PSIHOLOGIA MEDICALĂ A VÂRSTELOR ȘI SEXELOR

Psihologia vârstelor are ca obiect studiul schimbărilor psihologice care au loc începând
de la naştere, până în perioada bătrâneţii.
 Psihologia vârstelor răspunde la întrebările: „Cum ne comportăm?”; „De ce?”; „Care
sunt diferențele față de acelaşi tip de comportament al aceluiaşi individ, aflat la un alt stadiu de
dezvoltare?”; Există modificări fundamentale în comportamentul uman?”; „Cum se petrec aceste
modificări şi ce anume se schimbă?”; ”Care sunt cauzele acestor schimbări?”; „În ce măsură
schimbările sunt continue şi în ce măsură se structurează ca stadii mai bine sau mai puțin bine
definite în dezvoltarea umană?”.
Dezvoltarea omului ca ființă biopsihosocioculturală presupune conlucrarea a patru tipuri
de forțe: biologice (factorii genetici şi cei care țin de sănătate), psihologice (factorii interni:
perceptivi, cognitivi, emoționali, de personalitate etc.), socioculturale (factorii interpersonali,
societali, culturali, etnici) şi ciclurile vieții (în diferite momente ale vieții).

Conceptul de dezvoltare:
În general prin dezvoltare se înțelege un proces complex de trecere de la inferior la
superior, de la simplu la complex, de la vechi la nou printr-o succesiune de etape, de stadii.
Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi calitative, acestea
aflându-se într-o condiționare dialectică.
Dezvoltarea personalității se manifestă prin încorporarea şi constituirea de noi conduite şi
atitudini care permit adaptarea activă la cerințele mediului natural şi socio- cultural. Dezvoltarea
permite şi facilitează constituirea unor relații din ce în ce mai diferențiate şi mai subtile ale
copilului cu mediul în care trăieşte şi se formează. Datorită acestor relații se elaborează şi se
„construiesc” diferitele subsisteme ale psihicului infantil în evoluția sa spre starea de adult.
Dezvoltarea are caracter ascendent, asemănător unei spirale, cu stagnări şi reveniri
aparente, cu reînnoiri continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acțiunii
contradicțiilor ce se constituie mereu între capacitățile pe care le are, la un moment dat, copilul şi
cerințele din ce în ce mai complexe pe care le relevă factorii materiali şi socio- culturali cu care
acesta este confruntat în devenirea sa. Copilul acționează pentru satisfacerea trebuințelor şi
năzuințelor sale şi astfel posibilitățile de care dispunea anterior sporesc.

Stadiile dezvoltării inteligenţei ( Jean Piaget )

Teoria piagetiană a fost edificată şi verificată utilizându-se date de observaţie culese de la
copii de vârste diferite printr-o metodă de interogare liberă - metoda clinică. Pe aceste baze
teoretice, Piaget a descris dezvoltarea inteligenţei printr-un număr de stadii. Acestea sunt:
Stadiul inteligenţei senzorio-motorii. Între 0 şi 2 ani, inteligenţa copilului îşi are
originea în percepţie şi acţiune. El absoarbe toate informaţiile pe cale senzorială (vizual, auditiv,
tactil) şi motorie. Este o inteligenţă trăită, practică, legată de acţiunea efectivă a copilului, ce are
la bază mobilizarea schemelor senzorio-motorii şi coordonarea lor până la găsirea alternativei
eficiente. În cursul acestei perioade se produce o decentrare care îl face pe copil să se distingă de
lumea înconjurătoare.
Stadiul inteligenţei preoperatorii (2-4/-7 ani).
Copilul poate să-şi reprezinte mental obiecte sau evenimente absente cu ajutorul
simbolurilor. Piaget consideră  că  acesta posedă din acel moment o inteligenţă “simbolică” sau
“reprezentativă” (ce funcţionează pe bază de reprezentări mentale). 
Stadiul operaţiilor concrete (7-12 ani) copilul poate gândi logic problem concrete.
Gândirea lor devine deductive, aceștia cunoscând deja proprietățile obiectelor.
Stadiul operaţiilor formale (12-16ani)
Gândirea lui se va elibera de concret, deoarece trecerea la preadolescentă şi adolescenţă îi
asigură capacitatea de a raţiona corect din punct de vedere formal după ipoteze, adică după
propoziţii despre care nu ştie încă dacă sunt adevărate sau false.

1
 Perioada pubertăţii şi adolescenţa
În dezvoltarea psihică a copilului de după 10 ani se pot diferenţia două stadii marcante şi
anume:
1. Stadiul pubertăţii (de la 10 la 14 ani) dominat de o intensă creştere (puseu), de
accentuarea dimorfismului sexual cu o largă gamă de rezonanţe în dezvoltarea psihică şi de
dezvoltarea mare a sociabilităţii.
2. Stadiul adolescenţei (de la 14 la 18/20 ani) dominat de adaptarea la starea adultă, de
procesul de câştigare a identităţii, de intelectualizarea pregnantă a conduitei urmat de stadiul
adolescenţei prelungite (de la 18/20 la 24/25 ani) dominat de integrarea psihologică primară la
cerinţele unei profesii, la condiţia de independenţă şi de opţiune maritală.
Fiecare din aceste stadii cuprinde substadii cu probleme şi caracteristici proprii.

Pubertatea este perioada care face trecerea de la faza de copil, la cea de adolescent. Anii
in care se manifesta pubertatea se suprapun la un moment dat peste anii adolescentei. La unii
copii aceasta perioada se manifesta mai repede, la altii, mai tarziu. Atat la unii cat si la ceilalti,
aceasta perioada este insotita de schimbari de ordin fizic si psihologic.
Pubertatea este o perioadă dominată de procesul de creştere şi maturizare sexuală intensă;
cuprinde următoarele substadii:
Etapa prepuberală (de la 10 la  12 ani)ce se exprimă printr-o accelerare şi intensificare
din ce în ce mai mare a creşterii, concomitent cu dezvoltarea caracteristicilor sexuale secundare
Tinerele fete trec în această fază printr-o creştere accentuate şi câştigă 22 cm în înălţime.
La băieţi creşterea poate începe ceva maitârziu, între 12 şi 16 ani, şi este mai evidentă.
Creşterea este uneori însoţită de momente de oboseală, dureri decap, iritabilitate.Sub
influenţa creşterii, puberul începe să se simtă neliniştit,nesigur de sine, adesea agitat,
caută soluţii de împăcare a cerinţelor ce se manifestă faţă de el, considerând ca dominante
cerinţele grupului şi cele şcolare. La 11 ani copilul începe să aibă iniţiative, lărgindu-şi el însuşi
regimul de independenţă. Totodată creşte integrarea în grupul de copii de aceeaşi vârstă (colegi)
încare el se simte nu numai securizat, dar şi puternic, plin de iniţiative. Diferenţieri subtile încep
să apară în conduitele din clasă, se creează o discretă distanţare între fetiţe şi băieţi şi o
competiţie, încărcată de forme uşoare de rivalităţi între aceştia. De obicei, fetiţele sunt mai
disciplinate şi mai dezvoltate din punct de vedere fizic. Ele au adeseori o creştere şi dezvoltare
mai intensă la 11-12 ani, decât băieţii.
Copilul începe să fie din ce în ce mai absorbit de petrecerea timpului cu prietenii şi
colegii săi, începe să-şi manifeste mici refuzuri de a participa cu familia la mici ieşiri ale
acesteia, preferând copiii. La acestea se adaugă refuzul pasiv (se face că nu aude) sau activ
(pretextează că are ceva de făcut sau se irită refuzând zgomotos). Influenţele şi sistemul de
cerinţe al vreunuia dintre membrii familiei se devalorizează, relativ, pentru copil în
această perioadă.
Pubertatea propriu-zisă (sau momentul culminant al pubertăţii) de la 12 la14 ani, este
dominată de puseul de creştere. Această intensificare este mai evidentă între11şi 13 ani la fetiţe
şi între 13 şi 14 ani la băieţi. După vârstele-limită ale puseului,creşterea se încetineşte şi continuă
ulterior lent, mai mulţi ani (până la 24/25 ani).Creşterea este mai evidentă în înălţime (nu are loc
în mod proporţional şi concomitent întoate segmentele corpului). Întâi se lungesc membrele
inferioare şi superioare, cresc şi semăresc articulaţiile, apoi creşte trunchiul.
Din punct de vedere psihologic, creşterea şi maturizarea sunt legate de numeroase stări de
disconfort. Acestea sunt provocate de dureri osoase şi musculare, dar au şi o altă natură mai
subtilă. Creşterea inegală a diferitelor părţi ale corpului creează aspecte caricaturale ale taliei şi
înfăţişării. Hainele devenite scurte, strâmte, măresc aspectul relativ ciudat al puberului, ceea ce
creează  disconfort psihic. La acestea se adaugă apariţia neplăcută de acnee, transpiraţii
abundente şi mirositoare.
Momentul postpuberal (de la 14 ani la 16/18 ani) este de trecere şi, înacelaşi timp, puţin
diferenţiabil de momentul preadolescenţei.
2
 Adolescenţa
După ieşirea din pubertate are loc în mod intens ieşirea din societatea de tip tutelar,
familial şi şcolar şi intrarea în viaţa cultural-socială mai largă.Se disting următoarele stadii:
(a)Preadolescenţa.
Aceasta este o etapă de stabilizare a maturităţii biologice. În această etapă se conturează
şi se adânceşte mai mult individualizarea şi se dezvoltă caracteristicile conştiinţei şi ale
conştiinţei de sine. Este o fază de intensă dezvoltare psihică, încărcată de conflicte interioare.
Tânărul manifestă încă o oarecare agitaţie şi impulsivitate, unele extravagante, momente de
nelinişte şi momente de dificultate, de concentrare, oboseală la efort. Expresia feţei devine
însă mai precisă. Pofta de mâncare este încă dezordonată, selectivă şi în creştere. Părerile
personale încep să fie argumentate şi capătă deseori o validare de generaţie (s-au schimbat
vremurile…pe vremea noastră…!). Se rafinează interesul pentru lectură, filme, TV, tehnică etc.
(b) Adolescenţa propriu-zisă  sau marea adolescenţă (de la 16/18 ani la 20 ani).
Se caracterizează printr-o intelectualizare intensă (dezvoltare a gândirii abstracte),
prin îmbogăţirea şi lărgirea încorporării de conduite adulte. Adolescentul caută mijloace
personale de a fi şi de a apărea în ochii celorlalţi. Îl interesează responsabilităţi în care să existe
dificultăţi de depăşit spre a-şi măsura forţele. Individualizarea şi conştiinţa de sine devin mai
dinamice şi capătă dimensiuni noi de „demnitate”şi „onoare”.
Tânărul este pregătit psihologic şi se pregăteşte moral şi aptitudinal, îl atrag cunoştinţele
pentru confruntări sociale complexe (examene, probe, concursuri etc.)pentru a se exprima ca
atare.
(c) Adolescenţa prelungită (de la 18/20 la 25 ani) cuprinde tineretul deja
integrat în forme de muncă precum şi tineretul studenţesc. Viaţa sentimentală este intensă, dar
relativ instabilă. Este o perioadă în care au loc angajări matrimoniale. Acest din urmă fapt va
contura responsabilităţile acestora legate de constituirea unei noi familii, ceea ce va crea condiţia
intimităţii ca formă de trăire nouă.

Crizele de vârstă :
Criza de la 1 an : la această vârstă se dezvoltă încrederea în lumea înconjurătoare. Dacă
nevoile copilului sunt satisfăcute, atunci se va obţine un confort fizic şi psihic ce-l va face pe
copil să privească viaţa cu încredere şi optimism; dacă nevoile copilului vor fi satisfăcute într-un
mod lipsit de constanţă, dezechilibrat (nevoile primare, mai ales cele de hrană nu-i sunt
satisfăcute la timp), atunci rezultatul va fi un grad mare de frustrare ce-l va determina pe copilul,
viitor adult, să se formeze cu o viziune destul de sceptică asupra mediului, sau chiar a vieţii în
general.
Criza de la 3 ani : Datorită dezvoltării motorie şi verbale, copilul simte nevoia de a se
manifesta singur, de a explora singur mediul destul de străin până atunci. Toate tendinţele
copilului de a se manifesta liber trebuie supravegheate permanent de către părinţi prin îndrumare
moderată, astfel încât copii să obţină autonomia de care au nevoie, încrederea în capacităţile
proprii de a reuşi ceea ce-şi propun.
Criza de la 7 ani : Este vârsta preşcolară, când spaţiul pe care îl explorează copilul este
mult mai mare, iar acest fapt impune apariţia şi asumarea unor mici responsabilităţi (legate de
igiena personală, de propriile jucării etc.) ce orientează comportamentul spre dezvoltarea
spiritului de iniţiativă; iniţiativa de a se implica în activităţi ce-i vor permite copilului de acum,
adultului de mai târziu să se pună în valoare, să se afirme pe sine.
Criza adolescenței : În această perioadă, adolescenţii îşi orientează întregul
comportament spre identificarea răspunsului la întrebarea “cine sunt”.
Criza maturității : se obţine prin realizarea pregătirii şcolare şi profesionale, prin
conflicte de rol şi statut, conflicte ce sunt legate de alegerea viitorului statut profesional şi
rolurilor legate de el, cât şi de organizarea identităţii profesionale. 

3
 Criza de la 40 de ani : identificarea reușitelor/nereușitelor, aprecierea rostului în viață și a
alegerilor făcute.
Îmbătrânirea : Frica că nu mai poate realiza ceea ce nu a reușit să facă.

Subetapele vârstei adulte :

Se poate afirma că caracteristicile muncii profesionale şi în ierarhia posturilor de muncă
constituie tipul fundamental de activitate în perioadele adulte, iar structura relaţiilor de
muncă sociale şi de familie constituie tipul de relaţii caracteristice şi în această perioadă. Ca
atare, se pot diferenţia următoarele subetape adulte:
1) Prima perioadă adultă , între 35 şi 45 de ani,se poate considera că se consumă vârsta
adultă de stabilitate în care implicarea profesională este intensă, activitatea pe acest plan este
cumulativă, activă şi creatoare. Adeseori la această vârstă se mai parcurge o şcoală de
perfecţionare, de reciclare, o facultate sau un doctorat etc. Statutele şi rolurile sociale încep să fie
mai încărcate de responsabilităţi, accesul în ierarhia profesională este activ.
2) Perioada adultă dintre 45 şi 55 de ani se caracterizează prin trecerea pe planuri de mai mare
responsabilitate profesională şi social-culturală. Subidentitatea de soţ se va diminua uşor ca şi
aceea de părinte, dat fiind faptul că independenţa copiilor (mari de cele maimulte ori) nu mai
necesită o atenţionare permanentă în acest rol. Evoluţia feminină este relativ mai tensională şi înc
ărcată de indispoziţii şi.
3) Perioada adultă prelungită (de la 55 la 65 de ani)se caracterizează printr-ooarecare
diminuare a forţelor fizice, fiind o perioadă critică, mai ales pentru femei.