Chinezii - studiu de caz

Suport de curs - Istoria porţelanului chinezesc

Mai mult de o mie de ani în urmă, în China, au fost folosite ceşti din jad (nefrit). Ele au fost foarte scumpe.
După ani de căutare şi multe eşecuri olarii din China au  făcut un material care a depăşit nefritul prin calităţile
sale, a fost mult mai accesibil şi mai uşor în manipulare. Acesta a fost – porţelan.

Încă mult timp el a fost  cunoscut sub numele de „imitaţie a nefritului. „Secretul chinezesc” a fost secretul
materialului. În provincia Jiangshi au fost găsite reserve enorme ale „pietrei de porţelan” – roci compuse din
cuarţ şi mică. Masă de porţelan  era fabricată din prafuri în brichete ale „pietrei de porţelan ” (pe-tun-tse), şi din
caolin, care oferea produsului albeaţă. Caolinul era foarte răspândit în această provincie. Masă se pregătea timp
de zeci de ani, ca să capete plasticitate. Smalţul era format din mai multe straturi de diferită transparenţă,
primind astfel o  splendoare specială mată.

Dinastia Sung (960-1279), porţelanul chinezesc a atins cel mai înalt nivel de calificare şi perfecţionare. La
fabricarea porţelanului în acea vreme au fost angajaţi sute de mii de oameni. Au fost lucrători speciali care
spălau lutul, în timp ce alţii se ocupau cu menţinerea temperaturii în cuptor.

Numai într-un cuptor din acea perioadă, găsit de arheologi,  încăpeau 25 000 de produse din porţelan. El se afla
pe panta unui deal. Aceste cuptoare pentru arderea porţelanului din China au fost aranjate foarte complicat.
Unele dintre ele foloseau pentru ardere lemnul, altele – cărbune. Controlul asupra producerii porţelanului a fost
foarte strict.

Formele produselor din perioada Sung  sunt simple şi calme. În producerea porţelanului din aceasta perioada au
fost folosite posibilităţile materialului. Trecerea conştientă pe ceramică a formelor, apărute în tehnologia de
producere a bronzului, se realizează în deplină supunere materialului din care se produce porţelanului chinezesc.
De asemenea, importantă a fost libera utilizare a smalţurilor  îmbunătăţite, care oferă o culoare mată şi o bogaţie
de nuanţe delicate de roşu, violet, albastru, verzui.

În perioada dinastiei Ming în China (1369-1644) în obiecte din porţelan au fost folosite tehnici decorative din
perioada Sung. Utilizarea unui relief uşor pe porţelanul subţire a permis să fie obţinută o graţie remarcabilă. Din
produsele albe cu pereţi subţiri au supravieţuit doar câteva. O ceaşcă din acest porţelan chinezesc se păstrează în
colecţia Muzeului din Marea Britanie. Pereţii subţiri aproape transparenţi, realizarea desenului cu ajutorul unui
relief fin cu ajutorul unei mase lichide de porţelan sub smalţ, proporţiile fine ale obiectelor, sunt  principalele
realizări în producerea porţelanului din perioada dinastiei Ming. Fiecare dintre aceste obiecte este o adevărată
capodoperă de arta. Din porţelan confecţionau nu numai veselă (Curtea Imperială primea în fiecare an, 31 000
de platouri, 16 000 de farfurii cu dragoni, 18 000 cupe), dar şi bănci, edicule, iar în 1415 a fost construită
Pagoda Nanking. Vase din porţelan în China au fost folosite ca instrumente muzicale: atingerea pereţilor
vasului cu un beţişor năştea melodie.

Secretul de fabricare a porţelanului chinezesc a fost păzit de vizitatori din Europa, printre care era şi Marco
Polo. Produse din porţelan au fost foarte rare în Europa, chiar şi în secoluil 15. Acestea au fost cadouri pentru
regi.
 Chinezii- studiu de caz

Suport de curs - Istoria hârtiei

Papirusul, primul material asemănător hârtiei, era folosit de egipteni încă din anul 4000 î.Hr. Planta de papirus
era transformată în hârtie printr-un procedeu simplu. Din tulpina plantei se extrăgeau straturile fibroase, care
erau apoi aşezate unul lângă altul şi acoperite de un alt strat, dispus perpendicular pe fibrele primului. Această
foaie era udată şi apoi presată. După uscare, seva plantei acţiona ca un adeziv ce lipea cele două straturi,
obţinându-se astfel un material pentru scris relativ neted şi, judecând după numărul mare de papirusuri ce mai
există şi în prezent, destul de trainic.

Cum arăta hârtia de papirus? Imaginaţi-vă nişte foi de 20-25 cm lăţime şi 30 cm lungime, de culoare alb-
gălbui. Din vechime hârtia de papirus avea mai multe calităţi, cele mai importante privind scopul propus, anume
scrierea, constau în aceea că ele erau deschise la culoare, subţiri, lucioase, rezistente, ca hârtia bună de azi.

Din cuvântul papirus derivă hârtia modernă în plan lingvistic. Din latinescul papyrus s-a format papier
(franceză), papier (germană), paper (engleză). În limba română denumirea respectivă nu a derivat din latină,
întrucât cuvântul hârtie are ca etimol slavul vechi chartij.

Papirusul era hârtia obţinută din plante. Cea dintâi hârtie din deşeuri a fost inventată în China în anul 105 de
un secretar de la Curtea Imperială, pe nume Tsai-lun. Înainte de această inventie, chinezii scriau pe mătase,
care era foarte costisitoare, sau pe tăbliţe de bambus, care erau prea grele. Tsai-lun a inventat o alternativă mai
ieftină şi mai uşoară. El a anunţat Curtea că produsese hârtia, un amestec de resturi textile şi de foste plase
pescăreşti.  Mulţumiţi de produsul relativ neted şi flexibil, chinezii au aplicat în continuare formula, aducându-i
mici modificări de-a lungul timpului. Însă hârtia a migrat spre vest cu viteza melcului, ajungând în Asia
Centrală abia în anul 751, iar în Bagdad şi Damasc în 793.

Odată cu introducerea hârtiei în Orientul Apropiat, materialul cafeniu, care nu era încă înălbit, adus în Spania de
invadatorii arabi, începe să se răspândească în Europa. În Spania, cea mai veche fabrică de hârtie cunoscută, a
fost cea de la Jatira (Valencia) care funcţiona în 1150. Curând, în Spania, Italia, Franţa şi Germania au apărut
manufacturi de producere a hârtiei, iar odată cu inventarea tiparului în jurul anului 1450, cererea pentru acest
produs a crescut exponenţial.

Multă vreme hârtia era obţinută din haine vechi, zdrenţe şi alte materiale textile, numai că, treptat, cei care o
produceau s-au confruntat cu o lipsă a acestor materii prime la nivel mondial. În această situaţie, devenea
imperios necesară inventarea unei noi metode de obţinere a hârtiei. Francezul Antoine Ferchault de Reaumur
a sugerat folosirea lemnului, după ce observase felul în care viespile îşi construiesc stupii. Astfel şi-a făcut
apariţia pasta de lemn. Curând, procesul de obţinere a pastei de lemn avea să elibereze definitiv industria hârtiei
de dependenţa sa faţă de zdrenţele de bumbac şi in. Înălbirea hârtiei pentru producerea unor coli imaculate a
fost introdusă în procesul de producţie curând după descoperirea clorului în 1774. În felul acesta se năştea hârtia
modernă, tehnologia de producere rămânând aproape neschimbată timp de peste 150 de ani.
 Chinezii- studiu de caz

Suport de curs - Istoria busolei

Originea busolei este incertă. Este aproape sigur că primii care au observat proprietăţile magnetului au fost
chinezii, dar este greu de afirmat că l-au folosit pentru orientare încă din mileniul al III-lea î.Hr. La început l-au
utilizat pentru călătoriile terestre. „Acul care indica sudul” era o aşchie de piatră magnetică aşezată pe o bucată
de trestie care, plutind pe apa unui bazin păstra direcţia N-S indiferent de ocolurile făcute de vehicul. Se pare că,
timp de milenii, chinezii au utilizat o busolă elementară, fără să fi avut ideea de a o folosi şi în navigaţie.

Primele descrieri exacte care ne-au parvenit datează din secolul al XII-lea: „În timpul nopţii [stăpânul vasului]
observa stele; ziua, observa soarele; când este înnorat sau ceaţă, examinează acul care arată sudul”.

Între timp, arabii, care frecventau porturile Indiilor, ca şi chinezii, au descoperit secretul acului magnetic şi l-au
introdus, la rândul lor, în Spania, de unde folosirea lui s-a răspândit în toată Europa.

Într-un poem de Guyot de Provins datând din 1180, se face aluzie la o piatră „urât㔺i „negricioasă” numită
„însoţitoarea marinarilor”. La origine, instrumentul era alcătuit din această piatră aşezată pe două paie într-o
fiolă cu apă. Apoi, s-a folosit un ac lung de fier magnetizat fixat axial într-o bucată de trestie. Instrumentul cu ac
plutitor se numea calamită.

La începutul secolului al XIII-lea, acul magnetic era folosit de navigatorii catalani, genovezi şi veneţieni. În
„Epistola de magnete” datând din 5 august 1269, Pierre Le Pelerin de Maricourt descria, pentru prima dată,
montarea unui ac magnetic uşor pe un pivot care îi permitea să se rotească liber în jurul lui însuşi; aceasta este
busola propriu-zisă.

În 1483, portughezul Ferrante a avut ideea de a ataşa acului o roză cu iniţialele numelor vânturilor ce suflau
din sectorul corespunzător: acesta era compasul.

După 1536, iniţialele numelor vânturilor au fost înlocuite în roza vânturilor cu cele ale cuvintelor Nord, Sud,
Est şi Vest.

În 1873, fizicianul englez William Thompson, mai târziu Lord Kelvin, a perfecţionat considerabil compasul şi
i-a mărit precizia.

Mai târziu, roza a fost aşezată într-un lichid care îi amortiza mişcările, protejând-o de vibraţii şi de
zdruncinături.
 Chinezii- studiu de caz

Suport de curs - Istoria tiparului

Reputaţia chinezilor de mari meşteşugari probabil că se întemeiază

în primul rând pe faptul că aceştia au inventat prima metodă de
tipărire. În secolul al II-lea, aceştia deţineau deja instrumentele
necesare pentru a tipări un text: hârtia, pe care o descoperiseră recent
în urma experienţelor pe produse lemnoase; cerneala, pe care o
foloseau de peste 2500 de ani; şi ultima componentă a tipăririi,
suprafeţe gravate cu text în relief faţă de un fundal bidimensional.

Unele dintre aceste texte erau sculptate în blocuri de marmură şi

reprezentau de obicei precepte budiste. Pelerinii ce doreau să le
copieze aplicau asupra lor foi umede de hârtie, după ce ungeau
suprafaţa marmurei cu cerneală pentru ca simbolurile în relief să iasa
în evidenţă pe copiile lor brute.

Alte suprafeţe gravate erau sigiliile religioase. Întrucît se foloseau pe

scară largă, chinezii au făcut diferite experimente cu tuşuri, iar în
secolul al IV-lea au descoperit un tuş de bună calitate, cu uscare
rapidă.

În următorii 150 de ani, blocurile de marmură şi sigiliile au cedat locul

bucăţilor de lemn. Fiind mai uşor de gravat şi de manevrat, plăcile
puteau fi folosite pentru texte de aproape orice dimensiuni, iar
porozitatea naturală a lemnului favoriza absorţia tuşului şi transferarea
acestuia pe hârtie.

Procesul complet de tipărire presupunea cinci faze. În prima fază, un text era scris pe hârtie (un pozitiv) şi
aplicat cu faţa în jos pe o bucată mare de lemn proaspăt acoperită cu o pastă de orez pentru a absorbi cerneala de
pe hârtie. Negativul sau imaginea în oglindă era apoi sculptată de un gravor pentru a reliefa literele. Ulterior,
după aplicarea unui strat de tuş şi presarea unei foi de hârtie pe suprafaţa unsă, se putea obţine o copie pozitivă.
Pentru a i se conferi un plus de claritate, hârtia era unsă pe verso în întregime cu cerneală, textul fiind tipărit pe
o singură faţă a foii.

Cele mai vechi lucrări păstrate, ce au fost tipărite prin această metodă, includ multe incantaţii budiste
comandate de către Shokotu, împărăteasa Japoniei, între anii 764 şi 770, precum şi prima carte cunoscută,
„Sutra de Diamant”, o colecţie de maxime şi povestiri budiste, tiparită în China anului 868.