Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Nu în ultimul rând, au fost situații în care, prin intermediul aceleași ordonanțe s-a
dispus, în temeiul art. 311 alin. (1) și (5) C.p.p., extinderea urmăririi penale, cât și a
acțiunii penale față de acuzat, pentru săvârșirea unor fapte penale, în condițiile în care,
până la acel moment procesual, persoana nou acuzată a fost audiată în calitate de
martor. Relevant este ca, deși i-a fost adusă la cunoștiință calitatea de inculpat (prin
încheierea proceselui verbal instituit de art. 309 alin. (2) C.p.p.), anterior acestui
1/18
demers nu i s-a atribuit și calitatea de suspect și nici nu i-a fost opusă acuzația în
funcție de specificul subiectului procesual principal, fie chiar și prin încheierea
procesului verbal reglementat de art. 83 C.p.p.
În primele două cazuri, s-a adus argumentul[1] potrivit căruia nu era necesară
extinderea urmăririi penale cu privire la noile acte materiale, întrucât la momentul la
care s-a dispus extinderea acțiunii penale pentru acestea era deja pusă în mișcare
acțiunea penală în raport de faptele anterior descoperite și care formau o acțiune
continuată (acte primare avute în vedere la momentul sesizarii organelor de urmărire
penală). În plus, s-a arătat și că, din moment ce actele materiale primare ale infracțiunii
continuate au fost săvârșite într-un interval determinat (de exemplu, anii 2009-2014),
acuzatul avea implicit calitate de suspect cu privire la toate actele materiale săvâșite în
perioada de referință chiar dacă nu erau descoperite și imputate în totalitate.
Raționamentul a avut în vedere faptul că prin ordonanța prin care s-a dipus extinderea
urmăririi penale pentru perioada 2009-2014 s-a dispus implicit efectuarea urmăririi
penale cu privire la toate actele materiale ale acestei infractiuni, savârșite între anii
2009-2014.
De altfel, această distincție este analizată și în cuprinsul Deciziei nr. 599 din 21
octombrie 2014, paragrafele 33—34, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 886 din 5 decembrie 2014, atunci când Curtea Constituțională a reținut că
noțiunea de „acuzație în materie penală” trebuie înțeleasă în sensul Convenției și poate
fi definită drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind
2/18
suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de
asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației
(suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunțată în Cauza
Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunțată în
Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reținut că
actualul Cod de procedură penală consacră trei modalități de acuzație în materie penală,
reglementate de art. 307 —referitor la aducerea la cunoștință a calității de
suspect, de art. 309 — referitor la punerea în mișcare a acțiunii penale și la
aducerea la cunoștință a calității de inculpat și de art. 327 lit. a) — referitor
la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului și sesizarea instanței de
judecată.
3/18
Obligația rezultă și din dispozițiile art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală
stabilind că inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre încadrarea
juridică a faptei numai cu prilejul punerii în mișcare a actiunii penale și nu ulterior
acestui moment. Faptul că acesta a cunoscut inițial care este cauza acuzației
nu duce automat la concluzia că a beneficiat de dreptul de a fi informat,
deoarece o schimbare de încadrare juridică, chiar a acelorași fapte,
produce consecințe în planul răspunderii penale ori asupra competenței de
desfășurare a urmăririi penale, în acord cu principiul legalității
procedurilor penale, dreptul inculpatului de a fi informat, potrivit art. 83
lit. a) din Codul de procedură penală, cu privire la fapta pentru care este
cercetat și la noua încadrare juridică a acesteia.
Pe de o parte, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 C.p.p. care stabilesc că: „(1)
organele de urmărire penală sunt: a) procurorul; b) organele de cercetare penală ale
poliției judiciare; c) organele de cercetare penală speciale.”
4/18
În plus, textul articolului 309 C.p.p., intitulat marginal, punerea în mișcare a
acțiunii penale, reține următoarele aspecte: „(1) Acțiunea penală se pune în mișcare
de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că
există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracțiune şi nu există
vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1).
(2) Punerea în mișcare a actiunii penale este comunicată inculpatului de către organul
de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispozițiile art. 108 se aplică în
mod corespunzător, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
(3) La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă
măsura.
(4) Atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea
inculpatului și la comunicarea prevăzute la alin. (2).
(5) Organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat
atunci când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut”.
Potrivit art. 311 C.p.p., normă care tratează problematica extinderii urmăririi
penale sau schimbării încadrării juridice, „(1) În cazul în care, după începerea
urmăririi penale, organul de urmarire penală constată fapte noi, date cu privire la
participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea
încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea
încadrării juridice.
(2) Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la
măsura dispusă, propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.
(3) Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea
încadrării juridice este obligat să il informeze pe suspect despre faptele noi cu privire
la care s-a dispus extinderea.
(4) În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe
persoane, organul de urmărire penală are obligația să procedeze față de aceste
persoane potrivit art. 307.
(5) Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau
din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acțiunii
penale cu privire la aspectele noi”.
5/18
încadrării juridice” (titulatura nefăcând trimitere la noțiunea de
extinderea actiunii penale), reține două situații premise: ipoteza
reglementată de alin. 1-4 și ipoteza reglementată de alin. 5 C.p.p.
De asemenea, pot fi situații în care se obțin date cu privire la o nouă faptă care atrage și
o altă încadrare juridică a faptei pentru care se efectuau deja cercetări, situație în care se
va dispune atât extinderea urmăririi penale cu privire la o altă faptă, cât și schimbarea
încadrării juridice, printr-o ordonanță cu dispozitiv complex. Cu titlu de exemplu,
atunci când urmărirea penală vizează săvârșirea unei infracțiuni de furt, iar din probe
rezultă că după luarea bunului autorul faptei a lovit o persoană pentru a-și asigura
scăparea, trebuie dispusă atât extinderea cadrului procesual cu privire la noul fapt
material, cât și schimbarea încadrării juridice în infracțiunea de tâlhărie, constatând că
cele două acte materiale sunt componente ale unei complexități legale.
Același raționament este aplicabil și atunci când este vorba despre săvârșirea unei
infracțiuni în formă continuată sau atunci când s-a dispus efectuarea urmăririi penale
față de o anumită persoană (caz în care extinderea urmăririi penale va putea fi dispusă
atât cu privire la o altă faptă savarșită de aceeași persoană, cât și cu privire la
participarea unei alte persoane la fapta ce a făcut obiectul sesizării inițiale a organului
de urmărire penală).
Aceste împrejurări pot atrage, la rândul lor, o altă încadrare juridică a faptei, așa cum
am arătat anterior. Pentru noile fapte sau persoane nu este necesară o nouă dispoziție
de începere sau efectuare în continuare a urmăririi penale. Însă, participantul față de
care se dispune extinderea urmăririi penale dobândește prin acest act calitatea de
suspect, iar organul judiciar trebuie să procedeze potrivit art. 307 C.p.p., în sensul că
persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduce la cunoștință, înainte de prima
sa audiere, aceasta calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a
acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83 C.p.p., încheindu-se în acest sens și
un proces-verbal.
Acest punct de vedere este susținut și de către doctrină[2]. Astfel, se confirmă faptul
că extinderea urmăririi penale poate fi dispusă după punerea in mișcare a acțiunii
penale față de inculpat, atunci când se descoperă un alt act material al aceleași
infracțiuni de care este acuzat inculpatul. De asemenea, practica instanțelor de
judecată[3] a reținut faptul că: „astfel, potrivit art. 311 alin. 1 Cod. proc. pen. în cazul
în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte
noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări, care pot duce
la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale sau
schimbarea încadrării juridice iar potrivit alin. 5 al aceluiași articol procurorul
sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu
privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acțiunii penale cu
privire la aspectele noi. Raportat la aceste dispoziții legale este evident faptul că
pentru a se dispune extinderea acțiunii penale este imperios necesar ca anterior să se
fi dispus extinderea urmăririi penale cu privire la noile acte materiale reținute în
sarcina inculpatei. Astfel, în prezenta cauză s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii
penale și ulterior trimiterea în judecată a inculpatei pentru 9 acte materiale ale
infracțiunii de fals intelectual, cu privire la care însă nu s-a început urmărirea penală,
7/18
aspect de natura a aduce atingere chiar dreptului la apărare și care nu poate fi
considerat acoperit doar prin aducerea la cunoștință a calității de inculpat cu privire
la actele materiale noi”.
În felul acesta se respectă dreptul la apărare. Or, în raport de exigențele art. 309-311
C.p.p., respectarea dreptului la apărare presupune încunoștiințarea acuzatului cu
privire la drepturile și obligațiile pe care le are în calitate de suspect sau inculpat. În
considerarea dispozițiilor art. 307 C.p.p. cu trimitere la art. 83 C.p.p. sau a art. 309
C.p.p. cu trimitere la art. 108 C.p.p., este obligatorie încheierea proceselor verbale
corespunzatoare celor doua calităti. Prin omisiunea comunicării drepturilor
procesuale și a efectuarii actelor prevăzute la art. 78, 83, 307, 309 și 311 C.p.p., se poate
aprecia că organul de urmărire penală a pornit de la prezumția că acuzatul se face, în
mod cert, vinovat de săvârșirea noilor fapte.
Întrucat, într-o atare situație putem vorbi de o lezarea a dreptului la apărare, vătămarea
este una implicită, sens în care se impune restituirea cauzei în întregime la procuror
pentru remedierea neregulilor sesizate. De altfel, constatarea neregularității în lipsa
condiționării de existența vreunei vătămări, apreciem că rezultă și din voința
legiuitorului, textele legale (art. 307 C.p.p. și 309 C.p.p.) menționând în mod expres
necesitatea întocmirii unui proces verbal. Această regulă procedurală imperativă are în
prim plan dispozițiile paragrafului 3 din art. 6 CEDO și demonstrează că actul de
acuzare joacă un rol determinant în cadrul urmăririi penale: având în vedere
8/18
semnificația sa, persoana vizată este oficial informată în scris de temeiul juridic și
factual al infracțiunilor care îi sunt imputate. Or, art. 6 par. 3 recunoaște acuzatului
dreptul de a fi informat nu numai asupra cauzei, adică a faptelor materiale care îi sunt
imputate și pe care se fundamentează acuzația, ci și a calificării juridice care a fost data
acestor fapte într-o manieră detaliată.
Astfel cum am detaliat mai sus, importanța acestei dispoziții trebuie să fie apreciată mai
ales împreună cu un drept general, acela al procesului echitabil care este garantat
de către paragraful 1 al art. 6 din Convenție. În materie penală, o informare precisă și
completă în privința acuzațiilor aduse împotriva inculpatului și, prin urmare, calificarea
juridică pe care jurisdicția ar putea să o rețină împotriva lui, este o condiție esențială a
unei proceduri echitabile. Evident, dreptul de a fi informat despre natura și
cauza acuzației, trebuie privite în lumina dreptului acuzatului de a-și
pregăti propria apărare.
Practic, acuzatul este pus în poziția în care devine inculpat cu privire la noi acte
materiale ale infracțiunii in formă continuată, fără să i se ofere vreun moment
posibilitatea de a se apăra în calitate de suspect sau de a uza de toate drepturile pe care
legea i le conferea în virtutea calității de suspect. Nici măcar, nu i s-a putut oferi
previzibilitatea unei acuzații ulterioare implicit ca ar urma să fie acuzat în calitate de
inculpat cu privire la noile acte materiale descoperite, întrucât vizat și notificat în mod
oficial a fost suspectul față de care s-a dispus o soluție de clasare.
9/18
Obligația de informare a acuzatului revine în întregime acuzării și nu poate fi respectată
pasiv, prin furnizarea unor informații fără avertizarea apărării (Mattoccia împotriva
Italiei, pct. 65; Chichlian și Ekindjian împotriva Franței, pct. 71). Însă, important este că
informația trebuie să fie primită efectiv de acuzat; nu este suficientă o prezumție legală
de primire [C. împotriva Italiei (dec.)] Acuzatul trebuie să fie informat în mod
corespunzător și pe deplin cu privire la orice modificare a acuzației, inclusiv
modificările care au legătură cu „cauza” acesteia, și trebuie să dispună de timpul și
înlesnirile necesare pentru a reacționa la aceste modificări și pentru a-și organiza
apărarea pe baza oricărei noi informații sau afirmații [Mattoccia împotriva Italiei, pct.
61; Bäckström și Andersson împotriva Suediei (dec.)].
Însă, elementul comun care, într-o formă sau alta, creează o legătură între cele 3 situații
ipotetice, este reprezentat de tipicul infracțiunii continuate, fiindcă de cele mai
multe ori aceste situații sunt apte sa conducă la extinderea acțiunii penale.
10/18
urmăririi penale față de supect), punerea în mișcare a acțiunii penale și finalizarea
urmăririi penale prin trimiterea în judecată sau cele prin două soluții favorabile
persoanei cercetate (de neurmărire sau de netrimitere în judecată art. 314 C.p.p.).
De altfel, aceaste exigențe rezultă din definiția infractiunii continuate, text de lege care
reține că infracțiunea ȘI NU FAPTA (acțiunea/inacțiunea) este continuată când o
persoană savărsește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și
împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte,
conținutul aceleiași infracțiuni.
Această diferențiere rezultă și din structura infracțiunii continuate care pune în lumină
un element principal de pluralitate și un element principal de unitate. Pluralitatea
caracterizează latura obiectivă, iar unitatea este caracteristică laturii subiective. Din
punct de vedere al laturii obiective, infracțiunea continuată presupune mai multe
actiuni sau inacțiuni similare. Pluralitatea acțiunilor-inacțiunilor se conjugă pe planul
laturii obiective cu două elemente de unitate. Pe de o parte, aceste acțiuni-inacțiuni
trebuie să prezinte, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni, adică să se
caracterizeze prin omogenitate juridică și ele prin însele să poată reprezenta în mod
distinct infracțiunea în forma simpla; pe de altă parte, prin săvârșirea acțiunilor-
inacțiunilor multiple, se realizează un rezultat global, ca sumă a rezultatelor individuale
produse prin fiecare acțiune-inacțiune. Din punct de vedere subiectiv, ea este
caracterizată de existența unei singure rezoluții privind săvârșirea tuturor acțiunilor
sau inacțiunilor.
11/18
Asadar, sunt multiple argumentele pentru care în rechizitoriu ar trebui precizate
concret actele materiale ale infracțiunii sub formă continuată, atât din punct de vedere a
stării de fapt cât și din punct de vedere al numarului actelor materiale. Satisfacerea
cerințelor legale arătate mai sus devine necesar pentru a se ține seamă și de separația
funcțiilor juridice, în sensul că procurorul este cel care trebuie să consemneze în
rechizitoriu, toate aceste elemente legate de fapta reținută și de încadrarea ei juridică și
astfel să-și exprime voința, iar nu instanța să fie cea care să stabilească ce acuze se aduc
inculpatului. În plus, sunt atinse exigențele art. 6 paragraful 1 din CEDO, în sensul
respectării dreptului la un proces echitabil, paragraful 3 litera a), prin aceea că orice
acuzat are, în special, dreptul să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe
care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva
sa și paragraful 3 litera b). Or, Convenția a reținut că respectarea dreptului la apărare,
presupune și o descriere adecvată, în rechizitoriu, a naturii și cauzei acuzației ce i se
aduce, determinarea precisa a persoanei și a faptei, pe ce probe este bazata acuzatia,
încadrarea în drept, respectiv încadrarea juridică a fiecarei fapte și persoane.
În atare condiții, la momentul la care i s-a atribuit acuzatului calitatea de suspect, deși i
s-a imputat că ar fi săvârșit infracțiunea în formă continuată, i s-a opus ca acuzație o
chestiune generală, abstractă și globală care avea în prim-plan o presupusă perioadă
infracțională fără să fie informat cu privire la cele mai importante elemente de drept
care vizau numarul actelor materiale (și care îmbracă latura obiectivă a infracțiunii
continuate) și detalierea acestora în raport de exigențele anterior explicitate.
12/18
la acuzație fiindcă, în cazul nostru, nu vorbim de o unitate naturală, ci de una legală
(cazul infracțiunii continuate).
13/18
Or, din moment ce legiuitorul, prin dispozițiile art. 311 C.p.p., reglementează expres
obligația ca față de noua faptă descoperita (in situația premisă, noile acte materiale) să
se dipună extinderea acțiunii penale NUMAI după ce anterior s-a extins urmărirea
penală, înseamnă că, argumentul criticat nu poate produce efecte. Altfel, s-ar putea
ajunge în situația ipotetică în care, în fața instanței de fond, să se admită o cerere de
schimbare a încadrăriii juridice și să se constate că noile acte materiale să reprezinte în
realitate o infracțiune în formă continuată distinctă de infracțiunea primară sau să
reprezinte fapte diferite care vor fi analizate în concurs cu infracțiunea primară. Or, in
situația aceasta am fi în ipoteza în care, direct în fața instanței de judecată, ar urma ca
acuzatul să fie condamnat fie pentru o infracțiune în formă continuată distinctă de
infracțiunea primară (în componența căreia intră acte materiale nou descoperite), fie
pentru fapte penale distincte care vor fi analizate în concurs cu infracțiunea primară
fără ca în urmărire penală să fi fost dispusă începerea urmăririi penale in rem sau in
personam.
14/18
acuzată în cauză, ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale și aducerea la
cunoștință a drepturilor în calitate de inculpat neacoperind procedura care lipsește,
procedură desfășurată cu încălcarea drepturilor procesuale ale persoanei cercetate,
inclusiv dreptul la apărare în condițiile în care acesta poate să solicite asistență
juridică în vederea garantării drepturilor sale. Ordinea actelor ce trebuie îndeplinite
de organul de cercetare penală este expres prevăzută de lege în art. 305-309 Cod
procedură penală, situația identificată în prezenta cauză făcând ca punerea în
mișcare a acțiunii penale să fie nelegala deoarece lipsește urmărirea penală in
personam, faza obligatorie și nu facultativă prevazută de lege”.
Această optică este dublată de practica C.C.R.-ului care, prin Decizia nr. 236 din 19
aprilie 2016, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 426 din 7 iunie
2016, paragrafele 52, 53, 56-61, constantă că: „intervalul de timp ce separă momentul
începerii urmăririi penale in rem de momentul inceperii urmăririi penale in personam
nu este strict și expres determinat de dispozițiile Codului de procedură penală. Cu
toate acestea, dispoziția procesual penală precizează că procurorul dispune ca
urmărirea penală să se efectueze în continuare față de o persoană, când din datele și
probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile ca aceasta a savarșit fapta pentru
care s-a inceput urmărirea penală. Astfel, procurorul este obligat ca, în momentul în
care există indicii rezonabile că o persoană a savârșit fapta pentru care s-a început
urmărirea penală, să dispună continuarea urmăririi penale față de acea persoană.
Aceasta rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului la modul imperativ
,,dispune”, iar nu ,,poate dispune”, astfel încât să se poată interpreta că exista o
facultate a procurorului de a amâna momentul începerii urmăririi penale in
personam, până la realizarea probațiunii necesare pentru punerea în mișcare a
acțiunii penale și dispunerea directă a acestei măsuri”.
– ”(…) prevederile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilesc în mod
clar ăa, atunci când există indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta
pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul va dispune continuarea
urmăririi penale față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect. În măsura în
care, în dezacord cu prevederile de mai sus, procurorul nu respectă aceste exigențe,
atunci, în cazul emiterii rechizitoriului, suspectul devenit inculpat poate supune
cenzurii judecătorului de cameră preliminară verificarea legalității administrării
probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, întrucât potrivit
art. 342 și art. 345 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, în procedură de
filtru, judecătorul de cameră preliminară are posibilitatea să constate nulitatea și să
excludă actele de urmărire penală și probele administrate cu încalcarea legii, care
conferă, între altele, și un drept efectiv la apărare. În acest sens, Curtea a constatat că
prevederile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilesc că încălcarea
dispozițiilor legale determină nulitatea actului, atunci când prin nerespectarea
cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților procesuali
principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului. De aceea,
ori de cate ori toate sau majoritatea probelor din fază de urmărire penală au fost
administrate numai în cursul urmăririi penale in rem, atunci se pot pune în discutie
15/18
aspecte de aplicare a legii cu nesocotirea garantiilor specifice dreptului la un proces
echitabil, cum ar fi dreptul suspectului de a fi informat cu privire la fapta pentru care
este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, de a consulta dosarul, în condițiile legii,
de a avea un avocat ales sau unul din oficiu pentru cazurile de asistenta obligatorie,
de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a
formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei, de a
apela la un mediator, în cazurile permise de lege, de a fi informat cu privire la
drepturile sale, ori dreptul de a beneficia de alte drepturi prevăzute de lege”.
Mai departe, observăm că organul de urmărire penală are obligația iar nu posibilitatea
de a aduce la cunoștință calitatea de suspect (art. 77 C.p.p.) în condițiile în care există
bănuiala rezonabilă că o persoană a săvârșit infracțiunea. Bineințeles, în cazul
inculpatului regăsim condiția existenței probelor care ar conduce la ideea că au fost
săvârșite infracțiunile în cauză.
Dezvoltând aceasta idee, este evident faptul că imediat ce există această bănuială
rezonabilă, parchetul ar trebui să transforme presupusul făptuitor în suspect. Astfel,
această calitate reglementată în mod legal nu este pur formală, nereprezentand o etapă
fără consecințe juridice. Dobândirea calității de suspect nu înseamnă neapărat o
înrăutățire a situației juridice a unei persoane, ci înseamnă și oferirea posibilității
efective de exercitare a drepturilor prevăzute de art. 78 C.p.p. Din păcate, este
înrădăcinată practica parchetelor de a face această trecere de la făptuitor la suspect și,
ulterior la inculpat, în mod abrupt. Însă, o asemenea conduită nu este în măsură decât
să încalce dreptul la apărare al acuzatului. Fiindca, într-o situație ideală acuzatul are
posibilitatea, cel putin ipotetică, să facă apărări în cauză.
Este ilogic a se crede că trecerea rapidă prin aceste calități juridice s-ar datora
administrarii de probe din care organul de urmărire penală și-ar putea forma
convingerea că a fost depășită noțiunea de bănuială rezonabilă fiind îndeplinită
condiția existenței probelor.
16/18
Deși suntem în prezența unui sistem acuzatorial, în care sarcina probei este inversată în
sensul în care parchetul trebuie să dovedească veridicitatea acuzațiilor, nu credem că
suntem departe de sistemul inchizitorial în care o persoană acuzată trebuia să iși
dovedească nevinovăția, întrucât numai prin prisma formulării unei acuzații care nu era
susținută probatoriu era deja dobândită prezumția de vinovație.
[1] Încheiere de cameră preliminară nr. 1167/2018 pronunțată de către Judecătoria Piatra Neamț la data de
20.07.2018.
[2] Procedură penală-Partea specială Ed. 3, Mihail Udroiu, Ed. CH Beck, București, 2016, pag. 62.
[3] Încheiere de cameră preliminară din data de 08.11.2017 dispusă în cadrul dosarului nr. 8123/236/2017.
Newsletter JURIDICE.ro
PLATINUM+
PLATINUM Signature
PLATINUM ACADEMIC
GOLD
VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre Anca Enescu, Codul de procedura penala, Daniel Manolache,
extinderea acțiunii penale
18/18