiam că şi această hotărâre nu o voi putea realiza consecvent
decât «dedicând-o» cuiva“, nota Alice Voinescu, pe 28 septembrie 1929.’’ Jurnalul nu este mai mult decât
o modă, o adaptare la contextul cultural al epocii, care a plasat-o în vecinătatea unui diarist celebru: André
Gide. Programul diaristic se precizează încă din primele consemnări: „voi scrie de azi jurnalul, voi scrie tot
ce trăiesc intim, tot reziduul spiritual ce-mi lasă viaţa.” Secretivitatea consemnărilor este numai parţială şi
conjuncturală. Jurnalul, în prima sa parte, are un destinatar semnalat, în persoana Maricicăi, nepoata
diaristei. În acceastă accepţiune, scrierea are valenţe de scriere pedagogică, de îndreptar pentru uzul
adolescentului în derivă, de minima moralia creştină. Grupul destinatarilor poate fi, la nevoie, extins la toţi
acei care pot „profita de o experienţă pentru a se descurca în unele momente grele din viaţă”. Jurnalul de
criză va dubla, aşadar, jurnalul de existenţă. Destinatarii scriiturii intime vor avea acces la conţinuturile
secrete abia după moartea autoarei – condiţie indiscutabilă.
 Caietul personal devine teritoriul predilect de defulare a conţinuturilor incomunicabile: frustrări
personale, lamentaţii, culpabilizări ale soţului infidel şi tiranic, autoculpabilizări în ultimă instanţă. 
In Jurnalul sau gasim consemnari referitoare la concertele lui Enescu „Mă întorc de la concert
Enescu. Ca întotdeauna, «îl iubesc», dar anul acesta am impresia că îl plictiseşte să se împartă lumii: te ia
după el câte unul. Aşa să fie bătrâneţea? Nu cred. E revizuire de valori, prepară altceva, Goethe în Italia şi
pe urmă... E mai pudic ca altădată, de aceea pare mai rece. Poate îi moare şi vioara, cum se zice. Ce tristeţe
trebuie să fie să-ţi amuţească sufletul tău cel vizibil în braţele tale! Să-l ferească Dumnezeu! Altă vioară nu
cred că l-ar mai pasiona“ (13 decembrie 1929).
Despre Nicolae Iorga, Alice Voinescu spune „Moartea domnului Iorga m-a exasperat. De la mişelia
asta, nu mai cred în ordine şi linişte. Acum ştiu că e revoluţie. Unde ne va duce? L-am văzut trist, trist şi
parcă umilit în colţul capelei. Ce soartă! Sau e voia ta? Omul acesta mare şi mândru, relegat într-un colţ
sărăcăcios, fără gardă de onoare, fără fastul acordat de lume atâtor morţi!“ (2 decembrie 1940). Pentru
Alice Voinescu, Iorga era „un om de o prodigioasă cunoaştere“, care, în pofida păcatelor sale, rămânea un
om rar. În paginile jurnalului, aceasta descrie şi casa istoricului român: „Stampe foarte frumoase, cărţi,
scoarţe româneşti, soare, flori pretutindeni pe stelaje ca la mama acasă. [...] Borcanele de dulceaţă înşirate
pe bancă, în vecinătatea vechilor stampe - casă boierească românească!“.
Despre Regina Maria, noteaza ca „Era frumoasă şi plină de bucurie“ .  Pe 19 iulie 1938, la o zi după
dispariţia Reginei Maria a României, Alice Voinescu a încercat să îşi aline durerea, povestind despre cea
care „nu se putea naşte decât regină“: „Cum vorbea de «snobismul regilor» - cu râsul omului mare,
înduioşat pentru patimile unor dragi copii mici![...] Dejunul cu Domniţa Ileana - Nu mai isprăveam să
mănânc şi Ea aştepta, se scula, punea plăci de patefon“.   „Când vorbea atunci sigură, senină, am realizat
ce e o Regină. O văd în fotoliul roz - în rochie maron, cu perle la gât şi garoafe roz în braţe. Era frumoasă şi
plină de bucurie, deşi vorbea de lucruri care o dureau. [...] Îmi amintesc privirea de lumină, îi revăd ochii
albaştri, scânteietori ca nestematele. Poate de aceea n-am observat niciodată bijuteriile Ei, afară de perle,
care nu rivalizează cu privirea. Nici nu mi-o închipuiesc fără perle!“ (19 iulie 1938).
Tot in Jurnalul sau gasit si consemnari referitoare la viata sa de cuplu, alaturi de sotul sau, Stello
Voinescu „Iar o decepţie cu Stello, nu doar că m-a trădat pentru L.Stef., dar ne-a trădat pe amândouă printr-
o uşurinţă care pare esenţială sentimentalităţii lui. E un superficial iremediabil în ale inimii“. Mai mult,
reproşurile transformau viaţa de cuplu într-un adevărat chin: „Stello plin de venin contra mea. Acuză, face
rechizitorii. Pentru mine cazul e pierdut. E un munte pe care nu-l pot duce în spinare. Simt cum leşin pe
dinăuntru în faţa acestei dezordini intime“ (10 mai 1938).  După moartea lui Stello, pentru Alice Voinescu,
jurnalul devenise mijlocul prin care putea vorbi cu soţul. Dorul de cel drag o măcina permanent şi regreta
că nu au avut o căsnicie mai frumoasă. „De câte ori te-am hulit în jurnalul ăsta! De câte ori, mai ales, nici
nu apari în pagini, dar acum ştiu de ce. În fond, eşti în mine înfipt pentru vecie – nu, suntem unul singur.
Azi am trăit că m-am cuminecat prin moarte în vecinicie. Ne-au fost unite trupurile, dacă ne-am certat şi
chinuit, a fost din pricina lor, căci sufletul şi mintea nu ne-au fost distincte, au fost una“ (10 octombrie
1940). 
Pe lângă reflecţiile asupra propriei persoane, Alice Voinescu obişnuia să scrie şi despre contextul
istoric şi social: „Se petrec evenimente mari, noi suntem prea mici să le sesizăm importanţa. Sufăr să văd
români bătându-se cu români, vărsând sânge românesc, când duşmanul e în ţară şi la graniţi şi cei din jurul
meu nu înţeleg. Egoismul îi face orbi la toate, la tot ce nu le convine. Sunt vinovaţi legionarii de ce se
întâmplă acum, dar de ce asemenea reacţii? Şi, oricare ar fi fost vina, a oricui, durerea e aceeaşi, şi viitorul
e întunecat“ (23 ianuarie 1941). 
Scriitoarea considera că regimul comunist este o primejdie pentru omenire: „Dacă totuşi, mă
încăpăţânez în poziţia mea, e că metodele întrebuinţate de comunism sunt inumane şi pentru că azi aceste
metode se petrec pretutindeni unde comunismul a pus piciorul. Nu neg generozitatea principiilor
comuniste, dar resist formei lui actuale, barbare şi primejdioase pentru umanitate. La noi se mai complică şi
cu o superficialitate, un lichelism flagrant. Lichelele sunt în toate partidele, dar mă scârbesc mai ales când
vor să fie şi reformatoare“ (3 decembrie 1947). 
După instaurarea regimului comunist, Alice Voinescu a trăit în sărăcie. Pe 16 februarie 1951, îi
mărturisea lui Stello: „Dragule, se petrec lucruri mari în lume, dar noi le trăim pe măsura noastră zilnică.
Preocupări meschine îmi închid orizontul, griji mărunte, financiare mă orbesc pentru marele plan divin ce
se desfăşoară sub ochii noştri. O găină a fost un eveniment în familie, este dezolant!“. 
Odată cu înaintarea în vârstă, Alice Voinescu a învăţat să se împace cu gândul morţii. În mai 1961 a
scris pentru ultima dată în jurnal:  „Mă întreb dacă mai apuc toamna. Respiraţia mă chinuie, azi e mai bine,
dar orişice mişcare mă sufocă. M-am obişnuit cu gândul morţii, adică al unui voiaj cam riscant, cine ştie ce
mă aşteaptă şi pe acolo“ (30 mai 1961).
Alexandru Paleologu a scris prefata pentru editia Jurnalul lui Alice Voinescu din 1997 si noteaza
ca  „Cititorul de azi va descoperi în acest jurnal o lume pentru reprezentarea căreia nu dispune decât de
repere răzleţe, doar parţial şi poate impropriu, eventual derutant, corelabile în contextul istoric şi social.
Desigur, figurează aici multe celebrităţi, şi româneşti şi străine, figurează şi personalităţi mai mult sau mai
puţin ilustre, dar şi alte persoane doar notabile în epocă, a căror însemnătate s-a şters odată cu dispariţia
acelei lumi, plus nenumărate altele strict private, dar de mare distincţie şi calitate umană, care contribuiau
la strălucirea ei“. El mai adauga ca ,, În mărturiile Alicei Voinescu, celebrităţile coboară de pe soclu, intră
în cotidian şi în familiar, apar în relaţiile lor cu prieteni sau cu alţii, preocupându-se de chestiuni mari sau
minore, veseli sau supăraţi, circulând în societate ca simpli oameni la fel cu ceilalţi, iar aceşti «ceilalţi»
apar nu o dată mai interesanţi sau mai rezonabili. Pe parcursul jurnalului asistăm la destinele generaţiilor pe
care Alice Voinescu le urmăreşte cu interes, cu afecţiune, cu grijă’’.
JENI ACTERIAN

Jeni Acterian s-a născut la 22 iunie 1916, într-o familie de armeni din Constanţa. La 16 ani începe
să scrie ceea ce avea să devină „Jurnalul unei fete greu de mulţumit“, pe care îl ţine până în anul 1947, când
se înscrie la Conservatorul de Artă Dramatică, secţia Regie.
Când a început să-şi scrie jurnalul, în anul 1932, adolescenta Jeni Acterian nu s-a gândit vreo
clipă că acesta va vedea lumina tiparului. Ba chiar s-a împotrivit puternic numai şi acestui gând. Fratele
care a rămas în viaţă, Arşavir Acterian, a ezitat îndelung să publice jurnalul lui Jeni. „Jurnalul era destinat
focului, autoarea neînchipuindu-şi, neacceptând să fie citit de ochi străini. Vina dării în vileag a acestui
jurnal îmi aparţine întru tot, eu neştiind dacă fac bine sau rău“, scria Arşavir Acterian în deschiderea ediţiei
tipărite.
Marcată de timpurile pe care le traversa şi de propriile trăiri, autoarea a intenţionat nu o dată să-şi
distrugă însemnările. Dar acestea au supravieţuit, în ciuda vremurilor tulburi care au schimbat evoluţia unei
naţiuni.
Cu sau fără motiv, Jeni își transformă viața în analiză, o extinde în comparație, fără a ieși
din propria dramă, și găsește în orice moment al vieții motiv de tristețe. Pentru că oamenii sunt mediocri,
zilele prea scurte, cărțile dezamăgesc în marea lor majoritate prin stil, iubirile mor sau tulbură axa vieții
iremediabil, fără putere de recompunere, de echilibru, pentru că orice are în sine ipoteza eșecului. Din
paginile ei de jurnal, pe care și le destinează sieși, fără intenții de publicare, se desprind maxime. Cuvintele
ei compun învățăminte fără țintă, analize cu iz de concluzii. Jeni își descrie viața fără să-și găsească un
punct de echilibru, concluzionează, dar nu dă soluții clare.
Din jurnalul ei, aflăm că Jeni Acterian se gândeşte mult, printre altele, la „siluetă”. E obsedată de
kilogramele în plus, ţine regim, notează periodic câte ceva în legătură cu corpul ori aspectul său fizic: ,, M-
am îngrășat. Am ajuns la 60 kg. Suprim pâine, suprim alcool, suprim dulciuri. Mi-am promis că nu mă las
să mai trec peste 60 și n-am de gând să-mi calc această excelentă făgăduială. Nu-mi mai suport grăsimea.
Are să-mi fie, cred, destul de greu. E prima oară că țin regim alimentar și mă întreb cum are să meargă. Dar
o fac cu dinții strânși chiar dacă mor de foame și capăt obsesia mâncării’’; ,, Am slăbit iar, sunt silfidă și
mă ador bronzată în oglindă’’; ,, Am slăbit în două zile tot ce pusesem în ultimele trei luni. Îmi stă bine. M-
am admirat toată după-masa în oglindă. A început iar să-mi stea bine în pantaloni’’; ,, Nu știu ce-aveam
aseară. Eram frumoasă. Nu mă recunoșteam nici eu în oglinzile din holul teatrului. Am slăbit iar și-mi stă
bine. Aveam un ten strălucitor bătut de aerul proaspăt, mă pieptănasem foarte frumos și-mi luceau
ochii’’; ,, Am slăbit puțin. Şi probabil arăt mai bine când sunt fără corset. De când nu-mi pun corset par
mai slabă’’, ,, Am slăbit și voi mai slăbi, ceea ce înseamnă că sunt mai puțin urâtă’’; ,, Am slăbit din nou cu
două kile. Sunt atât de mirată să mă văd devenind frumoasă, încât încep să mă privesc în oglindă.’’
Pe de altă parte, „intelectual” şi „cultural”, Jeni Acterian vrea să devină bărbat. În adolescenţă, nu
crede că poate deveni scriitoare, înainte de a-i citi şi „înţelege” pe marii poeţi. Apoi, de multe ori foloseşte
masculinul când îşi notează stările de spirit: Jeni e dezamăgit, uluit, supărat. Ni se explică în nota de subsol
că „J.A. foloseşte masculinul în locul femininului pentru a-şi marca distanţa faţă de sine.” Şi că e ceva care
ţine de „retorica romanului autoscopic”.
Jeni Acterian era totuşi foarte „lucidă” când venea vorba despre „diferenţele dintre sexe”. Nu-i
plăcea să uite că are şi un „sine feminin” şi nu se dispreţuia pentru că-l are. După ce Emil Cioran îi spune
că „a atins un grad de luciditate aproape inconceptibil la o fată – şi încă din …România”, J.A. scrie că
„Fraza e cvasiumoristică şi excesivă, ca multe dintre aserţiunile lui E.C. Acum e adevărat că fetele sunt de
o stupiditate penibilă şi de o mărginire ruşinoasă, dar în genere, nici bărbaţii nu se prezintă altfel. A face
diferenţe pe sex în ce priveşte luciditatea este ilariant.”
Alexandru Dragomir sau ,,Sănduc”, cum îl alintă JA, este chiar filozoful uitat al interbelicului
românesc, pe care tot domnul Gabriel Liiceanu l-a scos la lumină, publicându-i postum caietele cu
însemnări. Indiscutabil strălucit deci într-ale filozofiei, tânărul intelectual îi face lui Jeni Acterian viaţa
amară, fiind si primul barbat din viata sa. Îşi încalcă în mod constant promisiunile. Are un comportament
imprevizibil, la limita sadismului. Îi spune constant că pentru el, „femeia” e pe locul al treilea (după
filozofie şi filozofie), că nu poate promite fidelitate, pentru că „are prea mult succes la femei.”
Jeni scrie despre Al. Dragomir ca ,, N-are nici un talent la nimic, o inteligență de suprafață, o
obrăznicie impresionantă până la un anumit punct și care face multora impresie, e totul o ambiție și un
arivism, fals și construit în totul. Vrea să fie asta, vrea să fie ailaltă și nu e nimic. Nu se pricepe în muzică
deloc. N-are nici educație muzicală și, ceea ce e mult mai grav, n-are… sensibilitate muzicală. În literatură
e categoric ignorant. A citit foarte puțin – și ce a citit a înțeles fals. N-are adâncime și nici spirit critic. În
filozofie nu mai discut și probabil că în pictură nu se pricepe absolut deloc’’; ,, (...) mi-au trebuit aproape
două luni ca să înlocuiesc un semn de întrebare cu un zero. Dacă ar fi avut suflet, toate lucrurile astea ar fi
fost reparabile la vârsta lui. Dar n-are suflet’’, ,,Sănduc face pe vampa cu mine. (...) E atât de încuiat și
eliptic cu mine, încât altcineva în locul meu n-ar fi putut să-l descurce în nici un fel. L-am descurcat de
mult, dar… nu pentru mine. Îl cunosc perfect. Singurul lucru pe care n-ai cum să-l înțelegi la el este
atitudinea lui față de mine. Sau mă iubește ca un nebun și-atunci e un idiot, sau nu mă iubește deloc și-
atunci cum explici o sumă de lucruri [?] ‘’.
Frica ei de moarte este peste tot. ”Ce frică mi-e, Doamne! Da, mi-e frică, frică de moarte. Vreau să
trăiesc. Sunt încă atât de tânără! Am o spaimă nebună!”. Ca și ideea de eliberare, de evadare dintr-o
existență care nu o mulțumește: ”Tânjesc după ceva nou, tare aș vrea să nu fiu obligată să fac mereu același
lucru!”
Este nemiloasă cu sine: ”Mă apasă sentimentul propriei mediocrități, al unei vieți cenușii, al unei
inutilități sufocante”, pentru ca, imediat, să se simtă net superioară celorlalți. Se simte romantică, aproape
plânge ascultând o simfonie, pentru ca, două rânduri mai jos, să se taxeze cinic pentru acel moment de
slăbiciune. Citește enorm, de cele mai multe ori ce nu trebuie, lasă totul pe ultima sută de metri, iubește și
urăște în același timp Bucureștiul interbelic, își deplânge soarta, dar recunoaște că nu are energia să depună
niciun efort pentru a-și îmbunătăți existența.
Jurnalul ei este considerat de Doina Uricariu „o revelaţie a memorialisticii româneşti“, comparabil
doar cu Jurnalul lui Mihail Sebastian. În însemnările lui Jeni se regăsesc personalităţi uriaşe ca: Mircea
Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Ţuţea, Petru Comarnescu, Marieta Sadova, Constantin Noica,
Alexandru Dragomir, Mihai Rădulescu, Cella Delavrancea, Mihail Sebastian. Nae Ionescu, Mircea
Vulcănescu, Clody Berthola, Liviu Ciulei etc.
Totuși, impresia finală este că Jeni voia ca jurnalul să-i fie citit de alții, altfel chiar l-ar fi ars și nu
ar fi scris: “Ca să fiu sinceră, mă plictiseam şi cum, când te plictiseşti, cauţi cu disperare să plictiseşti altă
persoană şi cum nimeni altul afară de mine nu se găsea acasă, am luat în mâna acest caiet şi m-am apucat –
precum se vede – să plictisesc “eul” meu viitor”.
„Se căsătoreşte cu un tânăr actor, dar căsnicia cu el o dezamăgeşte în asemenea măsură încât se
cufundă în ceea ce azi s-ar numi o depresie severă: timp de peste o lună, se închide în casă şi, rămânând
într-o muţenie absolută, nu mănâncă şi nu face nimic altceva decât să fumeze încontinuu. Revine apoi la o
viaţă normală, dar nu se duce în provincie, unde fusese mutată cu slujba, ci stă acasă, traducând piese de
teatru. Se îmbolnăveşte de maladia Hodgkin (limfogranulomatoză malignă), pe atunci practic incurabilă, şi
moare la 29 aprilie 1958, în vârstă de numai 42 de ani“, notează biografii ei. ”Cred că e absolut imposibil
să nu mor tânără,” scria autoarea, ceea ce s-a dovedit a fi o premoniție sumbră.
MIRCEA ELIADE

Nascut la  13 martie 1907, București , decedat la 22 aprilie 1986, Chicago. A fost istoric al

religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago.
Mircea Eliade avea o serioasă formație filozofică încă din România. După o pubertate dificilă de intens
studiu solitar, începând din 1925 adolescentul este aproape unanim recunoscut ca "șef al generației" sale.
Încă de la vârsta de 14 ani, începuse să scrie articole de entomologie, care trădează o surprinzătoare
imaginație, ceva mai târziu, primele romane. Romanul Gaudeamus, terminat în 1928, partea a doua
din Romanul adolescentului miop, cuprinde informații autobiografice interesante despre prima întâlnire cu
viitorul lui profesor de logică și metafizică, Nae Ionescu, care avea să aibă o influență decisivă asupra
carierei sale. Recunoscând talentul și cunoștințele lui Mircea Eliade, Nae Ionescu i-a dat o slujbă în
redacția ziarului Cuvântul.
Memorialistica lui Eliade este atât de bogata, încât s-a putea vorbi despre un adevarat parcurs literar
autobiografic. Se cuvine sa spunem ca toate operele autobiografice reclama, foarte limpede si de la bun
început, si functia de a construi un destin, nu numai rolul de a-l consemna.
În 1921, când începe, la doar 14 ani, sa tina un jurnal o face doar pentru a nota performantele si
asiduitatea intelectuala. Abia apoi, desi destul de curând, aceasta "fisa sportiva" se transforma într-un
document literar: "Nu mai stiu cum am început sa-mi scriu Jurnalul. La început, prin 1921, nu însemnam
decât ce lucrasem si cât lucrasem în fiecare zi: câte ceasuri petrecute în laborator sau cu insectele si cu
plantele, câte ceasuri cheltuite cu lectura, adaugând titlul cartilor citite si scurte comentarii. Curând dupa
aceea, am început sa însemn observatii despre profesorii si prietenii mei". Descopera foarte curând
importanta acestor exercitii preliterare, fiindca, un an mai târziu, începe lucrul la ,,Romanul adolescentului
miop’’.
,,Romanul adolescentului miop’’ marcheaza  o oprire meditativa asupra unui timp, biologic si
spiritual, dar si o depasire initiatica a unei perioade existentiale, si începutul nesigur al unei alteia. Mai
tîrziu, referindu-se la acest roman, Eliade va scrie ca "... adolescenta e un moment esential; ca aceasta
adolescenta - a lui, a prietenilor lui - constituie un fenomen spiritual nou, nemaiîntâlnit pâna atunci, si, ca
atare, meritând sa fie prelungit, sa poata fi corect analizat si interpretat".
,,Romanul adolescentului miop’’ ilustreaza deja functia fundamentala a literaturii confesive a lui
Eliade. Memorialistica evalueaza retrospectiv o vârsta spirituala si pregateste intrarea într-o alta; naratiunea
autobiografica dobândeste rolul unui rit de trecere catre orizonturi existentiale diferite. Nu e deloc
întâmplator ca, înainte de a pleca în india, Eliade încearca sa publice romanul adolescentei sale la Cartea
Româneasca: prima tinerete, consemnata si interpretata, se putea încheia între paginile unei carti. O noua
încercare îi solicita puterile si creativitatea.
Urmatorul pas în prezentarea literaturii autobiografice a lui Mircea Eliade trebuie sa fie ,,Santier’’.
Publicat în 1935, acest "roman indirect" cuprinde o parte din cele peste 500 de pagini ale jurnalului indian
al lui Mircea Eliade. Volumul nu se rezuma doar la editarea, chiar selectiva, a unui jurnal. "Romanul
indirect" este însotit de o prefata-program care îi orienteaza lectura si îi anticipeaza semnificatia. Autorul
ne avertizeaza ca publicarea acestor pagini nu este un exercitiu de sinceritate - sau de impudoare - pentru ca
personajul principal al volumului nu mai coincide cu cel care semneaza pe coperta întâi. Volumul nu este
istoria unei existente, ci consemnarea unui deces: "...jurnalul a încetat sa mai fie al meu (...) Nu ma
recunosc aproape nicaieri în paginile sale’’. ,,Santier’’ dezvaluie foarte adesea un personaj inhibat de
noutatea experientelor prin care trece si prea putin pregatit pentru o schimbare radicala de identitate: "Ieri
am avut o zi ciudata, de descompunere lenta si lucida, de negare a tuturor pozitiilor mele etice si
metafizice, de realizare sincera a paradoxului, a iluziei ca suprem scop." si continua: " Dupa breakfast am
jucat tenis, pâna la unu, când a venit amicul meu persan, cu patefonul". 
Eliade îşi consideră Jurnalul drept cea mai importantă operă. Această afirmaţie o întâlnim de câteva
ori în memorialistică. Îşi doreşte Jurnalul ca un şantier, unde să fie oglindită diversitatea preocupărilor
scriitorului şi savantului, a omului în carne şi oase, cu slăbiciunile, nostalgiile şi reuşitele lui.
 Deşi nu exclude existenţa unui eventual lector, romancierul afirmă că scrie „pentru
curiozitatea de mai târziu”, nu o curiozitate a publicului, ci una proprie. Rostul literar al jurnalului este
explicat astfel: „Mi se pare că un jurnal e şi mai realizat (ca gen literar) şi mai instructiv (pe plan etic,
psihologic, istoric) dacă autorul înregistrează, în curgerea orelor, anumite imagini, situaţii, gânduri, dacă
[...] salvează, „îngheţându-le”, fragmente de timp concret”. Confruntarea cu timpul şi salvarea
fragmentelor de viaţă – iată adevărata creaţie din textul diaristic.
Dincolo de aceste justificări, trebuie să vorbim despre elaborarea unui proiect diaristic şi, paralel, a
unui proiect romanesc care integrează jurnalul intim ca tehnică narativă. La limită, romancierul îşi
proiectează opera, dându-i forma fragmentară a jurnalului. Astfel, jurnalul se transformă într-o tehnică
narativă predilectă în creaţia prozatorilor „autentişti” şi „experimenţialişti”.
M. Eliade scrie si ,,Memorii’’ în ultimele două decenii de viață, parelel cu nuvelele și cu
monumentala ,,Istorie a credințelor și ideilor religioase’’. Aceste memorii nu sunt identice cu jurnalul. În
jurnal autorul se pierde în amănunte personale, el fiind redactat în imediata trăire a evenimentelor, pe când
memoriile nu mai păstrează principiile diarismului ca fragmentaritatea, calendaritatea și spontaneitate.
Dacă în jurnal accentul cade numai pe sine, în memorii avem o dublă istorie: istoria proprie și istoria unei
epoci. Așadar, pactul autobiografic se află în relația cu pactul istoric. Naratorul, pentru a-și păstra
credibilitatea, se situează în cadrele adevărului istoric, fiind liber să comunice propria opinie legată asupra
unor evenimente sau personaje.
Memoriile sunt alcătuite din cinci părți, fiecăre parte corespunzând anumitor etape din viața
scriitorului. Rețin atenția latura politica zugravita de Eliade în timpul Primului Razboi Mondial, cît și
drama lui personală, acesta fiind nevoit, datorită meseriei tatălui, să-și mute locația: „M-am născut la
București, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicul Sărat, și cele dintâi amintiri se
leagă de acest oraș.“
În evocarea amintirilor din perioada Primului Război Mondial predominante sunt propriile păreri:
„Aflam mereu de înfrângeri, dar nu mă îndoiam de biruința finală a trupelor românești. Ca toți cei care
trecusem prin clasele primare, credeam că armata noastră e invicibilă. Înfrângerile, dacă erau cu
adevărat reale, se datorau exclusiv greșelilor generalilor.”
Unul dintre criteriile autobiografiei privește relația dintre autor-narator-personaj. Ca și în cazul
jurnalului și în memorii scriitorul se identifică cu naratorul, devenind el însuși personajul principal. În
cadrul acestei relații apare, de cele mai multe ori autonaliza propriei persoane.
În aceste Memorii Mircea Eliade înfățișează un comportament dublu. Are perspectiva copilului și toate
trăirile acestuia și relatarea se face din perpectiva adultului: „ Începusem să descriu întâmplarea într-un
caiet. Spre întristarea mea, scrisul nu ținea pasul cu întâmplările pe care le vedeam pe ecranul interior.
Rămâneam în urmă și, curând înfiorata bucurie pe care o simțisem scriind primele rânduri se risipea. Mă
trezeam fără chef, dezamăgit. Pornisem la lucru ca într-un fel de vrajă, și priveam acum detașat,
indiferent, caietul în care nu apucasem să scriu o pagină. Nu știam pe atunci că eram pe cale să fac
primele mele experiențe de scriitor.’’ Aici, în acest pasaj, este evidentă conflictul între eul creator și eul
profund. Pentru el, ulterior, scriitura va da sens naturii lui profunde.
Personajele și locurile întâlnite în aceste Memorii provin din amintirile autorului, ceea ce susțin
caracterul veridic al operei. Cele mai dese portrete sunt cele ale părinților: părinților: „Despre părinții mei,
dar mai ales despre mama, voi avea mereu de spus în decursul acestor amintiri.” (pag 23) Despre tatăl său
autorul preciza că el „ nu era un expansiv. El, atât de prolix și pisălog când era vorba să ne facă morală
(cum îi plăcea lui să spună), amuțea de câte ori ne aflam în situații noi și delicate, oarecum în afara
raporturilor de familie. Ne așezam pe un tăpșan; tata își scotea chipiciul, îți ștergea fruntea cu batista,
zâmbind prelung. Îl ghiceam că este mulțumit și-i puneam tot felul de întrebări.”
Mircea Eliade reuşeşte performanţa de a impune o tehnică mai complexă a confesiunii bazată pe
dublarea perspectivei narative asupra aceluiaşi fapt. Este vorba despre o perspectivă contemporană
(momentul scrierii) şi despre o perspectivă ulterioară (momentul transcrierii, modificările textului iniţial).
În acest caz, ideea de autenticitate capătă un sens nou: consemnarea imediată, fidelă, nu mai garantează
adevărul trăirii; abia regândită, prelucrată, trăirea îşi recapătă prospeţimea. Această prelucrare a jurnalului
stilizează textul, îi conferă o expresivitate literară capabilă de a seduce, de a impresiona cititorul, în
comparaţie cu stilul Jünger, care mizează pe autenticitate şi spontaneitate, cultivând deliberat fraza
neglijentă, totul pentru a da credibilitate confesiunii.

EUGEN SIMION

Nascut la 25 mai 1933, Chiojdeanca, Prahova) este critic și istoric literar, editor, eseist, profesor

universitar român, membru titular al Academiei Române și președinte al acestui for
cultural român din 1998 până în aprilie 2006.
Scrie ,,Ficțiunea jurnalului intim’’, eseu dorit a fi o lucrare despre „genul confidențial’’.
Cele trei volume ale operei: Există o poetică a jurnalului, Intimismul european şi Diarismul românesc pun
bazele teoriei scriiturii intime. Ele sunt rezultatul unei munci asidue de documentare şi lectură atât a
diaristicii româneşti, cât şi a celei europene, şi a principalelor teorii legate de acest domeniu. Primul volum,
Există o poetică a jurnalului, cuprinde o parte teoretică în care se fac paralele şi trimiteri la principalele tratate
de teorie literară precum cele ale Roland Barthes şi Gérard Genette. Al doilea volum, Intimismul european, pune sub
lupa criticului avizat jurnale aparținând unor diarişti europeni precum Anaús Nin, Michel Leiris, Kafka, Stendhal,
Thomas Mann, Jules Renard, Ernst Jünger, Paul Valéry, Amiel, V. Woolf, A. Gide, iar al treilea volum, Diarismul
românesc, îi aduce în discuţie pe diariştii români Mircea Eliade, Mircea Zaciu, I.D. Sârbu, Alice Voinescu, N.
Steinhardt.
Având în vedere poetica jurnalului, E. Simion pune problema legitimităţii acestui gen de sertar. Un
asemenea demers nu poate pleca decât de la definiția genului. Astfel, diarismul este văzut ca o „tehnică de
creaţie”, jurnalul reprezentând un semn de maturitate a culturii, şi mai mult decât atât […] gradul de
dezvoltare a societăţii şi a conştiinţei personalităţii umane. Jurnalul european apare atunci când individul ia
act de prezenţa lui în lume şi de caracterul unic şi irepetabil al persoanei sale’’.
Jurnalul intim este privit drept un „contract al autorului cu sine însuşi, un contract sau un pact de
confidenţialitate care, dacă nu este distrus la timp, devine public şi forţează porţile literaturii”.
Lucrarea lui Eugen Simion vizează originea, structura, funcţiile scriiturii subiective, la care se
adaugă motivaţiile realizării acestui tip de operă. Problemele pe care autorul le mai aduce în discuţie sunt
conceptul de autenticitate, relaţia autor-narator-personaje, statutul lectorului, tipologia scriiturii subiective,
jurnalul intim şi literatura, scrierea intimă privită ca „text”, „literaturizarea” acestui gen care are la bază
clasica împărţire: model stendhalian şi model flaubertian. Scriitorul are în vedere o gamă largă de principii
şi „legi” ale genului. O altă idee importantă pe care Eugen Simion o aduce în discuţie constă în existenţa în
scriitura intimă a celui de-al „doilea glas”, termen preluat de la diaristul polonez Gombrowicz. Astfel, dacă
jurnalul intim ar putea fi definit drept un „gen al sinelui în care eul profund şi eul biografic se suprapun
perfect”, al „doilea glas” ar fi eul critic ce comentează celălalt eu, adică „eul aflat în expansiune”.
Premisa de la care pleacă autorul este aceea că „jurnalul este o experesie a singurătății individului
[...] refugiul obsesiilor şi al dorințelor, o scriere taciturnă, cum îi zice Michel Tournier, în fine, o oglindă în
care individul se priveşte, ca Narcis.

Jurnalul parizian
O experienţă care îi va desăvârşi maturizarea intelectuală – şi care se va dovedi şi productivă literar
- o constituie petrecerea a trei ani (1970-1973) la Paris, în calitate de lector de limba şi literatura română la
Sorbona. Jurnalul acestei perioade – Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian –, tipărit în 1977 şi
reeditat apoi de mai multe ori, se înfăţişează contemporanilor ca o operă aproape la fel de importantă ca
Scriitori români de azi, surprinzând prin mulţimea de teme, ipostaze, aspecte privind viaţa culturală,
literară mai ales, dar şi politică, ideologică, filosofică etc., nu în ultimul rând prin calitatea cu totul
excepţională a stilului. Mircea A. Diaconu afirma într-un articol că este ,,o operă de creaţie înainte de toate,
plină de idei, personaje, atmosferă şi rafinament. Spectacolul străzii şi spectacolul ideilor, într-o solidaritate
dată de scriitura care construieşte nu numai o lume, ci mai ales un subiect. O carte scrisă în descendenţa
marilor moralişti francezi. Dar scrisă de un român care întâlneşte Occidentul. Un român crescut la şcoala
franceză – unde a învăţat curiozitatea intelectuală, ironia subţire, scepticismul discret, fervoarea neliniştii
interogative şi îndoiala –, în confruntare cu francezul real, adeseori fanatic.’’
Nu vom găsi în paginile sale lucruri şocante sau amănunte biografice senzaționale. Tonalitatea
gravă şi austeră i se par mai potrivite pentru discursul lui, după cum observă şi Antonio Patraş în prefața
volumului său. Notațiile sale rămân marcate de o cenzură interioară, dar şi de una exterioară, dată de
circumstanțele publicării. De aceea, în diversele ediții introduce sau scoate diverse notații, nume sau
întâmplări.
,,...nu am avut de gând să-l tipăresc imediat... pe măsură ce-l scriam, jurnalul intim a început să
devină un obiect literar şi ideea de a-l publica a început să-şi facă loc tot mai insistent... ‘’
,,Nu doresc, în niciun fel, să par altceva decât am fost şi decât sunt în realitate. Când notam în
caietul meu, ştiam care sunt libertățile şi posibilităţile mele. Ştiam, de asemenea, că mă voi întoarce în
România şi că trebuie să trec manuscrisul acestui jurnal prin mai multe vămi.’’
Un exemplu de cenzură este cel legat de Cioran, care în prima ediție apare notat cu inițiale sau sub
formule vagi, „un memorialist de azi”; apoi a reprodus numele explicit pentru ca, după o perioadă, să
revină la forma perifrastică.
Notațiile de tipul confesiunii autentice nu sunt foarte numeroase şi ocupă un spațiu relativ restrâns,
trădând ideea că e un junal de critic, de „intelectual atent la ceea ce se întâmplă în jurul său”, la „spiritul
locului”. Atenția acordată Parisului îl face la un anumit moment să se întrebe dacă nu cumva Parisul a
devenit personajul principal al confesiunii sale. Altă dată este conştient de personajul pe care jurnalul său îl
creează şi notează:
,,Dar eu, ce personaj sunt? Sau: cine este personajul cu care stau de vorbă zi de zi în jurnalul meu
parizian? Încă tânăr, venit din Est, care descoperă cu bucurie un oraş extraordinar şi o lume nouă pentru el;
[...] Citeşte pe nerăsuflate, cu sentimentul că, cine ştie, într-o zi aventura lui va fi întreruptă; un personaj
care nu-i mulţumit de el însuşi, are momentele lui de revoltă şi de disperare; prin natura lui este un om
optimist [...] a crescut într-o lume şi într-o istorie care l–au învățat să se ferească şi, în consecință, să nu
spună decât jumătate din ceea ce gândeşte; nu se ține totdeauna de aceste reguli şi suportă urmările [...] un
ambițios [...] visează, uneori, cai verzi pe pereți.’’
Deşi se doreşte a fi un jurnal intim, conform afirmaţiilor autorul, el se încadrează în ceea ce va numi
mai târziu „jurnalul care cultivă le dehors”, adică jurnalul de călătorie, deoarece printre gândurile autorului
se regăsesc referințe culturale, ideologice şi nu numai.
Pe lângă mulțimea eseurilor pe diverse teme: de la revoluția din ’68 şi spiritul francez la teroarea
istoriei, de la literatura lui Eliade sau Ionesco, pe care îi întâlneşte frecvent şi le dedică pagini consistente,
la „noua critică”, jurnalul cuprinde şi o serie de portete: Donna Angela, uriaşa Germain, secvențe epice,
observații nuanțate şi comprehensive despre intelectualitatea pariziană şi atmosfera specifică acelor ani.
Apreciază personalități pariziene mai puțin stridente, precum Jean-Pierre Richard, Georges Paulet sau Jean
Rousset. Scriitorul nu este un simplu turist, considerând că există două feluri de a cunoaşte un oraş: „Unul
este cunoaşterea în zbor de pasăre, altul este cunoaştera prin identificarea cu destinul oraşului...”.
De-a lungul romanului sau, Eugen Simion nu pierde ocazia să remarce diferența dintre concepția
noastră despre cultură şi cea a occidentalilor:
,,Nu este sigur că ne gândim la acelaşi lucru şi că trăim în aceeaşi lume. Când notez, acum, în
jurnalul meu toate acestea, îmi dau seama că toate neliniştile mele (om din Est) sunt de altă natură. De
aceea rămân de multe ori sceptic față de intelectualii occidentali, care neagă cultura şi consideră că ea
alienează omul. Pentru noi, cultura este o şansă. O şansă de salvare.’’
Eugen Simion face o demonstraţie strânsă şi convingătoare care legitimează decis jurnalul ca gen
literar. Intre multele justificări ale fenomenului, câteva sunt evidente. Jurnalul nu poate fi total creditabil ca
document, mărturie complet sinceră, „adevărată". Eul profund rămâne totdeauna, în diferite porţii, ascuns
şi se exprimă printr-o sumă variabilă de disimulări. Chiar dacă e gândit ca o confesiune exclusiv intimă,
chiar dacă e destinat „sertarului", posibil (sau un anumit) cititor există mereu în constiinta celui care se
confesează, iar „prezenţa" lui activează sentimentul pudorii, al temerii, al orgoliului, toate – instituţii ale
autocenzurii care pot determina, ca şi în creaţia literară proiectarea în ficţiune. Pe de altă parte, ca
manifestare particulară a spiritului, textul diaristic poartă semnele stilistice ale autorului său: „Voiam ca
acest jurnal parizian să constituie o «mică vacanţă critică» după o carte grea, cu subiecte copleşitoare
(Scriitori români de azi, II).
„Jurnalul parizian" este, într-o dimensiune a lui, un autentic roman iluminist. Criticul trăieşte
experienţa complexă a cunoaşterii unei lumi cu totul diferite în înfăţişarea ei de aceea din care vine. Şi, fapt
rar pentru felul de a fi al românului format în spiritul reverentelor adânci, nu e totdeauna entuziasmat de
ceea ce vede. Admiră cultura veche şi exersată ale cărei semne sunt viziblle la tot pasul, mişcarea vie şi
fascinantă a ideilor, aerul de libertate tihnită şi de „timp la îndemână", farmecul funcţional al buchiniştilor
de pe malul Senei, „poezia secretă, lnvăluitoare a oraşului". Franţa are însă şi ea periferia ei, spirituală şi
nu numai, frivolitate, snobism, suficienţă. Autorul le descoperă cu un ciudat amestec de dezamăgire şi
jubilaţie. O lume imperfectă e, la urma urmei, o lume firească şi familiară.
Personajul care consemnează şi se confesează trăieşte pasionat aventura inte1ectua1ă a
cunoaşterii, dar şi pe aceea, uneori angoasantă, a descoperirii, a afirmării libere a sinelui profund. E o
voinţă eliadescă mai expusă eşecurilor, căci autorul are de înfrânt mai multe complexe: al omului din Est,
al intelectualului din Est, al criticului confruntat cu idolii „de etapă" ai criticii, al propriei naturi alcătuite în
jurul unui simţ moral puternic, adesea opresiv. La capătul rezolvării fiecăruia dintre aceste complexe se află
un sens, iar autorul nu încetează să-l caute observând, observându-se, dezinvolt cel mai adesea, cu
dramatice crispări uneori. A-şi „elibera vocea", a-şi asuma destinul, liber faţă de sine însuşi şi de
împrejurări, este sensul superior al acestei fermecătoare aventuri spirltuale, consumate în pragul deplinei
maturităţi, Reflectând permanent asupra jurnalului în general şi, mai cu seamă, asupra celui pe care el
însuşi îl scrie, prin Timpul trăirii, timpul mărturisirii, criticul realizează o specie literară inedită şi creează
în spaţiul epicului locuri largi de afirmare a comentariului despre romanul care se scrie. Critica a consacrat
această modalitate sub denumirea de „roman autoreferenţial", Jurnalul autoreferențial e un mod prim de a
numi construcţia şi retorica acestei scrieri în care se află cheia de la intrarea principală în impresionantu1
edificiu al operei critice aparţinând lui Eugen Simion.

In concluzie

Desi privita ca o descatusare, Revolutia de la 1989 a produs un nou cutremur si schimbari

radicale,perecepute nu de putini scriitori ca prea brutale,pentru ca se face o trecere brusca in
literatura.Acest fapt a determinat cresterea valorii speciilor genului memorialistic: jurnalul,memoriile, care
au fost anterior cenzurate sau,pur si simplu uitate. Ele au imbogatit considerabil istoria literaturii ,
conferind o noua viziune asupra vietii, si in special una autentica.
In schimb, sentimentul frustrant al unei prea lungi izolari istorice ,au accelerat procesul recuperarii
si al modernizarii.In cativa ani,au fost vizitate superficial parcelele ramase neacoperite in vremea
comunismului auster si ateu si care ne lipseau din panoplia fuduliei nationale,spre a ne simti pe de-a-
ntregul europeni.
Memorialistica postmoderna nu-si propune sa faca pe om mai intelept, ci doar sa-l seduca, iar
memorialistul intelept, izolat de zgomotul si furia lumii contemporane este inlocuit, incetul cu incetul, cu
imaginea individului de succes, care scrie doar pentru beneficiile financiare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Beşleagă, Vladimir, 2002, Jurnal 1986-1988, Chişinău: Editura Prut Internaţional.
2. Simion, Eugen, 2002, Genurile biograficului, Bucuresti: Editura Univers enciclopedic.
3. Cristea, Ana-Maria, februarie 2005, Jurnalul intim sau „ficţiunea nonficţiunii”, în „Nod literar”, nr.
2.
4. Ciopraga, Constantin, 2001, Despre jurnale şi memorii , in “Convorbiri literare”, nr. 9.
5. Mihăilescu, Dan C., 2004, Literatura română în postceauşism. I. Memorialistica sau trecutul ca re
– umanizare, Iasi: Editura Polirom.
6. Manolescu, Nicolae, 2008, Istoria critica a literaturii romane, Bucuresti: Editura Paralela 45.
7. Simion, Eugen, 2001, Fictiunea jurnalului intim, vol. I, Existǎ o poeticǎ a jurnalului?, vol. II,
Intimismul european, vol. III, Diarismul romanesc, Bucuresti: Editura Univers Enciclopedic.
8. Oprescu, Adrian, 2007, Varul Alexandru si alte povesti adevarate, Bucuresti: Editura Humanitas.
9. Cărtărescu, Mircea, 2001/2003, Jurnal I, II, Bucureşti: Editura Humanitas.
10. Djuvara, Neagu, 2012, Amintiri din pribegie, Bucuresti: Editura  Humanitas
11. Steinhardt, Nicolae, 2008, Jurnalul fericirii, Iasi: Editura Polirom.
12. Stoica, Sorin, 2006, Jurnal, Iasi: Editura Polirom.
13. Chimet, Iordan, 2001, Dosar Mihail Sebastian, Bucuresti: Editura Universal Dalsi.
14. Martin, Aurel, 1993, Mihail Sebastian, romancierul. Considerații aproximante, București: Editura
Minerva.
15. Mihail, Sebastian, 2006, De doua mii de ani, Bucuresti: Editura Humanitas.
16. Mihail, Sebastian, 2005, Jurnal 1935-1944, Bucuresti: Editura Humanitas.
17. Voinescu, Alice, 1997, Jurnal, Bucuresti: Editura Albatros.
18. Acterian, Jeni, 2007, Jurnalul unei fete greu de mulțumit, Bucuresti: Editura Humanitas.
19. Eliade, Mircea, 1991, Memorii I, Bucuresti: Editura Humanitas.
20. Eliade, Mircea, 1991, Santier. Roman in direct, ed.II-a îngrijita de Mircea Handoca, Bucuresti:
Editura RumIrina.
21. Eliade, Mircea, 2006, Jurnalul portughez si alte scrieri, Bucureşti: Editura Humanitas.
22. Handoca, Mircea, 2005, Jurnalul inedit al lui Mircea Eliade, Oradea: Editura Grafnet.
23. Fânaru, Sabina, 2002, Eliade prin Eliade, Iasi: Editura Universitas.
24. Simion, Eugen, 1997, Fragmente critice, vol. I, Craiova: Editura Scrisul Românesc.
25. Simion, Eugen, 2006, Timpul taririi, timpul marturisirii. Jurnal parizian, Bucuresti: Editura Corint.
26. ro.wikipedia.org