Sunteți pe pagina 1din 6

Cu siguranţă unul dintre cele mai frumoase şi mai interesante oraşe din România, Alba Iulia

este un adevărat centru spiritual şi cultural al românilor de pretutindeni. Cu o istorie zbuciumată,


martirică şi glorioasă, care se întinde de la triburile dacilor apuli la unirea provinciilor româneşti
făcută în acest loc de către Mihai Viteazul, şi recent la momentul din data de 31iulie 1990, când
s-a hotărât sărbătorirea Zilei Naţionale a României pe 1 decembrie, Alba Iulia este mult mai
mult decât pare la prima vedere. Nu există alt oraş care să sublinieze mai bine idealurile de
unitate şi identitate ale românilor de-a lungul veacurilor. Istoria oraşului Alba Iulia îndeamnă la
respect, consideraţie şi aducere aminte a oamenilor şi faptelor care au făurit şi menţinut
naţiunea şi statul român.

Originile oraşului Alba Iulia de astăzi se pierd în negura timpului. Primele menţionări istorice
antice scriu despre Apoulon, marea aşezare a dacilor apuli (adică cei drepţi, cei viteji), care de
la culmile Pietrei Craivii (astăzi satul Craiva, comuna Cricău, judeţul Alba) dominau întreg
Podişul Transilvan. Însă locurile acestea au fost de fapt populate de oameni încă din vremuri
imemoriale. Cercetările şi săpăturile arheologice efectuate în nordul oraşului au scos la iveală o
importantă aşezare neolitică locuită de populaţii de păstori şi agricultori în urmă cu aproximativ
5.000-1.900 ani înainte de Hristos.

După cucerirea Daciei de către împăratul Traian, acesta a hotărât ca pe fosta cetate a dacilor
apuli să fie construit unul dintre cel mai mari castre romane din toată Dacia, fortificaţie care se
întindea pe o suprafaţă de 20,73 hectare. Castrul respectiv a fost sediul Legiunii a XIII-a
Gemina. În jurul castrului au apărut ulterior o aşezare civilă pe care administraţia romană a
denumit-o Apulum în amintirea triburilor dace autohtone. Mai apoi, în timpul împăratului Marcus
Aurelius, aşezarea Apulum a fost ridicată la rang de municipiu, primind titlul de Municipium
Aurelium Apulense. De fapt, între secolele II-III după Hristos, localitatea s-a dezvoltat în două
direcţii distincte: 1) de centru politic şi militar, administrativ şi religios în jurul castrului devenit în
anul 118 reşedinţa guvernatorului Daciei Superior, şi 2) de centru meşteşugăresc şi comercial,
important port la râul Mureş, devenit sub Septimius Severus (193-211) Colonia Nova Apulense.
Apulum mai era numit în acele vremuri şi Cryosopolis – Oraşul de Aur, fiind un puternic şi bogat
centru de iradiere a romanizării în zonă, precum şi cel mai mare oraş nord-dunărean din Dacia,
motive pentru care era considerat centrul Daciei Felix. Zecile de inscripţii descoperite (multe de
natură creştină) au demonstrat că legiunile şi administraţia romană s-au stabilit în sudul
aşezării, auxiliarii indigeni au continuat să menţină garnizoana, iar meşteşugarii daco-romani şi
negustorii şi-au continuat activităţile şi de-a lungul secolelor IV-VI.

Cetatea şi aşezarea civilă au trecut cu bine şi de epoca luptelor cu popoarele migratoare. Iar
populaţia autohtonă a continuat să apere „cetatea de piatră” de pe platou, o construcţie
impresionantă, din piatră de culoare albă, ceea ce i-a făcut probabil pe slavi să-i dea noul nume
care l-a detronat pe cel vechi: Bălgrad – adică Cetatea Albă în traducere directă din slavonă.
Românii l-au acceptat, sau poate ei înşişi l-au sugerat, istoria va afla poate acest detaliu, dar i-
au zis întotdeauna simplu, pe limba lor, - Alba.

Din numele neaoş românesc de Alba au derivat apoi şi celelalte denumiri ale oraşului:
Gyulafehervar (în limba maghiară) şi Weissenburg (în limba germană).

În prima lor năvălire în Transilvania, ungurii se lovesc aici de „ducate” stăpânite de duci locali
sau de cnezi. La început de secol XI, Bălgrad-Alba devine iarăşi centrul politic al unei formaţiuni
statale feudale, iar în aceeaşi perioadă populaţia locală peste care au venit ungurii era deja
menţionată în documentele vremii sub numele de români sau valahi.
Alba Iulia a fost menţionată în documente pentru prima oară în anul 1177, Alba când localitatea
era deja cetate regală  În treacăt, trebuie menţionat că ulterior, pe ruinele unei vechi biserici
romanice s-a construit o catedrală în stil gotic, care va fi modificată amplu în secolele
următoare, ajungând astăzi un monument de artă de mare interes turistic şi istoric.

Alba Iulia a avut parte de condiţii bune de dezvoltare până în anul 1241, dată la care are a fost
grav afectată în urma invaziei tătare, una dintre cele mai cumplite devastări pe care le-a suferit
acest oraş

Oraş al Marii Uniri şi mare centru istoric şi cultural


Aşezarea şi-a revenit cu greu, dar a avut parte apoi de o dezvoltare fulminanată, astfel încât
între anii 1542-1690, Alba Iulia devenea capitala Principatului Transilvaniei. După
devastatoarea înfrângere de la Mohacs din anul 1526, suferită în faţa armatei otomane a lui
Suleiman Magnificul, în urma căreia regatul ungar avea să dispară, şi în urma ocupării cetăţii
Buda din anul 1540, Principatul Transilvaniei a devenit tributar Imperiului Otoman, dar în acelaşi
timp a dobândit un grad deplin de autonomie internă, situaţie care a favorizat şi dezvoltarea pe
mai multe planuri a oraşului Alba Iulia. Mai apoi, Alba Iulia devine reşedinţa dinastiei de
Bathory, lucru care avea să ducă la o nouă epocă de dezvoltare.

Perioada în care Bathoreştii au domnit în Alba este marcată de numeroase refaceri, construiri şi
consolidări ale oraşului. Importantul edificiu al Palatului principilor Transilvaniei a fost refăcut
aproape complet de către Ioan II Sigismund care nu aparţinea totuşi dinastiei Bathory, iar
principele Stefan Bathory avea să-l refacă în stil italian. Cele mai mari construcţii exceptând
catedrala, au fost făcute de principele Gabriel Bethelen

Cu siguranţă unul dintre cele mai importante momente din cronologia acestui oraş, este cel din
data de 1 noiembrie 1599, când voievodul Mihai Viteazul avea să intre în Alba Iulia ca
învingător şi prim unificator de stat, care a realizat atunci unirea politică a Transilvaniei şi aŢării
Româneşti sub conducerea sa. Momentul a fost marcat şi de oferirea cheilor oraşului de către
episcopul catolic Demetrius Napagy, care avea să fie numit cancelar al Transilvaniei în timpul
lui Mihai Viteazul. Voievodul valah fondează aici şi o Mitropolie, distrusă ulterior de către
habsburgi. După asasinarea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia,  a fost distrusă de mai multe ori de
către armatele rivale ale lui Gjerj (numele său iniţial albanez) Basta şi Moise Secuiul. Oraşul a
fost refăcut de-a lungul timpului, astfel încât la data de 7 octombrie 1698, a avut loc aici Sinodul
de Unire cu Biserica Romei, sinod în urma căruia o parte a românilor transilvani, iniţial
ortodocşi, au treacut la catolicism, moment marcat şi de apariţia Bisericii Române Unită cu
Roma.

După ce împăratul austriac Carol al VI-lea a decis în secolul al XVIII-lea reorganizarea


Transilvaniei ca provincie de graniţă, Alba Iulia a primit trupe austriece destinate apărării.
Majoritatea construcţiilor importante din oraş au fost transformate în cazărmi pentru aceste
trupe, iar cetatea oraşului a fost puternic avariată în timpul răscoalei curuţilor. Noua cetate Alba
Carolina a fost apoi construită după planurile arhitectului Giovanni Morando Visconti. Sub
dinastia habsburgilor situaţia românilor transilvăneni ortodocşi se agravează, iar la Alba Iulia în
data de 14 februarie 1761 preoţii ortodocşi ţin o adunare sinodală soldată cu izbucnirea
răscoalei condusă de călugărul ortodox Sofronie de la Cioara. Răscoala este înăbuşită, la fel
fiind şi cea condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.

În urma înfrângerii răscoalei, cele trei mari căpetenii ale românilor transilvăneni sunt arestate,
iar Horia şi Cloşca sunt martirizaţi la Alba Iulia prin cumplita zdrobire cu roata.
Alba Iulia a jucat un rol important şi în decursul Revoluţiei de la 1848 din Transilvania, când
garnizoana oraşului alcătuită în mare parte din etnici români se aliază cauzei naţionale pentru
care Avram Iancu lupta în Munţii Apuseni.

Însă marele moment de glorie al Albei urma să se petreacă pe data de 1 decembrie 1918, când
circa 100.000 de români soseau aici pentru a definitiva pe veci actul început cu trei sute de ani
în urmă în acelaşi loc de către Mihai Viteazul. Cei 1228 de delegaţi oficiali s-au strâns în
clădirea care în prezent găzduieşte şi Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia pentru a hotărî
unirea Transilvaniei cu regatul României.

În Alba Iulia, în anul 1922 s-a ridicat Catedrala Reîntregirii Neamului, unde pe data de 15
octombrie 1922 regele Ferdinand I şi regina Maria aveau să fie încoronaţi ca monarhii care au
reunit toate provinciile istorice româneşti sub un singur sceptru.

Şase ani mai târziu, în data de 6 mai 1928, Alba Iulia ajunge centrul unor lupte politice acerbe.
Spre exemplu, în acest oraş Partidul Naţional Ţărănesc a organizat o adunare la care au
participat peste 100.000 de cetăţeni, adunare care făcea parte dintr-o vastă campanie de
răsturnare a guvernului liberal de atunci. După instaurarea regimului comunist, Alba Iulia are
parte de aceeaşi soartă precum toate celelalte oraşe din România. Între altele, oraşţul Alba Iulia
a mai fost în trecutul apropiat şi reşedinţa Ţinutului Mureş. În urma reformei administrative din
anul 1968, oraşul este ridicat la rangul de municipiu şi reşedinţă de judeţ a judeţului Alba.

Cu o asemenea istorie tumultoasă, oraşul este deosebit de  bogat în obiective istorice, culturale
şi turistice. Aici se pot vizita Catedrala romano-catolică Sfântul Mihail, Catedrala Reîntregirii,
Biserica grecească cu hramul Buna Vestire, Biserica Memorială Mihai Viteazul, Biserica cu
hramul Sfintei Treimi, Biserica cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Castrul roman şi
cetatea veche  (medievală), Palatul Princiar, fostul Comisariat şi Manutanţa, Palatul Apor,
Palatul Arhiepiscopiei, Cetatea Bastionară Alba Carolina, Biblioteca Batthyaneum, Sala Unirii,
Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia, cea mai mare clădire în stil romanic din acest oraş, şi
multe edificii martore ale istoriei acestui loc unic în lume, edificii incluse în prezent în circuitul
turistic şi cel cultural.

Cetatea bastionară din Alba Iulia a devenit în ultimii ani cel mai importat punct de atracţie al
oraşului şi unul dintre cele mai cunoscute din România. Construcţia unei asemenea fortificaţii a
necesitat eforturi uriaşe, atât din punct de vedere uman cât şi financiar. În 5 noiembrie 2015 se
împlinesc exact 300 de ani de la momentul punerii pietrei de temelie a Cetăţii.

Cetatea Alba Carolina se prezintă acum în toată splendoarea sa ca urmare a proiectelor de


restaurare şi modernizare finanţate în cea mai mare parte cu fonduri europene. Pentru turişti,
dar şi pentru localnici, sunt cel puţin zece lucruri mai puţin cunoscute despre această fortificaţie:
1. Cea mai valoroasă fortificaţie bastionară din sud-estul Europei Cetatea din Alba Iulia este cea
mai mare şi valoroasă fortificaţie bastionară din sud-estul Europei şi s-a construit în prima
jumătate a secolului al XVIII-lea. Proiectul după care a fost ridicată aparţine în cea mai mare
parte inginerului militar Giovani Morando Visconti. La vremea respectivă, Habsburgii doreau
consolidarea stăpânirii lor asupra Transilvaniei ocupând unele fortificaţii, reamenajându-le sau
construind unele mai noi de mică importanţă cum ar fi: Cetăţuia din Braşov, Turnu Roşu, Deva,
Arad, Caransebeş, Ada-Kaleh etc. Potrivit istoricului Gheorghe Anghel, după înfrângerea
răscoalei lui Francisk Rakoczy în 1711 şi cucerirea Timişoarei la 1716 s-a început edificarea în
Transilvania şi Banat a marilor fortificaţii bastionare, printre care şi cea de la Alba Iulia.
Inspiratorul acestor mari proiecte a fost principele şi mareşalul Eugeniu de Savoia. El a introdus
în imperiu sistemele de fortificaţie elaborate de Vauban în Franţa pe timpul regelui Ludovic al
XIV-lea.   2. Cum s-a hotărât construirea Cetăţii Hotărârea de a se construi o nouă fortificaţie la
Alba Iulia a fost luată de Consiliul de război al imperiului mai înainte, deoarece în 1711 Visconti
a realizat o ridicare toporafică a oraşului şi cetăţii medievale de la Alba Iulia în vederea
materializării acestei opţiuni. Proiectul lui Visconti din 1714 este dovada certă a acestei iniţiative
care a început să se materializeze un an mai târziu. Proiectul a fost desenat pe hârtie cu suport
de pânză, de dimensiuni 71/60 cm. El a fost trimis la Viena şi aprobat de prinţul Eugeniu de
Savoia la 18 aprilie 1714, purtând semnătura acestuia în partea stângă de jos a planului
“Eugeniu fon Savoy”. La 26 aprilie 1714 se restituie generalului Steinville, comandantul trupelor
imperiale din Transilvania, planul lui Visconti aprobat şi ordinul de începere a lucrărilor de
fortificaţie. Totuşi, în iulie 1714 generalul Steinville notifică primirea altor două rescripte
privitoare la construirea fortificaţiei de la Alba Iulia care i-au fost înmânate lui Visconti pentru a
întocmi un nou plan pe baza observaţiilor venite de la Viena, cu siguranţă din partea lui Eugeniu
de Savoia.

3. Glorificarea principelui Eugeniu de Savoia Eugeniu de Savoia a avut el însuşi veleităţi de


inginer-arhitect, construind la Viena două palate, dar mai ales a recomandat, corectat şi aprobat
proiectele pentru marile fortificaţii bastionare edificate la Alba Iulia, Timişoara şi Ada-Kaleh.
Pentru glorificarea sa, la fiecare dintre aceste fortificaţii constructorii i-au dedicat câte un bastion
ce-i poartă numele. La Alba Iulia, în vârful bastionului de sud-est ce-i poartă numele se află pe o
consolă sculptată în piatră stema lui Eugeniu de Savoia, iar sub aceasta, pe o filacteră, a fost
inserată inscripţia: „În onoarea principelui Eugeniu de Savoia”. De asemenea pe faţada de est a
porţii principale a fortificaţiei (poarta a III-a) i-au fost dedicate două basoreliefuri: în dreapta este
înfăţişat prinţul ce pleacă să lupte cu păgânii (turcii) primind din partea împăratului Karol al VI-
lea al Austriei crucea însoţită de inscripţia: „In hoc signo vinces” (În acest semn vei învinge), iar
în stânga un alt basorelief care înfăţişează întoarcerea victorioasă a mareşalului ce stă într-o
bigă romană trasă de doi lei simbolici, iar o persoană feminină, simbolizând Austria, îi prezintă
macheta fortificaţiei de la Alba Iulia.   4. Oraşul medieval dărâmat, locuitorii nevoiţi să se mute În
perioada 1713-1715 autorităţile habsburgice au trecut la dărâmarea oraşului medieval Alba Iulia
ce se află pe terasa înaltă pe care s-a construit fortificaţia şi în zonele înconjurătoare acesteia,
iar locuitorii au fost obligaţi să se mute pe noul amplasament situat la est de fortificaţie într-o
zonă mlăştinoasă (oraşul de jos) primind în schimb loturi de pământ şi despăgubiri în bani
pentru proprietăţile abandonate. ”Lucrările propriu-zise la fortificaţia de la Alba Iulia au început
în ziua de 4 noiembrie 1715 când s-a pus piatra de temelie la bastionul Carol, dedicat
împăratului, situat pe latura de nord. La ceremonia religioasă au participat 100 de români ai
recentei Biserici Unite cu Roma împreună cu generalul conte Ştefan de Steinville, comandantul
trupelor imperiale din Transilvania, Sigismund Corniş, guvernatorul Transilvaniei, Visconti,
inginerul militar şi arhitectul cetăţii, autorităţile oraşului şi mulţi români ce constituiau majoritatea
locuitorilor oraşului Alba Iulia”, afirmă Gheorghe Anghel în lucrarea ”Fortificaţiile oraşului Alba
Iulia”, publicată în revista Dacoromania.

5. 10.000 de iobagi, obligaţi să lucreze la ridicarea Cetăţii Cetatea a înglobat o parte din vechea
cetate antică şi medievală din Alba Iulia, păstrând  unele părţi necesare apărării, între care cele
două bastioane din secolul al XVII-lea devenite cavalieri, utile platforme de tragere plasate pe
alte două bastioane noi. Lucrarea concepută ca fiind de mari proporţii nu a fost realizată în
întregime, renunţându-se la construirea unei incinte bastionare pe latura de est ce trebuia să
înglobeze o parte din oraş şi la un fort proiectat pe înăltimea Dealului Furcilor. Cu toate acestea,
cetatea actuală este impozantă, perimetrul zidurilor depăşeşte 10-12 km iar pentru lucrări, în
faza cea mai extinsă au fost utilizaţi între 4.000 şi 10.000 de iobagi, în serii de câte două
săptămâni, aduşi cu forţa din comitatele şi scaunele Transilvaniei. Unele lucrări rămase
neterminate s-au reluat în anul 1812, mai puţin importante, şi în 1849 cu ocazia asediului de trei
luni a fortificaţiei de către trupele ungureşti ale lui Kosuth conduse de generalul Bem. În caz de
asediu populaţia avea voie să se refugieze în şanţurile interioare, aşa cum s-a întâmplat în anul
1849. Şanţurile exterioare n-au fost terminate decât cel dinspre oraş.    6. Sistem propriu de
canalizare Cetatea a fost înzestrată cu un sistem propriu de canalizare, o moară amenajată în
bastionul Capistrano, fântâni adânci pentru aprovizionarea cu apă, două pulberării, depozite de
alimente, furaje şi materiale, ateliere de reparaţii, servicii şi alte amenajări pentru necesarul unui
efectiv de aproximativ 10.000 de soldaţi, în timp de război. Cetatea a fost un şantier permanent
deschis, elementele vastului complex militar realizându-se în etape, fără a se reuşi vreodată
definitivarea lor. Cu toate acestea cheltuielile pentru edificarea cetăţii s-au ridicat la aproximativ
2 000 000 guldeni. Depăşită de noile realităţi istorice, inclusiv de tacticile şi strategiile
caracteristice războaielor moderne, cetatea de la Alba Iulia nu a reuşit să-şi îndeplinească rolul
de „bastion” al luptei antiotomane, singurele evenimente notabile care pot fi legate de trecutul
său fiind răscoala lui Horea (1784-1785) şi revoluţia din Transilvania (1848-1849).
7. Secretele Porţii a III-a Dintre cele şapte porţi ale Cetăţii, cea mai impresionantă ca dimensiuni
şi oranamentaţie este poarta a treia, poarta triumfală de intrate în incinta superioară a cetăţii
numită Poarta Carolina Superioară. A fost concepută în formă de dublu arc triumf, având patru
piloni şi opt pilaştri care susţin bolţile şi arcadele celor trei intrări. Pe latura exterioară poarta
este ornamentată cu patru grupuri statuare. Coronamentul îl formează statuia ecvestră din
piatră a împăratului Carol al VI-lea al Austriei în timpul căruia s-a construit cetatea, în postură
de învingător al turcilor, călcând cu picioarele calului prizonieri turci legaţi în lanţuri simbolizând
victoriile sale asupra Imperiului Otoman, iar mai în jos se află un mănunchi de trofee turceşti.
Statuia este aşezată pe un mare soclu piramidal care conţine o celulă în care a fost închis apoi
Horea, conducătorul răscoalei ţăranilor din Transilvania din 1784. În părţile laterale ale soclului
se află alte două mari mănunchiuri de trofee formate din steaguri cu însemne turceşti. Deasupra
Porţii a III-a a fost amenajată o mare terasă de pe care se poate admira panorama oraşului de
jos şi lunca Mureşului. De aici se intră în “Celula lui Horea” situată în soclul statuii. Inscripţia de
pe placa de marmură evocă suferinţele îndurate de conducătorul răscoalei moţilor în lunile
ianuarie-februarie 1785.   8. Componentele arhitecturale Corpul principal al cetăţii este de forma
unui heptagon neregulat, cele şapte bastioane conferindu-i o imagine stelată tipică sistemelor
de acest gen. Trinitatea este cel mai mare bastion şi are un blazon încoronat cu câmpuri
multiple şi frunze de acant. Celelalte sunt Sfântul Ştefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail,
Sfântul Carol, Sfântul Capistrano şi Sfânta Elisabeta. Atât bastioanele (cu o înălţime de 12 metri
şi o lungime variind între 106 şi 142 metri) cu feţe lungi dispuse în unghiuri diferite (75° - 120°)
şi flancuri scurte şi concave (42 - 48 metri), cât şi curtinele de care le leagă (la distanţe de 116-
135 metri) perpendicular, nu sunt egale deoarece au fost uşor adaptate terenului. Bastioanele
principale nu au cazemate interioare, defensiva implicând baterii de artilerie aşezate pe
platforme superioare. Între bastioanele principale şi curtinele din a doua linie, se află şanţul
interior cu lăţimea de 27 metri. Linia a doua era formată din raveline (sau semilune) care apără
curtinele, având numele bastioanelor apropiate, excepţia fiind cea dispusă pe flancul sudic
denumită Francisc de Paula. Linia externă era alcătuită din contragărzile ce protejau feţele
bastioanelor şi ravelinelor, ele fiind dispuse în aceleaşi unghiuri cu bastioanele şi ravelinele pe
care le apărau. 
9. Inginerul Giovanni Visconti, îngropat la Alba Iulia Lucrările la fortificaţia bastionară de la Alba
Iulia s-au desfăşurat în perioada 1715-1738, după care ele au stagnat, nefiind construite circa
10 la sută din proiecte. Sursele financiare ale habsburgilor au fost îndreptate spre fortificaţiile de
la Timişoara, Ada-Kaleh şi Pettrovaradin, cetaţi ce se aflau mai aproape de graniţa cu Imperiul
Otoman. Cu toate acestea, fortificaţia de la Alba Iulia cuprinde între zidurile sale o suprafaţă de
circa 110 ha, iar, dacă ar fi fost construite şi celelalte părţi proiectate, ar fi ocupat o suprafaţă de
peste 130 ha. Ea se înscrie între marile fortificaţii bastionare europene. În linii generale a fost
respectat şi transpus în teren proiectul inginerului Giovanni Visconti Morando. Acesta a murit la
Alba Iulia în anul 1717 la vârsta de 65 de ani, fiind înmormântat în Catedrala Romano-Catolică
unde s-a ridicat şi un epitaf acestui mare inginer al imperiului. Valoarea arhitectonică şi artistică,
documentară şi turistică a acestui unic monument din România a fost unanim recunoscută de
istorici şi criticii de artă. El cuprinde un întreg complex de alte monumente, antice, medievale şi
moderne şi instituţii culturale şi de învăţământ dispuse într-un spaţiu mic si uşor de vizitat.

10. Palatul Princiar din Cetate Amplasat pe locul vechiului palat episcopal şi al Prepozitului
înglobând elemente ale acestora, palatul principilor Transilvaniei a fost construit în etape
succesive începând cu mijlocul secolului al XIV -lea. Aici a locuit Mihai Viteazul în scurta sa
şedere la Alba Iulia. După moartea lui Mihai Viteazul, luptele pentru controlul Transilvaniei îşi
vor pune amprenta negativ asupra cetăţii şi implicit asupra Palatului. În acest context va fi
incendiat în mai multe rânduri, astfel încât se va pune chiar problema de a se părăsi cetatea şi
de a se muta capitala la Sibiu. Gabriel Bethlen a fost cel care s-a ocupat de refacerea Palatului.
În 1615 sticlarii din cluj au livrat pentru palat 2180 ochiuri pentru ferestre. Ochiurile de sticlă
erau montate în rame metalice. Exista o galerie de sticlă. În podele erau montate mozaicuri
multicolore. Pereţii şi tavanele erau pictaţi. Gabriel Bethlen a comandat de la Constantinopol
(1624) plăci de faianţă (celebrele plăci de Iznik) pentru două încăperi. Sub Habsburgi, clădirile
au primit destinaţii diferite, partea de est devenind cazarmă, iar cea de vest reşedinţa episcopiei
romano-catolice restaurate. În 15 ianuarie 1919 s-a instalat aici Reg. 91 infanterie, iar cazarma
s-a numit Regele Ferdinand I. Edificiul încă mai păstrează numeroase detalii arhitectonice:
portaluri, ancadramente, frontoane, bolţi, reprezentative pentru Renaşterea transilvăneană În
prezent, Palatul Princiar se află în administrarea Primăriei Municipiului Alba Iulia. (Bibliografie: