CONTRASTUL CULORILOR ÎN SINE

Contrastul culorilor în sine este cel mai simplu dintre cele şapte contraste.
El poate fi demonstrat cu culori pure (neamestecate) în cea mai intensã
luminozitate a lor. Câteva combinaţii evidente sunt: galben – roşu – albastru; roşu
- albastru – verde; albastru – galben – violet; galben – verde – violet – roşu; violet
– verde – albastru – orange – negru.
Aşa cum alb şi negru reprezintã extremele la contrastul clar – obscur aşa
galben – roşu – albastru este situaţia extremã a contrastului culorilor în sine (fig.4
şi fig.38). Sunt necesare cel puţin trei culori clar diferenţiate. Efectul este
întotdeauna tonic, viguros şi hotãrât. Intensitatea contrastului culorilor în sine
scade atunci când culorile implicate sunt scoase din cele trei primare.
Astfel orange, verde şi violet au un caracter mai slab decât galben, roşu şi
albastru, iar efectul culorii terţiare este şi mai puţin distinct.
Când o singurã culoare este despãrţitã prin linii albe sau negre de celelalte
culori, caracterul sãu individual iese în evidenţã mai direct (fig. 5 şi fig. 39).
 Interacţiunea lor şi influenţele lor mutuale sunt supuse la acelaşi fenomen.
Fiecare culoare primeşte un efect de realitate, concreteţe. Astfel triada galben –
roşu – albastru reprezintã cel mai puternic contrast al culorilor în sine. Culorile
pure (curate, neamestecate) pot participa la acest contrast (fig. 6)

Contrastul culorilor în sine primeşte valori de expresivitate cu totul noi

când strãlucirea este variatã (fig 7). In acelaşi fel, pot fi modificate proporţiile
cantitative de galben, roşu şi albastru. Variaţiile sunt fãrã numãr (infinite) şi la fel
sunt şi expresivitãţile potenţiale corespondente.

Negru şi alb sunt incluse ca elemente ale paletei culorilor în funcţie de

subiectul abordat şi de preferinţa fiecãruia.

2
 Aşa cum se aratã în fig. 2 – 4 albul slãbeşte luminozitatea culorii adiacente
(alăturate), şi o face mai închisã; negrul face sã parã mai luminoasã culoarea
adiacentã (alăturată). De aceea albul şi negrul pot fi elemente puternice în
compoziţia culorilor.

Aceleaşi exerciţii pot fi fãcute cu pete de culoare fãrã o formã prestabilitã.

Acest procedeu implicã hazardul. In exerciţii ca cele din fig 38 şi 39 culorile sunt

3
plasate în câmpuri rectangulare şi schimbãrile în mãrime relativã pot fi fãcute pe
orizontalã.
Fig. 40 aratã un aranjament al culorilor, unde acestea se aşeazã pe douã
dimensiuni, aceasta dezvoltând simţul pentru tensiunile de suprafaţã. Odatã ce
combinaţiile din fig 38 şi 39 au fost însuşite, se poate trece la selecţia culorilor
pentru exerciţii cum este cel din fig. 40.

In figurile 8, 9 şi 10 se prezintă modele de tip tablă de şah în galben, roșu,

albastru, alb și negru (fig. 8), culori în cea mai mare luminozitate cu nuanțe și
umbre, alb și negru (fig.9) şi culori în cea mai mare luminozitate fără alb şi negru

4
 Studii interesante se obţin dacã o culoare are rolul principal, iar celelalte
sunt folosite în cantitãţi mici, numai ca accente. Accentuarea unei culori îi mãreşte
caracterul expresiv. Dupã fiecare exerciţiu geometric se poate face un exerciţiu
liber în care sã fie abordat acest contrast.
Sunt multe subiecte care pot fi pictate în contrastul culorilor în sine.
Importanţa acestui contrast constã în intervenţia culorilor luminoase primare.

5
Culorile primare, pure (neamestecate), au un caracter de splendoare cosmicã
originalã cât şi o actualitate concretã. De aceea se folosesc atât la înfãţişarea unei
încoronãri celeste cât şi la o naturã moartã realistã.
Contrastul culorilor în sine apare şi în pictura pe sticlã de timpuriu, forţa sa
primordialã este de-asupra formei plastice arhitecturale. Stefan Lochner, Fra
Angelico şi Botticelli sunt pictori care au compoziţii bazate pe contrastul culorilor
în sine.
Poate cel mai grandios exemplu al importanţei folosirii acestui contrast este
„Învierea” lui Grünewald, unde acest contrast face posibilã înfãţişarea puterii lui
de expresie universalã.

6
 De asemenea în tabloul lui Botticelli „Lamentaţie” (în Pinacoteca din
München) contrastul culorilor simbolizeazã semnificaţia cosmicã a acelui
eveniment epocal.

Astfel observãm cã potenţialul expresiv al unuia şi aceluiaş contrast poate fi

foarte divers. Contrastul culorilor în sine poate deopotrivã exprima bucuria,
tristeţea profundã, simplitatea pãmânteanã şi universalitatea cosmicã.

7
 Printre cei moderni, Matisse, Mondrian, Picasso, Kandinsky, Léger şi Miro
au folosit în compoziţiile lor acest contrast. Matisse mai ales îl foloseşte în naturile
moarte şi în portrete. Un bun exemplu este portretul „Le Collier d’Ambre”, pictat
în culori pure roşu, galbem, verde, albastru, roşu-violet, alb şi negru. Aceastã
combinaţie caracterizeazã expresiv o femeie tânãrã, sensibilã şi deşteaptã.

8
 Pictorii Kandinsky, Franz Marc şi August Macke au lucrat în contrastul
culorilor în sine aproape exclusiv, în perioada lor de început.
Din nenumãratele exemple disponibile, am ales urmãtoarele patru pentru a
fi discutate:
I. „Apocalypse de Saint Sever,” secolul XI, Biserica din Ephese, Paris,
Biblioteca Naţionalã.
II. „Încoronarea Fecioarei”, Enguerrand Charonton, secolul XV,
Villeneuve-des-Avignon
III. „Orele bogate ale Ducelui de Berry”, 1410, Paul de Limbourg,
Chantilly, Muzeul Condé
IV. „Compoziţie 1928”, Piet Mondrian, 1872-1944, Colecţia Mart Stam

9
Planşa I
„Apocalypse de Saint Sever,”
secolul XI, Biserica din Ephèse,
Paris, Biblioteca Naţionalã.

10
Planşa II
Enguerrand Charonton, „Încoronarea Fecioarei”, secolul XV,
Villeneuve-des-Avignon.

11
Planşa III
Paul de Limbourg, „Orele bogate ale Ducelui de Berry”, 1410,
Chantilly, Muzeul Condé.

12
Planşa IV
„Compoziţie 1928”, Piet Mondrian, 1872-1944,
Colecţia Mart Stam.

Bibliografie:

13
Traducere:
Johannes Itten, The Elements of Color, Ed John Wiley&Sons, 1961
Johannes Itten, The Art of Color, Ed John Wiley&Sons, 1961

14