Sunteți pe pagina 1din 5

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

- comentariu literar -
Lucian Blaga

Opera poetica a lui Lucian Blaga (1895-1961), impresionanta prin fiorul metafizic
de care este strabatuta si singulara in peisajul liricii noastre interbelice, se constituie, cu
fiecare volum intr-un edificiu monumental, oferind o imagine esentializata a lumii, ale
carei coordonate sunt: „corola de minuni a lumii", „muntele magic", „marea trecere",
„satul minunilor", „somnul", „padurea pe unde trece unicornul". Creatia poetica
blagiana a fost adunata in mai multe volume: „Poemele luminii" (1919), „Pasii
Profetului" (1921), „in marea trecere" (1924), „Lauda somnului" (1929), „La
cumpana apelor" (1933), „La curtile dorului" (1938), „Nebanuitele trepte" (1943),
„Poezii" (1962).
Metafora sub semnul careia sta primul volum (si, de fapt, intreaga creatie lirica
blagiana) este „corola de minuni a lumii".
Aceasta metafora tutelara a demersului liric blagian, isi modifica sensurile, cu fiecare
dintre volumele ulterioare, sugerand pierderea treptata a varstei de aur si situarea in
„varsta de fier" (acesta fiind si titlul unui ciclu care cuprinde poezii scrise intre 1940 si
1944).
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii"deschide volumul de debut
blagian {„Poemele luminii" - 1919) si este o arta poetica. in care autorul isi exprima
conceptia asupra menirii creatorului de arta.
Simplitatea expresivă a acestui text, considerat unanim a fi arta poetică a lui blaga
şi, mai mult chiar, intuiţia generatoare a întregului său sistem filozofic, se impune de la
prima lectură. Ceea ce se reţine numaidecât este refuzul paradoxal al cunoaşterii şi voinţa
de conservare a tainelor, din iubire pentru ele. Ideea se valorifică plastic printr-o
comparaţie dezvoltată în maniera mai generală din poemele luminii, în fruntea cărora e
aşezată în chip semnificativ.
Elementul care declanşează emoţia lirică e tocmai această idee. În Pietre pentru
templul meu, volum publicat concomitent cu cel deja pomenit, poetul afirma: “câteodată
datoria noastră în faţa unui mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim aşa de mult, încât
să-l prefacem într-un mister şi mai mare.” Identitatea acestei afirmaţii cu semnificaţia
poeziei dovedeşte limpede obsesia autorului, care exprimă o credinţă adâncă şi o
atitudine cu implicaţii dintre cele mai importante.
Legătura între poezia şi filozofia viitorului autor al Trilogiei cunoaşterii este
indiscutabilă. Poetul însuşi o recunoaşte într-un interviu din 1935, cel puţin pentru
perioada care ne interesează aici: “la începutul creaţiei mele literare planul poetic şi cel
filozofic interferau, însă pe măsură ce am înaintat în viaţă ele s-au diferenţiat încet,
încet, şi tot mai mult”.
Titlul stabileste o relatie intre doi termeni: „eu" (reprezentand eul poetic) si
„corola de minuni a lumii" - metafora prin care lumea este privita ca o uriasa corola
alcatuita din mistere (taine). Cei doi termeni sunt legati prin verbul „nu strivesc"
(exprimand atitudinea contemplativa a poetului).
Privita mai atent, metafora corolei de floare reliefeaza mai multe semnificatii:
frumusete imaculata, armonie, perfectiune, ordine cosmica.
Titlul poeziei esentializeaza ideile filozofice ale textului: lumea inconjuratoare este
plina de taine, omul traind in orizontul misterului si in „zaristea cosmica"; aceste taine nu
pot si nu se cuvine a fi cunoscute (teoria minus-cunoasterii); apropiindu-se de mistere,
poetul le amplifica, pastrand astfel neatinsa perfectiunea lumii create de Marele Anonim
(Dumnezeu).
Tema poeziei: cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire.
Incipitul este o formula/secventa memorabila prin care incepe o opera literara si
ale carei semnificatii se reverbereaza asupra intregului text.
Incipitul acestei arte poetice constituie o reluare a titlului, intarind caracterul de
confesiune al textului (element modernist).
Primul vers al poeziei, repeta titlul ( “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”)
fiind o sintagma definitorie pentru atitudinea poetica a lui Blaga.Cuprinde o metafora
memorabila, una dintre cele mai frumoase ale poeziei romanesti: “ Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii / si nu ucid / cu mintea tainele, ce le-ntalnesc / in calea mea / in flori, in
ochi, pe buze ori morminte”. Tot din primul vers se poate sesiza ca primul cuvant este
“eu” si ca acest vers schiteaza, descrie deja imaginea ideala a lumii, a universului si
indirect pune in relatie cele doua realitati, cea a eului individual si marele univers,
raportul dintre acestea constituind tema acestei poezii, tema ce este prezenta la toate
nivelele viziunii sale, fie mai clar, fie mai putin clar.
Lumea din poezia lui Blaga, este una imaginara, un univers interior construit din
aspiratii, ce trebuie protejata. Din intentia poetului “de a nu strivi “, “a nu ucide”,”a nu
sugruma”, ci de a pastra o atitudine mai discreta, izvorata din iubire, rezulta
caracteristicile lumii ce devine “o corola de minuni”. In viziunea poetului universul este
armonios, imaginea pe care o are omul despre lume, univers fiind cea a unei totalitati, a
unei sume de elemente ce se imbina perfect intr-un substrat “nepatruns”, “ascuns” in
adancimi de intuneric, fapt ce sugereaza misterul. Realitatea lumii reprezinta pentru poet
o taina, un “sfant mister” ce exista peste tot in univers.
Metafora din titlu se amplifica treptat, marind ideea de mister prin elemente ca:
“taina”, “vraja nepatrunsului ascuns”, “adancimi de intuneric”, “intunecata zare”, “largi
fiori de sfant mister”, “taina noptii”.
Cea de-a doua metafora (“vraja nepatrunsului ascuns / in adancimi de
intuneric”)completeaza, adanceste viziunea poetului asupra lumii. Lumea lui Blaga este
accesibila doar imaginatiei, ea nu poate fi inteleasa cu ajutorul ratiunii, caci e o lume ce
tine de interiorul poetului, de afectivitatea sa. Grija de a nu destrama aceasta “vraja” este
de fapt grija de a nu dezveli taina propriului eu insondabil, de a nu-l divulga prin cuvant
decat partial. “ Intuirea vietii cosmice prezente prin toate lucrurile, animismul,
convingerea ca participa la taina vesniciei si ca valoarea existentei noastre vine de aici
exprima o gandire si o atitudine pe care Blaga le aseaza la temelia operei lui poetice”.
(George Gana, Opera literara a lui Lucian Blaga)
La Blaga accentul nu cade pe cuvant, cu atat mai putin pe cuvantul scris, ci pe
participarea subiectiva la tainele universului. Poezia nu e inteleasa ca opera, act finit, ci
ca descarcare spontana de energii interioare. Crezul poetic nu mai e o problema de situare
fata de propria arta, ci o situare fata de universul inconjurator care devine o “corola de
minuni”, ce nu trebuie “ucisa”, “strivita”, “sugrumata”.
Poetul isi exprima dezacordul fata de acei oameni ce incearca sa inteleaga universul,
sa-I desluseaca tainele, cu ajutorul ratiunii: "Veacuri de-a randul, filozofii au sperat ca
vor putea odata patrunde secretele lumii.Astazi filozofii n-o mai cred, si ei se plang
neputinta lor. Eu insa ma bucur ca nu stiu si nu pot sa stiu ce sunt eu si lucrurile din
jurul meu, caci numai asa pot sa proiectez in misterul lumii un inteles, un rost si valori,
care izvorasc din cele mai intime necesitati ale vietii si duhului meu. Omul trebuie sa fie
un creator, de aceea renunt cu bucurie la cunoasterea absolutului.". In conceptia sa omul
participa la taina vesniciei si ca valoarea existentei oamenilor vine de aici, de unde si
datoria de potenta misterul, cu ajutorul iubirii si al faptei :”caci eu iubesc si flori si ochi si
buze si morminte.”
Lumina, ca simbol al cunoasterii exprima cunoasterea rationala, superficiala, ce
cauta explicatii logice si reale “a altora” si propria cunoastere poetica prin imaginatie,
prin orice alt lucru ce nu tine de cratiune, existand astfel un raport de opozitie. Timpul
verbelor este cel prezent, acest fapt sugerand ideea de comunicare a unui adevar
dintotdeauna, fiind vorba de un prezent liric, etern.
Poezia se organizeaza in jurul a doi termeni care constituie cuvintele-cheie ale
textului: „eu" si „altii" (subinteles).
„Eu" il reprezinta pe poet si, prin extensie, pe toti creatorii de arta.
Verbele care definesc demersul poetului intru pastrarea perfectiunii lumii sunt: „nu
strivesc", „nu ucid", „sporesc", „imbogatesc" si „iubesc".Prin urmare apropiindu-se de
tainele lumii, poetul nu le ucide, ci le amplifica: aceasta se datoreaza faptului ca. la baza
actului creator sta iubirea.
Mijlocul de care se foloseste stihuitorul pentru a contempla lumea este lumina
(primul element al Genezei). Cu ajutorul acesteia, poetul isi realizeaza rolul de Creator,
prin sporirea tainelor care ne inconjoara („eu cu lumina mea sporesc a lumii taina").
Cel de al doilea cuvant-cheie este „altii" si acesta ii desemneaza pe oamenii de
stiinta, adica, pe cei care lucreaza „Cu mintea".Ei „ucid" (prin cercetare, descifrare si
explicare) tainele ascunse ale lumii, ei „sugruma vraja" misterelor prin intelectul lor
rational.
Se contureaza astfel doua modalitati de cunoastere a lumii: una rece, rationala si
precisa, pe care Blaga o numeste cunoastere paradisiaca. Cea de a doua modalitate este
„cunoasterea mistica" (asa cum o numea Calinescu) si le apartine poetilor; pe aceasta,
Blaga o numeste cunoastere luciferica.Este posibil ca numele dat acesteia sa aiba
legatura cu numele lui Lucifer care, in primele veacuri ale crestinismului, era socotit
„purtatorul de lumina" (asa cum este si poetul).
Textul se organizează în 3 secvente poetice care sustin conceptia poetului conform
careia poezia prin mituri si prin simboluri vine sa innobileze omul.
In prima secventa apare raportul omului fata de univers, fata de lume:
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii si nu ucid cu mintea tainele, ce le-ntalnesc in
calea in flori,in ochi,pe buze ori morminte.”
Poetul este un ocrotitor al acestor minuni, al misterelor, al tainelor. Prin titlu si prin
primul vers el face referire la un univers alcatuit din taine si mistere la fel ca si corola
unei flori alcatuita din petale. “Corola de minuni a lumii” este o metafora a lumii
misterelor. In mitologia indiana exista o astfel de floare – lotusul- care are o mie de
petale.
In ultimul vers al acestei secvente se face o referire concreta la domeniul natural,
floral (“flori”), ochii reflecta sufletul omenesc, apar buzele care sugereaza domeniul
cuvantului, al iubirii si mormintele care sugereaza vesnicia, domeniul mineral, moartea ca
o componentă structurală a existenţei duale şi ciclice (viaţă-moarte), care la Blaga nu este
sfârşitul dramatic, ci constituie "marea trecere" într-o lume superioară, dar şi
continuitatea omenirii prin aceea că trecutul s-a săvârşit în fiecare om ("Sângele meu se
trage înapoi în părinţi").
In secventa a doua apare in centru lumina prin intermediul careia poetul poate
sa cunoasca lumea, misterele: “Lumina altora sugruma vraja nepatrunsului ascuns in
adancimi de intuneric, dar eu, eu cu lumina mea sporesc a lumii taina…”
Calea catre aceste taine - a frumusetii, a abisurilor sufletesti, a iubirii, a mortii - nu
se descopera prin lumina rece a mintii, care, dimpotriva, le determina sa se inchida in
“adancimi de intuneric”, ci prin lumina iubirii pure, creatore, caci “cu lumina mea
sporesc a lumii taina”. Astfel apare o opozitie intre doua moduri de a aborda ordinea
lucrurilor: unul concret (gandirea rationala) si altul abstract corespunzator gandirii
poetice.
In secventa treia poetul se detaseaza de toti cei care opereaza cu rationament,
logica:“eu cu lumina mea sporesc a lumii taina - si-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micsoreaza, ci tremuratoare mareste si mai tare taina noptii, asa imbogatesc si eu-
intunecata zare cu largi fiori de sfant mister”.Atitudinea de protejare a tainelor universale
provine din puterea de a contempla nemijlocit princiipile aflate in miezul lucrurilor.
Marea intuitie a poetului consta in descoperirea fortei integratoare a iubirii. Astfel, poezia
s-ar putea reduce la versurile: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ (…)/ caci eu
iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”. Poetul potenteaza cu poezia sa misterele, iar
modul sau de a cunoaste e comparat cu actiunea lunii intr-o noapte tainica.
Asadar limbajul artistic este determinat de un plan filozofic secundar, nu există
notarea unei stări de spirit sau o descriere, ci poetul urmăreşte mereu revelarea unei idei
printr-o comparaţie cu lumea materială.
A treia secvenţă reprezinta finalul, cu rol conclusiv, deşi este exprimată prin
raportul de cauzalitate (“căci”). Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie (“tot…se
schimbă…sub ochii mei”) şi de iubire (“căci eu iubesc”). Întreaga operă este motivată
prin iubire. Sfârşitul discursului liric exprimă participarea la misterul universal.
Dezmărginirea este o trăsătură expresionistă, în acest context verbul “a iubi” capătă o altă
semnificaţie decât la romantici, înseamnă a cunoaşte. Verbul capătă o semnificaţie
metafizică, ontologică. Lirismul generează o emoţie de tip intelectual.
Termenul “minune” devine cuvânt-cheie în discursul liric. Elementele de recurenţă în
poezie sunt misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întunericul.
Discursul liric se organizează în jurul acestor cuvinte.
Ineditul de ordin spiritual este realizat prin aspectul versificaţiei, Blaga cultivând
versul liber, cu metrica variabilă şi ritmul interiordeterminat de gândirea sa profund
metafizică.
La nivel morfosintactic se remarcă repetarea de şase ori a pronumelui personal
“eu” ce susţine caracterul confesiv al operei. Verbele la timpul prezent şi modul indicativ
duce la conturarea prezentului etern şi prezentului gnomic – eul liric este plasat într-o
relaţie definită cu lumea. Opţiunea poetică pentru o formă de cunoaştere, de raportare a
eului poetic în lume, care stă sub semnul misterului, este redată de seriile verbale
antonimice. Apare o opoziţie între adjectivul posesiv “mea” şi adjectivul nehotărât
“altora”. Conjuncţia “şi” conferă cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu
valoare gnomică. Prepoziţia “cu”, utilizată în trei poziţii, marchează funcţia sintactică de
complement circumstanţial instrumental – semnificând căile, mijloacele de cunoaştere a
luminii.
La nivel lexico-semanitic apare terminologia abstract, câmpul semantic al
“misterului” realizat prin termeni/structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii:
tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunericata zare, sfânt mister, ne-nţeles, ne-
nţelesuri şi mai mari. Opoziţia lumină-întuneric relevă simbolic relaţia:cunoaşterea
poetică-cunoaşterea logică. Sensul termenilor folosiţi este cel conotativ, limbaj metaforic.
Apar cuvinte ale imaginarului poetic blagian: “lună” , “noapte”, “zare”, “fiori”, “mister”.
Luna are o altă semnificaţie decât la romantici. Ea nu clarifică, ci adânceşte misterul.
Din punct de vedere stilistic se remarcă comparaţia amplă, ce se face între
termeni abstracţi şi concreţi. Se cultivă cu predilecţie metafora revelatorie, care caută să
reveleze misterul esenţial pentru însuşi conţinutul faptului, dar şi metafora plasticizantă,
care dă concretizeaza faptul, fiind însă considerată mai puţin valoroasă.
La nivel fonetic sunt prezente pauze redate de cezură şi de dispunerea versurilor
cu măsură inegală, în funcţie de ritmul interior.
Prozodia este modernă: ingambamentul dă fluiditate ideilor poetice. Ideiile sunt
continuate dintr-unul în mai multe versuri. Măsura variază între versul de două silabe şi
el amplu. Întreg discursul liric are o curgere solemnă, gravă.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii se constituie ca o arta poetica, ca act de
marturisire a unui caz artistic si a unei conduite filosofice. Rostul acestei mici poezii e
acela al unui simplu, dar extrem de semnificativ moto la întreaga operă a lui Lucian
Blaga care comenteaza referitor la poezia sa urmatoarele: “ Mi se spune ca poezia mea ar
fi mistica, metafizica. Poezia mea este, in afara de orice intentie, asa cum este. Aceasta
fiindca in general eu nu concep altfel de poezie.”