Introducere

Alergarea este o metodă de locomoție terestră ce permite oamenilor și altor animale

să se deplaseze rapid pe jos. Alergarea este un tip de mers caracterizat printr-o
fază aeriană în care toate picioarele se află deasupra solului (deși există și
excepții [1]). Acest lucru este în contrast cu mersul, în care un picior este mereu
în contact cu solul, picioarele sunt ținute cel mai adesea drepte, iar Centrul de
masă este boltit peste piciorul în repaus sau ale picioarelor animalelor în modul
de pendul inversat.[2]
O trăsătură specifică a unui corp în alergare din punct de vedere al mecanicii
masă-resort este faptul că schimbările în energia cinetică și potențială în cadrul
unui pas au loc simultan, cu stocarea energiei realizată prin tendoanele elastice
și elasticitatea musculară pasivă.[3] Termenul alergere se poate referi la orice
varietate de viteze, de la alergare ușoară (jogging) la sprint.
Se presupune că strămoșii oamenilor au dezvoltat abilitatea de a alerga pe distanțe
lungi, în urmă cu aproximativ 2,6 milioane de ani, probabil, în scopul de a vâna
animale.[4] Alergarea competițională a luat naștere din festivaluri religioase, ce
aveau loc în diferite regiuni. Dovezi ale competițiilor de alergare datează încă
din vremea Jocurilor Tailtienne din Irlanda în 1829 î.Hr., în timp ce datările
primelor Jocuri Olimpice indică anul 776 î.Hr. Alergarea este descrisă ca fiind cel
mai accesibil sport din lume.
Introducere Alergarea de viteză este o deprindere motrică, care trebuie consolidată
şi perfecţionată, deoarece, desfăşurarea ei este mai elaborată decât alergarea de
semifond. Solicitarea este maximă, ca intensitate, dar repetările se efectuează pe
cele mai scurte distanţe: 10m, 20 m, 30m, 40m, 50m. Graficul de desfăşurare a unei
curse de viteză, indică o creştere continuă a vitezei de deplasare, urmată de
menţinerea vitezei. În predarea alergării de viteze, se impune stăpânirea foarte
bine a mijloacelor din şcoala alergării