Vulpinel

PANĂ MIRUNA
„Priveşte cu ochi scânteietori toată lumea din jurul tău,
deoarece cele mai mari secrete sunt întotdeauna ascunse
în cele mai improbabile locuri. Cei care nu cred în magie
nu o vor găsi niciodată”. („The Minpins”, Roald Dahl)

Ce este de fapt real si ce nu este? Cine decide

aceste lucruri? Ce este o poveste? O intamplare
petrecuta candva si repovestita, sau o simpla
inchipuire? Iar daca eu cred ca ceva este real, insa
fiecare om intalnit imi spune ca nu este, face acest
fapt sa fie mai putin real ceea ce cred eu? Astfel
devine doar inchipuirea mea, nu o realitate? 

Candva, nu conteaza cand, intr-o padure, nu stim

care, intr-o scorbura uriasa, nu stim a carui copac,
traia familia Vulpescu. Cine era familia Vulpescu?
Ei bine, asta stim. Singura familie de vulpi din
padure: domnul Vulpescu, doamna Vulpescu si
copiii lor, Vulpinel si Vulpinita. Poate vreti sa stiti
ce faceau, cum isi petreceau timpul si de ce ne
intereseaza. Pai...faceau ce face orice animal, se
jucau, mancau, citeau, mergeau la plimbare,
invatau. 
Domnul Vulpescu era un tata minunat. Vulpinel
si Vulpinita il iubeau din tot sufletul, iar toate
celelalte animale ale padurii il respectau. Doamna
Vulpescu era recunoscuta in toata padurea pentru
mirosul grozav care iesea din scorbura ori de cate
ori prepara cele mai gustoase mancaruri. Isi rasfata
mereu copilasii, poate chiar prea des. Erau o
familie frumoasa, erau prieteni cu aproape toate
animalele padurii si traiau linistiti.
Totusi, cu timpul, cineva nu a mai fost chiar atat de
linistit. Vulpinel era cam zvapaiat, tot ce voia era sa
cutreiere toata ziua padurea in lung si in lat. Ii
placea sa isi faca prieteni noi si sa aiba aventuri.
Dar ce ii placea cel mai mult era sa colectioneze
obiecte. Uneori mai treceau prin padure oameni,
insa parintii il invatasera ca trebuie sa se ascunda
de acestia. Asa ca Vulpinel se furisa intr-un tufis si
ii urmarea. De multe ori le scapau obiecte, iar el le
lua in botic si le ducea in ascunzatoarea lui secreta.
Avea de toate, un cercel, un pahar de plastic, o
bomboana mentolata, carti de joc, lanterne si cate si
mai cate. Cu toate acestea, mereu ramanea trist ca
nu poate sa cunoasca mai bine oamenii. Adica, de
ce ii interzic parintii lui pana la urma? De ce ei sunt
prieteni cu toata lumea si el nu are voie sa-si faca
macar un prieten om? Asa gandea in drum spre
casa, la finalul unei lungi zile de cutreierat padurea,
hotarat sa vorbeasca cu tatal sau. 
⁃ Tata, m am tot gandit si eu nu cred ca ai
dreptate. Cum ar putea oamenii sa fie rai, cand eu
pot sa fiu atat de dragut cu ei? 
⁃ Vulpinel, oamenii sunt oameni. Noi suntem
vulpi. Suntem animale. Toti sunt incantati de
pasarile frumoase, de caprioare, de animalele
domestice pe care le alinta si chiar le primesc in
casa. Noi, vulpile, suntem ceva dezgustator pentru
ei. Au impresia ca tot ce facem este sa ne furisam
in curtile lor si sa le mancam gainile. Sau, si mai
rau, daca nu ii dezgustam, ne omoara pentru blanita
noastra. Niciodata un om nu va fi prietenul unei
vulpi.
Vulpinel a plecat bosumflat. Stia cand nu mai are
ce sa spuna. Totusi, nu era de acord cu tatal lui.
Poate unele vulpi chiar fac rau gainilor, normal ca
au fost suparati oamenii pe ele. Si poate unii
oameni le-au omorat pentru blanita lor, dar acei
oameni erau rai. Nu au cum sa fie toti asa. 
Si asa s-a hotarat Vulpinel sa nu asculte si sa plece
in cautarea unor noi prieteni, sa dovedeasca faptul
ca el are dreptate. A plecat, asadar, pe poteca
padurii, a traversat apoi un camp, o cale ferata,
suieratul unui tren mai ca l-a facut sa ii cada coada
si dupa ce a mers si a mers, si s a agatat in ciulini,
si s-a zgariat si a obosit, a simtit miros de fum. Se
afla pe un deal si a alergat repede, repede spre
marginea sa. De acolo putea sa vada casele. In
sfarsit ajunsese! Casute ale oamenilor, din care
iesea fum gros pe horn. Era toamna, si totusi
vremea nu mai era prea calda cand se insera. A
coborat dealul, a traversat un rau pe un pod, si a
ajuns pe ulita cu casutele oamenilor. Tiptil, tiptil, s-
a furisat pe langa garduri ascultand. In unele curti
oamenii inchideau pasarile, in altele deja nu se mai
auzea nicio soapta, sau se auzea doar latratul
cainilor. 
Cu auzul sau ascutit, Vulpinel a surprins cateva
soapte dintr-o casa in care nu mai era lumina. Asta
insemna ca putea sa se strecoare sa asculte, fiindca
probabil se pregateau de somn si nu aveau sa il
observe. S-a strecurat usor prin gard si s a apropiat
de geamul cu pricina, de unde a auzit soapte. La
inceput nu vedea prea multe, insa usor, usor ochii i
se acomodau si a reusit sa zareasca un pat in care
dormeau un copil si doi batrani. Unul dintre acestia
parea ca ii spune ceva copilului, probabil o poveste
inainte de culcare. Vulpinel a ciulit urechile ca sa
auda si el si mai ca era sa scoata un chitait cand a
auzit despre ce era povestea: despre vulpi! Ii venea
sa sara in sus de bucurie. Sigur ca acesti oameni nu
aveau cum sa urasca vulpitele, daca spuneau
povesti despre ele inainte de culcare. Asa ca a ciulit
si mai bine urechile:
⁃ Tati, dar exista aceste vulpite despre care imi
povestesti?
⁃ Cum sa nu existe? Nu ai vazut niciodata
vulpi?
⁃ Tati, vreau sa zic...vulpite care vorbesc, nu
orice vulpite!
⁃ Ei...asta e mai greu! Stii bine ca animalutele
nu vorbesc, se inteleg doar unele pe celelalte. Dar
am auzit candva de niste animale care, prin magie,
au reusit sa vorbeasca si sa faca oamenii sa le
inteleaga!
Vulpinel aproape ca inghitea geamul cu totul ca
sa auda mai bine. Oare era adevarat? Exista o cale
sa le arate oamenilor ca nu vrea decat sa fie
prieteni? O cale prin care ei sa inteleaga ce spune?
Pe cand se gandea la asta uimit si incantat din cale-
afara, un mieunat l-a facut sa cada pe spate si sa se
zburleasca de la coada pana la urechi.
⁃ Pisica sa se sperie de o vulpe am mai vazut,
dar invers... e clar ca esti un pui. Ce cauti pe aici la
ora asta? Oare tu nu stii ca de vei fi prins, oamenii
au sa iti taie coada aceea stufoasa?
⁃ Iarta-ma doamna pisica...eu...eu nu am venit
cu ganduri rele...
⁃ Doamna pisica? Ti se pare tie ca arat eu a
doamna pisica? Sunt un motan! Si nu orice motan,
mi se spune Ochiosul, nimeni nu e de mai mult
timp decat mine pe aceasta ulita, nimeni nu este
mai respectat decat mine aici. In timp ce toate
pisicile stau afara si se zgribulesc de frig pe ploaie
si pe zapada, eu sunt liber in orice anotimp sa zburd
afara cat vreau, apoi intru in casa si toti ma primesc
pe genunchii lor ca sa dorm. 
⁃ Iarta ma, Ochisule, insa este prima data in
viata cand vad o pisica. Aaa...pardon, un motan. La
noi in padure nu sunt pisici. Nici motani nu sunt.
⁃ Ma rog, si ce te aduce pe aici? Ai venit sa
furi gaini? Sau poate doar erai in trecere?
⁃ De fapt...nu am venit sa fur nimic. Am venit
sa vad oamenii. Parintii mei mi-au spus mereu ca
nu voi putea niciodata sa fiu prieten cu ei, insa mie
nu imi vine a crede. Nu cred ca toti oamenii sunt
rai.
⁃ Ce poate sa iti spuna un motan iubit si
rasfatat ca mine? Sigur ca oamenii nu sunt rai, insa
cum ar putea fi ei buni cu o vulpe, cand aproape
toate suratele tale vin ca sa ia ceva de prin ograda?
Cand in timp ce noi, motanii si pisicile, ridicam
coada si ne frecam caputul de mana lor cand ne
intalnesc pe strada ca sa ne mangaie, voi fugiti de
parca v-a fript cineva coada?
⁃ Nu cred, Ochiosule, ca pe mine nu m-ar
placea oamenii. Si eu sunt pufos, si mie imi plac
mangaielile, numai daca as putea cumva sa le spun
oamenilor asta... daca as putea sa ii fac sa inteleaga
faptul ca vin aici ca sa ne imprietenim, nu ca sa fac
vreun rau...as face orice pentru asta...
⁃ Hmm... vulpeo...apropo, cum ziceai ca te
cheama? 
⁃ Nu ziceam, nu m-ai intrebat pana acum. Ma
cheama Vulpinel.
⁃ Da, da, Vulpinel. Eu cred ca daca ai fi vrut cu
adevarat...ai fi facut-o. Nimic nu este imposibil!
⁃ Serios? Ti se pare ceva usor sa mergi in fata
unor oameni si sa incepi sa vorbesti, stiind ca ei
aud cu totul altceva? 
⁃ Nu, nu, nicidecum. Vreau sa spun ca daca
vrei neaparat sa vorbesti cu oamenii, o poti face.
Exista niste modalitati...dar nu conteaza. Este tarziu
si ma asteapta stapanii sa le torc la picioare.
⁃ Nu, Ochiosule, stai! As da orice...orice!
Spune-mi daca exista ceva pe lumea aceasta ce pot
face ca oamenii sa ma inteleaga!
⁃ Stii ceva, Vulpinel... chiar cred ca o sa ajungi
un vulpoi pe cinste. Nu pari a avea vreo urma de
rautate in adancul tau. Mai bine te-ai duce acasa
acum. Cum am spus, este tarziu. Du-te in padurea
ta si uita de oameni. Fiecare avem locul nostru pe
lumea asta. Poti sa fii cea mai pufoasa pisica, cea
mai dragalasa si cea mai iubitoare, daca intr-o zi te
urci pe masa ca sa furi o bucata de peste pentru ca
simti ca si tu faci parte din familie si ti se cuvine, ei
ar putea sa te dea afara si sa nu te mai lase
niciodata sa te bucuri de caldura din casa cand
noptile sunt reci. Vezi tu, de asta viata este altfel
pentru mine decat pentru celelalte pisici. Ele s-au
dus si au luat pestele. Eu am intors capul spre focul
sobei. Un sfat pisicesc ar fi sa faci acelasi lucru. Nu
sari dupa peste, daca acel salt ti-ar aduce un singur
bine si zece lucruri rele.
Asa spuse motanul Ochiosu’ si isi intoarse coada
stufoasa si portocalie, disparand usor in intuneric
pe langa casa.
Un lucru a inteles Vulpinel: era tarziu. A pornit
de graba spre casa, prinzandu-si coada in toti
ciulinii. Tot drumul s-a gandit...ce naiba tot voia
motanul ala roscat sa spuna? Ce tot indruga despre
peste? A zis el cumva ca vrea peste? Ca a venit
dupa peste? Ce tot zicea pisica aia care nu voia sa-i
se spuna pisica despre peste si caldura si soba?
Chiar ca animalele care nu traiau in padure nu erau
prea destepte....
A ajuns acasa tarziu dupa lasarea serii. Din
fericire, stia exact cum sa se strecoare incat sa nu il
auda nimeni. S-a ghemuit in coltisorul sau, prea
obosit ca sa se mai gandeasca la aventurile pe care
le avusese. In scorbura era liniste, in padure era
liniste, toate animalele dormeau si a cazut si el intr-
un somn profund.
Ziua urmatoare a inceput ca oricare alta zi. Insa
Vulpinel era mai nerabdator ca oricand sa se lase
seara mai repede. Stia exact ce voia sa faca. la
lasarea serii avea sa se intoarca la casuta unde se
spuneau povesti despre vulpi. Si era ceva ce nu ii
dadea pace deloc. Ce voia sa spuna Ochiosul? Ce
modalitati erau ca sa vorbesti cu oamenii? Si de ce
nu a vrut sa il ajute si sa ii vorbeasca despre asta?
Oare era doar un rautacios? Sau mincinos?

Seara racoroasa se asternea din nou peste

imprejurimi. Tiptil, tiptil, Vulpinel a reusit sa se
furiseze si a alergat tot drumul fara sa isi traga
rasuflarea ca sa ajunga la marginea satului. Fumul
greu de la hornurile caselor se simtea inca de pe
deal. A ajuns intr-un suflet la casuta pe care nu
avea cum sa o uite si s a cocotat pe geam. Acolo,
batranul spunea in continuare povesti. Si-a lipit
urechile cat mai aproape de geam ca sa auda mai
bine.
⁃ Tati, daca am prinde o vulpe care e pui, nu
am putea sa o crestem si pe ea acasa ca pe un pisoi?
Ca pe Ochiosul? 
⁃ Poate ca am putea, dar...cine fura un pui de la
mama lui?
“Nu trebuia sa furati niciun pui! Eu sunt aici si
vreau sa ma imprietenesc cu voi si vreau sa stau pe
langa casa voastra!” Asa ar fi vrut Vulpinel sa le
strige, dar stia ca nu va fi inteles. 
⁃ Iar esti aici, vulpoiule? Oare nu ai tu casa si
parinti si prieteni in padure? 
⁃ Salutari, Ochiosule! Nimic nu inseamna
pentru mine la fel de mult cum inseamna sa reusesc
sa imi fac un singur prieten om pe lume...
⁃ Si crezi ca daca vei sta noapte de noapte
cocotat pe geamul lor, se va schimba ceva? Noi
suntem tot animale, iar ei sunt tot oameni.
⁃ Parca imi amintesc ca mi-ai spus ca exista
niste modalitati....
⁃ Parca ti-am spus si sa te duci inapoi in
padurea ta si sa uiti de oameni.
Deodata, il vazu pe Ochiosul cum se infoaie tot si
isi scoate ghearele, privind dupa colt.
⁃ Asa e, Ochiosule, parca si eu imi amintesc sa
fi spus asa ceva. De ce iti bati joc de bietul vulpoi
si nu il ajuti pana la capat?
Un catel nu prea mare, maroniu cu ochii mari ca
de ciocolata, putin cam murdarel, a aparut din
spatele casei.
⁃ Vulpinel, el este Șiri. Șiri e catelul stapanilor,
care mereu se baga unde nu ii fierbe oala. Pana o sa
ii prind coada odata in gheare. Pleaca de aici, Șiri,
lasa-l in pace!
⁃ Vai, dar ti se pare ca am venit cu vreun
gand rau? Am venit sa il ajut, observ ca tu esti cel
care nu prea il ajuta. Ia spune, vulpoiule, vrei sa
poti vorbi cu oamenii, ha?
⁃ Este tot ceea ce imi doresc! Nu exista nimic
mai pretios!
⁃ Vulpinel, nu il asculta! Te rog, nu il asculta!
Eu vreau sa te ajut, tocmai de aceea te indemn sa
pleci acum acasa.
⁃ Prostii, nu vrea sa ajute pe nimeni. Nu am
vazut motan mai cu nasul pe sus prin imprejurimi
vreodata. Asculta la mine, daca vrei sa poti vorbi
cu oamenii si vrei asta cu adevarat, te pot ajuta. Ia
spune-mi, ai auzit vreodata vorbindu-se in padurea
de unde vii de o lupoaica? O lupoaica ce are puteri
magice?
⁃ Pai...eu nu am auzit. Parintii mei sunt prieteni
cu toate animalele, insa niciodata nu i-am auzit
vorbind despre lupi. Nici lupii nu vin vreodata sa
stea cu noi. Au spus ca trebuie sa stam departe de
ei.
⁃ Prostii! Du-te si cauta lupoaica. Nu va fi greu
sa aflii cine este. Spune-i ce doresti si sigur iti va
indeplini dorinta.
Asa ii spuse cainele si se facu nevazut.
 ⁃ Vulpinel, te rog sa ma asculti. Nimeni nu
vrea necazuri cu lupii, nici prietenii cu lupii, nici
intelegeri cu lupii, nimeni nu ii vrea pe lupi! Si
crede-ma, cand toate animalele se feresc de tine...o
fac cu un motiv!
⁃ Stii ceva, Ochiosule, am inteles ca esti un
fricos. Sau poate tu ai de toate si nu iti pasa de
ceilalti. Daca nu pot sa fac acest lucru, simt ca
degeaba voi fi pe acest pamant. Asa ca voi vorbi cu
acea lupoaica.
Ii intoarse spatele si o zbughi inapoi spre padure.
A doua zi, pe cand domnul Vulpescu, tatal sau,
facea treburi de-ale scorburei, se duse spre el
incercand sa para cat mai nevinovat.
⁃ Stii, tati, de mult voiam sa te intreb... de ce
lupii nu stau niciodata prin imprejurimi?
⁃ Haha! Cine crezi ca vrea sa stea alaturi de
lupi, fiule?
⁃ Da, dar totusi, trebuie sa doarma si ei undeva,
nu?
⁃ Ei bine, asta da. Lupii s-au mutat acum ceva
vreme in capatul celalalt al padurii. Traiesc izolati
de noi, restul animalelor.
⁃ Dar de ce, tata?
⁃ Nu ti-am povestit niciodata pana acum, dar
pe cand erai mic, mic de tot, existau mari probleme
in padure. Probleme cauzate de lupi. Distrugeau
totul, atacau animale neajutorate, le vanau, atacau
oamenii care veneau sa se plimbe prin padure. Asa
ca eu am decis sa fac pe ascuns o intalnire cu restul
familiilor din padure, pentru a decide alungarea
lupilor de prin aceste imprejurimi. Desigur ca am
reusit, nimeni nu mai putea sa accepte toate
necazurile pe care le aduceau. Nu au avut cum sa se
impotriveasca intregii paduri, erau o familie mica
de lupi batrani si puii lor. Au jurat la plecare ca nu
vor uita ce s-a intamplat si mai ales ca nu ma vor
ierta pe mine niciodata. Au jurat ca se vor razbuna
intr o buna zi, prin puii lor care vor ajunge niste
lupi fiorosi. Insa este mult de atunci, probabil au
lasat in urma ce s-a petrecut. Si in plus, lupii cei
tineri nu au idee cum sa ne gaseasca, s-ar rataci cu
siguranta pe cararile padurii. Deci stai fara grija,
Vulpinel, lupii nu ne vor deranja!
⁃ Suna ingrozitor, tati. Nu am stiut nimic
despre aceste intamplari. Ma intreb...stii cumva
cum se ajunge acolo unde traiesc lupii acum?
⁃ De ce te-ar interesa asa ceva? Asculta ma
bine, Vulpinel, stiu ca iti place sa cutreieri, insa
niciodata, dar niciodata nu te gandi sa cauti acel
loc. Nu este un loc in care ti-ai dori sa te aflii, iar
lupii sunt nemilosi. 
⁃ Nici ca imi trece prin gand, tata! Doar
ca...tocmai pentru ca imi place atat de mult sa ma
plimb...ma gandeam sa nu ajung pe acolo din
greseala vreodata...
Fara sa ii treaca prin minte vreo clipa ce intentii
are Vulpinel de fapt, domnul Vulpescu ii spuse cu
amanunt cum se ajungea pe taramul lupilor.
Vulpinel ciuli urechile bine si retinu tot. Mai tarziu,
dupa lasarea serii, in loc sa plece spre sat la casa
care ii placea atat de mult, porni spre celalalt capat
al padurii, deloc inspaimantat de ceea ce ii spusese
tatal sau. Adica, doar trecuse atata timp, noii lupi
puteau fi chiar draguti. Si oricum nu il privea pe el
acest lucru, trebuia doar sa vorbeasca despre ceea
ce isi dorea cu lupoaica ce avea puteri magice, sa o
roage frumos sa il ajute, apoi pleca linistit si nu ii
mai deranja vreodata. 
Pe masura ce se apropia de locul in care ii
explicase tatal sau ca s-a mutat familia lupilor,
padurea incepea sa arate din ce in ce mai straniu.
Era foarte intunecat, si nu doar din cauza noptii.
Pur si simplu razele lunii nu se puteau strecura pe
nicaieri. Desi plecase vesel la drum, fara nicio
teama, parca incepuse sa ii fie cam frica. Usor,
usor, labutele i se infundau putin in pamant, era
foarte noroios, si nu mai vedea aproape nimic.
Deodata, auzi niste pasi in spatele lui si cazu drept
in bot de la sperietura.
⁃ Mai sa fie...uite ceva ce nu vezi prea des prin
locurile astea...un pui de vulpe...
Vulpinel nu reusea sa vada prea bine chipul celui
care ii vorbea, dar se zbarli tot, asa de
infricosatoare era vocea. Se chinui putin si reusi sa
vada o silueta mare si fioroasa, care il privea
amenintator.
⁃ Aaa...eu sunt Vulpinel! Nu am mai fost
niciodata aici...Eu...caut pe cineva...
⁃ Hmm, zau? Si pe cine cauti tu aici, pe
pamanturile lupilor?
⁃ Mi s-a spus ca traieste aici o lupoaica, una ce
are puteri magice. Imi doresc din tot sufletul sa pot
vorbi cu oamenii, iar cineva mi-a spus ca ea m-ar
putea ajuta.
Deodata, glasul fioros al lupului deveni foarte
mieros.
⁃ Vaii, vulpoiule, de ce nu ai zis asa din prima?
Cred ca nu te-am intampinat cum se cuvine. Nu
stiam ca tocmai pe sora mea o cauti. Vino, sunt mai
mult decat bucuros sa te conduc.
Vulpinel se simtea mandru de el. Iata ca avusese
dreptate! Lupii cei tineri nu aveau de ce sa ii poarte
pica, tatal sau isi facea mult prea multe griji. Il
urma pe lup impiedicandu-se aproape la fiecare pas
prin padurea mohorata. Dupa un timp care i se paru
foarte lung, ajunsera langa o coliba foarte veche,
din care nu se ițea nicio lumina. Lupul se strecura
usor inauntru, iar Vulpinel il urma stangaci.
⁃ Draga mea sora, avem un musafir! Si nu
orice musafir, este un vulpoi!
Dintr-un colt, miscandu-se incet si fulgerandu-l
cu niste ochi ascutiti, aparu in fata lor o lupoaica. 
⁃ Bine ai venit, vulpoiule! Daca ai stii cat de
incantata sunt... Cine esti si ce iti doreste inima?
⁃ Buna seara, doamna Lup! Eu sunt Vulpinel si
am venit aici pentru ca cineva mi-a spus ca ma poti
ajuta cu ceva ce imi doresc, sa vorbesc pe limba
oamenilor.
⁃ Ce incantare...nu orice vulpe, chiar Vulpinel!
Pe vremea cand tatal meu traia, l-a cunoscut pe
tatal tau, domnul Vulpescu. S-au cunoscut chiar
foarte bine. Din pacate insa nu prea s-au inteles. Ar
fi o mare bucurie pentru noi, lupii, sa ne
imprietenim cu voi. Dar stiai ce se spune cand ai
venit aici, nu? Orice magie vine cu un pret.
⁃ Sunt dispus sa platesc orice pret. Simt ca nu
fac parte din lumea animalelor asa cum ar trebui.
Simt ca locul meu este langa oameni. Simt ca
niciun prieten, nici chiar familia mea nu ma
intelege asa cum m-ar intelege oamenii.
⁃ Sigur, sigur. Te voi ajuta cu mare drag. Ba
mai mult de atat, nu iti voi cere nimic la schimb.
Poate...doar un mic favor. Dupa cum vezi, traim
aici, la capatul acesta al padurii, in intuneric si
singuratate. Am fi atat de fericiti daca ne-am putea
intoarce sa traim langa toate celelalte animale!
Avem o singura problema...nu stim drumul. Parintii
nostri si ceilalti lupi mai batrani au murit acum
ceva vreme si nu mai exista nimeni care sa ne
spuna cum sa ajungem acolo. Esti singurul care ne-
ar putea ajuta.
Vulpinel nu mai auzise aproape nimic de la acel
“te voi ajuta cu drag”. Nimic nu mai conta, decat
faptul ca va reusi in sfarsit sa isi implineasca visul.
I-ar fi ajutat bucuros pe lupi cu orice, se pare ca nu
erau cum se asteptase dupa ce i-a spus tatal sau.
⁃ Va promit! Va conduc acolo oricand vreti!
Chiar si in aceasta clipa!
⁃ Nu, nu, nu cred ca ar fi potrivit chiar in acest
moment. Totusi, trebuie sa ne pregatim, sa anuntam
si restul haitei. Am o modalitate mai usoara pentru
a afla drumul. Iti voi oferi acest medalion pe care
sa il porti la gat, spuse lupoaica in timp ce ii intinse
un lant cu o piatra ciudata, in nuantele focului, care
sclipea. Asculta cu atentie, sub nicio forma nu da
jos medalionul. Daca il vei da, nu vei mai putea
vorbi cu oamenii si nici nu vei mai fi un vulpoi. Te
vei transforma intr-un lucru fara viata, neauzit nu
numai de oameni, nici macar de catre alte animale.
Acum fugi inapoi la parintii tai. Voi putea vedea cu
ajutorul medalionului unde te aflii si astfel vom stii
drumul. Nu le spune insa nimic nici parintilor tai,
nici altor animale. Este mai bine sa fie o surpriza
pentru ei, ar putea fi speriati daca ar afla inainte.
Dupa cum ti am spus, nu au fost cei mai buni
prieteni cu stramosii nostri. Insa lucrurile se vor
schimba, asculta bine ce spun!
Cu lantul sclipitor la gat Vulpinel o lua la goana
in intunericul inspaimantator inapoi spre casa. In
viata lui nu mai fusese atat de fericit. Se ghemui in
scorbura lui si nu iesi de acolo toata ziua
urmatoare, mintindu-si parintii ca este foarte
bolnav, ca acestia sa nu ii vada medalionul. Nici
prin cap nu le-a trecut domnului si doamnei
Vulpescu ce a pus la cale fiul lor de fapt, asa ca l-
au lasat in pace sa se odihneasca, ducandu i
mancare calda si delicioasa. 
Cand toata lumea se duse la culcare, Vulpinel se
strecura afara din scorbura si o porni cu inima
tresaltand de bucurie spre sat.
Nu alergase niciodata atat de repede, simtea ca
zboara. Nu mai contau nici ciulinii in care se agata,
nici daca se impedieca, nici daca se julea. Voia sa
ajunga acolo cat mai repede posibil. In sfarsit, se
afla in fata casei. Insa ceva parea ciudat. Parca era
cufundata intr-o tacere apasatoare. Se catara usor la
geam, insa in camaruta unde se spuneau povesti, nu
vazu pe nimeni. O panza neagra era prinsa pe
peretele casei, langa usa. Vulpinel nu intelegea ce
se intampla. 
⁃ S-a dus. Stapanul meu s-a dus, Vulpinel. 
Ochiosul aparu langa el, cu niste ochi inlacrimati si
o voce ragusita.
⁃ Ce vrei sa spui, Ochiosule? Unde s-a dus
stapanul tau?
⁃ S-a dus in cer. Nu il voi mai vedea niciodata.
El este in raiul oamenilor, iar cand eu voi pleca, voi
ajunge in raiul pisicilor. A fost cel mai bun stapan
pe care l-ar fi putut avea un motan.
⁃ Imi pare foarte rau, Ochiosule... Voi fi langa
tine daca ai nevoie de un prieten... Dar...ochiosule,
unde este copilul? Copilul caruia stapanul tau ii
spunea mereu povesti? 
⁃ Este in spatele curtii, Vulpinel. Mergi in
spate de tot si uita-te sub nucul urias din colt. 
In acest timp, undeva, pe carari intunecate, cu
coltii dezveliti si ochii rosii, zeci de lupi alergau
fara sa isi traga rasuflarea, unicul lor scop fiind sa
ajunga sa isi indeplineasca visul de demult.
 La casa din sat, Vulpinel, mai emotionat decat
fusese orice vulpe vreodata, pasea usor, usor cu
labutele sale mici spre cealalta parte a curtii,
incercand sa nu se faca vazut prea repede. Aproape
ajungand acolo, zari stand pe jos cu capul pe
genunchi fetita din camera, care nu parea prea
vesela. Vulpinel, ascuns dupa un copacel mai mic,
incerca sa isi gaseasca curajul de a se apropia si a
spune ceva. Oare macar functiona? Sau il pacalise
lupoaica si nu exista nicio magie?
⁃ Du-te odata! Ce moment crezi ca ar fi mai
potrivit? Are nevoie de tine! auzi soapta lui
Ochiosul chiar langa el
⁃ Ochiosule, m-ai speriat! Nu am vazut cand
te-ai strecurat aici. Ma duc, sigur ca ma duc, eu
doar...stii tu...sa prind putin curaj...sa ma pregatesc,
sa...  
Dar nu apuca sa spuna ce mai vrea sa faca si sari
de dupa copac fix in botic, cand cineva ii baga
gheruta (sau mai bine zis gheroiul la cum s-a
simtit) in codita. Fetita intoarse capul spre el
imediat, avea ochii inlacrimati si atat de mari de
uimire cat capul lui Vulpinel. 
Daca pana atunci Vulpinel fusese emotionat,
acum simtea ca ia foc. Tot ce isi dorea era sa nu se
vada prin blanita roscata ca roseste in falcute. Da,
cu siguranta acesta era cel mai emotionant moment
din viata lui. Niciodata nu simtite ca il inunda atata
fericire. El, fata in fata cu un om! Un om caruia ii
placeau povestile despre vulpi! Aveau sa fie cei
mai buni prieteni, nedespartiti pentru totdeauna.
Avea sa vorbeasca de graba cu parintii lui, sa le
spuna ca acesta este destinul sau, sa fie langa
oameni, oricat i-ar iubi, trebuia sa paraseasca
padurea definitiv. Isi aduna toate gandurile,
rememora toate lucrurile pe care voia sa i le spuna,
isi lua inima in dinti si spuse:
⁃ Ăăă...- si atat.
⁃ Nu pot sa cred asa ceva! Vulpito, tocmai ai
zis ăăă?
Ei bine, nu a fost exact ce dorea Vulpinel sa
spuna, dar macar avusese efect. Lacrimile copilei
se oprira si privea spre el de parca era cel mai
frumos lucru pe care il vazuse vreodata.
⁃ Salutari! Am vrut sa zic salutari! Sper sa nu
te sperii... Eu sunt Vulpinel.
⁃ Sa ma sperii? De o vulpita? Tocmai eu?
Niciodata! Stiam eu...stiam eu ca vorbiti si in
realitate!
⁃ De fapt, doar eu o fac. Printr-o magie.
Intotdeauna mi-am dorit sa pot vorbi cu oamenii,
ma temeam totusi ca nu ma vor placea. Si nu de
mult am venit sa cutreier satul si am ajuns la
geamul casei tale si am auzit tot. Am auzit
povestile cu vulpite si am stiut ca trebuie sa fac
ceva ca sa ne intalnim.
Fetita se intrista pe data. Vulpinel nu intelegea ce
a spus gresit. In acel moment, copila auzi un
“miauuu” si spuse “Salut, Ochiosule”, dar
Vulpinel, pe limba animalelor, auzi vocea
morocanoasa a motanului spunand:
⁃ Cel care ii spunea povestile e stapanul,
vulpoi prostut! Ai intristat-o din nou!
⁃ Aaa... am auzit...adica am vazut... stapanul
tau nu mai este...
⁃ Nu era stapanul ei, tontule, era stapanul meu,
oamenii nu au stapani! Era tatal ei! spuse ochiosul
exasperat, cat pe-aci sa ii mai infiga o gheara in
coada.
⁃ Aaa... tatal tau. Am vrut sa spun tatal tau.
rosti Vulpinel, simtind ca intra in pamant de rusine
Fetita se uita foarte trista spre el, cu lacrimile
curgandu-i lin din ochi.
⁃ Asa este. Nu am fost niciodata atat de trista.
Toata lumea imi spune ca a plecat intr-un loc mai
bun, dar cum sa fie mai bun fara mine, fara povesti
si fara animalute? Simt ca mi-am pierdut si cel mai
bun prieten...
De data aceasta Vulpinel se aduna, hotarat sa nu
mai spuna vreo prostie si sa o ajute, pentru ca ii era
tare, tare draga din prima clipa cand o privise pe
fereastra. 
⁃ Si mie mi-ar fi tare, tare greu sa il pierd pe
taticul meu. Stiu ca nimeni nu ii va putea lua locul
vreodata dar...as putea eu sa fiu prietenul tau cel
mai bun. As putea eu sa iti spun povesti, cine sa
stie mai multe povesti despre vulpi decat o vulpita?
As putea sa fiu langa tine mereu, sa ne intalnim
mereu aici si sa vorbim ore in sir.
In ochii copilei licari ceva. O speranta.
 ⁃ Chiar, Vulpinel? Ti-ai dori cu adevarat asta?
⁃ Mai mult decat orice pe lume! Nu mi-am
dorit nimic mai mult vreodata! Iti dau cuvantul
meu de vulpe ca niciodata, niciodata nu voi
disparea. Iti dau cuvantul meu ca in fiecare noapte
si in fiecare zi cand vei avea nevoie ma vei gasi
aici. 
Fetita se apleca spre Vulpinel, intai ii atinse usor
blanita si il mangaie, apoi il lua intr-o imbratisare
mai calda decat orice imbratisare primise el
vreodata. Inima le batea cu putere amandorura,
batea pentru prietenie, pentru speranta si pentru o
legatura ce nu avea s-o rupa nimeni vreodata.
⁃ Iti multumesc, Vulpinel. Nu credeam ca ceva
m-ar putea face sa ma simt mai bine in acest
moment. O sa te astept in fiecare zi, chiar daca nu o
sa vii, eu te voi astepta aici pana o sa apari.
Ea se ridica de langa copac, isi lua la revedere si
ii dadu un mangaiat de noapte buna, promitandu-si
ca aveau sa se vada urmatoarea seara pentru a vorbi
despre toate secretele padurii.
⁃ Trebuie sa recunosc, Vulpoiule, m-ai
emotionat. Iti voi ramane mereu recunoscator
pentru ce ai facut in aceasta seara. Nu stiu ce ar fi
facut fara tine... ii spuse domol Ochiosul, cu
urechile plecate. Dar spune-mi, Vulpinel, cum ai
reusit sa vorbesti? Ai fost la lupoaica? Si ce este
medalionul acela de la gatul tau?
⁃ Da, Ochiosule, ti-am spus eu ca nu se va
intampla nimic rau! Am fost si m-a ajutat.
Medalionul este de la lupoaica si nu am voie sa il
dau jos.
⁃ Mmm... totusi...ceva nu imi miroase a bine.
Te-a ajutat lupoaica fara sa ceara nimic la schimb? 
⁃ Exact! Adica, doar m-a rugat sa tin acest
medalion la gat, pentru ca ea sa vada unde ma duc
la scorbura. Stii, lupii ar vrea sa vina inapoi de
unde au fost alungatii stramosii lor, dar nu mai stiu
drumul. Vor sa fie prieteni cu celelalte animale.
Acest medalion i-a ajutat sa vada drumul pe care
am mers eu. 
⁃ O nu...spune-mi ca batranetea mi-a afectat
urechile... Vulpinel, esti atat de naiv! Lupii nu fac
nimic pentru nimeni, cu atat mai mult pentru o
vulpe! Pana si aici, in satul nostru, s-a auzit
povestea despre promisiunea razbunarii pe care au
facut-o parintii acestor lupi. Ai fost pacalit, iar
familia ta este in primejdie pentru ca acum ei stiu
unde sa ii gaseasca. Nu mai putem sta o secunda,
haide sa fugim sa iti avertizam prietenii si familia
pana nu este prea tarziu.
Lui Vulpinel i se puse un nod in gat. Privirea
rautacioasa a lupilor, glasul mieros, intunericul,
totul capata acum un alt inteles. Speriat, zburlit si
tremurand, il urca pe Ochiosul in spinare si o
zbughi spre padure. 
Aproape ajungand la salasul lor, auzi maraieli si
urlete.
⁃ Ochiosule, auzi si tu?
⁃ Sigur ca aud! Nu te apropia! Haide sa ne
ascundem intr-un tufis intai sa vedem ce se
intampla. Cred ca am ajuns prea tarziu...
Se ascunsera asadar impreuna in cel mai stufos
tufis, iar ce vedeau era ingrozitor. Scorbura familiei
lui era distrusa, nu era nici urma de celelalte
animale, iar lupii radeau copios. 
⁃ NU! urla Vulpinel. Tata, mama, Vulpinita!
Ce am facut?
⁃ Shhhh, taci! O sa ne auda!! 
Dar avertismentul Ochiosului veni prea tarziu,
lupoaica ce ii daduse puterea magica si fratele ei
intoarsera capul spre tufis si isi dezvelira coltii.
⁃ Mai sa fie... ultima si singura vulpe din
padure...ultimul membru al familiei Vulpescu... Pe
cat de mic, pe atat de usor de dus de nas. Apropie-
te, Vulpinel, avem noi ac si de cojocul tau. Si ce sa
vezi, si o pisica ponosita la pachet! 
⁃ Fugi, Vulpinel, fugi! Striga Ochiosul si sari in
spinarea lui. Iar eu nu sunt o pisica, sunt un motan,
chiar nu vede nimeni? urla in urma lor.
Fratele lupoaicei se pregati sa sara spre ei, dar sora
sa il opri.
⁃ Stai linistit, frate, nu va ajunge prea departe.
Stiu mereu unde este datorita medalionului, iar
daca il da jos, stie el ce se va intampla. Nu va fi
greu sa il prindem.
Poate ca lupii erau mai mari, mai puternici si mai
fiorosi, dar nimeni nu era mai iute decat Vulpinel.
Cu picioarele aproape ridicandu-se de pe pamant de
la viteza cu care alerga, ajunse in scurt timp in sat,
la casa fetitei. Ochiosul se dadu jos, ametit si
zburlit tot.
⁃ Pisica ponosita, auzi la ei... Lupii... mereu
trebuie sa faca probleme... si se opri brusc din
vorbit, vazand cum Vulpinel se zguduie de plans,
in sughituri si hohote.
⁃ Este numai vina mea! Numai vina mea ca am
fost atat de naiv! Ca m-am gandit doar la mine, la
fericirea mea, ca nu m-am increzut in tatal meu.
Acum totul s-a dus... familia mea, padurea, toate
animalele...
⁃ Ei haide... nu te necaji... nu este vina ta,
Vulpinel. Stii, atunci cand esti prea bun, ai impresia
ca oricine are o bunatate in el, ascunsa undeva, dar
totusi acolo. Fiecare avem de invatat o lectie in
viata, iar peste multi ani iti vei reintalni familia in
raiul animalelor si iti jur ca te vor ierta, esti doar un
pui! 
Dar Vulpinel nu auzea nimic, simtea ca cea mai
mare nenorocire se abatuse pe capul sau. 
⁃ Vulpinel, te implor, aduna-te! Ce mi-au auzit
urechile in padure nu suna deloc bine... de ce nu
mi-ai spus inainte? De ce nu mi-ai spus despre
medalion? Pot veni in orice clipa sa te gaseasca,
dar tu esti iute, fugi cat mai departe de aici, cauta o
padure noua, nu mai poti zabovi nicio secunda!
⁃ Sa fug? Sa gasesc alta padure? Dar i-am
promis! I-am promis copilei ca zi de zi voi fi langa
ea! A spus ca ma va astepta! Cum sa plec, iar ea sa
ma astepte si eu sa nu mai vin niciodata? Cum sa
mai distrug pe cineva? 
Ochiosul se foia, ingrijorat pentru viata lui si
agitat din cale-afara.
⁃ Stiu, Vulpinel, dar sunt momente in care e
mai bine sa ne incalcam promisiunile. Atunci cand
ei te vor gasi, tot nu va avea pe cine sa mai astepte!
Te rog, te rog din tot sufletul meu de motan, nu mai
sta, fugi!
Vulpinel se obri brusc din plans si ridica privirea.
Cu o voce ragusita si serioasa, ii raspunse:
⁃ Nu! Nu am sa fug! Stiu exact ce am de facut!
Urmeaza-ma! 
Si o zbughi spre nucul din spatele gradinii, iar
Ochiosul dupa el.
⁃ Ochiosule... o sa te rog ceva foarte important.
Cu coltii tai, trebuie sa imi desfaci medalionul din
jurul gatului.
⁃ Nici gand, nici gand! Baga-ti mintile in cap!
Crezi ca nu am auzit tot? Vei pati ceva daca facem
asta...e vrajit...
⁃ Ochiosule, daca ma consideri prietenul tau si
iti pasa de mine, te rog sa ma asculti. Mi-am dat
cuvantul. Voi fi mereu aici. Nu vreau sa fug, nu am
unde sa fug, e singurul lucru pe care il mai pot face.
Si grabeste-te pana nu ne prind lupii urma!
Ochiosul nu mai spuse nimic, se fastaci, lovea cu
codita de pamant, ochii i se inlacrimasera.
⁃ Te rog, Ochiosule, ajuta-ma. Vreau sa raman
aici! Vreau sa raman langa ea!
 ,,Asculta cu atentie, sub nicio forma nu da jos
medalionul. Daca il vei da, nu vei mai putea vorbi
cu oamenii si nici nu vei mai fi un vulpoi. Te vei
transforma intr-un lucru fara viata, neauzit nu
numai de oamenii, nici macar de catre alte animale.
“ aceste cuvinte ii rasunau lui Vulpinel in minte.
Fara viata, neauzit de oameni, neauzit de animale,
dar totusi nu disparea de tot. Isi putea tine
promisiunea. Va fi mereu acolo. Intinse gatul
blanos spre Ochiosul care nu mai putea sa rosteasca
niciun cuvant. Cei doi se privira in ochi pentru o
clipa, spunand mai multe decat puteau cuvintele,
iar Ochiosul isi infipse coltisorii de motan in sfoara
Medalionului si fu de ajuns. Pentru cateva secunde,
nu se intampla nimic, apoi Vulpinel fu invaluit de o
lumina puternica din care tasneau stelute colorate,
din ce in ce mai multe, pana ce brusc se stinsera
toate. 
Ochiosul privi in jos, pe pamant. Cea mai
frumoasa jucarie zacea la labutele sale. O vulpita
roscata-maronie, cu ochi rotunzi ce pareau plini de
viata si un botic micut. Ochiosul se incovrigari
langa el si nu reusi sa adoarma nici macar o clipita.
⁃ Ne vom reintalni candva, Vulpinel.

Cum se lumina de zi, fetita alerga intr-un suflet

spre nuc. Oare ce trebuia sa faca exact ca sa il
cheme pe Vulpinel? Oare va veni? Asa se intreba
cand se impiedica de ceva si cazu. Uimita de ce ar
putea sa fie la picioarele ei pe poteca pe care
mergea de atatea ori de atata timp, privi spre
picioare. Acolo era o mica vulpita din pluș, iar
ochii semanau perfect cu ochii lui Vulpinel. O lua
in brate nedumerita si o intoarse pe toate partile.
Semana atat de mult cu Vulpinel! 

Uneori nu iti poti da seama ce a fost vis si ce a

fost realitate. Uneori exista cineva in viata noastra
care ne spune niste povesti atat de frumoase, incat
cu timpul ne convingem ca nu sunt doar povesti.
Uneori, nu e nimic gresit in a trai in povestea ta.
Uneori nu e nimic gresit in a spune mai departe
povestea ta. Si uneori exista oameni care chiar daca
nu mai sunt aici, vor lasa pentru totdeauna o parte
din ei intr-o fotografie, intr-o floare, intr-o carte,
sau poate chiar intr-o vulpita de plus.