Sunteți pe pagina 1din 3

Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
Pe numele său adevărat Ion Theodorescu, Tudor Arghezi este unul dintre cei mai mari poeţi ai
literaturii române. A avut atingeri cu majoritatea curentelor vremii, dar niciunul nu şi l-a revendicat în
mod legitim. A fost receptat (ca şi Bacovia) în primul rând de către poeţi (B. Fundoianu, Felix
Aderca), aceştia vazând în el „un nou Eminescu”. Apropierea de Eminescu are la baza intuiţia că
nimeni după marele poet nu a mai metamorfozat atât de profund limbajul poetic, cum a făcut-o
Arghezi. El a descoperit şi a utilizat noi structuri: „uşure”, „deşti”. Scrie poezie parnasiană, simbolistă,
instrumentală, fiind foarte atent la înlănţuirea cuvintelor în versuri, la rime. A început să scrie la 16
ani, dar debutul propriu-zis a fost în anul 1927, cu volumul „Cuvinte potrivite”(numit la început
„Agate negre”).
Au urmat alte volume de versuri: „Flori de mucigai”, „Cântare omului”, „Hore”, „1907
Peizaje”, „Stihuri pestriţe”, „Silabe”, „Ritmuri”, „Noaptea”, „Cărticica de seară” etc.. A scris şi proză:
„Bilete de papagal”, „Icoane de lemn”, „Cartea cu jucării”.
Poezia propusă deschide volumul cu acelaşi nume, publicat la 1931 şi inspirat de perioada
detenţiei la închisoarea Văcăreşti; aici Arghezi a trăit o experienţă a „urâtului" în înţelesurile lui proprii
cele mai dure. În volumul de versuri în discuţie, apare o lume marginală (hoţi, criminali, prostituate,
puşcăriaşi), “o lume părăsită de divinitate, de natură, de oameni -scufundată în tenebrele propriei
condiţii.” (N. Balotă). Acest univers este un simbol al unui tărâm inexistent, înfăţişat astfel din raţiuni
estetice. Modelul literar îl constituie volumul „Florile răului” de Charles Baudelaire. Răul, urâtul, sunt
conjuncturi ale destinului, cărora omul le opune aspiraţia către frumos, frumos îndepărtat din viaţa sa.
Astfel se explică oximoronul, figura de stil dominantă a întregului volum. Faptul că acest univers trist,
amoral, urât, devine obiect de inspiraţie poetică, este o trăsătură de mare modernitate pentru poezia
română interbelică.
Opera nu se poate raporta la nimic din creaţia argheziană anterioară şi reprezintă un moment de
înnoire poetică. Sugestiv, acest loc al claustrării este redus la câteva componente: mocirlă, frig, cătuşe,
zăbrele, gratii, şobolani, întuneric, mucigai. Din punctul de vedere al limbajului poetic, volumul
cuprinde elemente din mediul urban periferic, sordid şi mizer, de la periferia vocabularului. Cuvintele
de argou şi cuvintele înveninate, cuvintele imaculate sau oribile se împerechează într-o limbă unică, de
un real pitoresc şi de o forţă sugestivă extraordinară. ( Tinca, Rada, Ion Ion, Fătălaul). „Efectul
artistic constă în surprinderea suavităţii sub expresia de mahala” , aşa cum observa G. Călinescu.
Tema poeziei este condiţia poetului damnat care-şi pierde, în spaţiul închisorii, vechile virtuţi
de creator. Urâţenia realităţii este sublimată în artă, îmbrăcând forma unei „arte poetice” originale şi
moderne, în care eul liric îşi mărturiseşte efortul de sublimare a grotescului, pendulând între angelic şi
demonic.
Titlul poeziei care deschide volumul omonim este un oximoron. Semnificaţia simbolică a
acestui titlu stabileşte legături între stihuri, mucegai şi floare. Metafora „flori de mucigai” conţine o
surpriză deoarece diferă de alte contexte în care apare cuvântul „floare”. Primul aspect izbitor îl
constituie incompatibilitatea celor două elemente care aparţin unor sfere semantice diferite
(frumosului si respectiv urâtului). Între acestea două se pot stabili şi asemănări, deoarece prin
degradare florile se pot preschimba în mucegai, ambele pot fi identificate olfactiv şi sunt colorate
(diferit). Florile sunt fărâma de frumuseţe a sufletului celui condamnat pentru o anumită vină să
trăiască în vecinătatea descompunerii şi morţii.
Textul poetic este alcătuit din două strofe asimetrice, prima fiind una polimorfă, iar cea de-a
doua un catren. Acestea pot fi structurate în patru secvenţe lirice.
Secventa I corespunde primelor şapte versuri ale poeziei şi prezintă împrejurările spaţio-
temporale ( semne de narativitate) în care poetul scrie.
Lipsa complementului direct, în primul vers al poemului creează un efect de ambiguitate: „le-
am scris cu unghia pe tencuială”. În absenţa hârtiei, poetul recurge la pereţii celulei, pe care
încrustează cu unghia imaginile nou create. Scrisul “cu unghia pe tencuială”este o dovadă a dorinţei
mistuitoare de a crea, de a lăsa mărturie urmaşilor, dar exprimă şi un efort imens de sacrificiu. Scrierea
se referă atât la florile de mucegai, cât şi la stihuri, flori care se transformă în stihuri. Aşadar, urâtul
poate deveni sursă de inspiraţie poetică.
În versurile următoare se observă lipsa ajutorului sacru, exprimată de sintagmele „firidă goală”,
„întuneric”, „singurătate”, care sugerează atmosfera întunecată, rece şi trimit la imposibilitatea
evadării. Spaţiul închis constituie un mediu prielnic pentru meditaţie, pentru întoarcerea către sine.
Epitetul “firida goală”, enumeraţiile “pe tencuială”, “pe un părete”, “pe întuneric”, “în
singurătate” sugerează ambianţa nefavorabilă actului poetic şi generează impresia captivităţii
spiritului.
Cele 3 simboluri precedate de negaţia- nici („Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”) se
referă la puterile celor 3 apostoli- Luca, Marcu şi Ioan, care sunt absenţi. Versurile acestea nu sunt
urmarea unei revelaţii, ci sunt rodul propriei munci. “Slova de foc” , inspiraţia divină, a părăsit
creatorul, “puterile” sunt “neajutate”, căci “taurul”, “leul” (simbolurile puterii), “vulturul” (simbol al
aspiraţiei către absolut), care “au lucrat împrejurul” evangheliştilor, nu pot pătrunde în mediul viciat
al închisorii.
Majoritatea sintagmelor şi a cuvintelor trimit la zona urâtului: „flori de mucigai”, „nici”, „fără”,
„groapă”, „scrum”, „gheară”. Imaginile poetice realizează o îmbinare neobişnuită între olfactiv-
„mucegai”, tactil- „firidă”, „unghie”, cromatic- „mucigai”, întuneric şi luminozitate-„unghia cerească”.
În secvenţa a II-a cuvântul stihuri apare în 5 contexte diferite (explicit în 3 şi subînţeles în
două). În fiecare dintre ele dobândeşte o altă încărcătură simbolică. Aceste versuri sunt eterne (“Sunt
stihuri fără an”), prevestesc moartea (“Stihuri de groapă”), exprimă dorinţa de viaţă (“ De sete de apă”)
şi dorinţa de a zugrăvi o lume marginală şi nefolositoare, ca scrumul (“Şi de foame de scrum”). Cele
cinci versuri pot fi asociate cu instinctele elementare, setea şi foamea, deoarece depăşesc biologicul,
ascunzând setea de cunoaştere şi foamea de absolut. Ele sunt nedatate, sunt rod al unei frământări
interioare şi al inspiraţiei din zona urâtului.
Secvenţa a III- a se construieşte în jurul structurii “unghia îngerească”. Aceasta este o metaforă
ce sugerează capacitatea de a scrie sub imperiul inspiraţiei divine. Ea este tocită, deşi există o arzătoare
speranţă de regenerare a ei: “Am lăsat-o să crească“”. Versurile „Când mi s-a tocit unghia îngerească/
Am lăsat-o sa crească/ Şi nu a mai crescut” conţin o ambiguitate, deoarece, pe de-o parte se referă la
mâna stângă, nepricepută, opusă dreptei, cu care scriu ceilalţi („si m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă”), iar pe de altă parte, speranţa se dovedeşte a fi deşartă: “ Şi nu a mai crescut / Sau nu o
mai am cunoscut “. Alegerea căii mâinii stângi este sinonimă cu începerea unei noi etape din creaţia
argheziană. Poetul abandonează tradiţia (calea mâinii drepte) şi iniţiază un alt mod de exprimare
artistică conform esteticii urâtului(calea mâinii stângi). “Stânga” este, simbolic şi geografic, de partea
iadului, este demonică, de aceea poetul “scrie” versuri despre iad şi prevesteşte răul.
Instrumentul de scris convenţional- pana, condeiul- este înlocuit cu unghia. Corespondentul
scrisului este scrijelitul, o acţiune care sugerează durerea şi un efect acustic deranjant.
Secvenţa a IV-a coincide cu strofa a doua şi debutează cu o constatare aparent detaşată “era
întuneric”. Verbul la timpul imperfect “era” exprimă o acţiune neterminată, desfăşurată în trecut,
sugerând permanenţa ei.
Cele 4 versuri sunt separate de restul textului, care nu este împărţit în strofe, pentru a sugera
renunţarea la calea tradiţională şi alegerea căii mâinii stângi, acceptarea urâtului ca sursă de inspiraţie
poetică. Transformarea “unghiei” în “ghiară” în finalul poeziei, exprimă nevoia organică de a scrie.
Atmosfera dominantă este încordată, apăsătoare şi dezolantă. Se observă concordanţa dintre
spaţiul interior şi cel exterior: întuneric, ploaie. Întunericul din interior ( din încăpere, din suflet)
ascunde aspiraţia către lumină, către cunoaştere, către eliberarea spirituală. Lui i se asociază “ ploaia” ,
care se auzea“departe, afară”.
Modernismul Florilor de mucigai se evidenţiază prin recuperarea în spaţiul poetic a limbajului
iniţial nepoetic (deliricizarea poeziei): argoul, jargonul, limbajul popular, arhaic, uneori colocvial, dar
şi prin cuvinte din zona religiosului; aspectul de „poezie impură"; valorificarea expresivităţii stilului
oral, alternanţa versului clasic cu cel liber; narativul ca suport al liricului; ipostaza de „poet damnat”şi
acceptarea cu răceală a acestei identităţi lirice; poezia însăşi apare ca „erezie”; tematizarea „esteticii
urâtului”.