Sunteți pe pagina 1din 1

Semnificaţii ale timpurilor verbale

1. Prezentul- acţiune reală și sigură, simultană cu momentul vorbirii


- Prezentul istoric, narativ- creează intimitate între lector și eveniment: Mihai Viteazul intră în Alba –
Iulia.
- Prezentul iterativ( repetitiv)- : Merge zilnic la şcoală.
- Prezentul gnomic( adevăruri universale)- suspendă opozițiile temporale: Cine se scoală de dimineaţă,
departe ajunge.
- Prezentul etern- fenomene veşnice, creează impresia unui continuum temporal, fără început și fără
sfârșit - : Luna se roteşte în jurul Pământului.
- Prezentul anticipativ-valoare de viitor: Mâine merg la munte.
- Valoare imperativă: Spui ce mai ai de spus şi pleci!
2. Imperfectul- acţiune simultană cu o altă acţiune trecută; timpul naraţiunii:
- Valoare descriptivă- apare în pauze descriptive, sau în fixarea cadrului; poate avea valoare eternă sau
poate evoca o perioadă spre care naratorul ori personajul se întoarce nostalgic: Priveam norii.
- Valoare iterativă: Se întâlneau zilnic.
- Valoare optativă: Dacă tăceai, filozof rămâneai.
- Imperfectul oniric- situează lumea narată într-un timp imaginar, fiind timpul la care se povestesc
visele sau coșmarurile;
- „ Imperfectul e un timp foarte interesant, pentru că e durativ și iterativ. Fiind durativ, ne spune că ceva
tocmai se petrecea în trecut, dar nu într-un moment precis, și nu se știe când anume s-a început
acțiunea și când se sfârșește. Ca timp iterativ, ne autorizează să gândim că acțiunea aceea s-a repetat
de mai multe ori. Dar nu e niciodată sigur când anume e iterativ, cțnd e durativ și când e în ambele
feluri.”( Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea narativă)
3. Perfectul simplu- rapiditatea acţiunii, încheierea ei de curând; sugerează mişcarea, spontaneitatea,
introduce replicile personajelor: - Aş pofti o salată din Grădinile Ursului, zise împăratul.
- aspect regional, conferă oralitate discursului.
„ Perfectul simplu, piatra de temelie a povestirii, semnalează întotdeauna prezența artei; el face parte
dintr-un ritual al povestirii, el este instrumentul ideal al oricăror construcții de universuri; el este
timpul fictiv al cosmogoniilor, al miturilor, al istoriilor și al romanelor; în spatele perfectului simplu
se ascunde întotdeauna un demiurg, zeu sau povestitor”( Umberto Eco, Șase plimbări prin pădurea
narativă)
4. Perfectul compus- acţiune trecută şi încheiată în momentul relatării, presupune o distanțare a
locutorului de evenimente: Am citit cartea
- Valoare de viitor, rol rezumativ sau concluziv: Acum chiar am plecat.
- Forma inversă, marca oralităţii: Mai auzit- ai, cumnată, una ca asta? Auzitu-m-ai?
5. Mai mult ca perfectul- acţiune trecută, încheiată înaintea altei acţiuni trecute:
Se făcuse foc la auzul veştii.
6. Viitorul- acţiune desfăşurată după momentul vorbirii, perspectivă vizionară, anticipează evenimente:
- ca perfect: După eveniment, va încerca să obţină recunoaşterea.
- Viitor anterior: După ce veţi citi totul, vom discuta mesajul său.
- Prezumtiv, accentuează fie nesiguranța, fie speranța vorbitorului: Aşa o fi, n- o fi aşa...
- Viitor popular, marca oralităţii, mijloc de caracterizare a personajelor: Auzi- vei
- Viitor anterior, marca oralităţii, poate atenua gravitatea unui eveniment: Oi fi spus, nu ţin minte.
7. Conjunctiv prezent- nesiguranţa, dorinţa, visul, idealul: Să sărim în luntrea mică.
- acţiune viitoare- ezitarea, incertitudinea: Să răspund, să nu răspund...
- imprecizia: Eu să muncesc, iar tu să stai?
- Valoare imperativă: Să asculţi sfatul!
8. Conjunctiv perfect- concesia, îndoiala: Să- l fi picat cu ceară, n-ar fi spus o vorbă.
9. Condiţional –optativ: acţiune realizabilă, dorinţa
- blesteme( folclor): Jelui-m-aş şi n-am cui.
- Construcţii afective: Mira-m-aş( vorbirea populară)
10. Imperativul- ordinul, dorinţa, implicarea, subiectivitatea, participarea locutorului: Vino- n codru...
11. Gerunziul- sens etern sau continuu al acțiunilor, tonul grav, accentueză emoția: De-atâtea nopți aud
plouând/ Aud materia plângând...