S-a născut la Bacau, Vasile Alecsandri – poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru,

diplomat, academician român, membru fondator la Academiei Române, unul din fondatorii teatrului
românesc şi a literaturii dramatice din România, personalitate marcantă a Moldovei şi apoi a
României de-a lungul întregului secol al XIX-lea.

Data nasterii data de poet si acceptata de unii istorici literari, este 21 iulie 1821. Dupa studiile
primare, in 1834, impreuna cu alti tineri boieri moldoveni – printre care si viitorul domn Al. I. Cuza,
pleaca la studii in Paris. Bacalaureatul il sustine in 1835, dupa care se inscrie la cursurile Facultatii de
Inginerie, fara sa o absolve.

A inceput sa publice in 1838, in limba franceza, fara sa aiba prea mult succes. Un an mai tarziu se
intoarce in tara si se angajeaza in administratie.

În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi a luat conducerea teatrului din Iaşi şi
şi-a început activitatea de dramaturg care i-a adus cele mai constante succese.

În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Ion Ghica scoate săptămînalul “Propăşirea”, în care
poetul va publica versuri ce vor fi incluse în ciclul “Doine şi lăcrimioare” .În 1845 cu ocazia seratelor
literare de la Mînjina o cunoaşte pe Elena, sora prietenului Costache Negri, de care se îndrăgosteşte
şi căreia, după moartea ei timpurie din anul 1847, îi dedică poezia “Steluţa”.

In 1848 Vasile Alecsandri a publicat, în revista braşoveană „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
poezia „Hora Ardealului”

După înfrîngerea mişcării paşoptiste la care a participat, este exilat, şi după ce călătoreşte prin
Austria şi Germania; se stabileşte la Paris, unde se întîlneşte cu alţi militanţi munteni; din perioada
exilului datează poeziile “Adio Moldovei” şi “Sentinela română”.

În 1849 pleacă, împreună cu ceilalţi exilaţi la Braşov, apoi în Bucovina, în toamna aceluiaşi an, la Paris.
Se întoarce în ţară în luna decembrie.

In 1859, a fost numit ministru al afacerilor externe, fiind trimis in Franta, Anglia si Piemont pentru a
pleda in favoarea recunoasterii pe plan international a Unirii principatelor romane.

Din 1860 se stabileşte la conacul sau de la Mirceşti, unde rămîne pînă la sfîrşitul vieţii, chiar dacă
lungi perioade de timp a fost plecat din ţară în misiuni diplomatice.

A fost membru onorific pana la sfarsitul vietii al Societatii literare “Junimea”, care a luat fiinta in
1863, si membru de onoare al Academiei Romane.Opera sa dramatică rămîne cel mai rezistent
compartiment al activităţii sale literare şi va constitui baza solidă pe care se va dezvolta dramaturgia
românească în principalele sale direcţii .

În perioada 1878 – 1879, la conacul sau de la Mirceşti, scrie drama istorică romantică “Despot-Vodă”.
Premiera a avut loc în octombie 1879 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Piesa fusese citită în
cenaclul Junimii din 8 mai 1879, printre auditori aflîndu-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca
Caragiale. Pe data de 30 septembrie 1880, i s-a jucat drama “Despot-Vodă“.

La Montpellier in Franta este premiat pentru poezia “Cântecul gintei latine”. În 1884 piesa “Fîntana
Blanduziei” este reprezentată la Teatrul Naţional din Bucureşti. Scrie şi citeşte în Cenaclul Junimea
drama “Ovidiu” care se va juca in 1885 pe scena Teatrului Naţional .
În 1886, Titu Maiorescu a publicat în “Convorbiri literare” articolul “Poeţi şi critici”, care se se încheie
cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri: „A lui liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-
a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui
Alecsandri? În această totalitate a acţiunilor sale literare“.

Vasile Alecsandri s-a stins din viaţă la 22 august 1890, după o lungă suferinţă, fiind înmormântat cu
toate onorurile la conacul său de la Mirceşti.

Contributia lui V. Alecsandri la crearea si dezvoltarea teatrului ROMANESC

Vasile Alecsandri a fost un poet, dramaturg, folclorist, om politic, ministru, diplomat, membru
fondator al Academiei Române, creator al teatrului românesc și al literaturii dramatice în România,
personalitate marcantă a Moldovei și apoi a României de-a lungul întregului secol al XIX-lea. Pe V.
Alecsandri il putem considera ca fiind primul mare scriitor care orienteaza comedia si, in sens mai
larg, dramaturgia pe fagasul criticii severe a randuielilor social-politice, innobilind-o cu fapte de
interes general, desprinse din cea mai stringenta actualitate. El ridiculizeaza totodata mania
imitatiilor , a limbajului cosmopolit si a aberatiilor latinismului lingvistic. O alta directie in care
Alecsandri se manifesta pilduitor este aceea a aducerii in scena (si prezentarii in permanenta cu
simpatie) a reprezentantilor maselor populare, ai poporului, singurul pastrator autentic al virtutilor
nationale. El propune de asemenea, dramaturgiei noastre, prin piesele scrise in ultima parte a vietii,
valorificarea unei teme de mare frumusete: conditia omului de geniu. Contributia lui Vasile
Alecsandri la crearea si dezvoltarea teatrului romanesc a fost apreciata de el insusi intr-un chip pe
care istoricul literar nu are decat sa-l aprobe: "Nu stiu daca am creat teatrul national, dar stiu ca i-am
adus un mare concurs". Intr-adevar, daca primele reprezentatii teatrale in limba romana au fost puse
la cale in Moldova de Gheorghe Asachi in 1818, adevaratul teatru national s-a nascut in Moldova, in
1840, sub directia lui M. Kogalniceanu, C. Negruzzi si V. Alecsandri, iar in Tara Romaneasca, de-abia in
1852, sub directia lui C. Caragiale. 3 Teatrul de moravuri al lui Alecsandri cuprinde numeroase
personaje, unele desprinse din comediile antice: tipul stupidului si natangului, tipul femeii usuratice,
servitorul, cuplul comic, barbatul incornorat, fanfaronul, batranul senil, parazitul. Atasat idealurilor
pasoptiste, V. Alecsandri a fost liderul miscarii literare a epocii, fiind un deschizator de drumuri
pentru diferite specii si genuri literare. De asemenea, a avut un rol hotarator in formarea si
dezvoltarea teatrului romanesc national.

 Mare parte din piesele comice ale lui V. Alecsandri (comedii, vodeviluri, farse) au caracter satiric si
critic impotriva moravurilor sociale si politice ale vremii, impotriva starii pe loc, dar si a falsului
progres, ridiculizand demagogia, snobismul si parvenitismul. Formele hibride ale civilizatiei romanesti
la mijlcul secolului al XIX-lea sunt satirizate in comediile de moravuri (Iorgu de la Sadagura si ciclul
"Chiritelor").

ALECSANDRI, PRECURSORUL LUI CARAGIALE E. Lovinescu arata ca opera lui Caragiale

trebuie privita in strinsa legatura cu ceea ce a dat Alecsandri, adevaratul intemeietor al teatrului de
satira sociala: "Cum amandoi dramaturgii au trait in epoce de prefacere era, dealtfel, firesc sa fi
incercat fixarea oamenilor de la rascrucea a doua varste si a doua culturi, nelimpeziti inca sufleteste,
nesincronizati, uneori trecand dincolo, si alteori ramanand dincoace de spiritul timpului". Si
Alecsandri si Caragiale au lasat opere care demonstreaza o constiinta critica indreptata asupra unei
societati in plina transormare, cu o paleta larga de prefaceri in perioasa 1848-1879 (de aici si bogatia
modelelor si observatia mai generala la Alecsandri) care a evoluat spre un regim constitutional (timp
in care va opera adanc si taios indeosebi Caragiale). "Tara lui Caragiale - scrie E. Lovinescu - incepuse
prin a fi tara lui Alecsandri" si se intelege ca, daca autorul "Scrisorii pierdute" s-ar fi nascut mai
devreme, ar fi aplicat dictonul "Nimic nu-i arde pe ticalosi mai mult ca rasul", deopotriva si asupra
islicelor si tombaterii. 8 Continuandu-l pe Alecsandri, Caragiale a reusit sa rupa definitiv cu traditia
comediei usoare, "nevinovate", de un comic superficial, fiind unul dintre creatorii structurilor
dramatice moderne pe plan europena. Comedia umana a societatii lui Alecsandri este magristral
completata de Caragiale. Teatrul comic al lui Alecsandri a militat pentru indreptarea moravurilot,
impotriva starii pe loc, dar si a falsului progres, ridiculizand demagogia si pledand pentru dreptate
sociala. Ideile democratice si patriotice ale revolutiei de la 1848 (independenta nationala, unirea,
emanciparea taranilor, abolirea sclaviei, etc.) sunt idei calauzitoare ale teatrului lui Alecsandri, uneori
aproape tezist. Tot ce tine de aceste idealuri generoase, cu limitele respective, conditionate istoric,
reprezinta latura romantica in sens progresist a dramturgiei lui Alecsandri.

in Iasii in 1844 tine sa evidentieze contrastul dintre peisajul oriental, vechi, si cel occidental,
innoitor. Alaturarea acestor doua caractere deosebite, care dovedeste atat de mult inraurirea
Europei asupra unei parti dintre romani, partea bogata si privilegiata, si lupta necontenita intre ideile
vechi si noua nu era nicidecum tiparita pe fata capitalei noastre cu vreo cativa ani mai in urma. Atunci
ea purta o fizionomie mai mult orientala; insa de cand spiritele au inceput a se dezvalui la razele
civilizatiei, o mare prefacere s-au ivit in toate, o schimbare rapida s-au savarsit atat in gusturile cat si
in obiceiurile acelei mici parti a societatii romanesti de care am pomenit. Hainele lungi si largi au dat
rand straielor mai stramte a Evropei; slicul s-au inchinat dinaintea palariei, ciubotele rosii si galbene
au dat pasul incaltamintelor de vox; divanurile late s-au cioplit in forme de canapele elegante, si in
urmarea acestor noutati si a mai multor alfe ce s-au introdus cu moda, casele au trebuit negresit sa
priimeasca o forma straina si potrivita cu natura ideilor de astazi.