Sunteți pe pagina 1din 286

PETRU GHERVAN

METODICA
EDUCAȚIEI FIZICE ȘI
SPORTULUI

Editura Universităţii "Ştefan cel Mare"


SUCEAVA
2018

Cuprins
I. PRINCIPIILE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI
SPORT...............................................................................................6
I.1. Principiul participării conştiente şi active.............................6
I.2. Principiul intuiţiei.................................................................8
I.3. Principiul accesibilităţii.........................................................9
I.4. Principiul sistematizării şi continuităţii...............................10
I.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice..10
I.6. Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)....................11
II. METODELE DIDACTICE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ........12
II.1. Clasificarea metodelor didactice........................................13
II.2. Metodele de predare..........................................................15
II.3. Metodele de învăţare..........................................................27
II.4. Metode de evaluare............................................................46
II.5. Metodele de refacere a capacităţii de efort........................48
II.6. Metodele de corectare a greşelilor de execuţie..................50
II.7. Metodele de asigurare şi ajutor..........................................51
III. LECȚIA – FORMĂ DE BAZĂ A PRACTICĂRII
EXERCIȚIILOR FIZICE..............................................................54
III.1..Lecţia.-.formă.de.bază.a.organizării.procesului.instructiv-
educativ.........................................................................................54
III.2. Tipologia lecţiei................................................................56

2
III.3. Conţinutul şi structura lecţiei...........................................61
IV. CERINŢE METODOLOGICE ALE LECŢIEI DE
EDUCAŢIE FIZICĂ......................................................................75
IV.1..Precizarea.clară.a.temelor,.sarcinilor.didactice.şi.obiecti-
velor operaţionale..........................................................................75
IV.2..Alegerea judicioasă a exerciţiilor în conformitate cu
temele şi obiectivele operaţionale................................................81
IV.3. Realizarea unei legături între sarcinile informative şi cele
formative.......................................................................................82
IV.4. Alegerea metodelor şi procedeelor metodice...................83
IV.5. Folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei....................83
IV.6. Efortul în lecţia de educaţie fizică....................................84
IV.7. Densitatea lecţiei..............................................................88
IV.8. Pregătirea, organizarea, conducerea şi desfăşurarea........92
lecției.........................................................................................92
IV.9. Lecţia de educaţie fizică prevăzută în curriculum la......105
decizia şcolii (CDŞ).................................................................105
V. FORME DE PRACTICARE A EXERCIȚIILOR FIZICE
ÎN EDUCAȚIA FIZICĂ ȘCOLARĂ ȘI ÎN ACTIVITĂȚILE
EXTRACURRICULARE............................................................110
V.1. Jocul dinamic, mijloc de bază în lecția de educație fizică
.....................................................................................................111
V.2. Relația jocului cu procesele de creștere și dezvoltare.....113
V.3. Locul jocurilor de mişcare în lecţia de educaţie fizică....121

3
V.4. Elemente de metodică a jocurilor de mișcare..................126
V.5. Jocuri de deplasare la semnal și orientare în spațiu.........139
V.6. Jocuri de alergare cu prinderea sau depășirea jucătorilor142
V.7. Jocuri de atenție...............................................................159
V.8. Jocuri pe echipe...............................................................163
V.9. Jocuri de transport...........................................................183
V.10. Ștafete............................................................................193
V.11. Jocuri de luptă cu tracțiune-împingere..........................210
V.12. Jocuri pentru „școala mingii”........................................217
V.13. Jocuri în apă...................................................................234
V.14. Jocuri de iarnă................................................................244
VI. NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND PROIECTAREA
DIDACTICĂ.................................................................................252
VI.1. Definirea termenilor.......................................................252
VI.2. Planul tematic anual.......................................................255
VI.3. Unitatea de învățare........................................................259
VI.4. Proiectul didactic............................................................268
VII. NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND EVALUAREA
ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT............................................280
VII.1. Obiectul și funcțiile evaluării........................................280
VII.2. Tipurile de evaluare......................................................281
VII.3. Criterii de evaluare........................................................281
VII.4. Metodele și operațiunile evaluării.................................282
VII. PRINCIPII ŞI REGULI PENTRU ALCĂTUIREA

4
PROGRAMELOR ÎN SPORTUL PENTRU SĂNĂTATE......283
VII.1. Regulile programelor de activitate fizică independentă284
VII.2..Etapele de desfăşurare a unui program de activităţi
motrice pentru sănătate................................................................284
VII.3. Patologia specifică în sportul pentru toţi.....................286

5
METODICA EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI

I. PRINCIPIILE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI


SPORT

Procesul de învăţământ trebuie să se desfăşoară în concordanţă


cu anumite cerinţe (norme) impuse de comanda socială. Ele au
menirea de a orienta întreaga activitate a domeniului.

I.1. Principiul participării conştiente şi active


Vizează participarea elevilor la activitatea de educaţie fizică şi
sport, dar şi pe cea a cadrului didactic. Respectarea acestui principiu
presupune îndeplinirea următoarelor cerinţe:
 Înţelegerea corectă şi profundă a importanţei obiectivelor
urmărite în procesul de practicare a exerciţiilor fizice.
Cadru didactic trebuie să explice subiecţilor de ce este necesar un
anumit volum de muncă, o anumită succesiune a mişcărilor, o
anumită intensitate şi complexitate a efortului depus. El trebuie să
formeze la elevi o motivaţie puternică privind necesitate practicării
exerciţiilor fizice după anumite norme pe care cadrul didactic de
specialitate le cunoaşte cel mai bine.
6
 Înţelegerea clară a structurii acţiunilor motrice care se însuşesc.
Elevii trebuie să înţeleagă mecanismul de bază al acestor acţiuni
precum şi a elementelor acestuia. De aceea, cadrul didactic trebuie
să-şi pregătească şi să-şi ordoneze materialul de predat în funcţie
de particularităţile elevilor, să-l facă atractiv şi accesibil.
 Manifestarea unei atitudini responsabile faţă de materialul
predat.
Elevii trebuie să manifeste dorinţa de a-şi însuşi cunoştinţe,
priceperi şi deprinderi, deziderat realizabil prin explicarea
finalităţii pe care o urmărim, a avantajelor pe care le poate aduce
cunoaşterea sau însuşirea unor deprinderi motrice, dezvoltarea
calităţilor motrice în realizarea unor aspiraţii personale (de
dezvoltere fizică, de integrare socială, de menţinere a sănătăţii etc.).
 Educarea capacităţii de apreciere obiectivă a propriului
randament.
Cunoscând foarte bine acţiunea motrică ce trebuie însuşită,
deosebind execuţiile corecte de cele greşite, elevii îşi vor dezvolta
capacitatea de autoapreciere fără a supraaprecia sau subaprecia
propria evoluţie. În justificarea reuşitelor sau nereuşitelor, nu
trebuie invocaţi factori subiectivi ca: arbitrajul, publicul, condiţiile
de climă, comportamentul adversarului.

I.2. Principiul intuiţiei

7
Cunoaşterea este un proces ce a preocupat omul încă din timpuri
străvechi și are două trepte :
- treapta senzorială: are la bază organele de simţ;
- treapta logică, raţională: bazată pe analiză, sinteză, abstractizare,
generalizare.
Intuiţia presupune cunoaşterea nemijlocită a realităţii cu ajutorul
organelor de simţ. Principiul intuiţiei presupune stimularea cât mai
multor analizatori pentru a contribui la înţelegerea corectă a
materialului propus pentru învăţare. Pentru educație fizică și sport,
cei mai eficienţi analizatori sunt cei vizuali, tactili, auditivi, în acest
caz depăşindu-se de regulă treapta senzorială a cunoaşterii
(apelându-se la limbaj).
La respectarea acestui principiu concură două metode clasice:
- demonstraţia celor ce urmează a fi învăţate;
- prezentarea unor materiale intuitive care redau esenţialul
elementelor de învăţat (planşe, schiţe, grafice, filme, video etc.)
În respectarea principiului trebuie respectate următoarele cerinţe:
- observarea celor prezentate să poată fi făcută de către toţi elevii
printr-un plasament corespunzător;
- nivelul de dificultate a celor prezentate să fie pe măsura
capacităţii de înţelegere a subiecţilor, valorificându-se experienţa lor
motrică anterioară;
- să nu se exagereze prin utilizarea excesivă a materialelor
intuitive care pot împiedica dezvoltarea proceselor de abstractizare şi

8
generalizare.

I.3. Principiul accesibilităţii


O cerinţă principală a conţinutului şi metodologiei practicării
exerciţiilor fizice o constituie respectarea particularităţilor de vârstă,
sex şi pregătire a subiecţilor. Accesibilitatea conduce la adaptarea
procesului de practicare a exerciţiilor fizice până la individualizare,
la personalizare. Deşi în lecţia de educaţie fizică individualizarea nu
este posibilă, accesibilitatea trebuie asigurată prin tratarea
diferenţiată a elevilor pe grupe de nivel valoric.
Pentru a fi siguri că mijloacele pe care le vom folosi în lecţie vor
fi accesibile trebuie să parcurgem următoarele operaţii:
- selecţionarea cu atenţie a sistemele de acţionare;
- stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului, în funcţie de
sex şi de nivelul de pregătire;
- utilizarea unor reglatori metodici pentru a uşura însuşirea de
către unii elevi a actelor şi acţiunilor motrice;
- adaptarea expunerii şi demonstraţiei la nivelul de înţelegere a
subiecţilor;
- realizarea unei evaluări în mod diferenţiat, după felul cum au
răspuns elevii la cerinţele activităţii și conform cu criteriile de
evaluare.

I.4. Principiul sistematizării şi continuităţii

9
Sistematizarea şi continuitatea activităţii reprezintă condiţii de
bază pentru îndeplinirea obiectivelor. Acestea reies din documentele
de planificare elaborate pentru educaţia fizică şi pentru
antrenamentul sportiv. Respectarea acestui principiu presupune
îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- conţinutul activităţii să fie eşalonat şi grupat în funcţie de fiecare
componentă (calităţi motrice, deprinderi motrice etc.);
- materialul predat să se sprijine pe cel însuşit anterior şi să
constituie premiza pentru activităţile următoare;
- conţinutul activităţii va fi astfel eşalonat încât să asigure legătura
logică între semestre/ani de studiu/cicluri de învăţământ;
- să se asigure ritmicitatea activităţii, fără întreruperi, având la
bază documente de planificare minuţios elaborate.

I.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice


Procesul de practicare a exerciţiilor fizice nu reprezintă un scop în
sine ci trebuie raportat la necesităţile practice de viaţă ale
elevilor/sportivilor/pacienţilor. Întregul conţinut al activităţii trebuie
să fie valorificat, să aibă valoare practică, să poată fi utilizat ori de
câte ori este nevoie. Acest principiu mai este cunoscut şi ca
„principiu al modelării” întrucât pregătirea se realizează în funcţie de
indicatorii unui model inspirat din practică.
Pentru a asigura eficienţa activităţii este necesară atât
conştientizarea acesteia cât şi motivarea puternică a practicanţilor
prin explicarea temeinică a efectelor şi posibilităţilor de utilizare
10
practică a conţinuturilor însuşite.

I.6. Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)


Respectarea acestui principiu reprezintă esenţa procesului de
practicare a exerciţiilor fizice, reflectând modul în care se respectă
toate celelalte principii. Durabilitatea efectelor pe care le produce
practicarea exerciţiilor fizice este condiţionată de respectarea
comenzii sociale, condiţiile de accesibilitate, sistematizare şi
continuitate, a tuturor celorlalte principii şi a cerinţelor lor specifice.
Cerinţe privind respectarea acestui principiu:
- asigurarea unui număr suficient de repetări;
- programarea unui volum de însuşit corespunzător cu timpul pe
care îl avem la dispoziţie (nu se justifică un conţinut prea încărcat
într-un timp foarte scurt);
- aplicarea verificărilor periodice – probe de control, concursuri –
pentru a cunoaşte în permanenţă nivelul de însuşire a materialului
predat.

11
II. METODELE DIDACTICE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ

Metoda reprezintă calea prin care se transmit şi se însuşesc


cunoştinţele, deprinderile motrice, se formează priceperi motrice, se
dezvoltă calități motrice şi se educă aptitudini morale, estetice şi de
voinţă. Conceptul de „metodă" îşi are originea din grecescul
"methodos" care înseamnă cale, drum de urmat pentru realizarea
obiectivelor propuse. Fiecărei discipline de învăţământ îi corespunde
o anumită metodologie (sistem de metode) didactică ce s-a dezvoltat
şi adaptat în funcţie de caracteristicile particulare ale acesteia.
Procedeul metodic reprezintă modalitatea particulară de aplicare a
unei metode.
Metodologia instruirii sau metodologia procesului de învăţământ
este reprezentată de totalitatea metodelor utilizate în scopul realizării
obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
Orientările metodologice reprezintă modul specific de combinare
a metodelor şi procedeelor metodice cu principiile didactice
specifice activităţii de educaţie fizică şi sport în practicarea educaţiei
fizice şi sportului.
Strategia didactică denumită şi strategia instruirii este dată de
modul de aplicare a metodelor selectate în funcţie de obiectivele
activităţii care generează mijloacele şi formele de organizare a
acesteia. Strategia didactică este concepută în mod diferit de către
fiecare profesor în parte, în funcţie de capacitatea creatoare,

12
capacitate ce se manifestă atât în proiectare cât şi în conducerea
procesului didactic.

II.1. Clasificarea metodelor didactice


După evoluţia lor istorică metodele se clasifică în:
- metode clasice (tradiţionale), verificate şi stabilizate în ceea ce
priveşte eficienţa procesului instructiv-educativ. Din această grupă
fac parte: expunerea, conversaţia, demonstraţia, exerciţiul/exersarea
etc.;
- metode moderne, noi, ce vin să completeze, să uşureze şi să
stimuleze activitatea instructiv-educativă. Din această categorie fac
parte modelarea, algoritmizarea, problematizarea, brain-stormingul
etc.
În cadrul anumitor metode au apărut şi s-au concretizat o serie de
procedee metodice care constituie modalităţi de lucru particularizate
sau variante specifice prin care se caută să se influenţeze dezvoltarea
subiecţilor. Astfel în cadrul expunerii au apărut ca procedee
metodice: povestirea, explicaţia, prelegerea, iar exersarea poate fi
globală sau fragmentată etc.
Realizarea procesului instructiv-educativ nu este rezultatul
folosirii unei singure metode, ci rezultatul cumulat al folosirii
permanente a tuturor metodelor şi procedeelor metodice. Astfel,
demonstraţia poate fi însoţită de explicaţie sau conversaţie, poate
precede sau urma exersarea. Însuşirea deprinderilor motrice, a

13
cunoştinţelor specifice acestora, dar şi a celor ajutătoare se realizează
în mod pregnant în lecţia de educaţie fizică, prin exersarea repetată
(în proporţie de 90%). Măiestria profesorului constă în realizarea
combinaţiei diferitelor metode didactice, care să asigure însuşirea
deprinderilor motrice, reţinerea cunoştinţelor de specialitate,
dezvoltarea fizică armonioasă, educarea calităților motrice, morale şi
de voinţă.

Tabel 1. Clasificarea metodelor folosite în Educație Fizică și Sport


Metoda de Metode verbale
predare - Expunerea (cu procedeele metodice:
povestirea, explicaţia, prelegerea, descrierea)
- Conversația
- Brain – stormingul
Metode intuitive
- Demonstrația
- Observația
- Folosirea materialelor iconografice
Metode de Metoda exersării
învățare Problematizarea
Studiul individual
Metode de Notarea
Aprecierea verbală
evaluare
Metodele de Metode de refacere activă
Metode de refacere pasivă
refacere a
capacităţii de efort
Metode de Intervenția verbală
14
corectare a Intervenția prin gesturi și semne
greșelilor
Metode de Asistența
Asigurarea
asigurare și ajutor
Ajutorul direct și spijinul

II.2. Metodele de predare


II.2.1. METODE VERBALE

a. Expunerea
Este considerată ca fiind cea mai veche metodă de transmitere a
cunoştinţelor şi informaţiilor. Ea foloseşte limbajul care trebuie să
fie accesibil nivelului de înţelegere, clar, cursiv şi curat exprimat.
Este o cale simplă, directă, rapidă de transmitere a informaţiei. De
modalitatea de realizare a expunerii depinde în mare măsură
învăţarea întrucât prin expunere se oferă elevilor cunoştinţe de-a
gata. Totuși această metodă predispune elevii la pasivitate, în
procesul de recepţionare-învăţare.
În cadrul expunerii s-au perfecţionat mai multe procedee metodice
şi anume: povestirea, explicaţia, prelegerea-dezbaterea, descrierea.
Folosirea unuia dintre aceste procedee metodice de expunere a
cunoştinţelor depinde de vârsta elevilor şi de capacitatea lor de
înţelegere.

a.1 Povestirea
Este folosită în principal la nivelul învăţământului preşcolar şi în
15
primele două clase ale învăţământului primar. Constă în prezentarea
verbală concretă şi sistematică a unor acţiuni, întâmplări din viaţa
animalelor sau a fenomenelor din natură, pe baza cărora elevi îşi fac
anumite reprezentări pentru a înţelege mai uşor unele exerciţii. De
regulă, profesorul însoţeşte povestirea cu demonstraţii, materiale
iconografice pentru a stimula acţiunea, recurge la analogii.
Pentru a fi eficientă, povestirea trebuie să fie plastică, sugestivă şi
să se bazeze pe descrierea realităţii înconjurătoare, care este bine
cunoscută de subiecţi. Exemplu: acum să zburăm ca fluturaşul sau
ca rândunica. Prin această analogie copiii îşi creeze o imagine
privind mişcarea, ce se asemănă cu cea a fenomenelor,
evenimentelor, lucrurilor, acţiunilor, personajelor deja cunoscute.
Pentru ca povestirea să stimuleze activitatea de practicare a
exercitiilor fizice în procesul instruirii este necesar să respecte
următoarele cerinţe:
- să prezinte fenomene reale şi cunoscute, care să aibă legătură cu
mişcările ce urmează a fi executate;
- să fie prezentată cu claritate şi corectitudine;
- să scoată în evidenţă anumite aspecte emoţionale;
- să prezinte fenomenele în succesiunea lor logică.

a.2 Explicația
Este o formă de realizare a expunerii ce are menirea de a preciza, a
argumenta, a exemplifica, a lămuri şi clarifica anumite situaţii,

16
aspecte sau mecanisme ale mişcării. Acest procedeu metodic se
foloseşte în toate sistemele de învăţământ, de la copii până la adulți.
Întrucât implică operaţii logice complexe (comparaţia, analogia,
analiza, sinteza, deducţia, inducţia) este mai puţin folosită în
învăţământul preprimar şi primar. Este un procedeu cu mare utilizare
în educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, fiind stimulativ în ceea ce
priveşte participarea conştientă şi activă.
Întrucât explicaţia foloseşte o expunere logică şi argumentată,
profesorii şi antrenorii pot dirija gândirea elevilor/sportivilor spre
depistarea unor aspecte mai puţin sesizabile, pot contribui la
formarea unor judecăţi care să determine o anumită execuţie, pot
direcţiona şi uşura înţelegerea ceea ce duce în final la o execuţie
conştientă şi la formarea motivaţiei, interesului pentru activitate.
Explicaţia contribuie la însuşirea cunoştinţelor de specialitate
referitoare la: tehnicile şi tacticile de execuţie corectă, cunoaşterea
regulilor şi cerinţelor ce trebuie respectate, înţelegerea influenţelor
diferitelor exerciţii asupra organismului, dezvoltarea calităților
motrice, reţinerea aspectelor privind formarea/perfecţionarea unor
deprinderi motrice.
Folosirea explicaţiei în scopul transmiterii informaţiilor şi a
justificării şi argumentării necesită respectare anumitor cerinţe:
- să fie clară şi prezentată într-un limbaj corect din punct de vedere
terminologic şi gramatical şi în acelaşi timp, plastic scoţând în
evidenţă ceea ce este mai important;

17
- să fie precisă şi scurtă astfel încât să capteze atenţia subiecţilor;
- să ajute la memorarea informaţiilor;
- să fie sugestivă şi prezentată la nivelul capacităţii de înţelegere a
elevilor, nici prea complicată (să nu provoace aversiune), dar nici
prea simplistă (ca să determine o participare pasivă) să provoace
neatenţie, plictiseală;
- să fie oportună, adică să fie folosită atunci când este şi unde este
necesară.
Realizarea unei explicaţii bune, pe înţelesul tuturor, asigură
însuşirea unor cunoştinţe teoretice precise şi formează atitudini ce
ajută la:
- însuşirea deprinderilor motrice de bază, a celor specifice unor
ramuri de sport şi la formarea priceperilor motrice;
- realizarea unei ţinute fizice şi morale corecte;
- execuţia unei mişcări suple şi frumoase;
-.îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor
psihomotrice;
formarea şi educarea calităţilor morale şi de voinţă.
Exemplu de utlizare a explicației pentru aruncarea din săritură la handbal
(pentru dreptaci): mingea este prinsă cu ambele mâini în dreptul pieptului, se
face un pas cu piciorul stâg, un pas cu piciorul drept, iar odata cu al treilea pas
(cu piciorul stâng), ambele brațe duc mingea deasupra umărului drept, se
extinde brațul drept astfel încât cotul să fie mai sus decât umărul în timp ce
brațul stâng se duce înainte îndoit din articulația cotului. Se realizează
bătaia/desprinderea, în timpul zborului, genunchiul drept este îndoit și dus
înapoi. Se execută aruncarea, iar aterizarea se va face pe piciorul de bătaie
18
(stâng).

a.3 Prelegerea
Reprezintă o prezentare teoretică folosită cu precădere în
învăţământul superior, la ultimele clase de liceu, dar şi la sportivii de
mare performanţă. Expunerea sub formă de prelegere are la bază o
documentare şi argumentare ştiinţifică riguroasă. Poate fi însoţită
uneori de materiale intuitive cu scopul de a contribui la reţinerea şi
înţelegerea cu uşurinţă a cunoştinţelor şi la formarea unor
reprezentări clare. Ea durează 1-2 ore. Poate deveni plictisitoare şi
obositoare dacă după 30-40 de minute de prezentare teoretică a
conţinuturilor, nu intervine o dezbatere propriu-zisă a problemelor
puse în discuţie.
Dezbaterea ca formă derivată din prelegere, se realizează de
obicei sub formă de "masă rotundă" şi reprezintă, de fapt, o
comunicare didactică sub forma unui dialog autentic în care se
"creează o atmosferă de toleranţă şi respect, de cooperare fructuoasă,
de coeziune afectivă, de confruntare academică a opiniilor şi
concepţiilor" în care studenţii, elevii învaţă să: perceapă, înţeleagă,
gândească, exprime, analizeze, compare, formuleze raţionamente,
elaboreze, sintetizeze răspunsuri, să pună întrebări şi să aplice
cunoştinţe.

a.4 Descrierea
Este un procedeu metodic, derivat din expunere, cu mare eficienţă
19
în practica sportivă, fiind utilizată în predarea tuturor categoriilor de
exerciţii fizice, considerată deci ca fiind cel mai des folosită în
activitatea motrică. Constă în prezentarea concretă şi scurtă a
trăsăturilor şi a detaliilor exterioare a unui obiect sau a unei
modalităţii de realizare a unui act motric, exerciţiu, deprindere sau
acţiune motrică. Descrierea exercitiilor fizice constă într-o
prezentare terminologică ce presupune:
- prezentarea poziţiei iniţiale;
-.prezentarea succesiunii mişcărilor cu toate componentele
specifice (direcţie, amplitudine, ritm, intensitate etc.);
- prezentarea poziţiei finale.
De asemenea, descrierea poate fi însoţită de indicaţii privind
volumul exprimat în durată sau număr de repetări, durata pauzei,
numărul de serii etc. Folosirea descrierii presupune respectarea
următoarelor recomandări:
- să fie clară şi concisă cu terminologie specifică, sugestivă şi
cunoscută de elevi
- să preceadă, să însoţească sau să urmeze demonstraţiei, sau poate
fi însoţită de planşe, machete, fotografii, scheme;
- să fie reluată ori de câte ori s-a constatat că apar dificultăţi în
procesul de înţelegere, de reprezentare sau de execuţie;
- să fie folosită cu precădere în momentul de iniţiere, învăţare a
unui exerciţiu, a unei deprinderi motrice.
Exemplu: pentru "stând pe mâini": din stând cu braţele sus, capul orientat cu
privirea spre înainte, se balansează piciorul drept înainte sus, după care se
20
aşează odată cu mâinile, pe sol, într-un triunghi echilateral, cu genunchiul uşor
îndoit, la o distanţă de 30-40 cm. de locul de plecare. Piciorul stâng se
balansează înapoi în sus în acelaşi timp cu întinderea şi impulsia piciorului
drept. In timp ce piciorul stâng se îndreaptă spre verticală, piciorul drept se
desprinde de sol şi se alătură acestuia. Capul este în extensie, privirea
urmăreşte palmele pe sol. Se menţine trunchiul în această poziţie câteva
secunde.

b. Conversația
Se realizează cu ajutorul dialogului între profesorul ce conduce
activitatea şi elevii ce participă la procesul instructiv-educativ.
Având un caracter verbal, se desfăşoară prin intermediul unor
întrebări clare, cu un grad mare de activizare, prin care se solicită
elevilor găsirea unor soluţii sau formarea unor concepţii, judecăţi.
Folosirea întrebărilor în procesul de însuşire a deprinderilor motrice
şi de dezvoltare şi educare a aptitudinilor psihomotrice are ca scop
stimularea gândirii şi iniţiativei, formarea motivaţiei şi interesului
pentru practicarea exerciţiilor fizice.
Eficienţa folosirii conversaţiei în lecţia de educaţie fizică depinde
de momentul în care este folosită, dar şi de modalitatea de realizare a
acesteia. O conversaţie negativistă poate produce uneori o stimulare
a activităţii, dar de cele mai multe ori produce o demoralizare şi
implicit o scădere a interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice,
în timp ce o conversaţie pozitivistă poate duce la o revigorare a
activităţii, la o stimulare a participării conştiente şi active.
Conversaţia poate fi folosită în scopul transmiterii cunoştinţelor,
21
dar şi în scopul stimulării corectitudinii execuţiilor. Tot cu ajutorul
conversaţiei se pot stimula percepţiile şi gândirea elevilor, se
realizează sondaje privind cauzele ce produc reuşitele şi nereuşitele
în execuţie (ce ai simţit în zbor?, unde ai executat bătaia -
desprinderea?, de ce nu ai dat mingea s-o prindă colegul?, de ce te-ai
dezechilibrat în execuţia la stând pe mâini?), se schimbă păreri
privind greutăţile ce încetinesc ritmul de învăţare, se comentează
tehnici şi tactici de execuţie, modalităţi de rezolvarea a unor situaţii,
se fac aprecieri, se transmit indicaţii, se emit păreri privind evaluarea
etc.

c. Brain-storming
Este un procedeu metodic folosit mai rar şi de puţin timp în
educaţie fizică şi sport. El constă în promovarea unei dezbateri ce se
bazează pe exprimarea părerilor, afirmaţiilor, în mod argumentat. În
prima etapă calitatea argumentelor nu contează, întrucât după o
perioadă scurtă de timp (câteva zile sau chiar câteva execuţii) de la
dezbaterea iniţială se reiau discuţiile şi se emit noi păreri, se prezintă
noi posibilităţi de rezolvare, ce sunt analizate de un micro-grup,
cunoscător a problemei dezbătute şi se stabilesc decizii/soluţii
eficiente.
Exemplu: realizarea unei linii acrobatice presupune legarea elementelor
artistice, unele de altele într-o succesiune ce poate fi comună, dar şi într-o
succesiune specifică fiecărui elev în parte, ţinând cont de particularităţile
individuale. In prima fază se creează o linie acrobatică ce poate sau nu poate

22
să fie executată de fiecare elev în parte. Ea este discutată, comentată, analizată.
După câteva zile fiecare elev sau grup de elevi în parte îşi reiau discuţiile,
afirmaţiile, se emit noi păreri, se prezintă noi posibilităţi de combinare a
elementelor, se supun dezbaterii şi sunt analizate modalităţile de combinare, se
stabilesc deciziile/soluţiile cele mai eficiente, se creează propria/ propriile
combinaţii şi se argumentează.

II.2.2. Metode intuitive


Formarea unor reprezentări clare în ceea ce priveşte execuţia
raţională a actelor şi acţiunilor motrice se realizează şi cu ajutorul
metodelor intuitive denumite şi nonverbale. Aceste metode se
bazează pe activitatea organelor de simţ: văz, auz, cutanat,
kinestezic. În cadrul metodei intuitive au evoluat câteva procedee
metodice printre care amintim: demonstraţia, observaţia și
prezentarea unor materiale iconografice.

a. Demonstrația
Este metoda prin care se arată elevilor ceea ce ei vor lucra în
continuare sau ceea ce trebuie să realizeze în final. Cu ajutorul
demonstraţiei elevul se familiarizează cu acţiunea ce urmează a fi
învăţată, consolidată, perfecţionată sau evaluată. Ea poate preceda,
însoţi sau urma explicaţia. Datorită posibilităţii de prezentare directă
a exerciţiilor, prin mişcare, ea formează reprezentări clare privind
structura deprinderilor motrice, privind succesiunea raţională a
actelor motrice.

23
Realizarea demonstraţiei trebuie să ţină cont de etapele formării
deprinderilor motrice. Astfel ea poate fi:
- tip global - când se urmăreşte formarea unei reprezentări, a unei
acţiuni motrice ce urmează să fie însuşită;
- de tip analitic - când acţiunile motrice sunt foarte complexe şi
învăţarea se realizează pe părţi sau pe faze;
- de tip final demonstrativ-evaluativ - când se realizează evaluarea
rezultatelor.
Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (scheme/schiţe,
planşe, casete video, filme, kinograme, diafilme etc.) este
considerată ca fiind nemijlocită şi este rar folosită în lecţiile de
educaţie fizică, însă este des folosită în antrenamentul sportiv. Este
indicată în momentul în care nu se poate recurge la demonstrarea
realizată de către un elev sau un profesor şi poate fi considerată ca o
modalitate suplimentară de formare a reprezentărilor.
Demonstraţia practica directă denumită şi "demonstraţia vie" are
la bază executarea în faţa elevilor a exerciţiului sau a structurii
motrice supusă învăţării. Demonstraţia pe bază de execuţie (când
execuţia este un "model") este considerată ca fiind cea mai eficientă
metodă de predare a cunoştinţelor practice. Ea se poate realiza:
- de către profesor, când acesta are o bună prestaţie fizică şi
tehnică (se mai numeşte şi demonstrare nemijlocită;
- de către un elev, din grupul cu care lucrează profesorul când
acesta stăpâneşte bine tehnica de execuţie a deprinderii motrice ce

24
urmează a fi învăţată sau când acesta este înzestrat cu o inteligenţă
motrică deosebită, ceea ce-i dă posibilitatea să realizeze încercări
apropiate de tehnica de execuţie cerută.
Realizarea unei demonstraţii corecte poate contribui la dirijarea
observaţiei elevilor spre perceperea elementelor esenţiale ale
acţiunilor motrice, ceea ce poate stimula dorinţa elevilor pentru
exersare şi pentru reuşită. Folosirea unui anumit tip de demonstraţie
va ţine cont de particularităţile individuale ale subiecţilor. Atunci
când se constată apariţia unor greşeli tipice (prezente la un număr
mai mare de elevi) se poate recurge la execuţia unei demonstraţii
suplimentare pentru a scoate în evidenţă aspectele esenţiale, dar şi la
o demonstraţie greşită cu scopul de a scoate în evidenţă
incorectitudinile apărute în execuţia sau în înţelegerea greşită a
mişcărilor. Eficienţa demonstraţiei creşte atunci când este însoţită de
explicaţie care subliniază anumite aspecte. Demonstraţia şi
expunerea verbală constituie metodele de bază folosite în scopul
formării unei reprezentări clare asupra mişcării ce trebuie executată.

b. Observația
Observaţia execuţiei asigură în cel mai mare grad sesizarea
aspectelor cheie ale execuţiei mişcărilor. Profesorul dirijează
observaţia elevilor spre execuţiile cele mai bune realizate în timpul
desfăşurării lecţiilor, prin urmărirea atentă. Observaţia dirijată poate
fi efectuată şi asupra exerciţiilor greşite pentru a scoate în evidenţă

25
aspectele negative şi a le înlătura. Este indicat ca profesorii să
orienteze observaţia subiecţilor spre un anumit aspect, precizat
dinainte, şi să stimuleze intervenţiile pozitive ale elevilor. Valoarea
metodei este dată de faptul că poate stimula elevii în aplicarea a tot
ceea ce consideră că este nou şi eficient, le stimulează gândirea
creatoare, imaginaţia, le îmbogăţeşte cunoştinţele şi le dezvoltă
simţul observaţiei.
Observaţia execuţiei altor subiecţi (profesor, elev model) vizează:
- depistarea aspectelor esenţiale ale execuţiei;
- sesizarea aspectelor pozitive şi negative din execuţia colegilor,
ceea ce permite formarea capacităţii de apreciere şi autoapreciere
corectă a tehnicii de execuţie.
Observaţia poate fi dirijată şi asupra execuţiei proprii, este vorba
de acea percepere a mişcării cu „ochii minţii", de acea simţire,
reprezentare şi control a propriei mişcări, pe care foarte puţini elevi
reuşesc să o stăpânească şi care, în procesul de antrenament, este
deosebit de importantă.

II.3. Metodele de învăţare


Procesul de instruire-educare specific educaţiei fizice şi sportului
este un proces influenţat în mare parte de sârguinţa şi interesul de
care dă dovadă elevul în activitatea de pregătire. În cadrul lecţiei de
educaţie fizică, exersarea (practică şi intelectuală) e metoda ce are la
bază activitatea de execuţie a subiecţilor ca singura modalitate ce

26
poate duce la îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului,
iar problematizarea şi studiul individual vin să completeze
modalitatea de acumularea a cunoştinţelor şi formarea priceperilor
pe baza eforturilor proprii.

1. Metoda exersării
Exersarea presupune repetarea sistematică, conştientă şi activă, a
diferitelor exerciţii fizice, în scopul realizării obiectivelor de
instruire, prezentate, explicate, indicate, demonstrate sau cerute de
profesor, specifice activităţii planificate.
Clasificarea modalităților de exersare în cadrul lecțiilor:
* După modalitatea de execuţie a exercițiilor ce urmează a fi
însuşite, poate fi:
a. Exersarea practică fragmentată
- constă în execuţia deprinderilor motrice în mod fragmentat, pe
faze, analtic;
- se foloseşte atunci când deprinderile motrice se caracterizează
printr-un grad mare de complexitate şi nu este posibilă învăţarea
globală, dar şi în cazul când se abordează perfecţionarea unui anumit
aspect al mişcării, ce poate fi executată în mod individual, când
deprinderea respectivă nu necesită participarea unuia sau a mai
multor coechipieri, dar şi în grup, când dorim să perfecţionăm o
anumită execuţie în condiţii variate ce necesită participarea mai
multor coechipieri pentru realizarea unei înlănţuiri de elemente sau

27
procedee tehnice (exemplu jocurile sportive);
- nu este însă indicat să se insiste prea mult pe exersarea
fragmentară, întrucât poate să îngreuieze după însuşire, procesul de
legare cursivă a fazelor;
- exemplu: când se învaţă săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în aer se
însuşeşte separat aterizarea, separat elanul cu bătaie-desprindere şi
separat zborul. În final aceste faze ale săriturii se asamblează şi se
execută săritura completă;

b. Exersarea practică globală


- realizează învăţarea sau perfecţionarea globală a deprinderilor;
- este metoda prin care execuţia unui exerciţiu este predată în
totalitatea sa, respectând succesiunea mişcărilor, cerinţele de
direcţie, ritm, tempou, intensitate, volum;
- în procesul de exersare globală, pentru a asigura o învăţare mai
rapidă, se pot uşura condiţiile de execuţie prin: mărirea suprafeţei de
sprijin, mărirea sau micşorarea obiectelor şi distanţelor;
- este folosită în alergări, sărituri, aruncări, dar şi în unele jocuri
sportive şi în gimnastică, când nu se întâmpină greutăţi în execuţia
cursivă a mişcărilor.

* După modul de organizare a elevilor


a. Exersarea frontală
- se realizează cu tot colectivul/clasa odată;

28
- în lecţia de educaţie fizică este folosită în veriga I, când se
organizează colectivul de elevi ce trebuie pregătit pentru realizarea
lecţiei, dar și în verigile II, III, VII și VIII ale lecției;
- poate fi folosită când colectivele de elevi sunt numeroase şi este
spaţiu suficient.

b. Exersarea pe grupe
- presupune organizarea elevilor pe grupe şi ateliere;
- grupele pot fi fixe, pe o perioadă mai mare de timp, sau pot fi
constituite de fiecare dată în parte, în funcţie de temele de lecţie;
- este important ca grupele alese să fie echilibrate din punct de
vedere valoric, pentru a nu crea manifestări negative, de
nemulţumire.

c. Exersarea pe perechi
- este un procedeu cu mare eficienţă în scopul influenţării selective
a aparatului locomotor, însuşirea unei noi deprinderi şi este nevoie
ca un elev să asiste sau să ajute execuţia unui coleg/coechipier
(specific învăţării deprinderilor motrice ce alcătuiesc sporturile
individuale, exemplu la stând pe mâini, sau când execută împreună
deprinderi motrice specifice jocurilor sportive unde sunt necesari cel
puţin doi elevi) şi când se pune problema dezvoltării forţei, unde este
nevoie de doi participanţi.

29
d. Exersarea individuală
- este o exersare realizată de către fiecare elev în parte;
- necesită o bază materială bună, un spaţiu de desfăşurare
suficient, un nivel crescut de conştiinţă şi motivaţie şi un număr de
materiale didactice suficient;
- elevii lucrează în mod independent, iar profesorului îi revine, în
principal, sarcina de supraveghere, îndrumare şi corectare;
- poate fi folosită în toate verigile lecţiei, în execuţia exerciţiilor
pentru dezvoltarea fizică, pentru dezvoltarea calităților motrice, dar
şi pentru formarea deprinderilor motrice specifice sporturilor
individuale;
- permite lucru în funcţie de posibilităţile individuale și de ritmul
propriu;
- necesită din partea profesorului atenţie sporită şi un efort la fel
de mare, determinat atât de necesitatea cunoaşterii reale a
predispoziţiilor elevilor cât şi a efectelor produse de exersarea
mişcărilor;
- exersarea individuală presupune exersarea în funcţie de
predispoziţiile elevilor şi specificul ramurii/probei sportive;
- are mare influenţă în creşterea performanţelor sportive.
Exersarea individuală are următoarele avantaje:
- asigură o densitate motrică mare;
- ajută la corectarea deficienţelor fizice prin folosirea exerciţiilor

30
adecvate;
- asigură o dezvoltare/formare în ritm propriu, dat de
particularităţile individuale ereditare (unii mai buni, alţii mai puţin
buni);
- asigură tratarea diferenţiată a elevilor conform preferinţelor (unul
vrea să joace baschet, altul să alerge etc.).
Exersarea individuală are următoarele dezavantaje:
- imposibilitatea profesorului de a fi atent la fiecare execuţie pe tot
timpul lecţiei;
- imposibilitatea organizării, atunci când numărul de elevi dintr-o
clasă este mare (peste 20 elevi), întrucât aceştia nu pot fi urmăriţi;
- imposibilitatea organizării dacă nu dispunem de bază
materială bună.
Exersarea sub formele ei variate de folosire contribuie la
învăţarea, consolidarea, perfecţionarea, evaluarea deprinderilor
motrice, la formarea priceperilor motrice, la îmbunătăţirea
dezvoltării fizice corporale, la dezvoltarea calităților motrice, la
educarea calităţilor moral-volitive, la formarea capacităţii de
organizare şi de practicare independentă a exerciţiilor fizice.
Așadar, modalitățile principale de exersare în educație fizică și
sport sunt:

1.1..Exersarea în scopul învăţării, consolidării sau perfecţionării


deprinderilor motrice şi formării priceperilor motrice

31
Aceasta poate fi: exersarea singulară a unei deprinderi/priceperi
motrice (se poate realiza fragmentar când aceasta este foarte
complexă şi global când aceasta este simplă) şi exersarea
cumulată/globală a mai multor deprinderi/priceperi motrice.

1.2. Exersarea în scopul optimizării dezvoltării fizice


Se realizează în special în veriga a IlI-a lecţiei şi are la bază
execuţia mişcărilor sub formă de complexe de exerciţii fizice
localizate. Exerciţiile ce sunt folosite pentru optimizarea dezvoltării
fizice generale se realizează din mers sau pe loc, într-o formaţie de
gimnastică ce avantajează execuţia.
Complexele sunt formate din 6-8 exerciţii, a câte 4-8 timpi, se
execută liber sau cu obiecte portative, cu partener, cu încărcături, pe
numărătoare sau pe fond muzical. Exerciţiile din complexe sunt
alese astfel încât să solicite toate segmentele corpului, abordând o
anumită ordine (de sus în jos: cap, gât, membre superioare, trunchi,
membre inferioare). Îmbunătăţirea dezvoltării fizice poate fi realizată
şi în celelalte verigi ale lecţiei (în veriga a IV-a, a V-a şi a VI-a) prin
folosirea exerciţiilor în diferite scopuri, dar şi prin celelalte forme de
organizare a activităţii fizice practice (activitatea independentă,
competiţiile sportive şcolare, recreaţia organizată, gimnastica de
înviorare etc.).

1.3. Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor morale şi de voinţă

32
Se realizează pe parcursul întregii lecţii de educaţie fizică şi sport,
prin încurajări, corectări permanente şi mai ales prin obligativitatea
respectării regulilor şi a indicaţiilor.

1.4..Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare şi de


practicare independentă
Se realizează prin dirijarea controlată a activităţii prin modalităţi
diferite de organizare a activităţii, a colectivului de elevi şi a
materialelor sportive. Capacitatea de organizare şi de practicare
independentă se formează prin stimularea elevilor în acordarea
ajutorului, în conducerea anumitor exerciţii, în folosirea elevilor la
organizarea materialelor sportive şi a spaţiului de lucru şi prin
cunoaşterea regulilor de comportare, a celor de execuţie a diferitelor
exerciţii, jocuri, parcursuri aplicative.
Formarea capacităţii de practicare independentă se realizează în
fiecare verigă a lecţiei prin încurajarea execuţiilor libere şi
stimularea alegerii exerciţiilor sau practicării unor ramuri de sport
foarte plăcute elevilor. Are la bază exersarea individuală dirijată şi
încurajată de profesor, atât în timpul orelor cât şi în timpul liber.

1.5. Exersarea în scopul dezvoltării calităților motrice


Se desfăşoară pe parcursul întregii lecţii, cu excepţia primei şi
ultimei verigii. Accentul cade cu precădere pe veriga a IV-a, când se
urmăreşte dezvoltarea vitezei şi îndemânării şi a VI-a când se

33
urmăreşte dezvoltarea forţei şi rezistenţei. Mijloacele şi metodele
pentru dezvoltarea calităților motrice sunt multiple, variate şi pot fi
alese în funcţie de aptitudinea ce urmează a fi dezvoltată şi educată.
Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice este prezentă şi
prioritară atât în educaţia fizică şcolară cât şi în antrenamentul
sportiv. Ea se realizează diferenţiat în funcţie de fiecare calitate
motrică abordată. În practica domeniului sunt deja statornicite o serie
de procedee motrice destinate dezvoltării fiecărei calităţi motrice de
bază. În continuare ne vom referi în mod succint, la unele din aceste
procedee.

Tabel 2. Procedee metodice pentru dezvoltarea calităților motrice


Executarea unor acte și acţiuni motrice cu
intensitate maximă folosindu-se condiţii
normale
Efectuarea unor acte și acţiuni motrice cu
intensitate supramaximală folosindu-se condiţii
VITEZĂ
uşurate
Efectuarea unor acte și acţiuni motrice cu
intensitate submaximală folosindu-se condiţiile
îngreuiate
Efectuarea unor acte şi acţiuni motrice în
34
tempouri alternative, submaximale şi maximale
Efectuarea unor acte şi acţiuni motrice în
condiţii constante
Efectuarea unor acte şi acţiuni motrice în
ÎNDEMÂNARE
condiţii complexe
Efectuarea unor acte şi acţiuni motrice în
condiţii variabile
Procedee metodice bazate pe variaţia
volumului
REZISTENȚĂ Procedeul eforturilor uniforme
Procedeul eforturilor repetate
Procedee metodice bazate pe variaţia
intensității
Procedeul eforturilor variabile
Procedeul eforturilor progresive
Procedul metodic „cu intervale”

Procedeul cu greutăți
Procedeul în circuit
Procedeul izometriei
FORȚA Procedeul Power-Training
Procedeul contracţiilor musculare izotonice
intense şi rapide
Procedeul eforturilor repetate până la refuz

Pentru viteză
a. Executarea unor acte şi/sau acţiuni motrice cu intensitate
maximă (tempouri maximale) folosindu-se condiţii normale de
lucru. Ca modalităţi concrete pentru acest procedeu, exemplificăm:
35
alergare pe teren plat cu echipament regulamentar, pase sau dribling
cu mingea regulamentară pentru un joc sportiv.
b. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice cu intensitate
supramaximală (tempouri supramaximale) folosindu-se condiţiile
uşurate de lucru (alergarea la "vale" pe o pantă uşor înclinată,
alergare pe teren plat cu echipament mai uşor, pase sau dribling cu
minge mai uşoară decât cea regulamentară, reducerea activă a
amplitudinii mişcării etc.).
c. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice cu intensitate
submaximală (tempouri submaximale) folosindu-se condiţiile
îngreuiate ((alergare la "deal" pe o pantă uşor înclinată, alergare pe
teren plat cu echipament puţin mai greu decât cel regulamentar, pase
sau dribling cu minge puţin mai grea decât cea regulamentară etc.).
d. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în tempouri
alternative, submaximale şi maximale, generate – la majoritatea
cazurilor – de factori externi (profesor/antrenor, mijloace mecanice
sau electronice etc.).

Pentru îndemânare
a. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii
constante (număr mare de repetări – eficiență maximă și consum
minim de energie).
b. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii
complexe, în sensul creşterii dificultăţilor de execuţie comparativ cu

36
condiţiile normale (îndepărtarea centrului de greutate faţă de sol,
îngustarea suprefeţei de sprijin, micşorarea dimensiunilor spaţiului
de lucru, mărirea numărului de executanţi pe aceeaşi suprafaţă de
lucru, execuţie cu segmentele neîndemânatice, introducerea unor
sarcini motrice suplimentare, execuţii asimetrice etc.).
c. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii
variabile, schimbătoare în aşa fel încât să se surprindă aproape toate
situaţiile posibile (aer liber, interior, suprafeţe mici, mijlocii şi mari,
cu spectatori şi fără, dimineaţa, după amiază şi seara, la şes, la
altitudine medie, pe suprafeţe cu iarbă, bitum, zgură, pardoseală,
pământ etc., pe timp călduros şi pe timp friguros, pe vreme liniştită
şi pe vănt, ploaie etc.).

Pentru rezistenţă
a. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului;
a.1. Procedeul eforturilor uniforme – efortul îşi menţine
permanent aceeaşi intensitate, dar se modifică în sens de creştere,
pentru a putea realiza progres în dezvoltatea rezistenţei, volumul
(durata, distanţa, numărul de repetări).
a.2. Procedeul eforturilor repetate (“relativ standard”) – se
efectuează aceeaşi “unitate” de efort (distanţă, repriză, serie) cu un
număr variabil de repetări.
b. Procedee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului;
b.1. Procedeeul eforturilor variabile – presupune modificarea

37
tempoului de lucru, a intensităţi efortului pe parcursul repetării unei
porţiuni de distanţă, a unei reprize etc., în sens de creștere și
descreștere.
b.2. Procedeeul eforturilor progresive – presupune tot variaţia
intensităţii efortului, dar numai în sensul creşterii acesteia, această
creştere progresivă se poate realiza fie pe parcursul repetării unei
porţiuni de distanţă a unei reprize etc., fie de la o repetare la alta.
c. Procedul metodic „cu intervale” (numit frecvent
„antrenamentul cu/pe intervale”) – presupune atât variaţia volumului
(de la lecţie la alta) cât şi a intensităţii (în cadrul aceleiaşi lecţii).
Câteva cerinţe trebuie să reţinem pentru acest procedeu didactic:
- se poate aplica nu numai la ramurile/probele sportive ciclice
(alergări, ciclism, înot, schi fond etc.), ci şi la cele aciclice (jocuri
sportive, box, lupte);
- efortul etalon stabilit (distanţa de parcurs, durata „reprizei” etc.)
trebuie să fie repetat în aceeaşi lecţie de atâtea ori încât prin
însumare să fie depăşit modelul competiţional pentru ramura/proba
sportivă respectivă;
- elementul care determină reglarea intensităţii efortului pe
parcursul repetărilor din aceeaşi lecţie este Frecvenţa Cardiacă
(F.C.); se apreciază că organismul este apt să efectueze acest
procedeu dacă reuşeşte prin „încălzirea” din lecţia respectivă să
ajungă cu FC la aprox. 120–130 b/m; intensitatea cu care se
efectuează prima repetare trebuie să ridice valorile FC la aprox. 170–

38
180 b/m; dacă nu se ating aceste valori, la următoarea repetare
trebuie să crească intensitatea efortului; dacă sunt depăşite aceste
valori, la următoarea repetare va fi micşorată intensitatea efortului;
- pauza dintre repetări care idică „intervalul” (de aici provine şi
denumirea procedeului) este de maxim 90 secunde;
- în timpul intervalului F.C. trebuie să coboare către valorile de la
care s-a plecat (aprox. 120–130 b/m); dacă valorile nu coboară
aproape de aceste valori, în cele 90 de secunde cât durează
intervalul, înseamnă că intensitatea a fost prea mare şi trebuie redusă
la repetarea următoare; dacă se ating valorile iniţiale, chiar mai
repede decât în 90 de secunde, înseamnă că intensitatea efortului a
fost prea mică şi trebuie crescută la repetarea următoare;
- în timpul „intervalului” dintre repetări subiectul poate face
exerciții cu intensitate scăzută (pauză activă) sau să întrerupă efortul
complet (pauză pasivă).

Pentru forţă
a. Procedeul „ridicării de greutăţi” (inclusiv propriul corp sau
segemente ale acestuia) prin variantele:
- creşterea continuă a încărcăturii (60% - 70% - 80% - 90%);
- creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii (60% - 70% -
80% - 90% - 80% - 70% - 60%);
- creşterea încărcăturii în „trepte” (60% - 60%; 70% - 70%; 80% -
80% etc.);

39
- creşterea încărcăturii în „val”, unde descreşterea este întotdeauna
1/2 din „rata” creşterii (60% - 70/ - 65% - 75% - 70% - 80% - 75% -
85% etc.).

b. Procedeul „izometriei”
Se foloseşte pentru dezvoltarea masei musculare. Se încearcă prin
contracţie musculară să fie învinsă o „rezistenţă imobilă”. Procedeul
este foarte eficient dar nu la vârste mici şi nici la sexul feminin.
Durata contracţiei izometrice este de 9–12 secunde. Pauza dintre
contracţii izometrice succesive trebuie să fie de minimum 90–120
secunde şi ea trebuie să fie „activă”. Numărul contracţiilor
izometrice puternice nu trebuie să depăşească 4–6 pe zi şi să fie
făcute doar de 2–3 ori pe săptămână.

c. Procedeul „în circuit”


Este printre cele mai răspândite procedee metodice de dezvoltare a
calităţilor motrice. Cunoaşterea superficială a acestui procedeu a dus
la interpretări greşite, printre care cea mai „gravă” este aceea că este
înţeles ca modalitate de organizare a colectivului, fiind confundat cu
„lucrul pe ateliere”.
Circuitul este un procedeu metodic (şi organizatoric) creat pentru
dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare (inclusiv a forţei în
regim de rezistenţă, dar nu pentru dezvoltarea rezistenţei!). Ca atare,
în „circuit” nu pot fi incluse exerciţii de îndemânare, viteză, tehnică,

40
tactică etc. Exerciţiile dintr-un circuit trebuie să fie simple, ca nivel
de execuţie şi cunoscute de subiecţi. Fiecare subiect trebuie să îşi
cunoască posibilităţile maxime la exerciţiile cuprinse în circuit (prin
probe date în lecţiile anterioare). Orice circuit trebuie amplasat, în
lecţie, înainte de veriga care vizează revenirea organismului după
efort.
Succesiunea exerciţiilor într-un circuit să fie astfel realizat încât să
se alterneze angajarea în efort a principalelor grupe musculare. Nu
pot fi efectuate două exerciţii (chiar cu structură diferită) succesive
care se adresează aceleiaşi grupe musculare. Se recomandă ca
dificultatea exerciţiilor (în sens de “greutate”, „intensitate”) să
crească progresiv de-a lungul circuitului:
Dozarea efortului în circuit este foarte importantă. Se solicită în
ideea în care a fost elaborat acest procedeu, ca dozarea să fie
individualizată. De aceea, la circuit se lucrează cu “fişe
individualizate”. Fiindcă în şcoală nu există asemenea situaţii s-a
făcut apel la unele “variante” de adaptare a circuitului în circuitul de
educaţie fizică. Aşa s-a ajuns să se “lucreze” şi să se facă “pauze”
între exerciţii contra timp (30 sec. lucru – 45 sec. pauză; 30 sec.
lucru – 30 sec. pauză).
După numărul de exerciţii, circuitele pot fi:
- scurte (6-7 exerciţii);
- medii (8-9 exerciţii);
- lungi (10-12 exerciţii).

41
Din punct de vedere al organizării sunt două modalităţi de
desfăşurare a circuitului, întălnite în practică:
- Frontal: când întreg colectivul execută simultan aceleaşi exerciţii
(deci ordinea este aceeaşi pentru toţi);
- Pe grupe (de câte 4-6 subiecţi), fiecare grupă având “traseul”
său.

d. Procedeul contracţiilor izotonice intense şi rapide


Se foloseşte pentru dezvoltarea forţei explozive, adică a forţei în
regim de viteză. Se mai numeşte şi “procedeul eforturilor dinamice”.
Se execută exerciţii de forţă-viteză, cu amplitudine maximă, într-o
manieră cât mai apropiată de structura deprinderilor sau priceperilor
motrice.

e. Procedeul eforturilor repetate până la refuz.


Implică număr mare de repetări, cu greutăţi medii (apox. 35%
pentru începători şi 60-65% pentru avansaţi). Eficienţa procedeului
apare după instalarea oboselii reale, adică doar la ultimele execuţii.
Este un procedeu foarte bun pentru începători (se evită leziunile
musculo-ligamentare) şi pentru menţinerea unei stări optime de
sănătate.

f. Procedeul “Power Training”

42
Se foloseşte pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză, deci a
foţei expozive. Se folosesc trei principale grupe de exerciţii (cu
greutăţi – mai ales haltera; cu mingi umplute; acrobatice), iar un
program de lucru cuprinde 12 exerciţii, împărţite în 3 grupe a câte 4
exerciţii fiecare. După ce se execută o grupă de exerciţii se face
pauză 3-5 minute. Exerciţiile trebuie să fie atent selecţionate, pentru
a contribui direct la îmbunătăţirea rezultatelor din ramura sau proba
sportivă respectivă. La început se lucrează cu o încărcătură redusă
faţă de posibilităţile maxime, se execută exerciţiul de 6 ori, apoi –
dacă viteza de execuţie corespunde – se creşte dozarea la 12 repetări
(deci se dublează). Când se constată că şi cele 12 repetări se fac cu o
viteză corespunzătoare se măreşte încărcătura şi se reia lucrul cu 6 şi
apoi cu 12 repetări etc. Lucrul se întrerupe când se constată că
exerciţiile nu se mai execută corect.

II.3.2. Problematizarea
Este considerată „principala modalitate de aplicare a teoriei
învăţării prin descoperire, a învăţării active, a învăţării de tip euristic.
Această metodă presupune crearea unor situaţii practice
problematice, care necesită, din partea elevilor o atenţie deosebită în
găsirea celor mai eficiente soluţii de rezolvare. Are la bază
"exersarea prin deducere şi gândire creatoare". Angajarea elevilor
într-o activitate independentă de însuşirea şi mai ales de aplicarea în
situaţii diferite a celor învăţate, prin crearea de probleme, contribuie

43
la formarea motivaţiei, a interesului şi a creativităţii pentru găsirea
celor mai eficiente soluţii. În educaţia fizică, problematizarea
presupune:
-.sugerarea alegerii rezolvării unei situaţii, de către
profesor/antrenor;
- alegerea unei opţiuni de rezolvare a unei situaţii de către un grup
de elevi;
- alegerea unei opţiuni de rezolvare a unei situaţii de către un
elev/sportiv.
Problematizarea ca metodă de învăţare se evidenţiază în execuţia:
parcursurilor aplicative, în jocurile de mişcare, în jocurile sportive,
în crearea linilor acrobatice şi artistice în gimnastică etc. şi
contribuie, în mare măsură la formarea creativităţii la elevi. Ca
metodă didactică de învăţare, problematizarea presupune, în timp, o
succesiune de secvenţe ce constau în: momentul creării
situaţiei/situaţiilor problemă, momentul alegerii celei mai potrivite
soluţii cu momentul execuţiei, momentul rezolvării problemei şi
momentul analizei soluţiei alese pentru rezolvare.

II.3.3. Metoda studiului individual


Deşi considerată improprie domeniului nostru, are din ce în ce mai
multe utilizări întrucât presupune realizarea unei exersări în scopul
fie a perfecţionării execuţiilor, fie pentru descoperirea anumitor
caracteristici ale exerciţiilor. Are la bază activitatea de informare

44
teoretică din literatura de specialitate cât şi activitatea de exersare
recomandată pentru activitatea independentă în scopul: îmbunătăţirii
capacităţii de efort, creşterii performanţelor sportive, realizării
baremurilor pentru o notă maximă, perfecţionării unei anumite
execuţii, re-exersării în momentul nereuşitei unei execuţii corecte sau
a unei execuţii de re-corectare şi chiar când se recomandă studierea
unei anumite bibliografii.

II.4. Metode de evaluare


Valoarea sistemului de pregătire este apreciată prin eficienţa
înregistrată de către elevi. Această eficienţă este subliniată prin
verificarea şi aprecierea activităţii depuse. Evaluarea rezultatelor
muncii instructiv-educative diferă de la o disciplină la alta, de la o
ramură sportivă la alta, de la o vârstă la alta, de la băieţi la fete etc.
Evaluarea şcolară se realizează prin:
- metode tradiţionale, în care intră aprecierea verbală şi notarea, ce
are la bază testele: orale, scrise şi practice;
- metode complementare în care intră: observaţia sistematică a
activităţii şi comportării elevilor, investigaţia, proiectul, portofoliu şi
autoevaluarea.

1. Aprecierea verbală

45
Este metoda de evaluare a rezultatelor şcolare prin cuvânt, care
poate să fie pozitivă, când subliniază aspectele pozitive al evoluţiei
comportamentale ale elevilor, dar şi negativă când evidenţiază
aspectele negative ale acţiunii elevilor (greşeli de execuţie, de
înţelegere, nerespectării indicaţiilor şi cerinţelor desfăşurării
acţiunilor) în scopul îndreptării acestora.
Aprecierea verbală se foloseşte după: o execuţie, la sfârşitul lecţiei
sau cu ocazia analizei unei acţiuni de întrecere (ştafetă, joc dinamic,
joc sportiv, concurs inter clase etc). În cadrul acestei forme de
apreciere se urmăreşte, pe cât posibil, înlăturarea subiectivismului. O
atenţie deosebită este acordată elevilor mai puţini dotaţi care
progresează mai greu şi care trebuie încurajaţi. Aprecierea verbală
obiectivă, folosită şi la celelalte discipline de învăţământ, stimulează
şi motivează elevii pentru practicarea exerciţiilor fizice.

2. Notarea
Este metoda folosită şi în educaţia fizică şcolară ca şi la celelalte
discipline de învăţământ. Notarea este metoda de departajare
valorică a indivizilor după rezultatele înregistrate şi presupune
cuantificarea acestora prin echivalarea cu note de la 1 la 10 sau
calificative de la insuficient - echivalentul notei 3-4, la suficient -
echivalentul notei 5-6, la bine - echivalentul notelor 7-8 şi foarte
bine - echivalentul notelor 9-10. Pentru rezultate deosebite se
foloseşte şi calificativul excelent. Reforma curriculară a adus şi aşa

46
zisele îmbunătăţiri ale sistemului de evaluare prin introducerea
aprecierii pe bază de calificative pentru clasele I - IV.
Aprecierea activităţii desfăşurate, fie ea prin notare fie verbală, are
rol în stimularea activităţii de instruire a elevilor şi presupune
verificarea. Verificarea în educaţie fizică se realizează prin
intermediul testelor de evaluare, adică a probelor de control.
Noţiunea de test reprezintă „proba standardizată la care este supus
subiectul (elev, sportiv) pentru a i se stabili nivelul în raport cu o
scală etalon". Testele, probele de evaluare oferă informaţii asupra
gradului de dezvoltare, asupra calităților motrice, asupra
personalităţii, asupra adaptării fiziologice etc.

II.5. Metodele de refacere a capacităţii de efort


Refacerea reprezintă procesul de revenire a funcţiilor
organismului (dereglate în timpul efortului, realizat pe parcursul
lecţiei) la cele normale existente înaintea începerii efortului.
Presupune folosirea unei suite de metode ce uşurează fie continuarea
procesului instructiv/educativ, fie refacerea de la sfârşitul lecţiei.
În timpul desfăşurării lecţiilor scad rezervele energetice de la
nivelul muşchilor, creşte activitatea funcţională a marilor sisteme,
mai ales a celui circulator şi respirator, ceea ce determină diminuarea
capacităţii de efort, diminuare datorată instalării oboselii (instalare
ce reprezintă mecanismul de protecţie al organismului). Din această
cauză, alternarea raţională a eforturilor cu intervalul de odihnă

47
(pauza) constituie una dintre condiţiile cele mai importante ale
creşterii eficacităţii lecţiei (folosirii exerciţiilor în creşterea capacităţii
de efort).
Metodele de refacere pot fi împărţite în:
- metode de refacere activă (cum este alergarea uşoară);
- metode de refacere pasivă (cum sunt masajul, vibromasajul,
sauna etc).

1. Refacerea activă
Cuprinde totalitatea măsurilor ce au la bază mişcarea executată din
ce în ce mai lent, aplicată imediat după efort în scopul revenirii
complete a stării organismului. Ca măsură activă, cea mai des
folosită în refacerea după efort este alergarea uşoară, tip "footing",
combinată cu mers din ce în ce mai lent şi cu exerciţii de relaxare a
membrelor superioare şi inferioare şi exerciţii de respiraţie.

2. Refacerea pasivă
Presupune folosirea unor măsuri ce constau în: pauză, masaj,
saună, băi, duşurile, vibromasajul, somnul etc. Aceste măsuri vin să
întregească şi să accelereze procesul de refacere, dar nu pot fi
practicate în toate unităţile de învăţământ. Însă, dintre măsurile
pasive, cu efecte din cele mai mari în revenire şi refacere după efort
iese în evidenţă somnul. Somnul realizează la nivelul scoarţei

48
cerebrale o inhibiţie de protecţie ce asigură regenerarea celulelor
cerebrale, iar la nivelul musculaturii asigură refacerea substanţelor
energetice.
Odihna activă, alimentaţia raţională, somnul şi evitarea exceselor
(tutun, alcool, droguri, sex), reprezintă măsuri de bază ce asigură
realizarea refacerii rapide şi depline a capacităţii de efort a
organismului. Putem vorbi de o refacere naturală, fiziologică care
poate fi uşor realizată sub îndrumarea profesorului prin mijloace
active, dar şi de o refacere dirijată de cadre de specialitate, care o
completează şi o accelerează pe prima. O bună refacere are la bază
alternarea execuţiei eforturilor, în funcţie de sursa de energie care le
asigură desfăşurarea, cu pauzele de odihnă.

II.6. Metodele de corectare a greşelilor de execuţie


Datorită caracterului său practic, educaţia fizică este una dintre
disciplinele de învăţământ în care procesul de învăţare implică
corectarea imediată a greşelilor de execuţie. Din această cauză, s-a
constituit o serie de procedee metodice de corectare a greşelilor de
execuţie printre care enumerăm: intervenţia verbală pozitivă
(aprobarea) şi negativă (dezaprobarea); intervenţia prin gesturi şi
semne.

1. Intervenţia verbală
Presupune sesizarea greşelilor de execuţie şi atenţionarea prin

49
cuvânt a executanţilor. Pentru ca intervenţia verbală, pozitivă sau
negativă să fie eficientă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să sublinieze componentele esenţiale ale mişcării;
- să fie exprimată într-un mod adecvat situaţiei: prin comandă,
atunci când se înregistrează greşeli la complexele de dezvoltare
fizică generală (unu-doi, întinde-braţul, cinci-şase, apleacă - bine),
prin atenţionare când se înregistrează o anumită greşeală în execuţia
mişcărilor, exerciţiilor;
- să se realizeze în momente special create, în care se opreşte
execuţia, se subliniază greşeala şi se indică modalitatea de eliminare;
- intervenţia se poate adresa clasei, unei grupe sau unui singur
elev.

2. Intervenţia prin gesturi şi semne


Constă în sesizarea şi corectarea greşelilor cu ajutorul gesturilor,
mimicii, semnelor. Gesturile, semnele, mimica, datorită folosirii
frecvente pot constitui un sistem de comunicare, un limbaj specific,
apreciat în mare parte de către elevi. Această modalitate trebuie să
fie oportună, expresivă, sugestivă şi corect înţeleasă pentru a nu
degenera activitatea.

II.7. Metodele de asigurare şi ajutor


1. Asistența
Asistenţa copiilor în timpul exersării presupune situarea

50
profesorului lângă executant şi însoţirea sa pe parcursul execuţiei
exerciţiilor cu un grad mare de risc. Prin această asistenţă se elimină
sentimentul de teamă al copiilor, creşte indicele de siguranţă.
Asistenţa copiilor în timpul exersării se aplică în mod individual, pe
parcursul întregii execuţii când aceasta prezintă riscuri sau pe
parcursul unor anumite momente mai dificile. Profesorul trebuie să
ocupe pentru asistenţa copiilor, o anumită poziţie care să nu
împiedice exersarea, dar care să asigure şi intervenţia promptă în caz
de pericol, precum şi supravegherea întregului colectiv.
2. Asigurarea
Asigurarea presupune intervenţia directă a profesorului în cazul
apariţiei unei dezechilibrări, căderi, împiedicări, alunecări, prin
sprijinirea, prinderea, susţinerea sau ridicarea elevului, evitând astfel
apariţia unui accident.

3. Ajutorul direct sau sprijinul


Ajutorul direct şi sprijinul dat elevilor în timpul lecţiei, presupune
acţiunea profesorului în situaţia în care aceștia nu reuşesc să execute
corect, iar intervenţiile verbale sau prin semne nu sunt eficiente.
Acest tip de acţiune se concretizează în ajutorul direct dat de
profesor elevului (ducerea unui segment în direcţia corectă, ridicarea
la un nivel mai înalt când copilul nu reuşeşte desprinderea propriu-
zisă, sau sprijinul dat la stând pe mâini etc.) Valoarea ajutorului dat
elevului poate fi crescută dacă se respectă următoarele cerinţe:

51
- are la bază cunoaşterea execuţiei fiecărui copil;
- profesorul să fi simţit direct mişcarea şi să cunoască modalitatea
de aplicare a unor prize specifice;
- intervenţia asupra elevului trebuie să fie caracterizată de tact,
siguranţă, excluzându-se durităţile, atentatul la pudoare, bruscările
sau scăpările;
- ajutorul să fie direct, de întrajutorare şi stimulativ, atunci când
apar sentimente de teamă, frică;
- fiecare elev să beneficieze de ajutor dacă nu reuşeşte o execuţie
corectă;
-.ajutorul direct trebuie repetat dacă nu reuşeşte să corecteze
greşeala;
-.ajutorul direct poate fi făcut şi de către un elev sub
supravegherea profesorului.

52
III. LECȚIA – FORMĂ DE BAZĂ A PRACTICĂRII
EXERCIȚIILOR FIZICE

III.1..Lecţia.-.formă.de.bază.a.organizării.procesului.instructiv-
educativ

Lecţia este principala modalitate de organizare şi desfăşurare a


procesului de învăţământ. Putem considera lecţia ca o modalitate
(formă) de bază în organizarea, într-un cadru special, a activităţii
prin care se realizează un proces instructiv-educativ bilateral profesor-
elev în scopul perfecţionării acestora. Consideraţia că lecţia este formă
de bază în desfăşurarea activităţii de educaţie fizică, poate fi
argumentată astfel:
- este cuprinsă în Planul-cadru de învăţământ, ca formă obligatorie
atât pentru profesor cât şi pentru elevi;
- se realizează sub conducerea unui specialist cu studii superioare;
- se desfăşoară într-un timp bine determinat (cu o durată de 50 de
minute);
-.prevederile conţinutului lecţiei sunt stabilite prin programa
şcolară;
- permite realizarea permanentă e unităţii predare - învăţare –
evaluare;
- realizează obiectivele educaţiei fizice şi sportului.

53
În procesul de învăţământ, lecţia se bazează pe execuţia
diversificată a exerciţiului fizic. Este prezentă pe parcursul unei
lungi perioade de vârstă din viaţa omului (grădiniţă, învăţământul
primar, gimnazial, liceal) perioadă subordonată procesului de
educare şi dezvoltare a personalităţii umane. Ca disciplină
obligatorie din trunchiul comun, educaţia fizică se reflectă într-un
număr de:
- 1-2 activităţi la învăţământul preşcolar;
- 2-3 ore la învăţământul primar, clasele a I-a - a IV-a;
- 2-3 ore la învăţământul gimnazial şi liceal, clasele a V-a - a Xl-a;
- 1-2 ore la clasa a VIII-a şi a XII-a şi la şcolile profesionale.

Educaţia fizică, prevăzută în planul-cadru de învăţământ se


desfăşoară sub formă de lecţie:
- obligatorie, clasică, în timpul căreia se realizează prevederile
programei şcolare;
- de extindere, în care se abordează conţinuturile programei
şcolare prevăzute cu * şi scrise cu italic sau prin abordarea unor
conţinuturi noi;
- opţională, în care se aprofundează o disciplină, ramură sportivă
la alegere;
- de aprofundare, în care se abordează anumite conţinuturi care nu
au fost bine (temeinic) însuşite anterior;
- de ansamblu sportiv (extracurriculare) în care se aprofundează o

54
disciplină sau probă sportivă la alegere. În acest tip de lecţii se
realizează pregătirea echipelor reprezentative şcolare în scopul
participării la competiţiile şcolare;
- de antrenament sportiv, în care se pregătesc sportivii de
performanţă sunt lecţii pentru clasele, şcolile şi liceele vocaţionale.

III.2. Tipologia lecţiei


Educaţia fizică şcolară se desfăşoară printr-o mare varietate de
tipuri de lecţie date de obiectivele urmărite. Astfel lecţiile pot fi:
1. de acomodare sau de introducere;
2. de învăţare a deprinderilor motrice;
3. de consolidare a deprinderilor motrice;
4. de perfecţionare a deprinderilor motrice;
5. de formare a priceperilor motrice;
6. de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice;
7. de evaluare (control şi apreciere);
8. de bilanţ sau de încheiere;
9. de recreare şi distracţie;
10. mixtă.

1. Lecţia de acomodare cu efortul sau de introducere


Lecţia de acomodare cu efortul sau de introducere în activitatea de
educaţie fizică este lecţia ce marchează începutul semestrului sau a
anului şcolar. În această lecţie profesorul prezintă elevilor:

55
- obiectivele și conţinuturile;
-.influenţele practicării exerciţiilor fizice asupra sănătăţii şi
dezvoltării fizice;
- modalităţile de evaluare,
- cerinţele privind echipamentul și normele de igienă individuală
şi colectivă;
- regulile de protecţie individuală şi colectivă.
La clasele de început (I, a V-a, a IX-a) se prezintă baza sportivă şi
programul acesteia, regulile de deplasare în interiorul spaţiilor de
lucru şi se realizează o încălzire mai lungă a organismului pentru a
marca începerea unei activităţi ce presupune susţinerea unui efort
fizic ridicat, dar şi pentru transmiterea primelor cunoştinţe sau
reamintirea acestora în ceea ce priveşte solicitarea organismului şi
cunoaşterea reacţiei elevilor.

2. Lecţia de învăţare a deprinderilor motrice


Este lecţia în care se însuşesc deprinderile motrice noi şi are ca
obiectiv pedagogic procesul de învăţare. Este frecvent întâlnită în
învăţământul preşcolar şi primar, dar şi în primele lecţii ce fac parte
dintr-un ciclu (sistem tematic de lecţii) ce abordează o nouă temă de
învăţare. Într-o lecţie se programează foarte rar două teme de
învăţare, se obişnuieşte să se abordeze o temă de învăţare şi cealaltă
de consolidare, perfecţionare sau de dezvoltare.
Când o deprindere motrică se caracterizează printr-un grad înalt de

56
complexitate şi însuşirea ei este greoaie, se necesită alocarea a 1-3
lecţii de învăţare. Acest tip de lecţie se întâlneşte pe parcursul
întregului an şcolar.

3. Lecţia de consolidare a deprinderilor motrice


Este lecţia în care se repetă de foarte multe ori deprinderile
motrice învăţate anterior şi are ca obiectiv pedagogic stabilirea şi
automatizarea acestora. În acest tip de lecţie se insistă pe execuţia
corectă şi repetarea până se însuşeşte mecanismul de bază al
deprinderii.

4. Lecţia de perfecţionare a deprinderilor motrice


5. Lecția de formare a priceperilor motrice
Sunt lecţii în care se urmăreşte creşterea gradului de automatizare
a deprinderilor şi de formare a priceperii de a le executa în condiţii
variate şi diversificate. Formarea priceperilor motrice are la bază
procesul de automatizare a deprinderilor, dar şi de aplicare a acestora
în variante infinite impuse de condiţiile mereu schimbătoare.
Modalitate cea mai des întâlnită de acţionare asupra formării
priceperilor motrice este exersarea deprinderilor motrice în cadrul
ştafetelor, jocurilor de mişcare, parcursurilor aplicative şi jocurilor
sportive.

57
6. Lecţia de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice
Este lecţia în care un timp din partea fundamentală este alocat
dezvoltării calităților motrice. În lecţiile în care sunt prevăzute ca
teme dezvoltarea aptitudinilor motrice, cerinţele metodologice
prevăd ca în veriga a IV-a să se abordeze educarea vitezei şi
îndemânării şi în veriga a VI-a dezvoltarea forţei şi rezistenţei.
În principal, în lecţiile de educaţie fizică şcolară se prevăd teme
de învăţare/ consolidare/perfecţionare şi teme de dezvoltare a uneia
sau două aptitudini motrice. Foarte rar (în situaţii de bază
materială inexistenţă în ceea ce priveşte însuşirea deprinderilor
motrice) se abordează într-o lecţie/un sistem tematic de lecţii
dezvoltarea numai a aptitudinilor psihomotrice. Nu este indicat să
se cupleze viteza cu coordonarea întrucât solicită foarte mult
sistemul nervos şi nici forţa cu rezistenţa întrucât necesită consum
mare de energie.

7. Lecţia de evaluare (control şi apreciere)


Este lecţia în care se apreciază nivelul de însuşire a deprinderilor
motrice sau nivelul de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice.
Acest tip de lecţie este planificat de 2-3 ori pe semestru, la finalul
unui sistem tematic ce a abordat deprinderile motrice, la finalul
unui sistem tematic ce a abordat dezvoltarea unei aptitudini
psihomotrice, sau la sfârşitul semestrului pentru a evalua nivelul
de formare a priceperilor motrice complexe şi de dezvoltare a

58
aptitudinilor psihomotrice combinate. Pentru o evaluare corectă a
procesului didactic, este obligatorie o verificare iniţială a
capacităţilor motrice ale elevilor în prima săptămână de şcoală,
verificare urmată de o apreciere, ceea ce permite profesorului să
cunoască nivelul iniţial, şi o verificare finală, ceea ce permite
constatarea progresului realizat şi eficienţa activităţii desfăşurate.

8. Lecţia de bilanţ sau de încheiere


Este lecţia care se organizează la sfârşitul unui sistem de lecţii, a
unui semestru, a unui an şcolar. Este un tip de lecţie de analiză şi
de evaluare a activităţii desfăşurate. În aceste lecţii se prezintă
bilanţul activităţilor realizate, a progreselor înregistrate şi a
rezultatelor obţinute în competiţiile sportive, dar şi a
nerealizărilor şi a indicaţiilor privind activitatea viitoare.

9. Lecţia de recreere şi destindere


Este o lecţie în care activităţile au un caracter distractiv-recreativ
şi au scopul de a atrage elevii spre practicarea exerciţiilor fizice.
Acest tip de lecţie se abordează la început de an şcolar sau semestru,
la sfârşit de semestru sau an şcolar, şi în perioadele stresante de
activitate didactică (perioade de verificare prin teze sau teste). De
obicei lecţiile distractiv-recreative se planifică în ultima săptămână
şcolară a semestrului sau anului.

59
10. Lecţia mixtă
Este lecţia în care temele lecţiilor au obiective şi teme diferite. De
obicei, în procesul instructiv educativ din educaţie fizică şi sport,
lecţiile au prevăzute mai multe teme (2-4), care nu au aceleaşi
obiective fundamentale (învăţare, consolidare, perfecţionare,
evaluare, educare, dezvoltare) şi sunt considerate lecţii de tip mixt.
În educaţie fizică rar se întâmplă ca lecţia să aibă o singură temă.

III.3. Conţinutul şi structura lecţiei


Din punct de vedere al conţinutului, lecţia de educaţie fizică se
deosebeşte de lecţiile la celelalte discipline întrucât are caracter
practic. Conţinutul lecţiei este format din totalitatea sistemelor de
acţionare concretizate în mijloace practice (exerciţii fizice ca
reprezentări-concretizări parţiale sau totale ale deprinderilor
motrice) şi mijloace verbale (cuvântul ca mod de transmitere a
cunoştinţelor şi noţiunilor teoretice) ca modalităţi de execuţie şi
transmitere a deprinderilor şi priceperilor motrice. Fiecărei lecţii îi
este specific un anumit conţinut care depinde de temele şi
obiectivele operaţionale.
Structura lecţiei reprezintă forma şi modul de organizare a
conţinutului lecţiei, grupat pe părţi (verigi) care se corelează cauzal
în vederea asigurării unităţii ei didactice (scop, metodă, timp,
spaţiu). Structura lecţiei de educaţie fizică este puţin variabilă în
comparaţie cu partea de conţinut. Totuşi între structură şi conţinut

60
există un raport de interdependenţă. Structura reprezintă demersul
de organizare a acţiunilor iar conţinutul reprezintă substanţa prin
care se realizează procesul instructiv-educativ.
Din punct de vedere structural, lecţia de educaţie fizică a
cunoscut de-a lungul timpului mai multe modalităţi de abordare
printre care:
 lecţia pe părţi 
- pe 4 părţi: organizatorică, pregătitoare, fundamentală;
- pe 3 părţi: pregătitoare, fundamentală şi de încheiere.
 lecţia pe verigi: structurată astfel:
- veriga I denumită „organizarea colectivului de elevi";
- veriga a II-a denumită „pregătirea organismului pentru efort";
- veriga a III-a „influenţarea selectivă a aparatului locomotor";
- veriga a IV-a „dezvoltarea vitezei şi coordonării";
- veriga a V-a „învăţarea/ consolidarea/ perfecţionarea/ evaluarea
deprinderilor şi priceperilor motrice";
- veriga a VI-a „dezvoltarea forţei şi rezistenţei";
- veriga a VII-a „revenirea organismului după efort";
- veriga a VIII-a denumită „aprecieri şi concluzii''.
Verigile lecţiei denumite şi momentele lecţiei, evenimentele
instrucţionale, etapele instruirii, secvenţele lecţiei sau situaţiile de
instruire, formează unitatea structurală de bază a lecţiei de
educaţie fizică, instituindu-se într-un sistem.
Considerăm, pentru lecţia de educaţie fizică, că este mai

61
potrivit termenul de „verigă" care cuprinde şi sugestia legăturii şi
continuităţii acţiunilor într-o anumită ordine, impusă de însuşi
specificul şi caracteristicile efortului depus. În cadrul lecţiei,
verigile formează un sistem, între ele existând o strânsă legătură,
legătură determinată de subordonarea lor faţă de rezolvarea
temei generale şi a obiectivelor operaţionale urmărite. Deşi fiecărei
verigi îi sunt specifice anumite sarcini didactice, conţinutul este ales în
funcţie de temele propuse şi obiectivele operaţionale stabilite.
Numărul verigilor dintr-o lecţie este stabilit de profesor, în funcţie
de gradul de complexitate sau de dificultatea temei sau temelor
planificate. Sistemul verigilor, privit de pe poziţiile teoriei sistemice,
reproduce la scară redusă, ca şi sistemul lecţiilor, structura întregului
sistem instructiv-educativ, considerat ca sistem integrativ unitar.
Verigile a IV-a, a V-a, şi a VI-a sunt destinate realizării temelor
lecţiei şi sunt denumite verigi tematice, celelalte sunt verigi
netematice. Prezenţa tuturor verigilor într-o lecţie nu este obligatorie.
Indiferent de tipul lecţiei, sunt prezente permanent veriga a II-a şi a
III-a, veriga/verigile corespunzătoare temelor de lecţie şi veriga a VII-a
şi a VIII-a. În lecţiile ce se desfăşoară iarna în aer liber, în condiţiile
de temperatură scăzută, veriga a II-a se comasează cu a III-a, iar
prima, a VIl-a şi a VIII-a sunt foarte scurte. Veriga a V-a, în care se
învaţă, consolidează, perfecţionează deprinderile motrice poate să
lipsească dintr-o lecţie, atunci când baza materială este precară, dar
nu este indicat să se prelungească această lipsă. Prezenţa verigilor în

62
lecţie depinde de temele, obiectivele operaţionale şi locul unde se
desfăşoară lecţia.
Fiecare verigă are obiective specifice, ce se bazează unele pe
altele şi care se realizează prin sisteme de acţionare, ce durează un
anumit timp, formaţii de lucru specifice şi metode de realizare diferite.

Veriga I
Organizarea colectivului de elevi
Durată = 30" până la 5 minute
Obiectivele verigii:
- începerea organizată a lecţiei;
- captarea atenţiei, asigurarea disciplinei şi ordini;
- ridicarea stării emoţionale;
- conştientizarea elevilor/studenţilor asupra a ceea ce vor face în
lecţie;
- cunoaşterea efectivului de elevi, verificarea echipamentului şi
stării de sănătate;
- comunicarea temelor şi obiectivelor operaţionale.
Sisteme de acţionare:
- adunarea, alinierea, raportul şi salutul;
- verificarea stării de sănătate şi a ţinutei vestimentare;
- comunicarea temelor lecţiei şi obiectivelor majore;
- exerciţii de front şi formaţii;
- exerciţii şi jocuri scurte de atenţie, întoarceri la comandă, ruperi

63
şi grupări de formaţii etc.
Strategii didactice:
- formaţii de adunare: în linie pe un rând, în linie pe două rânduri,
careu etc.;
-.metode: conversaţia, explicaţia, exersarea, aprecierea,
încurajarea.

Această verigă poate să dureze de la 30 sec., când se lucrează cu


un colectiv deja format, cu un număr mic de elevi, bine instruit, cu
un nivel ridicat de cunoştinţe şi deprinderi, şi în condiţii atmosferice
neprielnice (vânt, ploaie, zăpadă, căldură) sau poate să dureze mai
mult, până la 5 minute când se lucrează cu un colectiv numeros, la
început de semestru sau ciclu de învăţământ (grădiniţă, primar) şi
când se impune rezolvarea anumitor probleme organizatorice, de
amenajare a bazei sportive.

Veriga a II-a
Pregătirea organismului pentru efort
Durată = 4 - 6 minute
Obiectivele verigii:
-.stimularea treptată a funcţiilor organismului (circulaţie,
respiraţie);
- realizarea unei excitabilităţii optime a sistemului nervos central
pentru activitatea ce urmează să se desfăşoare;

64
- educarea percepţiilor spaţio-temporale;
- ridicarea stării emoţionale;
-.educarea interesului pentru activitatea ce urmează să se
desfăşoare;
- creşterea capacităţii de efort.
Sisteme de acţionare:
- exerciţii de front şi formaţii;
- variante de mers şi alergare;
- săltări şi sărituri;
- paşi specifici (de dans) din gimnastica ritmică;
-.exerciţii pentru educarea ritmicităţii şi muzicalităţii motrice
(jocuri
şi teme ritmice) etc.;
-.deplasare cu mişcări diferite ale membrelor superioare şi
inferioare;
- jocuri dinamice;
- parcursuri aplicative simple cu elemente cunoscute de elevi.
Strategii didactice:
- formaţii: în coloană câte unul, în coloană câte doi, în cerc, pe
grupe, etc.;
- deplasări cu schimbarea direcţiei şi a formaţiilor;
-.metode: conversaţia, demonstraţia, exersarea, explicaţia,
observarea curentă, problematizarea, aprecierea etc.
Veriga a II a durează mai mult atunci când sunt condiţii

65
neprielnice (frig afară, echipament neadecvat), când se susţin probe
de control, se participă la concursuri, ceea ce necesită o încălzire mai
bună (pentru a evita eventualele întinderi musculare) sau poate dura
mai puţin, când este foarte cald afară şi efortul din verigile tematice
nu este de intensitate mare (crescută). În această verigă se folosesc
de obicei exerciţii în tempo moderat, care să permită creşterea
frecvenţei cardiace la 120-140 b/m. În literatura de specialitate,
această verigă este prevăzută cu o durată de 1-2 minute, timp care nu
rezolvă o creştere şi stabilizare a FC în jurul cifrei de 120-140 b/m,
frecvenţă ce poate asigura o funcţionalitate bună de lucru. Din
această cauză recomandăm o durată de 4-6 şi chiar 8 minute.

Veriga a III - a
Influenţarea selectivă a aparatului locomotor
Durată = 5-8 minute
Obiectivele verigii:
- educarea atitudinii corporale corecte;
- prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice;
- educarea percepţiilor spaţio-temporale şi a ritmului;
- educarea mobilității articulare și a elasticității musculare;
- educarea coordonării musculare;
- întărirea tonusului muscular;educarea capacității de control și
adaptare a actului respirator;
- formarea obișnuinței de practicare independent șa exercițiilor de

66
dezvoltare fizică armonioasă;
- pregătirea organismului pentru realizarea temelor lecției.

Sisteme de acționare
- exerciții de dezvoltare fizică general, libere, cu partener, cu
obiecte, la aparate, grupate în complexe care cuprind 4-6 exerciții la
învățământul primar, 6-8 exerciții la învățământul gimnazial, 8-10
exerciții la învățământul liceal. Acestea se execută sub forma de
complex, la comandă sau liber, cu ritm dictat prin comandă sau
imprimat prin muzică, pe loc sau din deplasare. Succesiunea
recomandată pentru influențarea segmentelor corpului este
următoarea: exerciții pentru segmentul superior al coloanei (cap și
gât), exerciții pentru membrele superioare, exerciții pentru trunchi,
exerciții pentru membrele inferioare și în final sărituri.
- exerciții de respirație profundă și exerciții de relaxare. Se
recomandă ca exercițiile care încheie complexul să fie dinamice,
plăcute, mobilizatoare.

Strategii didactice
- formații de lucru: coloană de gimnastică, în trepte, în cocor, în
șah, semicerc, cerc etc.
- metode: demonstrația, explicația, exersarea, observarea curentă,
aprecierea verbală etc.
Când lecția se desfășoară în aer liber pe timp friguros, veriga a III-

67
a este mai scurtă și poate fi combinată cu veriga a II-a. În cazul
lecției în spații mici (pe timp nefavorabil) veriga a III-a va fi mai
lungă, urmărindu-se solicitarea mai mare a grupelor musculare.
Primele trei verigi au ca sarcină pregătirea organismului din toate
punctele de vedere pentru efortul necesar realizării temelor lecției.

Veriga a IV-a
Educarea/dezvoltarea vitezei sau coordonării
Durată = 6-8 minute
Obiectivele verigii:
- creşterea indicilor diferitelor forme de manifestare a calității
motrice viteza (reacţie, execuţie, repetiţie, deplasare, accelerare);
- educarea formelor de manifestare a calității motrice îndemânarea
(generală şi specifică).
Sisteme de acţionare:
Exerciţii pentru dezvoltarea vitezei sub formă de:
- execuţii a diferitelor acţiuni motrice pornite la semnale (auditive,
vizuale);
- execuţii rapide a diferitelor tehnici de execuţie (acţiuni aciclice);
- alergări pe distanţe scurte (10-20 m, 40-60 m etc.);
- alergări accelerate pe distanţe de 20-30 m;
- alergări în viteză maximă pe 10-20 m;
- ştafete şi parcursuri aplicative.
Exerciţii pentru dezvoltarea coordonării sub formă de:

68
- execuţii complexe;
- jocuri dinamice;
- parcursuri aplicative;
- întreceri de tipul „cine execută mai corect".
Strategii didactice:
- formaţii de lucru: în linie pe un rând sau pe mai multe rânduri, pe
grupe/echipe valorice, individual etc.
- metode: explicaţia, conversaţia, demonstraţia, problematizarea,
exersarea, întrecerea, observarea curentă, aprecierea verbală,
recompensa etc.
-.întrucât atât exerciţiile pentru viteză cât şi cele pentru
îndemânare solicită foarte mult sistemul nervos, ele nu se execută de
multe ori şi nici pe o durată lungă de timp;
- în această verigă se folosesc exerciţii ce se execută cu viteză
mare şi exerciţii ce presupun o complexitate deosebită.

Veriga a V-a
Învăţarea/consolidarea/perfecţionarea/evaluarea.deprinderilor
sau/şi priceperilor motrice
Durată = 10-25 minute.
Obiectivele verigii - diferite în funcţie de etapa de formare a
deprinderilor
Învăţarea acţiunilor motrice noi presupune:
- formarea unei reprezentări corecte şi clare;

69
- însuşirea mecanismului de bază.
Consolidarea acţiunilor motrice noi învăţate presupune:
- formarea stereotipului dinamic;
- automatizarea parţială sau totală a deprinderilor motrice.
Perfecţionarea deprinderilor şi formarea priceperilor presupune:
-.formarea capacităţii de aplicare a deprinderilor motrice în
condiţii variate (capacitate de generalizare);
- formarea priceperilor motrice complexe.
Evaluarea nivelului de însuşire a deprinderilor/priceperilor motrice
presupune:
- verificarea acţiunilor noi însuşite;
- aprecierea acţiunilor noi însuşite.
Sisteme de acţionare:
- exerciţii pregătitoare/ajutătoare;
- structuri de exerciţii;
- deprinderile motrice în condiţii standard şi în condiţii variate;
-.exerciţii, elemente, procedee tehnice în condiţii de întrecere,
concurs;
- parcursuri aplicative;
- ştafete;
- jocuri dinamice;
- jocuri sportive bilaterale;
- teste şi probe de control.

70
Strategii didactice:
- procedee de exersare: frontal, pe perechi, pe ateliere, pe grupe,
individual;
- metode: explicaţia, demonstraţia, materiale intuitive, observarea
curentă, problematizarea, exersarea, învăţarea prin descoperire,
modelarea, instruirea programată, verificarea orală, verificarea
practică etc.
Durata acestei verigi este mai mare în comparaţie cu verigile
tematice IV şi VI. Timpul se împarte în funcţie de
dificultatea/complexitatea fiecărei teme în parte, dar şi de numărul
temelor.

Veriga a VI-a
Dezvoltarea forţei sau rezistenţei
Durată = 8-10 minute
Obiectivele verigii:
-.creşterea indicilor formelor de manifestare a forţei
(dinamică, statică, generală, locală);
-.creşterea indicilor formelor de manifestare a rezistenţei
(generală, specifică).
Sisteme de acţionare:
-.exerciţii de dezvoltare fizică generală, executate analitic şi
global;
- exerciţii cu îngreuieri (exemplu - mingi medicinale) şi în condiţii

71
îngreuiate (exemplu - alergare în pantă);
- parcursuri aplicative;
-.execuţii ale diferitelor acţiuni motrice, cu efort moderat,
prelungit;
- alergări în tempo uşor şi moderat pe distanţe cuprinse între 300 -
1000 m.
Strategii didactice:
- formaţii: pe grupe, şiruri, pe perechi etc.;
-.metode: conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exersarea,
circuitul, modelarea, observarea permanentă etc.
Întrucât exerciţiile pentru dezvoltarea forţei și rezistenţei solicită
mult sistemul muscular, ele se execută cu intensitate mai mică dar cu
o durată prelungită. Se folosesc exerciţii ce se execută cu viteză mică
şi moderată şi exerciţii ce presupun o îngreuiere suplimentară. În
aceeaşi lecţie nu se prevăd teme pentru dezvoltarea a două calități
motrice şi anume forţă şi rezistenţă sau viteză şi îndemânare.

Veriga a VII-a –
Revenirea organismului după efort
Durată = 3 - 4 minute
Obiectivele verigii:
- revenire parţială şi treptată a marilor funcţiuni ale organismului;
- relaxarea musculară şi nervoasă;
- întărirea reflexului de postură.

72
Sisteme de acţionare:
- variante de mers şi alergare cu caracter liniştitor;
- exerciţii de relaxare musculară;
- exerciţii de respiraţie profundă;
- exerciţii de postură;
- acţiuni cu caracter distractiv.
Strategii didactice:
-.formaţii de lucru: în coloană câte unul, câte 2, în cerc, în
semicerc, deplasare liberă;
- metode: conversaţia, demonstraţia, exersarea.

Veriga a VIII-a
Aprecieri şi concluzii
Durată = 1 - 2 minute
Obiectivele verigii:
- evaluarea globală a lecţiei;
- evidenţierea realizării obiectivelor operaţionale;
- conştientizarea elevilor asupra modului de participare la lecţie.

73
IV. CERINŢE METODOLOGICE ALE LECŢIEI DE
EDUCAŢIE FIZICĂ

IV.1..Precizarea.clară.a.temelor,.sarcinilor.didactice.şi.obiecti-
velor operaţionale
Temele se stabilesc la începutul semestrului şi sunt prevăzute în
planul calendaristic semestrial. Nu trebuie confundate cu sistemele de
acţionare. Ele reprezintă unităţi fundamentale ale procesului
instructiv educativ. Raportate la conţinutul programei, temele
vizează componentele instructiv educative şi reprezintă cunoştinţe,
deprinderi, priceperi motrice şi calități motrice.
Temele trebuie să fie formulate cât mai exact şi cât mai clar. Tema
nu reprezintă o disciplină sportivă (gimnastică, handbal, atletism) ci
un element (stând pe mâini), un procedeu tehnic (aruncare la poartă
din săritură), o probă atletică sau o fază a acesteia (aterizarea la
săritura în înălţime cu răsturnare dorsală), o deprindere motrică de
bază şi utilitar aplicativă, însoţită de sarcina didactică urmărită
(învăţare, consolidare, perfecţionare, evaluare) şi o calitate motrică
însoţită de asemenea de sarcina didactică care poate fi: pentru viteză şi
coordonare–educare, pentru forţă şi rezistenţă - dezvoltare.
O temă poate fi realizată pe parcursul mai multor lecţii în care
obiectivul operaţional poate să fie acelaşi sau diferit. În cadrul unei
lecţii pot fi prevăzute 1-2-3 teme cu scopuri didactice (obiective
fundamentale) diferite. Scopuri didactice reprezintă stadiul de abordare

74
al procesului instructiv care poate fi: învăţare, consolidare,
perfecţionare, evaluare când este vorba de deprinderi motrice, formare
când este vorba de priceperi motrice şi educare, dezvoltare când este
vorba de calități motrice.
De obicei, în cadrul lecţiilor, temele se cuplează câte două, trei dar
cu scopuri didactice diferite astfel:
- temă de învăţare cu una de dezvoltare a unei calități motrice;
- temă de învăţare cu una de consolidare;
- temă de învăţare cu una de perfecţionare;
- temă de consolidare cu una de perfecţionare;
- temă de consolidare cu una de dezvoltarea a unei aptitudini
psihomotrice;
- temă de consolidare cu una de verificare;
- temă de perfecţionare cu una de verificare.
Este contraindicată cuplarea într-o lecţie a două teme de învăţare
sau a temelor de învăţare cu cele de verificare.

Obiectivele operaţionale reprezintă ceea ce trebuie să cunoască,


să execute, să simtă, să perceapă, să prezinte, să enumere elevul la
sfârşitul lecţiei. Obiectivele operaţionale pot fi: motrice, cognitive,
afective, sociale.
* Obiectivele psihomotorii sunt concretizate în răspunsul de
execuţie corectă a mişcării învăţate (exemplu: rostogolirea
ghemuită, sau podul de jos, sau prinderea şi pasarea mingii, sau

75
alergarea cu joc de glezne etc.).

Obiectivele psihomotorii sunt reprezentate de:


- mişcările reflexe (nu se învaţă);
- aptitudinile perceptive;
- coordonările motorii;
- comunicarea neverbală.
*Obiectivele cognitive reprezintă ce trebuie să cunoască din punct
de vedere teoretic, privind specificul temei (exemplu: succesiunea
fazelor săriturii - elan, bătaie-desprindere, zbor şi aterizare, sau
regula de 3" la baschet, sau aşezarea palmelor şi frunţii sub formă
de triunghi echilateral la stând pe cap). Obiectivele cognitive
presupun următoarele categorii de activităţi: cunoaşterea,
înţelegerea, aplicarea, analiza, sinteza, evaluarea. În mod
obişnuit, acest tip de obiective sunt uşor de formulat,
operaţionalizat şi chiar evaluat.
*Obiectivele afective sunt concretizate în ceea ce simte
elevul/sportivul: bucurie, plăcere, satisfacţie, nemulţumire,
insatisfacţie, dar şi prin perceperea frumuseţii şi armoniei
mişcărilor.
*Obiectivele sociale se concretizează în capacitatea de
întrajutorare şi cooperare cu colegii, de respect, de fair-play, de
colaborare. Specific lecţiei de educaţie fizică este activitatea ce se
desfăşoară în grup, în care elevii se ajută între ei, se intersectează, se

76
deplasează, se sprijină, îşi transmit obiectele, materialele, depind unii
de alţii fără să se ţină cont de sentimentele lor, de afectivitatea lor, de
preferinţa sau plăcerea de a lucra cu cineva. La ora de educaţie fizică
elevii învaţă să colaboreze, să conlucreze, fapt ce-i ajută în viaţa de
zi cu zi.

Câteva exemple de formulare a obiectivelor operaţionale, promovate


în proiectul didactic al lecţiei de educaţie fizică, exprimate în
termenii capacităţii manifestate de elevi, pot crea o înţelegere uşoară şi
profundă a acestora:
Psihomotorii:
- elevul să dezvolte coordonarea ochi-mână prin exersarea
aruncărilor la coş;
- elevul să execute cursiv un exerciţiu acrobatic cu o durată de 1
minut în care va folosi mişcări locomotorii şi un obiect portativ;
- elevul să facă un element tehnic rapid (driblingul, rostogolirea
înainte);
- elevul să demonstreze o execuţie corectă a loviturii de atac la
volei;
- elevul să realizeze patru exerciţii menite să crească mobilitatea
coxofemurală;
- elevul să nu scape mingea în momentul prinderii;
- elevul să ocupe poziţia corectă în apărare;
- elevul să arate un exerciţiu menit să crească forţa de desprindere

77
a picioarelor.
Cognitive:
- elevul să explice modul de manipulare a mingii;
- elevul să prezinte regulile jocului de apărare în zonă (la baschet);
- elevul să analizeze tehnica de execuţie a săriturii în lungime;
- elevul să imagineze (creeze) o linie acrobatică;
- elevul să precizeze principiul ultimilor trei paşi la sărituri (scurt -
lung - scurt);
-.să enumere etapele de realizare a unui program de pregătire
suplimentară;
-.să exprime regulile de fair-play şi ale sportivităţii în activităţi
nesupravegheate;
- elevul să evalueze, la un coleg, tehnica execuţiei la podul de sus;
- elevul să evidenţieze modalităţile de corectare a mişcărilor;
- elevul să definească un concept cu care operează;
- elevul să spună greşelile personale sau a colegilor;
- să facă aprecieri despre nivelul de execuţie al unui adversar.
Afective:
- elevul să simtă plăcere pentru execuţiile apreciate pozitiv;
- elevul să fie interesat să realizeze alergarea într-un timp cât mai
scurt;
- elevul să depăşească emoţiile în momentul evaluării;
- elevul să se bucure pentru reuşita unui adversar, într-o întrecere
importantă;

78
- elevul să simtă ciudă pentru nereuşita unui element tehnic, sau a
unui joc;
- elevul să fie supărat când execuţiile sunt nereuşite;
-.elevul să prezinte interes pentru practicarea anumitor exerciţii
fizice;
- elevul să-şi stăpânească emoţiile;
- elevul să fie mulţumit/nemulţumit de evoluţia sa motrică;
-.elevul să manifeste satisfacţie pentru realizarea unei
mişcări armonioase.
Sociale:
- elevul să ajute coechipierii sau adversarii;
- elevul să conlucreze cu partenerii de joc;
- elevul să respecte regulile specifice activităţilor, dar şi adversarii;
- elevul să colaboreze cu ceilalţi colegi;
- elevul să sprijine colegul;
- elevul să coopereze cu partenerul de joc;
- elevul dea dovadă de fair-play;
- elevul să comunice cu partenerii;
- elevul să fie disciplinat;
- elevul să accepte sfaturile etc.
Modalitatea de formularea a temelor lecţiei cât şi a obiectivelor
operaţionale poate fi exemplificată astfel:
Tema nr. 1. - învăţarea săriturii în lungime cu 1 şi 1/2 paşi în aer
Obiectiv operaţional psihomotric - să se înalţe cât mai sus după

79
bătaie-desprindere.

Tema nr. 2. - Consolidarea aruncării la coş de pe loc


Obiectiv operaţional afectiv - să se bucure de execuţia colegului.

Tema nr. 3. - Consolidarea rostogolirii din ghemuit în depărtat


Obiectiv operaţional cognitiv - să prezinte (expună) succesiunea
mişcărilor.
Obiectiv operaţional social - să se integreze în activitatea grupului.

IV.2..Alegerea judicioasă a exerciţiilor în conformitate cu temele


şi obiectivele operaţionale
După stabilirea temelor şi obiectivelor operaţionale se trece la
selecţionarea celor mai eficiente mijloace pentru realizarea lor.
Mijloacele alese trebuie:
- să asigure intrarea treptată în efort, dar şi revenirea după efort;
- să fie accesibile şi atractive;
- să creeze motivaţie şi să capteze atenţia;
- să disciplineze colectivul şi să asigure realizarea obiectivelor.
Este indicat ca într-un sistem de lecţii să fie folosite mai multe
exerciţii (mijloace/sisteme de acţionare), dar acestea să fie şi bine
însuşite. Alegerea sistemelor de acţionare va ţine cont de numărul
elevilor, de vârsta şi nivelul acestora de pregătire, de dotarea
materială, de spaţiul de lucru, de condiţiile igienice şi atmosferice.

80
Folosirea lor trebuie să asigure realizarea sarcinilor temelor şi a
obiectivelor operaţionale.

IV.3. Realizarea unei legături între sarcinile informative şi cele


formative
Procesul de învăţare în educaţie fizică are asupra elevilor, acţiune
informativă şi formativă. Acţiunea de informare se concretizează în
transmiterea cunoştinţelor, iar cea de formare în schimbarea
comportamentului. Latura formativă este scoasă în evidenţă de
schimbările apărute în multiple planuri. La nivelul sistemului nervos
se formează capacitatea de atenţie, spiritul de observaţie, capacitatea
de selectare a informaţiilor, memoria, decizia, imaginaţia, calităţile
morale şi de voinţă, trăsăturile pozitive de caracter etc. La nivelul
motric se însuşesc deprinderile şi se formează priceperile motrice, se
dezvoltă aptitudinile psihomotrice, la nivel afectiv se educă
stăpânirea de sine, se cultivă plăcerea, interesul, bucuria, prietenia
etc.
Influenţele formative ale exerciţiului fizic se realizează în timp,
depind atât de implicarea elevului cât şi a profesorului, dar şi de
volumul şi temeinicia informaţiilor. Informarea şi formarea sunt într-
o strânsă interdependenţă şi se manifestă în mod diferit pe etapele de
vârstă şi chiar de la individ la individ.

81
IV.4. Alegerea metodelor şi procedeelor metodice
Alegerea metodelor, procedeelor metodice se realizează în
conformitate cu temele, cu obiectivele operaţionale ale lecţiei,
întrucât folosirea acestora, la momentul potrivit, contribuie în mare
măsură la schimbarea comportamentelor elevilor. Explicaţia,
descrierea, demonstraţia, exersarea fragmentată şi globală,
observarea execuţiei partenerului, problematizarea, evaluarea etc. se
folosesc în mod diferit, atât pe parcursul lecţiei cât şi de la un
colectiv la altul. Important este ca explicaţiile, indicaţiile să fie clare,
concise, precise. Realizarea obiectivelor este influenţată de alegerea
celor mai potrivite metode şi procedee metodice pentru stadiul de
abordare a temei, pentru nivelul clasei/grupei cu care se lucrează.

IV.5. Folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei


Folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei presupune pregătirea
temeinică a acesteia printr-o dozare raţională a efortului pe verigi,
conducerea eficientă a lecţiei, alegerea celor mai potrivite formaţii
de lucru, dar şi o bună organizare a colectivului de elevi şi a
materialului didactic.
O bună cunoaştere a colectivului de elevi, a posibilităţilor fiecărui
participant la lecţie contribuie la alegerea unei strategii didactice
care să conducă la creşterea randamentului şcolar. Prefigurarea
folosirii timpului afectat lecţiei (50 minute) într-un raport în care să
domine activitatea elevului faţă de activitatea profesorului, dar şi să

82
fie înlăturată cât mai mult pierderea de timp, ridică valoarea
educativă şi formativă a lecţiei.
Cerinţele prezentate sunt doar câteva dintre cele care pot asigura o
bună desfăşurare a lecţiei, o crescută eficienţă, o înlăturare a
plictiselii şi a improvizaţiilor, dar şi caracterul distractiv - educativ.

IV.6. Efortul în lecţia de educaţie fizică


Efortul depus în lecţie acţionează asupra organismului
determinând modificări de ordin calitativ şi cantitativ. Este apreciat
prin parametrii: volum, intensitate, complexitate.
Volumul efortului reprezintă componenta cantitativă. El constă în
însumarea numărului de repetări, de serii, a distanţelor parcurse sau a
timpilor înregistraţi. Volumul de lucru raportat la particularităţile
individuale poate fi mic, mediu, mare.
Intensitatea efortului reprezintă componenta calitativă. Ea este
dată de viteza de execuţie, frecvenţa mişcărilor, durata pauzelor,
mărimea încărcăturii. Intensitatea efortului se apreciază în raport de
posibilităţile individuale ale momentului respectiv şi se exprimă fie
sub formă de fracţie/raport (1/4, 2/4, 3/4, 4/4), fie prin eşalonare
gradată a valorii intensităţii: mică, medie, mijlocie, submaximă,
maximă, şi supramaximă. Între intensitate şi volum există un raport
invers proporţional astfel, când intensitatea este mică, volumul de
lucru este mare, iar când intensitatea este mare volumul de lucru este
mic. Efortul cu un volum mare se abordează atunci când se

83
urmăreşte dezvoltarea rezistenţei, iar efortul cu intensitatea este
abordat atunci când se urmăreşte dezvoltarea vitezei, forţei
explozive, perfecţionarea şi verificarea deprinderilor şi aptitudinilor
motrice.
Complexitatea efortului este dată de multitudinea de acte şi acţiuni
motrice ce compun un exerciţiu, o deprindere motrică. Procesul
învăţării deprinderilor motrice este grăbit sau încetinit în funcţie de
complexitatea exerciţiilor. Cu cât complexitatea exerciţiilor este mai
mare cu atât participarea proceselor sistemului nervos central este
mai solicitantă şi timpul de învăţare mai mare.

Dinamica efortului în lecţie se stabileşte în funcţie de sarcinile


didactice stabilite privind deprinderile motrice sau calitățile motrice.
Stabilirea dinamicii efortului este o operaţie dificilă care depinde în
primul rând de particularităţile colectivelor de elevi, de gradul lor de
pregătire fizică, de baza materială disponibilă, iar în al doilea rând de
raportul ce se poate stabili între volumul, intensitatea şi
complexitatea mijloacelor folosite.
Nivelul efortului în lecţiile de educaţie fizică se apreciază în mod
simplist pe baza măsurării frecvenţei cardiace (FC) şi a frecvenţei
respiratorii (FR), întrucât aceşti indici sunt cei mai accesibili de
măsurat la clasele cu un număr mare de elevi şi prin observarea
reacţiei elevilor. În cazul, în care clasele dispun de un mare număr de
elevi, cuprins între 20-32 şi nici nu există posibilitatea realizării unor

84
înregistrări ştiinţifice, în cadrul unor laboratoare, posibilitatea de
apreciere a efortului se limitează la înregistrarea frecvenţei cardiace
şi observarea elevilor.
Frecvenţa cardiacă se înregistrează la începutul lecţiei, în diferite
momente şi la sfârşitul lecţiei, pentru a aprecia intensitatea efortului.
O frecvenţă cardiacă (un puls) între 120-140 b/m reprezintă un efort
cu intensitate mică, între 140-160 b/m reprezintă un efort cu
intensitate medie, între 160-180 b/m reprezintă un efort cu intensitate
maximă şi peste 180 b/m reprezintă un efort cu intensitate
supramaximă.
Frecvenţa cardiacă înregistrează valori mai ridicate de 160-180
b/m în veriga a IV-a şi a VI-a în care sunt abordate teme de
dezvoltare a calităților motrice, dar şi în veriga de a V-a, când se
vizează consolidarea, perfecţionarea şi verificarea deprinderilor şi
priceperilor motrice.
Se apreciază că în cadrul lecţiilor de educaţie fizică, dinamica
efortului înregistrează o curbă ascendentă în primele trei verigi, în
care F.C. variază între 120-150 b/m, se menţine pe un platou cu
oscilaţii între 180-140 b/m în veriga a IV-a, a V-a, a VI-a şi o curbă
uşor descrescătoare în veriga a VII-a şi a VIII-a în care F.C. scade
sub 120 b/m şi tinde să revină la valorile dinaintea începerii
efortului.
Dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică, înregistrează o
curbă oscilatorie, rezultată din alternarea eforturilor intense cu pauze

85
de odihnă activă, pasivă şi de relaxare, ce depinde de nivelul
colectivului, temele abordate, obiectivele operaţionale stabilite,
conţinutul ales, dar şi de condiţiile atmosferice (vezi fig. de mai jos).

Evoluția frecvenței cardiace pe parcursul lecției


190
180 180
170 170
Frecvența cardiacă

150
140 140
130 130

110 F. C.
100
90
80
70
I II III IV V VI VII VIII

Verigile lecției

Fig. 1. Dinamica efortului fizic în lecția de educație fizică

Frecvenţa respiratorie este un indicator care înregistrează valori


între 14-18 în stare de repaus şi ajunge până la 24-26 după
terminarea efortului de intensitate.

Observarea elevilor este un procedeu ce poate furniza


profesorului informaţii preţioase în legătură cu reacţia organismului
la efort. Urmărirea şi sesizarea unor aspecte exterioare ca: apariţia
transpiraţiei, culoarea pielii, respiraţia agitată, atenţia, stare generală
a elevilor, gradul de coordonare a mişcărilor, furnizează date privind
reacţia organismului la efortul depus. În funcţie de semnele

86
exterioare, starea de oboseală poate fi apreciată ca fiind: uşoară,
mijlocie, mare.
Oboseala uşoară se caracterizează prin: înroşirea pielii,
transpiraţie uşoară, respiraţie accentuată, siguranţă în execuţia
mişcărilor, atenţie bună, execuţie corectă, stare generală bună. În
această stare copilul poate să continue efortul cu aceeaşi intensitate.
Oboseala medie se caracterizează prin înroşirea puternică a pielii,
transpiraţie abundentă, respiraţie accelerată şi puternică, mişcări
nesigure, stare generală slăbuţă. În acest caz efortul poate să
continue, dar intensitatea trebuie scăzută.
Oboseala mare se caracterizată prin, transpiraţie abundentă, dureri
de genunchi, greutate în schimbarea direcţiei, palpitaţii, înroşirea
pielii foarte accentuată, paloare accentuată, respiraţie greoaie, mers
clătinat, executarea cu îngreuiere a comenzilor şi numai la stimuli
foarte puternici, dureri de cap, greaţă, uneori senzaţii de vomă,
atenţie slăbită, execuţie incorectă, stare generală proastă. În acest caz
este indicată întreruperea efortului şi folosirea metodelor de revenire,
refacere şi vitaminizare.

IV.7. Densitatea lecţiei


Densitatea lecţiei este indicatorul cel mai des folosit pentru a
sublinia calitatea şi eficienţa activităţii desfăşurate. Este reprezentată
de raportul dintre timpul cheltuit în mod util pentru realizarea
conţinutului lecţiei şi durata integrală a acesteia. Se măsoară în

87
unităţi de timp reprezentate de minute şi secunde. Densitatea poate fi
urmărită din trei puncte de vedere: pedagogic, motric şi funcţional.

1. Densitatea pedagogică
Este dată de raportul dintre timpul folosit pentru rezolvarea tuturor
momentelor didactice necesare desfăşurării lecţiei şi durata integrală
a acesteia. Ea include timpul afectat demonstraţiei, explicaţiei,
prezentării materialului intuitiv, indicaţiilor metodice, corectării,
organizării colectivului, organizării materialelor didactice şi odihnei
elevului. Densitatea pedagogică se calculează după următoarea
formulă:

2. Densitatea motrică
Reprezintă raportul dintre timpul consumat în mod util de către
elevi pentru efectuarea exerciţiilor şi durata integrală a lecţiei. Este
dată de timpul efectiv de lucru al elevului, reprezentând din acest
punct de vedere unul dintre parametrii eficienţei lecţiei.
Densitatea motrică se calculează după următoarea formulă:

Se apreciază ca fiind o densitate motrică bună, atunci când aceasta


88
înregistrează un procent de 60-65%. Din punct de vedere teoretic,
procentul densităţii pedagogice adunat cu cel al densităţii motrice
trebuie să dea 100 %. Dar raportul dintre densitatea motrică şi cea
pedagogică este dat de tipul de lecţie. În lecţiile de învăţare, iniţiere
şi chiar în cele de bilanţ, densitatea pedagogică este mai mare, în
timp ce lecţiile de consolidare, perfecționare și verificare a
deprinderilor motrice sau de dezvoltare a calităților motrice,
densitatea motrică este mai mare.

3. Densitatea funcţională
Este timpul afectat execuţiei exerciţiului în raport cu intensitatea
acestuia şi durata integrală a lecţiei. Această formă a densităţii
evidenţiază valorile efortului determinate de intensitate. Elevul poate
lucra mult dar cu o intensitate scăzută, ceea ce însemnă că lecţia a
avut un nivel de efort mic, prelungit, sau poate lucra cu o intensitate
mare, ceea ce înseamnă că lecţia a avut un efort mare, dar de scurtă
durată.
Pentru a realiza o bună apreciere a densităţii lecţiei, trebuie făcute
înregistrări pe un număr reprezentativ de subiecţi, media rezultatelor
reprezentând densitatea lecţiei, care nu este egală cu durata lecţiei.
Evidenţa densităţii se poate înregistra şi aprecia ca fiind pozitivă sau
negativă prin întocmirea aşa-zisului "protocol de densitate". În
cadrul acestuia se înregistrează: desfăşurarea conţinutului lecţiei în
timpul alocat, valorile frecvenţei cardiace şi respiratorii la începutul,

89
pe parcursul şi sfârşitul lecţiei.

Îmbunătăţirea densităţii lecţiei presupune aplicarea următoarelor


măsuri:
- formarea la elevi a unei motivaţii puternice prin modul atractiv
de enunţare a temelor şi sarcinilor instructiv - educative şi prin
promovarea metodelor cu caracter euristic, problematizat;
- alegerea celor mai bune procedee de organizare a colectivului de
elevi şi a unor procedee metodice care să ofere posibilitatea unui
volum crescut de efort prin lucrul frontal cu întreaga clasă, care se
pretează la conţinutul primelor trei verigi, lucru pe perechi care se
poate aplica în executarea elementelor specifice gimnasticii, în care
jumătate din elevi pot lucra, iar cealaltă jumătate corectează şi ajută,
prin lucru pe grupe când se lucrează pentru dezvoltarea calităților
motrice, dar şi a unui joc sportiv, lucru în torent folosit la sărituri,
parcursuri aplicative şi lucru individual pentru dezvoltarea calităților
motrice şi pentru învăţarea, consolidarea, perfecţionarea şi evaluarea
deprinderilor motrice etc.;
- promovarea în lecţie a lucrului individual, care să ofere
posibilitatea execuţiei conform particularităţilor individuale;
- organizarea rapidă a colectivului de elevi şi pregătirea din timp a
materialelor sportive;
- folosirea tuturor materialelor didactice;
-.alegerea mijloacelor atractive (jocuri, ştafete parcursuri

90
aplicative etc.).

Scăderea densităţii lecţiei poate fi influenţată de următoarele


cauze:
- organizarea defectuoasă a lecţiei în ceea ce priveşte dirijarea
colectivului
de elevi, dar şi a aducerii şi strângerii materialelor sportive;
- lipsa materialelor sportive;
- explicaţia, descrierea, indicaţiile şi observaţiile prea lungi,
consumând din timpul efectiv de lucru;
- nealegerea formaţiilor celor mai potrivite de lucru;
- lecţii prea monotone, neatractive, nestimulative;
- nepregătirea prealabilă a lecţiei şi deci improvizarea momentelor
lecţiilor, a organizării colectivului, strângerea dezorganizată a
materialelor didactice.

IV.8. Pregătirea, organizarea, conducerea şi desfăşurarea.


lecției

Elaborarea proiectului didactic şi realizarea lui constituie două


momente cu semnificaţii diferite, primul evidenţiind efortul
profesorului pentru concretizarea unor legităţi ştiinţifice la o situaţie
concretă, iar cel de-al doilea capacitatea lui de transpunere în
practică a celor proiectate.

IV.8.1..Pregătirea.lecţiei
91
Pregătirea lecţiei de educaţie fizică presupune din partea
profesorului realizarea anumitor acţiuni obligatorii ce constau în:
- elaborarea proiectului didactic;
- organizarea şi împărţirea spaţiului de lucru;
- pregătirea materialelor didactice şi a instalaţiilor.

a..Elaborarea.proiectului.didactic.este.acţiunea.care presupu-
ne conceperea şi transcrierea demersului activităţii ce urmează să se
desfăşoare. Elaborarea demersului didactic se realizează în funcţie
de: temele şi obiectivele propuse, de spaţiul existent, de numărul
elevilor, de numărul materialelor didactice, de particularităţile
elevilor.

b. Pregătirea şi împărţirea spaţiului existent are o importanţă


deosebită pentru desfăşurarea lecţiei. În prezent, în unităţile de
învăţământ din România, spaţiul în care se desfăşoară educaţia fizică
este diferit ca mărime, ca posibilităţi de folosire şi de cele mai multe
ori insuficient. De cele mai multe ori, pe un spaţiu mic de lucru, sunt
programate în acelaşi timp un număr mare de clase. Organizarea
spaţiului de lucru ce revine fiecărui profesor, în parte, este o acţiune
ce se impune încă dinaintea începerii lecţiei. Pentru a elimina
posibilităţile de pierdere a timpului, la începutul lecţiei, profesorul
trebuie să ştie care va fi spaţiul, direcţia de lucru pentru fiecare
acţiune ce urmează să se desfăşoare. Este indicat ca profesorul,

92
pentru a uşura munca de plasare şi aşezare a materialelor didactice,
să pună pe sol anumite semne, reprezentate de bandă adezivă,
jaloane colorate etc., care să sugereze şi delimiteze spaţiile de lucru.

c..Pregătirea şi manevrarea materialelor se realizează


înaintea, în timpul şi la sfârşitul lecţiei. Înaintea începerii lecţiei se
impune alegerea şi verificarea materialelor care urmează să fie
folosite, dar şi verificarea instalaţiilor. Materialele alese se
amplasează cât mai aproape de locul în care vor fi folosite, sau chiar
pot fi amplasate pe locul folosirii. Deplasarea materialelor mai
presupune şi acţiunea de strângere şi depozitare a acestora la sfârşitul
activităţii. Acţiunile pe care le implică organizarea materială vor fi
realizate de elevi sub conducerea şi supravegherea directă a
profesorului. Eficienţa unei lecţii depinde foarte mult de timpul
consumat cu aşezarea, strângerea şi depozitarea materialelor
didactice.
Cu cât aceste acţiuni se execută mai organizat şi într-un timp
cât mai scurt, cu atât lecţiile sunt mai eficiente. În timpul lecţiilor pot
interveni mai multe momente de strângere a materialului didactic.
Este indicat ca aceste momente să fie cât mai scurte. Pentru aceasta,
elevii trebuie să primească sarcini precise, să fie dirijaţi şi
supravegheaţi.

IV.8.2. Organizarea activităţii în lecţiei

93
Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică presupune organizarea
colectivului de elevi şi, în funcţie de aceasta, organizarea exersării.
a. Organizarea şi dirijarea colectivului de elevi constă în
acţiunea de folosire a formaţiilor de lucru. Prin folosirea celor mai
adecvate formaţii de lucru în conformitate cu verigile/momentele
lecţiei şi cu spaţiul disponibil, se asigură obţinerea unei densităţii
superioare a lecţiei. Organizarea colectivului de elevi presupune
acţiunea de dirijare a activităţii elevilor în toate momentele lecţiei.
Această acţiune constă în transmiterea informaţiilor privind
modalitatea de deplasare şi de grupare a elevilor pentru exersare.
Alegerea diferitelor formaţii de lucru depinde de spaţiul în care se
lucrează, de conţinuturile ce urmează a fi abordate, de nivelul de
pregătire, de numărul elevilor, de numărul materialelor didactice, de
temele abordate şi obiectivele stabilite etc.

b.Organizarea exersării necesită aplicarea unor procedee de


execuţie derivate din modalitatea de organizare a colectivului de
elevi. Ceea ce este specific activităţii de instruire actuală în educaţie
fizică şi sport este tendinţa de organizare a activităţii pe grupuri,
microgrupuri, individual şi pe perechi, în scopul valorificării la
maximum a resurselor interne a elevilor, dar şi în scopul obişnuirii
cu conducerea şi autoconducerea activităţilor. Folosirea exersării,
ţinând cont de formaţiile de lucru, conduce la realizarea unor
parametri optimi de efort.

94
Organizarea exersării prin procedeul frontal, pe perechi, în
grup, individual se realizează ţinând cont de o serie de factori şi
prezintă avantaje şi dezavantaje.

* Procedeul de exersare frontal


Presupune organizarea activităţii cu întregul colectiv de elevi
odată, sub supravegherea permanentă a profesorului. Acest procedeu
necesită un spaţiu mare de lucru, un număr mare de obiecte şi aparte.
Procedeul frontal presupune exersarea unui exerciţiu, a unor acţiuni
de către toţi elevii odată, care pot fi organizaţi pe şiruri, coloane sau
liber (dezorganizat).
Folosirea procedeului frontal se recomandă în execuţia:
- exerciţiilor pentru pregătirea organismului pentru efort şi
prelucrarea analitică a aparatului locomotor (cu tratare diferenţiată în
funcţie de sex);
- exerciţiilor pentru dezvoltarea calităților motrice sub formă de
circuit frontal (fără schimbarea poziţiei elevilor ci numai a
exerciţiului);
- exerciţiilor pregătitoare sau sub formă de joc, din jocuri sportive,
elemente din gimnastica acrobatică, ritmică sau aerobică (exemplu:
toţi elevii se deplasează odată, în dribling, pe 30 m, „la semnal"
întoarcere în dribling la linia de plecare);
- jocurilor dinamice, întreceri cu deplasare simultană a elevilor;
-.exerciţiilor de relaxare, de respiraţie, de întărire a posturii

95
corporale.
Procedeul frontal prezintă următoarele avantaje pentru profesor:
- are posibilitatea să supravegheze întreaga activitate;
- angrenează toţi elevii în activitate asigurând densitatea optimă;
- asigură nivelul de efort optim pentru toţi elevii;
- asigură menţinerea disciplinei;
- foloseşte eficient timpul afectat.
Acest procedeu are şi o serie de dezavantaje:
- nu pot fi observaţi şi supravegheaţi în amănunţime toţi elevii;
- corectarea individuală a greşelilor se face cu dificultate;
- apare dificultate în realizarea tratării diferenţiate a elevilor;
- necesită un număr multiplu de materiale şi un spaţiu mare.

* Procedeul de exersare pe grupe


Presupune împărţirea colectivului de elevi pe mai multe grupe,
ţinând cont de anumite criterii. Acest procedeu poate fi folosit într-
un spaţiu de lucru redus şi numărul de materiale didactice mic.
Grupele pot fi alcătuite în mod aleatoriu prin numărătoare (câte 2, 3,
4 etc.) sau dirijat prin alegere.
În cazul în care se formează grupe valorice (omogene ca sex,
ca nivel de pregătire etc.) exersarea la grupe va fi diferită în ceea ce
priveşte solicitarea. Când grupele se formează aleatoriu, există
posibilitatea ca cei buni să cadă într-o grupă şi cei mai puţin buni în
altă grupă, sau cei mai solizi şi puternici într-o grupă şi cei mai firavi

96
şi slabi în altă grupă. În această situaţie se poate lucra bine pentru
însuşirea, consolidarea, perfecţionarea deprinderilor motrice şi
dezvoltarea calităților motrice, dar nu se pot organiza întreceri şi
jocuri, întrucât grupele slabe ar fi de fiecare dată învinse,
dezamăgite.
Alcătuirea grupelor valorice presupune o bună cunoaştere a
elevilor. Activitatea acestor grupe este diferenţiată pentru a asigura
progresul conform ritmului grupului respectiv. Grupele valorice sunt
deschise în sensul că elevii care progresează sunt avansaţi la o grupă
valorică superioară.
Omogenizarea grupelor se impune şi în cazul întrecerilor şi
jocurilor când şansele echipelor trebuie să fie egale. În acest caz
grupa, echipa va fi alcătuită în mod proporţional din elevi foarte
buni, buni şi slabi.
O variantă organizatorică a acestui procedeu este atelierul.
Acesta este reprezentat de spaţiul amenajat cu obiecte sau aparate, în
care elevii execută prin rotaţie execuţiile specifice fiecărui atelier.
Atelierele sunt considerate: groapa de sărituri, sectorul de sărituri,
sectorul de gimnastică, terenul de volei, sectorul de forţă etc. În
cadrul atelierelor, exersarea pe grupe se poate face simultan (aceleaşi
exerciţii sau exerciţii diferite) sau succesiv în variante diferite: fie
elevii execută sarcinile unul după altul cu respectarea rândului, fie
până le vine rândul, execută sarcini suplimentare.
Desfăşurarea activităţii pe grupe are următoarele avantaje:

97
- permite tratarea diferenţiată a elevilor pe grupe de nivel valoric,
fapt ce contribuie la creşterea interesului şi motivaţiei elevilor;
- se promovează relaţiile de grup (cooperarea);
-.se.dezvoltă capacitatea de omogenizare, autoconducere şi
autoevaluare;
- permite implicarea elevilor avansaţi în demonstrarea acţiunilor
motrice, în acordarea ajutorului şi asistenţei şi în supraveghere;
-.permite folosirea raţională a spaţiului de lucru şi a bazei
materiale.
Printre dezavantajele acestui procedeu evidenţiem:
- un efort organizatoric mai mare din partea profesorului;
- densitate motrică redusă faţă de procedeul frontal;
-.în cazul organizării activităţii pe grupe valorice, o posibilă
demobilizare a elevilor mai slabi.

* Procedeul de exersare pe perechi


Constă în alcătuirea de perechi omogene ca: sex, talie,
greutate şi nivel de pregătire. Acest procedeu necesită un spaţiu mare
de lucru, iar în cazul lucrului cu obiecte, cel puţin un obiect pentru
fiecare pereche. Exersarea se poate face simultan sau succesiv. În
acest caz, când un elev execută, partenerul poate avea roluri deferite:
uşurează execuţia colegului ajutându-1, îngreuiază execuţia, acordă
asistenţă, corectează sau se odihneşte. Procedeul de exersare pe
perechi poate fi folosit în toate verigile lecţiei.

98
Acest procedeu prezintă următoarele avantaje:
- se instituie relaţii de colaborare, într-ajutorare între parteneri;
- se dezvoltă spiritul de observaţie şi iniţiativă;
- oferă ocazia partenerilor să se cunoască, să se aprecieze;
- întăreşte responsabilitatea şi încrederea.
Ca orice procedeu are şi dezavantaje:
- solicită un număr mare de materiale didactice;
- necesită efort pentru organizarea corectă a perechilor pe criteriile
enumerate mai sus;
- în cazul în care colectivul nu este format dintr-un număr par de
elevi, profesorul poate alege una din cele trei variante: să lucreze cu
unul dintre elevi, reducând posibilităţile de a urmări toţi elevii, să
pună un elev să ţină scorul sau un elev să lucreze în plus cu
coechipierul care nu are pereche.

* Procedeul de exersare individual


Presupune practicarea autonomă a exerciţiilor fizice în lecţie
răspunzând cerinţelor unui învăţământ modern. Poate fi aplicat:
- în pregătirea organismului pentru efort, în prelucrarea analitică a
aparatului locomotor;
- pentru educarea aptitudinilor psihomotrice în special coordonare,
mobilitate, rezistenţă şi forţă;
- în efectuarea încălzirii speciale;
- pentru efectuarea unor sarcini suplimentare;

99
-.pentru exersarea unor acţiuni motrice în scopul consolidării
şi perfecţionării;
-.pentru alcătuirea unor legări, combinaţii cu elemente din
gimnastica acrobatică, ritmică sau aerobică;
-.pentru efectuarea exerciţiilor de revenire a organismului după
efort.
Procedeul individual se poate îmbina cu celelalte în vederea
tratării diferenţiate a elevilor cu carenţe în pregătire, a celor scutiţi
medical, parţial sau convalescenţi. Posibilitatea tratării diferenţiate
este principalul avantaj al acestui procedeu de exersare, alături de:
sporirea densităţii lecţiei, creşterea motivaţiei elevilor pentru
activitate, formarea capacităţii de practicare independentă a
exerciţiilor fizice şi întărirea responsabilităţi. Singurul dezavantaj
este faptul că profesorul nu poate urmări în aceeaşi măsură toţi
elevii. În schimb, pentru elevi, este un procedeu cu multiple valenţe
formative.

IV.8.3. Conducerea şi desfăşurarea lecţiei


Realizarea lecţiei depinde de capacitatea profesorului de a
transpune în practică ceea ce a prevăzut în proiectul didactic.
Această transpunere constă în acţiuni ce asigură conducerea şi
desfăşurarea lecţiei.

a. Manevrarea sau dirijarea acţiunilor colectivului

100
Manevrarea sau dirijarea acţiunilor colectivului de elevi se
realizată prin intermediul exerciţiilor de front şi formaţii. Se poate
face la comandă sau liber. Este indicat ca schimbările de formaţii să
se realizeze într-un timp cât mai scurt. Realizarea unei atmosfere
plăcute, în lecţie, impune renunţarea la caracterul rigid, milităros al
acesteia.
Exerciţiile de front şi formaţii se vor utiliza în funcţie de starea de
mobilizare a elevilor, pe care profesorul o constată. Folosirea unei
diversităţi de formaţii de deplasare şi de lucru, elimină monotonia în
lecţie, creşte interesul elevilor, îmbunătăţeşte orientarea în spaţiu şi
permite folosirea judicioasă a spaţiului de lucru.
Se recomandă ca încă din gimnaziu să se urmărească formarea
capacităţii de autoorganizare şi autoconducere, prin implicarea
elevilor în conducerea complexului de exerciţii, organizarea
echipelor, arbitraj, ţinerea scorului, conducerea activităţii unei grupe.
Profesorul dirijează deplasarea colectivului, grupelor, perechilor în
mod disciplinat. Schimbările de formaţii se pot face liber, sau la
comanda profesorului prin numărătoare, prin mers sau alergare, la
terminarea sarcinii motrice. Elevii trebuie obişnuiţi atât cu
deplasările dirijate, cât şi cu cele libere.
b. Comanda profesorului
Comanda se utilizează pentru angrenarea întregului colectiv într-o
acţiune dirijată. Ea trebuie adaptată condiţiilor în care se desfăşoară
activitatea pentru a fi auzită de toţi elevii. Trebuie să fie energică,

101
clară, fermă, mobilizatoare, dar şi plăcută. Modulaţiile vocii
contribuie la evitarea monotoniei. Comanda are o parte pregătitoare
numită şi prevestitoare (care pregăteşte execuţia sau atenţionează
asupra execuţiei) şi una decizională numită şi săvârşitoare (care
ordonă execuţia).
Folosirea exagerată a comenzilor atenuează în mare măsură
caracterul formativ al procesului didactic. Trebuie să se evite
ridicarea tonului, stridenţa care irită, dar şi vocea monotonă, înceată
care predispune la somnolenţă. Tonul, ca şi întreaga atitudine a
profesorului, trebuie să fie vioi, dinamic, optimist, vesel, să creeze
elevilor plăcerea execuţiei. Nu este însă indicat ca lecţia să se
transforme într-o execuţie realizată la comanda permanentă a
profesorului, transformând elevii în nişte roboţi care nu ştiu ce să
facă când cineva nu-i mai comandă. Exagerarea folosirii comenzilor
este incompatibilă cu caracterul formativ pe care trebuie să-1
îndeplinească educaţia fizică.

c. Plasamantul profesorului
Plasamentul profesorului în lecţia de educaţie fizică este foarte
important. Profesorul, pentru a putea supraveghea activitatea
desfăşurată de elevi, trebuie să se situeze, permanent în locul din
care privirea poate cuprinde tot colectivul, va fi văzut şi auzit de
către toţi elevii. El îşi va schimba locul în funcţie de formaţia de
lucru, în care se află elevii.

102
Când elevii se află în formaţie de adunare, profesorul se plasează
în partea centrală a acesteia.
Când elevii se deplasează în coloană câte unul sau doi, profesorul
se deplasează odată cu elevii la mijlocul coloanei, cu faţa spre
aceasta.
În cazul formaţiilor de lucru alcătuite pentru efectuarea
complexului de exerciţii, profesorul se plasează cu faţa, în centru
frontului cel mai larg.
Pentru a supraveghea şi corecta execuţia elevilor, este
recomandabil ca profesorul să se deplaseze printre rânduri.
Când se lucrează în cerc, profesorul se va plasa între elevi pe
marginea cercului.
În timpul activităţii desfăşurate pe ateliere, profesorul se va
deplasa de la un atelier la altul, poposind mai mult timp la atelierul
mai dificil. De exemplu: la atelierul la care se efectuează sărituri cu
sprijin la aparatele de gimnastică, unde trebuie să se acorde ajutorul,
va sta mai mult. Iniţierea elevilor în acordarea ajutorului şi asistenţei,
încă din momentul însuşirii săriturilor şi a elementelor acrobatice, va
da posibilitate profesorului să acorde aceeaşi atenţie tuturor grupelor
de elevi. Profesorul se va plasa astfel încât să poată urmări şi
activitatea desfăşurată de elevi la celelalte ateliere.
La alergarea de viteză, profesorul se va plasa la sosire, iar la cea
de rezistenţă ideal ar fi să alerge împreună cu elevii, alături de ei.
La sărituri (în lungime şi înălţime) se va plasa între zona de

103
desprindere şi cea de aterizare.
La aruncări se va plasa între zona de aruncare şi cea de recepţie,
în exteriorul ei.

d. Ţinuta profesorului în lecţie


În afara plasamentului profesorului faţă de colectiv, o mare
importanţă în buna desfăşurare a lecţiei de educaţie fizică, o are şi
privirea, care trebuie să cuprindă tot colectivul sau să se plimbe de la
un elev la altul, de la un atelier la altul. Ţinuta profesorului în lecţie
trebuie să fie ireproşabilă, din punct de vedere vestimentar, corporal
şi comportamental. Profesorul trebuie să dea dovadă de educaţie şi
să constituie un exemplu pentru elevii săi. Trebuie să creeze în lecţie
o atmosferă plăcută, deschisă, să respecte elevii, să colaboreze cu ei
şi totodată să manifeste exigenţă.

IV.9. Lecţia de educaţie fizică prevăzută în curriculum la.


decizia şcolii (CDŞ)
În afara lecţiilor de educaţie fizică şi lecţiilor de antrenament
sportiv prevăzute în trunchiul comun, conducerea şcolii, în funcţie
de opţiunile elevilor, mai poate aloca pentru disciplina educaţie
fizică un număr de ore suplimentare. În aceste ore se pot organiza
următoarele lecții care sunt cuprinse în orarul de activitate şcolară:
- lecţii de extindere;
- lecții de aprofundare;

104
- lecții opţionale;
- lecții de ansamblu sportiv.

Lecţia de extindere (curriculum extins)


Se organizează cu toată clasa odată, se acordă claselor care şi-au
însuşit programa şcolară şi are aceeaşi formă şi structură ca şi lecţia
obligatorie. În lecţia de extindere sunt abordate conţinuturile
tematice din programa şcolară prevăzute cu * şi scrise cu italic sau
unele conţinuturi considerate, de către profesorul de educaţie fizică,
necesare şi accesibile. În cadrul acestor lecţii se poate aborda
învăţarea/consolidarea/perfecţionarea deprinderilor motrice şi
dezvoltarea calităților motrice, aceleaşi ca şi la lecţiile obligatorii.
Lecţia de extindere este preferabilă întrucât reprezintă a treia oră
de educaţie fizică ce se desfăşoară pe săptămână, asigurând un nivel
ridicat al conţinutului instruirii. Evaluarea pentru participarea la
lecţiile de extindere se realizează pe baza unei scale de apreciere
stabilită de către profesor. Notele acordate se înscriu în catalog în
aceeaşi rubrică în care s-au trecut cele înregistrate la lecţiile din
trunchiul comun. Pregătirea lecţiei de extindere presupune
următoarele acţiuni:
- stabilirea conţinuturilor ce urmează a fi predate;
-.elaborarea obiectivelor de referinţă în conformitate cu
conţinuturile;
- elaborarea eşalonării anuale a ciclurilor tematice;

105
- elaborarea planului calendaristic semestrial;
- stabilirea scalei de evaluare.
Orele alocate pentru extinderi sunt aprobate de conducerea unităţii
de învăţământ la cererea profesorului, elevilor şi părinţilor şi devin
obligatorii, fiind cuprinse în programul (orarul) de activitate şcolară.

Lecţia de aprofundare (curriculum aprofundat)


Face parte din curriculum-ul la decizia şcolii, cu o oră pe
săptămână şi se acordă pentru grupele sau clasele de elevi
consideraţi rămaşi în urmă, adică cei care în clasele anterioare nu au
reuşit să-şi însuşească prevederile programei şcolare. Se poate
acorda numai claselor care nu au aprobate ore de extindere. În
lecţiile de aprofundare sunt reluate conţinuturile ce au fost predate şi
nu au fost temeinic însuşite sau cele care ar fi trebuit şi nu au fost
abordate în anii precedenţi. Aprobarea orelor pentru aprofundare se
dă de către consiliu de administraţie la propunerea profesorului de
educaţie fizică şi are la bază o temeinică argumentare. Argumentarea
se bazează pe o cunoaştere reală a nivelului de pregătire a tuturor
elevilor în comparaţie cu prevederile programei şcolare şi pe
realizarea unei proiectări suplimentare însoţită de un sistem de
evaluare subordonat scopului propus. Lecţia de aprofundare are, ca
şi celelalte lecţii, o durată de 50 minute.

Lecţia de opţional

106
Poate fi organizată şi desfăşurată ca lecţie în funcţie de opţiunile
elevilor şi face parte din curriculum-ul la decizia şcolii. Pentru elevii
ce participă la lecţiile de ansamblu sportiv se întocmeşte o evidenţă
aparte ce se înregistrează în caietul profesorului. La secretariatul
şcolii se depune un tabel nominal cu elevii ce participă la acest tip de
lecţii, acest tabel reprezentând documentul justificator pentru
încadrarea şi remunerarea cadrului didactic.

Lecţia de antrenament sportiv


Este lecţia desfăşurată în unităţile specializate (şcoli, clase cu
program sportiv, cluburi sportive şcolare) cu elevii selecţionaţi
conform specificului fiecărei discipline sportive. Aceste lecţii au o
durată cuprinsă între una şi două ore, se desfăşoară pe grupe
valorice, pe sexe, pe discipline, ramuri sau probe sportive. Structura
acestor lecţii este diferită şi de preferinţă pe părţi. Proiectarea
antrenamentului se realizează de către profesor de comun acord cu
sportivii/sportivul în funcţie de obiective, calendar competiţional,
condiţii atmosferice, condiţii materiale etc.
La învăţământul liceal, în ceea ce priveşte curriculum la decizia
şcolii, lecţiile opţionale de tip aprofundare îmbracă altă conotaţie şi
anume aceea de perfecţionare a conţinuturilor prevăzute în programa
şcolară care sunt abordate şi în trunchiul comun şi de tip opţional
disciplină nouă în care sunt abordate disciplinele cu un grad ridicat
de atractivitate. În cazul când se optează pentru un opţional de

107
curriculum aprofundat se realizează o singură proiectare didactică,
însă când se optează pentru un curriculum tip disciplină nouă se
elaborează o programă şi o planificare nouă. Opţiunile pentru
diferitele activităţi depind în cea mai mare măsură de condiţiile
materiale oferite.

108
V. FORME DE PRACTICARE A EXERCIȚIILOR FIZICE ÎN
EDUCAȚIA FIZICĂ ȘCOLARĂ ȘI ÎN ACTIVITĂȚILE
EXTRACURRICULARE

În practicarea exercițiilor fizice, un rol important îl are modul


de organizare și forma pe care o preferă practicanții.
Exercițiile fizice se regăsesc cu o largă raspândire în practică
sub formă de:
- atletism (alergări, sărituri, aruncări, sub diferite combinații și
forme de practicare);
-.gimnastică (de înviorare, întreținere, ritmică, artistică,
terapeutică, etc.);
-.jocuri sportive – cele mai răspândite, competiționale sau
necompetiționale, sub formă de minijoc (cu formații reduse, pe teren
redus, cu regulament simplificat);
-.jocuri dinamice – pe categorii de vârstă, stafete, parcursuri
aplicative, jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive, jocuri pe
zăpaă, în apă, jocuri de cabană/distractive etc.;
- dansul ca formă de practicare a exercițiilor fizice cu o puternică
amprentă estetică;
- sporturi extreme -escaladă, rafting etc.;
- sporturi cu mijloace de locomoție – ciclism, patinaj /cu role, schi
de agrement, ciclism de agrement etc.;
-.turismul și alte activități de loisir - turismul montan și de

109
orientare, plimbări în aer liber etc.;
Alte forme de practicare pe scară largă a exercițiilor fizice sunt:
tenisul, sporturile de luptă și de contact.

V.1. Jocul dinamic, mijloc de bază în lecția de educație fizică


Originea și evoluția jocului ca formă de activitate umană
Jocul desemnează o activitate “fizică sau mintală, spontană şi
urmărită prin ea însăşi, fără utilitate imediată, generatoare de
distracţie, de plăcere şi reconfortare” sau “o activitate (acţiune)
efectuată de bunăvoie, dar absolut obligatorie, având scopul în sine
însuşi, fiind însoţită de un sentiment de încordare şi de bucurie şi de
ideea că este altfel decât viaţa obişnuită.” (G. Chiriţă – Educaţie prin
jocuri de mişcare)
Originea. După unii cercetători, există dovezi ale practicării
jocurilor încă din comuna primitivă, atunci când, prin creşterea
forţelor de producţie, s-au dezvoltat relaţiile de producţie,
schimbându-se şi raporturile faţă de copil. Majoritatea specialiştilor
consideră că jocul a apărut mai întâi ca o formă de preînvăţare,
manifestându-se ca un exerciţiu a cărui funcţie principală era aceea
de învăţare.
Oamenii primitivi nu făceau o delimitate între mişcările pentru
muncă şi mişcările pentru joc care erau executate prin mecanisme
aceluiaşi aparat (psihomotor). Actele motrice ale jocurilor reflectau
aspecte ale muncii, constituind mijloace comune muncii şi jocului;

110
mai mult decât atât, munca şi jocul utilizau aceleaşi obiecte.
Evoluţia. Treptat tematica jocurilor a început să se separe de cea a
muncii., jocurile s-au abstractizat, au apărut obiecte speciale pentru
joc (mingi, bastoane, etc.) şi s-au amenajat terenuri speciale. Este
necesară precizarea că în viaţa grupurilor din societăţile primitive a
existat mai întâi munca şi apoi jocul.
Există opere literare care atestă existenţa jocurilor bazate pe
mişcare încă din timpuri străvechi, atât în Europa cât şi în celelalte
continente ale globului pământesc. („Legenda Argonauţilor”,
„Iliada” şi „Odiseea”, „Vedele”, scrierile lui Confucius etc.).
În societăţile sclavagiste, clasele sociale privilegiate folosesc jocul în diferite
scopuri: formative, militare, estetice, igienice. Jocurile practicate în Grecia
antică se constituiau în întreceri mari care adunau competitori de pe un teritoriu
vast numite în funcţie de zonă şi de locul unde se desfăşurau: istmice, nemeice,
olimpice etc.

Nu trebuie să uităm faptul că şi copiii celor din clasele asuprite


practicau diferite jocuri, în special pe cele cu caracter imitativ.
Evul mediu, deşi reprezintă un regres al practicării exerciţiilor
fizice, consemnează educaţia în spiritul virtuţilor cavalereşti (călăria,
înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea cu suliţa, viaţa la curte şi
turnirul) care au devenit apoi, tot atâtea modalităţi de întrecere.
În societatea modernă, odată cu apariţia unor teorii noi privind
educaţia, apar şi recomandări privind utilizarea jocului ca mijloc
eficient în educaţia copiilor şi nu numai.
Teorii despre joc:
111
 Lazarus abordează jocul ca mijloc de satisfacere a
necesităţii de repaus;
 Fr. Schiller consideră jocul ca formă de manifestare a unui
surplus de energie;
 Stanley Hall consideră că dezvoltarea copilului
recapitulează evoluţia speciei umane;
 Karl Gross porneşte de la un punct de vedere biologic
exclusivist, identificând jocul copilului cu cel al animalelor,
ca urmare a instinctelor primare;
 A.N. Carr crede că jocul purifică pentru moment copilul de
tendinţele înnăscute; jocul nu este un preexerciţiu care
formează instincte, ci le susţine pe cele deja formate;
 S. Freud şi adepţii săi consideră jocul ca formă maladivă de
activitate care are la bază mecanisme de refulare , eliberând
eul prin compensare; ei văd în joc o formă de manifestare a
complexului de inferioritate a copilului faţă de adult;
 J. Chateau consideră că în joc se manifestă dorinţele
copilului de a ajunge la vârsta maturităţii pe baza
inventivităţii, imitaţiei, a structurii şi instinctelor noastre.

V.2. Relația jocului cu procesele de creștere și dezvoltare


Pe parcursul vieţii, de la o etapă la alta, jocul capătă însuşiri şi
funcţii diferite.
În primul an de viaţă se constituie forme de joc simple care se

112
complică şi se diversifică pe măsură ce copilul înaintează în vârstă.
Există jocuri care organizează şi fixează mişcări (se dezvoltă
motricitatea generală), jocuri de dezvoltare a intelectului,
intenţionalităţi şi structuri verbale.

După primul an de viaţă, copilul realizează un salt evident în


dezvoltarea sa fizică şi psihică. Se dezvoltă intens jocul de
manipulare din dorinţa de a acţiona şi a schimba lumea. Activităţile
efectuate spontan, din plăcere reflectă realitatea înconjurătoare şi
evenimentele vieţii pe care o descoperă. Astfel, jocul copiilor este
influenţat de structura culturii, mediul social, de anotimpuri şi chiar
de modă.

Între 1 şi 3 ani conduitele copilului devin mai coerente şi se fac


paşi importanţi pe direcţia capacităţii de socializare. La doi ani,
copilul se opreşte din când în când (pentru a se odihni) şi observă
jocul altora, deşi cooperarea cu alţi copii este dificilă. După această
vârstă, relaţiile dintre copii pot fi: active (pozitive şi negative),
pasive (pozitive şi negative), defensive. Spre vârsta de trei ani, s-ar
putea vorbi de un început al jocurilor colective cu roluri, impunându-
se noi forme de conduită.

A doua copilărie (3-6 ani) consemnează nevoia de jocuri în care


acţionează combinaţii mintale, imaginaţia, acumulându-se experienţe
complexe. Apar jocuri cu reguli şi roluri, creşte numărul jucătorilor
şi nivelul de organizare.

În această etapă, jocul devine o activitate fundamentală, solicitând


113
vigoarea, forţa fizică, viteza, coordonarea şi supleţea, echilibru,
orientarea în spaţiu, utilizarea diferitelor părţi ale corpului pe baza
creşterii nivelului de coordonare oculo-motorie, audio-motorie şi a
sensibilităţii cutanate.

Acum, jocul contribuie substanţial la formarea personalităţii


copilului, angajându-l total datorită plăcerii pe care o provoacă.

La 3 ani, jocul este legat de manevrarea de obiecte, copilul


manifestând un interes deosebit faţă de acţiunile adultului din care
copiază situaţii şi conduite pe care le reproduce. Iau amploare
jocurile cu subiect şi rol.

La 4 ani, sunt preferate jocurile cu parteneri (fie mai mari, fie mai
mici) cu care colaborează de pe diferite poziţii ierarhice.

La 5 ani, apar proiectele şi acordurile în jocuri cu subiect şi rol.


Copilul, de cele mai multe ori are nevoie de partener de joc („cu cine
mă joc”), iar la 5-6 ani, devin foarte importante rolurile profesionale
prezente în jocurile copiilor, apar reguli în jocurile de mişcare sau în
cele cu dominantă intelectuală.

A treia copilărie (6-10/11 ani) sau perioada şcolarului mic este


marcată de un salt în dezvoltarea psihică întrucât acum se
conştientizează procesul e învăţare. Aceasta devine tipul
fundamental de activitate, intrarea sa în şcoală soldându-se cu
modificări profunde în regimul său de viaţă şi în relaţiile cu cei din
jur.

114
La 6 ani, copilul este absorbit de dificilul proces de adaptare la
viaţa socială, urmând ca la 7 ani să depăşească faza tensională a
acestui proces

Disputele din jocurile aceste vârste sunt adevărate lecţii pentru


însuşirea drepturilor şi îndatoririlor, a regulilor foarte diverse, a
apartenenţei la un grup, a loialităţii spiritului de echipă, suportarea
eşecului etc. Începe să devină tot mai prezentă competiţia colectivă
(sportivă), copiii grupându-se în mod spontan ca şi la alte jocuri cu
reguli.

La 8 ani, se constată o fază de echilibru între joc şi activitatea


şcolară, copiii organizându-se în jocuri (prelungite) cu subiect, în aer
liber, pe terenurile din apropierea casei sau a şcolii.

După 9 ani, copiii de sex diferit încep să se separe pentru jocuri în


mod spontan. Procesul de învăţare are ca efect schimbarea atitudinii
copilului faţă de joc şi prin comportamente mai complexe şi mai
variate. Sub formă de joc se desfăşoară şi unele activităţi şcolare,
ceea ce la face mai atractive şi mai plăcute.

În această perioadă, se acordă o mare atenţie jocurilor cu reguli, în


colectiv. Acestea sunt superioare jocurilor cu subiect şi rol prin
faptul că regulile sunt explicite (partenerii trebuie să le înţeleagă
bine, să le conştientizeze şi să le respecte). Partenerii sunt exigenţi
faţă de comportarea corectă, eliminându-i pe cei care nu respectă
regulile; uneori apare protestul în grup şi jocul se destramă. În
jocurile cu reguli pot fi incluse şi roluri precise (ex.: diferite jocuri
115
de întrecere cu mingea). Copiii îi iubesc şi îi stimează pe învăţătorii
şi profesorii care organizează şi uneori, chiar participă la
desfăşurarea jocurilor.

Preadolescenţa (11-14 ani) marchează încheierea copilăriei şi


trecerea la fazele de maturizare, fiind dominată de schimbări somato-
fiziologice şi psihice.

Mai bine adaptat social, preadolescentul îşi lărgeşte contactele cu


cei din jur şi capătă mai multă independenţă în gândire. Jocul
preadolescentului este dominat de prieteniile cu colegii şi de
afectivitatea pe care o investeşte în orice activitate.

Sunt mai des practicate jocurile ce urmăresc performanţa, iar


demonstrarea capacităţilor este realizată în colective, deşi se mai
practică şi jocuri de performanţă individuală (şotronul, leapşa, săritul
corzii, ţările etc.).

Accentuarea diferenţelor între sexe duce la separarea şi mai


categorică a grupurilor de joacă între fete şi băieţi: fetele preferă
jocurile cu coarda sau cu mingea, iar băieţii optează pentru jocurile
de forţă carele solicită agilitate şi dinamism. De regulă, fetele sunt
mai organizate decât băieţii, dau dovada unei mai bune cooperări şi
practică jocuri mai liniştite, lăsând impresia că nu ar mei fi necesar
un conducător

În alegerea partenerilor de joc, la 13-14 ani, predomină criteriul


valorii de jucător, iar cele de simpatie trec în plan secundar

116
(preadolescentul emite judecăţi de valoare asupra partenerilor de
joc).

După terminarea jocului au loc adevărate dezbateri asupra


evoluţiei şi contribuţiei fiecărui participant, gradul de implicare
precum şi realizările individuale. Cei care nu respectă regulile sunt
trataţi cu maximum de intransigenţă.

În această perioadă (13-14 ani) se manifestă preocupări şi spre


latura amuzantă a jocului şi succes. Jocurile cu caracter competitiv
contribuie la dezvoltarea supleţei şi a strategiilor gândirii, generând
deprinderi intelectuale şi o conduită afectivă corectă.

Din punct de vedere psihoeducativ nu trebuie neglijate jocurile în


grupuri de ambele sexe, omogene.

Adolescenţa (14-18 ani) consemnează adaptarea la condiţiile vieţii


sociale pe un plan foarte larg. Responsabilitatea, onoarea şi
independenţa reprezintă trăsături fundamentale de caracter,
adolescentul afirmându-se ca un nonconformist, cu un dezvoltat
spirit critic.

Preocuparea de bază în cadrul grupului este aceea de a provoca o


anumită impresie.

Jocurile (şi distracţiile) adolescentului poartă amprenta


caracteristicilor noi de personalitate, a aspiraţiilor acestuia.

Conduita în joc este mai nuanţată, adaptată la cerinţele sociale,


economice şi culturale, răspunzând astfel, exigenţelor acestora.
117
Tinereţea (18-25 ani) este vârsta la care activităţile de tip loisir
ocupă o pondere importantă. Tânărul agreează colectivităţi de
aceeaşi vârstă, apreciază discuţiile despre viaţa socială şi culturală,
manifestă exigenţă în respectarea normelor de conduită.

Un loc preferat în preocupările tânărului îl ocupă dansul prin


intermediul căruia îşi exprimă stările afective şi simpatia faţă de
sexul opus. Totodată, prin dans se consumă energie fizică şi se
dezvoltă agilitatea în mişcare.

În calitate de spectator la manifestări sportive, tânărul comentează,


ia atitudini, apreciază calităţile şi prestaţia jucătorilor, proiectează
noi strategii (personale) de joc.

Tinerii se angrenează cu plăcere în cele mai diverse jocuri sportive


sau întreceri, luptând pentru prestigiul său şi al grupului din care face
parte, realizând o bună colaborare şi valorificând experienţa
acumulată.

Tânărul este preocupat de organizarea jocului şi este conştient de


faptul că antrenamentul îi asigură succesul.

Dorinţa de afirmare plenară a personalităţii se manifestă atât în


activităţile de joc, cât şi în cele de loisir.

Spiritul de aventură al tânărului poate fi satisfăcut prin organizarea


de excursii, drumeţii la care participă cu entuziasm, dar şi prin
practicarea unor sporturi extreme pentru care are nevoie de calităţi
specifice şi o pregătire prealabilă.

118
Practicând jocurile, tânărul conştientizează că acestea au menirea
de a-i reface forţele, energia consumată în activitatea de învăţare,
îmbinând armonios utilul cu plăcutul. O atenţie deosebită trebuie
acordată anturajului, compoziţiei grupului în cadrul jocurilor sau al
diverselor forme de petrecere a timpului liber. Datorită unor calităţi
deosebite, grupul desemnează şi recunoaşte un lider, întreaga
activitate a grupului fiind polarizată în jurul lui.

Pentru tinerii căsătoriţi care au copii, jocul îşi recapătă un loc


important în viaţa familiei, de această dată cu un pronunţat rol
educativ. Se reface astfel, un ciclu al vieţii şi se reechilibrează relaţia
muncă-joc.

La vârsta adultă (după 25 de ani), omul îşi modifică parţial


conduita, este mai responsabil şi conştient de valoarea şi minusurile
sale.

Activităţile de joc şi cele de loisir se pot desfăşura în familie sau


în afara ei. Ele asigură descărcarea tensiunii acumulate în activitatea
profesională şi social-culturală, deconectarea, relaxarea, eliberarea
surplusului de energie musculară. Astfel, se refac forţele pentru
activitatea profesională şi se afirmă trăsăturile de personalitate.

Caracteristicile speciale sunt legate de natura jocului şi de vârsta


celor care îl practică:

- este o activitate naturală izvorâtă din nevoi fireşti de manifestare


a fiinţei umane;

119
- dorinţa de a juca este principalul motiv de participarea la joc;
- atractivitatea care determină stări afective pozitive şi satisfacţii;
- activitatea totală angajează fiinţa umană în integralitatea sa;
- activitate dezinteresată cu scop în sine însuşi;
- activitate recreativă, compensatorie, prin care fiinţa umană caută
destindere, distracţie.

V.3. Locul jocurilor de mişcare în lecţia de educaţie fizică


Comparativ cu alte mijloace ale educaţiei fizice, jocurile de
mişcare permit participarea unui număr mare de elevi, într-un spaţiu
restrâns, angrenarea băieţilor şi fetelor în egală măsură, uneori în
grupe mixte.
În jocuri există şi perioade de pauză care permit participanţilor să
facă faţă cu uşurinţă.
Întrecerea între parteneri (echipe) îi atrage în mod deosebit pe
copii, contribuind la creşterea eficienţei lecţiei.
Valoarea deosebită a jocului ca mijloc al educaţiei fizice este dată
de următoarele caracteristici:
- permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea
simultană a calităţilor motrice, consolidează deprinderile motrice şi
influenţează pozitiv calităţile moral-volitive;
- jocului îi este specifică activitatea în colectiv, ceea ce presupune
colaborare, cooperare, încadrarea în grup, acceptarea şi
recunoaşterea liderului, asumarea responsabilităţii, atitudine critică;

120
- jocul permite manifestarea independenţei şi iniţiativei.
Elementul fundamental este întrecerea care duce la un interes
crescut al elevilor. Relaţiile active de colaborare sau de rivalitate
provoacă intense stări emoţionale.

Trebuie să avem în vedere şi faptul că jocurile nu permit o dozare


precisă şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice.

Utilizând jocul ca metodă şi mijloc al educaţiei fizice contribuie la


perfecţionarea activităţii în condiţii variate, favorizând astfel,
dezvoltarea îndemânării, a rapidităţii de orientare, creativitatea,
disciplina, hotărârea, perseverenţa, dârzenia, spiritul de echipă,
iniţiativă în luarea deciziilor etc.
Valoarea deosebită a jocului este mai bine reliefată dacă se
porneşte de la ideea că acesta este o metodă sau un procedeu metodic
de instruire şi educare.
Efectul în plan educativ al jocurilor de mişcare depinde în cea mai
mare măsură de felul în care se asigură accesibilitatea acestuia:
concordanţa dintre nivelul de complexitate al conţinutului, vârstă,
nivelul de dezvoltare psihică şi structura personalităţii copilului.
Educatorului îi revine sarcina de a orienta şi a conduce jocul nu
numai pentru clarificarea scopurilor urmărite, dar şi pentru
conştientizarea necesităţii de efort, obţinându-se totodată şi efecte
educative. Jocul devine astfel, o punte de legătură între nevoia de
destindere (distracţie) şi nevoia de a-şi îndeplini sarcinile şcolare
(munca), având elemente comune din ambele laturi: consum de

121
energie, cadrul colectiv, reguli, disciplină, dorinţa de
autoperfecţionare şi autodepăşire etc. Prin contribuţia sa la
dezvoltarea fizică şi motrică, jocurile de mişcare exercită o influenţă
benefică asupra tuturor laturilor personalităţii, îndeosebi asupra
dezvoltării intelectului şi a laturii morale.
Regulile jocurilor de mişcare au o mare importanţă educativă; ele
orientează şi fac mai activă gândirea elevului, îi stimulează iniţiativa,
dar şi să-şi înfrâneze mişcări sau manifestări atunci când este nevoie,
îl învaţă să fie mai organizat şi mai disciplinat în cadrul colectivului.
În desfăşurarea jocurilor, subordonarea faţă de regulă se realizează
prin subiectul jocului sau prin rolul copilului.
Subordonarea faţă de o regulă pur convenţională depinde de
prezenţa unor parteneri; ea se manifestă numai atunci când copilul
este pus într-o situaţie de relaţionare cu un partener. Regulile simple
sunt, de obicei înţelese cu uşurinţă. Grija copilului pentru respectarea
regulilor transformă jocul într-o şcoală a disciplinei, cu toate că pe
participanţi îi interesează caracterul distractiv al jocului, posibilitatea
de a-şi manifesta agilitatea, inteligenţa, superioritatea faţă de
adversari.
Activitatea fizică sub formă de joc este cea mai plăcută şi cea mai
răspândită, stând la baza proceselor de creştere, dezvoltare şi educare
a copilului. Jocul de mişcare ca formă a activităţii de joc, reprezintă
în acelaşi timp metodă şi mijloc al educaţiei fizice, rezolvând
anumite sarcini din cadrul lecţiei de educaţie fizică şi de antrenament

122
sportiv.

În lecţia de ducaţie fizică, jocul poate fi folosit în toate verigile ei.

În partea pregătitoare a lecţiei (organizarea colectivului de elevi,


pregătirea organismului pentru efort) se folosesc jocuri pentru
dezvoltarea atenţiei, scopul lor fiind acela de a ridica starea
emoţională a elevilor, pentru educarea simţului de orientare în spaţiu
şi timp.

Aceste jocuri trebuie să respecte următoarele cerinţe :

- să nu necesite mult timp pentru organizarea lor;

-.să fie scurte, uşor de înţeles, cu reguli puţine şi care nu


necesită multe explicaţii;

- să solicite execuţii rapide, prompte, scurte;

- să nu dureze mai mult de 2-3 minute;

- să asigure angrenarea treptată a organismului în efort.

În veriga a treia a lecţiei – influenţarea selectivă a aparatului


locomotor – deşi pe scară mai redusă, se pot folosi jocuri cu caracter
imitativ, fără întrecere, diferite forme de dans, corectitudinea
execuţiei fiind sarcina cea mai importantă pentru această verigă.

În verigile următoare (tematice) utilizarea jocurilor de mişcare


trebuie să se adreseze obiectivelor prevăzute, să contribuie la
însuşirea deprinderilor motrice, să asigure dezvoltarea sensibilităţii
motrice, a echilibrului, a ritmului precum şi a calităţilor motrice de

123
bază (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă).

Pentru dezvoltarea calităţilor motrice vom avea în vedere


următoarele:

- jocurile să fie atractive, dinamice;

-.să solicite suficient organismul copiilor prin repetarea

acţiunilor de bază în condiţii variate, raportate în permanenţă la


volumul şi intesitatea efortului;

- durata efortului să fie de 5-7 minute;

În veriga a cincea jocurile de mişcare pot aduce un plus de


eficienţă dacă :

- se introduc treptat activităţi sub formă de joc (« Cine sare mai

departe », « Cine execută mai precis », în ştafete şi parcursuri


aplicative pentru a a se consolida în condiţii de întrecere;

- durează aproximativ 20-25 minute;

- jocurile alese să asigure însuşirea temeinică a cunoştinţelor,

priceperilor, deprinderilor;

- să asigure formarea stereotipuşlui dinamic;

-.să asigure formarea capacităţii de aplicare a lor în condiţii

variate;

- să stimuleze formarea capoacităţii de organizare.

În veriga de revenire a funcţiilor organismului se recomandă


folosirea unor jocuri cu caracter liniştitor, cu respectarea
124
următoarelor indicaţii metodice:

- jocurile să fie simple;

- efortul în joc să fie redus;

- să favorizeze scăderea excitabilităţii nervoase;

- durata să nu depăşească 2-3 minute.

V.4. Elemente de metodică a jocurilor de mișcare


Jocurile de mişcare reprezintă un mijloc important şi eficient al
educaţiei fizice. Pentru realizarea sarcinilor educaţiei fizice prin joc
este necesar ca procesul instructiv-educativ să se desfăşoare cu
respectarea principiilor didactice. De aceea, în organizarea (şi
pregătirea) jocurilor de mişcare trebuie să ţinem seama de
următoarele cerinţe:

V.4.1. Alegerea jocului va ţine seama în primul rând de sarcina


didactică pe care ne-o propunem spre realizare. Astfel, se poate
urmări formarea şi perfecţionarea unei deprinderi motrice,
dezvoltarea unei calităţi motrice, educarea unor calităţi morale şi de
voinţă, formarea spiritului organizatoric etc.

De cele mai multe ori un joc contribuie la rezolvarea mai multor


sarcini. Ex: dezvoltarea unei calităţi motrice sau deprinderi motrice
contribuie în acelaşi timp la educarea unei calităţi morale şi de
voinţă.

125
Profesorul trebuie să se orienteze în alegerea jocurilor numai către
acelea care pot exercita o influenţă pozitivă din punct de vedere
fizic, moral şi igienic, evitându-le pe cele care pot genera efecte
nedorite: jocuri legate de superstiţii, cu caracter neigienic, care pot
expune copii la accidente, care lezează demnitatea copiilor sau în
care se poate manifesta cruzime sau sentinţe antisociale.

După stabilirea sarcinii didactice, trebuie să mai ţinem seama în


alegerea jocului şi de colectivul de joc (numărul participanţilor la
joc) şi de efectivul de joc (numărul participanţilor din fiecare grupă)
care trebuie să asigure participarea activă a tuturor jucătorilor. Când
efectivul este redus, trebuie să evităm suprasolicitarea copiilor,
reducând numărul repetărilor, intensitatea efortului, durata etc.

În alegerea jocului, profesorul trebuie să aibă date privitoare la


următorii factori:

a) Vârsta copiilor

Cunoaşterea particularităţilor de vârstă trebuie să ducă la alegerea


şi adaptarea lor pentru a îndeplini o condiţie de bază în realizarea
succesului: accesibilitatea din punct de vedere fizic, intelectual,
psihic etc.

La şcolarul mic (7-8 ani) vom sesiza un deosebit dinamism, dar o


rezistenţă la efort scăzută. Calităţile de voinţă şi atenţie sunt slab
dezvoltate. Pot fi folosite jocuri care solicită forţa musculară,
îndemânarea, precizia. Astfel, se vor folosi jocuri cu alergări pe

126
distanţe scurte, cu şi fără schimbări de direcţie, sărituri peste
obstacole, jocuri cu obiecte (mingi), jocuri cu căţărări, aruncări la
ţintă etc. Jocurile pot fi însoţite de text sau muzică. În general nu se
recomandă împărţirea colectivului pe echipe. Totuşi pot fi folosite
ştafetele simple cu elemente de alergare, transport sau rostogolirea
unei mingi uşoare. Regulile şi raporturile dintre jucători trebuie să
fie simple.

La vârsta de 9-10 ani, copiii înclină spre jocuri în echipă, unde


fiecare vrea să aibă o contribuţie la reuşita jocului. Este bine ca
jocurile să nu presupună contact direct cu adversarul. Durata jocului
poate fi mai lungă, iar conţinutul va cuprinde aceleaşi elemente de
mişcare dar cu o complexitate mai mare. De asemenea, regulile de
joc pot fi mai complicate şi se recomandă alegerea acelor jocuri în
care se pot folosi, pe scară largă, materialele de joc. La această
vârstă pot fi utilizate aceleaşi jocuri atât pentru băieţi cât şi pentru
fete.

Particularităţile specifice vârstei de 11-14 ani impun o


restrângere a exerciţiilor de viteză şi chiar de forţă, fiind posibile
eforturi de durată mai mare. Acum apar diferenţe între dorinţele de
joc ale băieţilor şi cele ale fetelor: băieţii sunt atraşi spre jocurile cu
elemente sportive, în special cele ce au contact direct cu adversarul,
iar fetele îşi manifestă înclinaţia spre elemente de supleţe, graţie,
ritmicitate, acestea putând fi însoţite de muzică.

Jocurile sportive propriu-zise se vor organiza la această vârstă cu


127
anumite modificări (simplificări) în regulile de joc, teren, timpul de
joc, mingea, numărul jucătorilor.

La vârsta de 15-18 ani jocul capătă un vădit caracter de


antrenament sportiv, urmărind întărirea unor deprinderi, dezvoltarea
unor calităţi motrice, contribuind la ridicarea nivelului pregătirii
fizice generale.

b) Sexul copiilor

Există anumite particularităţi de sex (şi de vârstă) care nu


recomandă folosirea aceloraşi jocuri cu copii de ambele sexe:
jocurile de forţă, intensitatea efortului prea ridicată (jocuri de luptă,
transport de greutăţi sau de parteneri).

c) Nivelul pregătirii fizice

Pentru a fi eficient, jocul trebuie să fie accesibil întregului


colectiv (clasă). De obicei, clasele sunt neomogene sub aspectul
pregătirii fizice, şi alegerea jocurilor trebuie să conducă spre jocuri
accesibile majorităţii copiilor, încercând să fie integraţi treptat şi cei
rămaşi în urmă.

Jocul trebuie să fie suficient de dificil pentru a obliga jucătorii să


depună eforturi corespunzătoare în practicarea lui. Jocurile care nu
solicită sunt lipsite de valoare pedagogică.

d) Starea sănătăţii

Este un factor de care se ţine seama în alegerea jocului. Anumite


situaţii, cum ar fi o epidemie de gripă sau alte cauze obiective, când
128
sănătatea copiilor este şubredă, vor fi alese jocuri care solicită mai
puţin atât ca intensitate cât şi ca durată.

e) Particularităţile activităţii

Acestea duc la selecţionarea acelor jocuri care se adresează direct


sarcinilor activităţii respective: pentru lecţia de educaţie fizică sunt
specificate jocuri pe cicluri de învăţământ care au un caracter
orientativ în ceea ce priveşte gradul de interes şi accesibilitate. Lor li
se pot adăuga altele care corespund cerinţelor programei.

Pentru serbări şcolare se aleg jocuri muzicale, de întreceri pe


perechi, echipe, grupe, jocuri de îndemânare şi jocuri distractive.

În tabere şi alte activităţi de vacanţă se organizează:

- jocuri care nu se pot organiza în lecţii;

- jocuri de teren şi trasee tematice pe echipe, grupe etc.

f) Locul de desfăşurare

În aer liber se pot organiza cele mai variate jocuri, cu efective


mari şi efecte variate. În săli trebuie alese numai acele jocuri care
corespund condiţiilor existente sau care se pot adapta.

g) Condiţiile atmosferice

Când activitatea se desfăşoară în aer liber şi temperatura este


scăzută sau umiditatea este prea mare, se aleg jocuri care asigură o
mare mobilitate, angrenând simultan în activitate pe toţi participanţii.
129
V.4.2. Pregătirea locului de joc
Jocurile de mişcare por fi organizate în aer liber, în săli, coridoare
etc.

Terenul din curtea şcolii va fi amenajat astfel încât să corespundă


din punct de vedere igienic şi al securităţii elevilor (fără gropi,
pietre, obiecte care ar putea răni, accidenta). Înainte de folosire,
terenul trebuie măturat, dacă este cazul şi udat, se face (reface)
marcajul. Se recomandă plasarea la marginea terenului de bănci
pentru odihna jucătorilor sau pentru spectatori. Dacă terenul este mai
mare, marcajul se va face şi cu fanioane colorate, înfipte în pământ.

Când condiţiile de climă nu permit activitatea în aer liber, aceasta


se va desfăşura în săli, coridoare etc. Aici se va asigura, în primul
rând, spaţiul liber necesar jocului. Apoi se asigură curăţenia,
protejarea geamurilor, ca şi o bună aerisire. Marcajul se face, de
obicei, cu creta.

La jocurile de alergare, linia de sosire trebuie să fie la cel puţin 2-3


paşi de perete.

V.4.3. Pregătirea materialului de joc


Nu vor lipsi:

- mingi diferite ca mărime şi greutate;

- cercuri de lemn de diferite dimensiuni;

- corzi de sărit, frânghii diferite ca grosime şi lungime;


130
- săculeţe de nisip pentru ochire;

- diferite forme de ţinte (panouri, siluete, ţăruşi etc.);

- bastoane şi ştafete;

- semne de marcaj, fanioane, steguleţe de diferite culori;

- semne distinctive (eşarfe, brasarde, benzi colorate, numere).

Materialele trebuie diferenţiate pe diferite categorii de vârstă şi


trebuie să corespundă:

- din punct de vedere al dimensiunii şi greutăţii pentru


categoria de vârstă respectivă;

- din punct de vedere cantitativ (numeric) să existe pentru a se


putea desfăşura jocul;

- să fie în stare de folosinţă, întreţinut, curat.

La aducerea, depozitarea şi distribuirea materialelor vor fi


angrenaţi şi copiii.

V.4.4. Formarea echipelor


Echipele angrenate în întrecere trebuie să fie aproximativ egale,
atât numeric cât şi valoric. Ele trebuie să fie cât mai omogene ca
talie, îndemânare, forţă. La echipele mixte se va păstra o proporţie
egală a sexelor.

Procedee de formare a echipelor:

131
a) Prin numărătoare. Jucătorii se aşează în linie, după înălţime,
numărând câte 2 (2 echipe), câte 3 (3 echipe) etc. Cei cu acelaşi
număr vor forma o echipă. (Procedeul se foloseşte cu succes la
jocurile care nu cer deprinderi ca: prindere, aruncare).

b) Alegerea pe căpitani. Se numesc atâţi căpitani câte echipe vrem


să facem. Prin acest procedeu se realizează echipe echilibrate,
jucătorii mai buni repartizându-se în mod egal în fiecare echipă.
Dezavantajul acestui procedeu rezidă în durata lungă necesară
formării echipelor. Pentru a preveni acest lucru se vor repartiza 2/3
din jucători prin căpitani, ceilalţi repartizându-se prin numărătoare.

c) Alegerea prin repartizarea de către profesor. În acest caz se


realizează echipe echilibrate şi nu necesită mult timp. Se foloseşte
numai când profesorul îşi cunoaşte foarte bine elevii.

d) Alegerea prin proba de verificare. Este indicată a se folosi în


jocurile de alergare în aer liber. Se delimitează terenul de joc de cca
20 m printr-o linie de plecare şi una de întoarcere. La semnal, elevii
pleacă spre linia de întoarcere încolonându-se pe un singur şir în
ordinea sosirii. Apoi se numără şi se repartizează alternativ.

V.4.5. Alegerea căpitanilor de echipă


a) Prin numire de către profesor.

b) Alegerea de către jucători.

Este bine să li se sugereze elevilor calităţile pe care să le

132
întrunească cel propus pentru căpitan, în funcţie de cerinţele jocului
(bun alergător, bun ochitor, bun în manevrarea mingii).

V.4.6. Alegerea ajutoarelor


Pentru a putea controla îndeplinirea sarcinilor de joc, profesorul
are nevoie uneori de ajutoare.

Ajutoarele pot fi:

- elevii scutiţi medical;

- ceilalţi elevi, prin rotaţie.

Folosirea ajutoarelor este o şcoală pentru elevi în organizarea şi


conducerea jocului.

V.4.7. Explicarea şi demonstrarea jocului


După parcurgerea celorlalte etape menţionate se trece la
prezentarea jocului (sarcini, scop etc.). Calitatea explicării şi
demonstrării jocului este o condiţie de bază pentru reuşita lui.

Expunerea va fi clară şi accesibilă nivelului de înţelegere al


copiilor. În timpul expunerii, copiii trebuie să fie liniştiţi, iar
profesorul va evita să se deplaseze pentru a putea fi urmărit de toţi
elevii.

Iată un plan al expunerii:

- denumirea jocului;

133
- conţinutul (pe scurt);

- principalele reguli;

- indicaţii privitoare la stabilirea învingătorului;

- ce trebuie să urmărească fiecare jucător (sarcini);

- comenzi, semnale (pentru începere, sfârşit etc.).

Alte detalii se dau pe parcursul jocului. Explicaţia trebuie urmată


de o scurtă demonstraţie. Urmează apoi întrebările elevilor cu
răspunsuri către întregul colectiv.

V.4.8. Conducerea şi arbitrajul jocului


Jocul începe la un semnal convenit (comandă, fluier, fanion,
bătaie din palme). Acest semnal se va da numai după ce jucătorii au
înţeles ce au de făcut şi sunt pe locurile lor.

Profesorul urmăreşte comportarea participanţilor şi respectarea


regulilor, dirijând acţiunile jucătorilor şi făcând precizări privitoare
la conţinut şi la reguli.

Din punct de vedere tehnic, un joc nu va decurge foarte bine de la


început şi putem pretinde acest lucru abia după câteva repetări.

Este important ca profesorul să urmărească mereu comportarea


fiecărui participant, scoţând în evidenţă execuţiile corecte, eficiente
şi spiritul creator, sancţionând manifestările de brutalitate care pot
duce la accidente. Alte manifestări negative pot fi: îngâmfarea,

134
lăudăroşenia celor care înving sau scăderea interesului la cei învinşi.
În ambele situaţii profesorul va interveni.

Participanţii au următoarele obligaţii în timpul jocului:

- să recunoască autoritatea celor cu sarcini speciale (căpitani,

conducători de joc, arbitrii, prinzători etc.);

- să se manifeste corect, fără mijloace şi căi necinstite, pentru

obţinerea victoriei (bruscări, piedici, loviri);

- să-şi sprijine colegii dând dovadă de îndrăzneală şi iniţiativă;

- să-şi coordoneze acţiunile cu cele ale coechipierilor;

- să nu renunţe la întrecere până la finalul jocului, chiar dacă

victoria adversarilor devine evidentă;

- să dea dovadă de raţiune în joc, evitând accidentele;

- să răspundă în faţa echipei de felul cum a jucat.

Indicaţii metodice:

- în jocurile cu prindere se consideră prindere simpla atingere;

- în jocurile de alergare cu ocrotirea echipei, jucătorii nu se vor

sprijini de coechipieri;

-.când materialul de joc nu este acelaşi pentru echipele

concurente, la repetarea jocului, acestea vor fi schimbate între


ele;

135
-.pentru asigurarea liniştii se va evita tonul ridicat şi va fi

folosit fluierul.

Arbitrajul va fi atent şi obiectiv, prestat fie de profesor sau de


altă persoană competentă (de ex. un elev).

Profesorul trebuie să urmărească atent respectarea regulilor şi


să ţină o evidenţă clară a rezultatelor.

V.4.9. Disciplina în joc


Disciplina de joc constă în îndeplinirea corectă a sarcinilor precum
şi respectarea normelor de conduită faţă de coechipieri şi adversari.

Manifestările de bucurie, încurajările nu constituie acte de


indisciplină, dar profesorul va veghea la amploarea acestora, evitând
exagerările.

V.4.10. Dozarea efortului în joc


Pentru aceasta profesorul va avea în vedere următoarele:

- particularităţile de vârstă şi sex;

- starea de sănătate;

- nivelul de dezvoltare şi pregătire fizică;

- cantitatea de efort depus;

- locul jocului în lecţie.


136
Mijloacele de reglare a cantităţii de efort sunt:

- mărirea (micşorarea) terenului de joc;

- durata timpului de joc;

- ritmul de joc şi numărul de repetări;

- folosirea unui material mai greu (uşor);

- schimbarea formaţiilor;

- complicarea sau simplificarea regulilor.

V.4.11.,Sfârşitul.jocului..Stabilirea.rezultatelor.şi.analiza
jocului
Factorii care determină durata jocului sunt:

- numărul participanţilor;

- vârsta jucătorilor;

- cadenţa jocului.

Se poate aprecia durata jocului:

- în timp (stabilindu-se de la început durata);

- prin acumularea de puncte;

- prin numărul de repetări.

Prezicerile în legătură cu terminarea jocului vor fi făcute la


început. Dacă după consumarea timpului de joc se află la egalitate de
puncte, este necesară prelungirea jocului pentru stabilirea
137
învingătorilor, dar se va ţine seama de efortul depus.

V.5. Jocuri de deplasare la semnal și orientare în spațiu

Păsărele în cuib
Pe locul de joc se delimitează un cerc (cuib) cu diametrul de 3-4
m.
Jucătorii interpretează roluri de păsărele, iar unul dintre ei pe acela
de vânător.
Jucătorii aleargă în afara cercului, fluturând braţele şi strigând
„cirip-cirip”. Când vânătorul suflă din corn (pâlnie din pumn),
păsărelele se retrag în cuib (cerc) şi se aşază turceşte.
Indicaţie metodică:
- jocul este indicat pentru copii de 6-8 ani.

Găseşte-ţi locul
Jucătorii se aşază în cerc, fiecare marcându-şi locul printr-un semn
personal (obiect, linie etc.).
La primul semnal, toţi jucătorii aleargă în direcţia indicată (în
jurul cercului sau în altă direcţie); la al doilea semnal revin cât mai
repede la locurile lor.
Indicaţie metodică:
- jocul este indicat pentru copii de 6-10 ani.

Găseşte-ţi perechea
138
Jucătorii se aşază pe perechi, faţă în faţă, pe circumferinţa unui
cerc.
La semnal, jucătorii din afară aleargă în jurul cercului (în acelaşi
sens) şi revin la locul de plecare. După fiecare alergare se schimbă
rolurile.

Se penalizează jucătorul care greşeşte locul.

Podul umblător

Jucătorii, în număr de 20-40 (număr cu soţ), se aşază după


înălţime pe două linii, faţă în faţă, perechile având palmele împreună
deasupra capului.

La semnalul de începere, prima pereche de la un flanc trece, unul


câte unul, pe sub arcada formată de braţele ridicate a celorlalți
jucători iar la ieşire se aşază în continuarea podului.

Reguli:

- executanţii nu au voie să iasă printre jucători, ci numai după

depăşirea ultimei perechi.

Indicaţii metodice:

- în cazul în care jocul se desfăşoară în interior, atunci când

„podul” se apropie de un colţ al sălii, deplasarea se va face în


curbă;

- jocul este indicat pentru copii de 7-10 ani.

139
Păsările călătoare

Jucătorii se împart în două.

Prima jumătate care reprezintă „cuiburile” se aşază în formaţie de


cerc, în poziţia şezând.

Cea de-a doua jumătate, „păsările”, formează un cerc mai mare,


concentric cu primul, în poziţia stând. În acest cerc se află un jucător
în plus.

Se stabilesc trei semnale.

La primul semnal, păsările alergă în jurul cercului mic, fluturând


braţele şi strigând „cirip-cirip”. La al doilea semnal se schimbă
sensul alergării. La al treilea semnal, jucătorii se opresc şi fiecare
jucător pune o mână pe capul celui care reprezintă „cuibul”.
Jucătorul fără soţ caută şi el un cuib. Unul dintre jucători rămâne
fără cuib. Jocul continuă.

V.6. Jocuri de alergare cu prinderea sau depășirea jucătorilor


Cine-i primul?

Jucătorii în perechi se dispun în cerc, unul în spatele celuilalt.


Între perechi se lasă un interval de 1-2 paşi.

La semnalul de începere, jucătorii din afară aleargă în jurul


cercului, fiecare căutând să revină cel dintâi pe locul său.

140
Câştigă primul sosit. Jocul se repetă cu schimbarea jucătorilor în
perechile respective.

Reguli:

- în timpul alergării, jucătorii nu au voie să se sprijine de


jucători; acest fapt se penalizează cu descalificare.

Indicaţii metodice:

- pentru a putea observa mai uşor primul sosit, se recomandă ca

jucătorii din interior să ia poziţia şezând;

- jucătorul sosit va marca sosirea prin ridicarea unui braţ.

Leapşa

Se delimitează vizibil locul de joc prin două linii de fund şi două


laterale, eventual prin patru steguleţe aşezate în cele două colţuri.

Jucătorii se răspândesc liber pe locul de joc. Se alege un


prinzător, care urmăreşte jucătorii. Jucătorul prins schimbă rolul cu
prinzătorul.

Indicaţii metodice:

- prin prindere se înţelege simpla atingere cu palma a

jucătorului;

- prinzătorul, pentru a putea fi uşor identificat, va purta în mână

141
o panglică colorată, care se transmite noului prinzător.

Leapşa cu ghemuire

Organizarea şi desfăşurarea se realizează ca la leapşa simplă, cu


deosebirea că jucătorul urmărit poate scăpa de prindere prin
ghemuire.

Variantă cu urcare. Se scapă de urmărire prin urcarea pe un obiect


sau atârnare.

Leapşa cu panglica

Toţi jucătorii, în afară de prinzători, au câte o panglică pusă după


guler, la spate.

Prinzătorul urmăreşte jucătorii şi celui care a reuşit să-i ia


panglica devine prinzător.

Variantă

Toţi jucătorii au câte o panglică pusă după guler şi se urmăresc


între ei, cu scopul ca fiecare să culeagă cât mai multe panglici.

Jucătorii rămaşi fără panglică părăsesc locul de joc.

Notă:

Panglica personală, primită la începutul jocului, se poartă prinsă


după guler, iar cele culese se ţin în mână.

Reguli:

- nu pot fi culese decât panglicile prinse după guler.

142
De-a prinselea cu încrucişare

Jocul se desfăşoară pe un teren plat, cu 10-15 copii.

Se alege un jucător, care va căuta să prindă pe unul dintre ceilalţi


jucători.

Jucătorul urmărit poate fi salvat de un alt jucător care taie drumul


celui care prinde, trecând printre el şi cel fugărit. Prinzătorul este
obligat acum să fugă după cel care i-a tăiat drumul. Jucătorul prins
devine la rândul său prinzător.

De-a prinselea cu ajutor

Acest joc poate fi jucat de 10-15 copii, într-o sală sau chiar pe
teren.

Se alege un jucător, care începe jocul fugind să-i prindă pe


ceilalţi.

Se joacă tot ca jocul obişnuit de-a prinselea, cu diferenţa că atunci


când un jucător este în primejdie de a fi prins, cheamă în ajutor un
alt jucător, strigându-l pe nume. Luându-se de mână, ambii jucători
scapă de urmărire.

Se consideră prins acela care a fost atins de urmăritor înainte de a


da mâna cu jucătorul pe care l-a strigat pentru a forma perechea. Cel
143
prins devine urmăritor.

Reguli:

- la chemare trebuie să vină numai cel strigat în ajutor, în caz

contrar, perechea poate fi prinsă;

- după ce urmăritorul a trecut mai departe, perechea trebuie să

se despartă.

Indicaţie metodică:

- dacă numărul jucătorilor este mare, se aleg doi urmăritori.

Variantă

Uite-te la mine

Jucătorul urmărit scapă dacă reuşeşte să atingă cu mâna un


144
obiect dintr-un material dinainte stabilit: lemn, piele, metal etc.,
rostind şi cuvintele: „Uite-te la mine.”

Prinde perechea

Se delimitează un spaţiu de joc.

În interiorul spaţiului de joc, jucătorii prinşi de mână pe perechi


aleargă urmăriţi de prinzător.

Jucătorul atins părăseşte perechea devenind prinzător, iar celălalt


formează o nouă pereche cu urmăritorul.

Ultima pereche fuge

Jucătorii se aşează pe perechi, în coloană. În faţa coloanei stă


prinzătorul, care nu are voie să privească înapoi. De pe locul unde se
află strigă: „Ultima pereche fuge.” La acest semnal, jucătorii ultimei
perechi aleargă unul în stânga, celălalt în dreapta şirului, în aşa fel ca
dincolo de capăt să-şi poată da mâna, fără ca unul dintre ei să fi fost
prins.

Pentru a scăpa de prindere, jucătorii din ultima pereche se vor


deplasa la o anumită depărtare de şir şi-şi vor da întâlnire într-un
punct mai îndepărtat de capătul coloanei.

Jucătorul prins devine prinzător, iar celălalt formează pereche cu


145
fostul prinzător, după care se aşază în faţa şirului.

Perechile, pe măsură ce aleargă se plasează în faţa coloanei.

Variantă

Căpitanul

Jucătorii pe un singur şir; la comanda „un, doi, trei, fugiţi”,


ultimii doi jucători aleargă ca la prima variantă, jocul desfăşurându-
se în continuare identic.

De-a prinselea pe perechi

Jucătorii se răspândesc, de voie, pe un teren delimitat. Se aleg doi


prinzători, care, apucaţi de ambele mâini, urmăresc jucătorii.

Prinderea se realizează prin trecerea laţului format de mâinile


prinzătorilor peste capul unui jucător.

Jucătorul prins aşteaptă prinderea celui de-al doilea, după care,


împreună, vor forma o nouă pereche de prinzători, jocul continuând
cu două perechi de prinzători ş.a.m.d.

Fiecare jucător prins, pe măsură ce se pot forma perechi, devine


prinzător. Câştigă jucătorul care este prins ultimul.

Indicaţii metodice:

- prima pereche de prinzători va fi formată din copii care

prezintă o rezistență mai crescută la efort comparativ cu ceilalți;

- locul de joc nu va fi prea mare, pentru a nu obosi excesiv

copiii, cu atât mai mult cu cât primele perechi trebuie să alerge


146
până la prinderea ultimului jucător.

Năvodul (Pescarii)

Acest joc, cunoscut şi sub numele de „Pescarii”, se poate juca atât


în sală, cât şi pe un teren neted (plat) sau pe o pajişte.

În cazul în care jocul se desfăşoară în aer liber, terenul de joc se


delimitează sub forma unui dreptunghi de 20x30 m sau chiar mai
mult.

Se alege un jucător care va începe jocul, restul împrăştiindu-se pe


tot terenul.

Jucătorul ales începe să-i urmărească pe ceilalţi, căutând să


prindă prin atingere cu mâna pe unul dintre ei. Cel atins se prinde de
mână cu cel care l-a urmărit şi continuă împreună urmărirea. Pe
măsură ce sunt prinşi şi alţi jucători se formează un lanţ – „năvodul”.
Dacă lanţul devine prea lung, el se poate împărţi în două.

Jocul se termină când şi restul jucătorilor sunt prinşi.

147
Reguli:

- jucătorii din lanţ (năvod) nu au voie să se desprindă de mâini;

-.jucătorii urmăriţi nu au voie să iasă în afara limitelor

terenului;

- un jucător este prins când năvodul este închis în jurul lui sau

când este atins de jucătorii din extremele năvodului.

Indicaţii metodice:

- se va explica jucătorilor care formează năvodul că pentru a

prinde mai uşor un jucător urmărit este nevoie ca unul dintre ei să


conducă întregul lanţ, alegând jucătorul care urmează să fie prins;

- la începutul jocului se va sugera pescarului să prindă numai

jucători rezistenţi, buni alergători, pentru a uşura acţiunile


următoare;
148
- în momentul când năvodul se desface în două, jocul se

pretează la combinaţii tactice, în sensul că cele două năvoade pot


acţiona în mod coordonat pentru prinderea mai uşoară a
jucătorilor.

Ulii şi porumbeii

Este un joc care se organizează cu băieţi de 10-13 ani, într-o curte


mai mare. La joc pot lua parte 10-20 de copii.

Jucătorii se împart în două echipe egale – ulii şi porumbeii. Într-


un colţ al curţii, echipa porumbeilor îşi desenează un cuib suficient
de mare, încât să cuprindă toţi jucătorii din echipă. Cealaltă echipă –
a uliilor – îşi desenează un cuib asemănător în colţul opus al curţii.

Toţi porumbeii intră în cuibul lor, iar ulii se împrăştie pe terenul


de joc. La un moment dat, porumbeii încep să-şi părăsească cuibul,
câte unul sau în grup, şi aleargă în cuprinsul terenului de joc, având
grijă să nu se lase prinşi de ulii care îi urmăresc. Ei pot scăpa de
urmărire revenind în cuibul lor. Un porumbel se consideră prins
atunci când uliul care l-a urmărit a reuşit să-l ajungă şi, prin lovirea
cu mâna pe ambii umeri, să simuleze tăierea aripilor. În prinderea
porumbeilor, ulii se pot ajuta între ei. Porumbelul prins este dus în
cuibul uliilor.

Dacă în timpul jocului un porumbel liber a reuşit să ajungă în


cuibul uliilor şi a atins pe cei prinşi, el îi eliberează şi aceştia reintră

149
în joc. Dar acest lucru este destul de greu de realizat, întrucât ulii pot
avea un păzitor al cuibului lor.

Jocul continuă până când un singur porumbel rămâne neprins.


Acum, din echipa uliilor se desemnează un jucător care va lupta de
unul singur împotriva porumbelului liber, restul uliilor retrăgându-se
într-un colţ al curţii.

Porumbelul liber va căuta să ajungă, fără a fi prins, la cuibul


uliilor şi să-şi elibereze coechipierii; uliul, la rândul său, va căuta să-
l împiedice să facă acest lucru şi să-l prindă „tăindu-i aripile”.

Dacă eliberarea porumbeilor prinşi a reuşit, reintră imediat în joc


şi ceilalţi ulii şi jocul continuă în acelaşi fel. Dacă însă porumbelul
liber a fost prins, jocul se reia de la început, însă rolurile echipelor se
schimbă: porumbeii devin ulii şi invers.

Reguli:

- un porumbel se consideră prins numai când, prin lovirea cu


mâna peste umeri, i-au fost „tăiate” ambele aripi, chiar dacă acest
lucru se face în plină alergare;

- un porumbel nu poate fi urmărit în propriul său cuib;

- eliberarea porumbeilor prinşi se face numai în cuibul uliilor,


prin atingerea lor de către cei liberi.

Indicaţii metodice:

- jocul se recomandă pentru băieţi; ei îl pot organiza în timpul

150
liber sau în pauzele dintre orele de curs;

-.împărţirea pe echipe se poate face prin alegere, în felul

următor: doi dintre cei mai îndemânatici băieţi, buni la alergare,


trag la sorţi dreptul de a alege primul. Apoi ei îşi aleg alternativ
coechipierii din grupul celor care doresc să ia parte la joc. După
ce echipele s-au ales, se face o nouă tragere la sorţi, pentru a se
hotărî care este echipa porumbeilor şi care a uliilor. De obicei, cei
doi jucători care aleg echipele vor fi şi acei care vor lupta la urmă
unul contra altuia.

Al treilea fuge

Se joacă în perechi, pe teren sau în sală.

Toţi jucătorii se aşază în cerc, pe perechi, unul în faţa celuilalt,


ambii cu faţa spre centru. Astfel se formează un cerc dublu. Doi
jucători nu intră în formaţie, fugărindu-se în jurul cercului.

Se hotărăşte la începutul jocului cine prinde şi jocul începe. Cel


fugărit se poate salva oprindu-se în faţa unei perechi. Se aleargă
numai în jurul cercului, în exterior. În momentul în care cel fugărit a
intrat spre interiorul cercului, el se va aşeza neapărat în faţa unei
perechi. Cel care a devenit astfel al treilea (cel din cercul exterior)
pleacă alergând în acelaşi sens. Rolurile se schimbă dacă cel fugărit
e prins.

Indicaţii metodice:
151
- se va indica perechii nou formate ca după fuga celui de-al

treilea să se facă un pas mic înapoi, pentru a veni pe


circumferinţa cercului;

- dacă efectivul este redus, jucătorii stau pe un singur cerc, cu

picioarele depărtate. Jucătorul urmărit se plasează în faţa unui


jucător de pe cerc, trecând printre picioarele acestuia. Al doilea
fuge.

Varianta I

O variantă care dă jocului o notă de rapiditate şi de atenţie este


următoarea:

În momentul în care cel fugărit s-a aşezat în faţa unei perechi,


jucătorul al treilea intră în joc, însă nu ca urmărit, ci ca urmăritor. Şi
invers, jucătorul urmăritor devine urmărit.

Varianta a II-a

Când dispunem de o curte sau un teren mai mare şi numărul


jucătorilor este de asemenea mare, putem organiza un joc
asemănător, însă mai dinamic şi care cere din partea jucătorilor
mişcări mai variate în alergare, cum ar fi fente, schimbări de direcţii.
Jocul este cunoscut sub denumirea de „Veveriţele şi jderul”.

Copiii se plimbă la braţ, pe perechi, fiecare pereche reprezentând


copaci. Perechile sunt împrăştiate pe tot terenul. Un jucător este
„veveriţa”, iar altul „jderul”.
152
La începutul jocului, veveriţa şi jderul se află în colţurile opuse
ale terenului. La semnal, jderul începe să urmărească veveriţa,
încercând s-o atingă. Aceasta caută să scape, alergând. La un
moment dat însă, veveriţa poate prinde la braţ un jucător dintr-o
pereche, scăpând în felul acesta de urmărire. Jucătorul care făcea
pereche cu cel apucat de braţ devine veveriţă.

Dacă jderul ajunge din urmă veveriţa şi o atinge înainte ca ea să fi


avut timp să se „caţere în copac” (să ia la braţ un jucător dintr-o
pereche), rolurile se schimbă. Noua veveriţă va trece în partea opusă
a terenului şi jocul reîncepe.

Reguli:

- jucătorul care împiedică alergarea jderului va schimba locul

cu acesta.

Indicaţii metodice:

- se va recomanda jucătorilor ca perechile să se plimbe în aşa

fel încât să nu fie prea aproape unele de altele;

-.dacă jderul nu reuşeşte mult timp să prindă veveriţa,

conducătorul jocului poate striga „schimbaţi”; la acest semnal


perechile trebuie să se desfacă şi să se formeze alte perechi.
Ultimii doi jucători care nu au reuşit să formeze o pereche vor
trage la sorţi, unul devenind veveriţă, iar celălalt jder;

- se mai poate crea şi posibilitatea schimbării jderului în acelaşi

fel ca şi pentru veveriţă, adică prin apucarea la braţ a unei


153
perechi. În acest caz, al treilea jucător devine jder, continuând
urmărirea;

-.toate variantele jocului se recomandă pentru copii de 10-13

ani.

Cursa în cerc

Cursa în cerc se poate organiza pe teren sau într-o sală mare, cu


un grup de 20-30 de copii.

Jucătorii sunt dispuşi în cerc, la intervale mari unii de alţii, cel


puţin 3 paşi mari.

La un semnal, jucătorii încep să alege în cerc, fiecare jucător


încercând să-l depăşească pe cel ce se află în faţa sa. Depăşirea însă
se socoteşte valabilă numai dacă se face prin exteriorul cercului.
Orice jucător care este depăşit părăseşte cercul. Ultimul jucător care
rămâne câştigă jocul.

Reguli:

- jucătorul care depăşeşte atinge pe umăr pe cel depăşit, iar

acesta trebuie să iasă imediat din joc.

Indicaţii metodice:

- când alergarea într-un sens a durat mult sau cercul este mic, la

un semnal al conducătorului, jucătorii se întorc şi aleargă în sens


opus. În felul acesta, se stimulează totodată interesul şi atenţia

154
jucătorilor;

- pentru ca cercul să nu se micşoreze în timpul alergării, este

bine să fie marcat printr-o linie zgâriată (sau trasă cu creta), după
care jucătorii şi-au ocupat locul la distanţele indicate. Jucătorii
vor fi obligaţi să alerge prin afara cercului marcat.

Şarpele îşi prinde coada

Jocul se organizează pe grupe de 8-10 jucători, aşezaţi în flanc


câte unul. În cadrul grupei jucătorii se prind cu mâinile de mijlocul
celor din faţă. Primul jucător reprezintă capul, iar ultimul coada
şarpelui.

Din această poziţie, capul va căuta să prindă coada (ultimul


jucător), care se fereşte, deplasându-se în sensul opus direcţiei din
care este atacat.

Dacă este prins, vor trece alţi jucători în cap şi la coadă.

155
Reguli:

- jucătorii nu au voie să desfacă mâinile.

Indicaţie metodică:

- când numărul jucătorilor este mare, se formează mai multe

şiruri, la distanţă convenabilă între ele, fiecare jucând


independent.

Lupul şi oile

Jucătorii (8-10) formează un şir, apucându-se unul pe celălalt de


mijloc. Primul este „ciobanul”, iar restul sunt „oiţele”.

156
Se alege un prinzător – „lupul”.

Jocul constă în încercarea lupului de a prinde ultima oiţă; acestea


sunt apărate de cioban prin mişcarea braţelor şi deplasarea în direcţia
în care lupul vrea să prindă oiţa.

Jucătorii din coada şirului, fără a se desface, se deplasează în


direcţia opusă faţă de atacul lupului.

În caz de prindere se alege alt lup şi alt cioban.

După un timp, jucătorii din şir pot fi orientaţi invers, capul să


devină coadă şi coada cap.

Reguli:

- jucătorii nu au voie să rupă şirul;

- nu se poate prinde decât ultima oiţă.

Indicaţie metodică:

- când numărul jucătorilor este mai mare decât cel arătat, se

organizează două sau mai multe şiruri, fiecare acţionând


independent.

V.7. Jocuri de atenție


Comanda inversă

Este un joc de atenţie, potrivit pentru jucători de orice vârstă.

Executanţilor, fie că stau pe loc sau sunt în mişcare, li se


157
adresează diferite comenzi, iar ei trebuie să execute mişcarea
inversă. De exemplu, se comandă mers încet, iar grupa va executa
mers repede, sau se comandă ridicarea braţului drept şi toţi ridică
braţul stâng etc. De asemenea, se poate comanda o rupere de rânduri
urmată de alergare spre un anumit punct al terenului sau al sălii,
jucătorii fiind obligaţi să alerge în partea opusă. Pentru a îngreuna
jocul, se poate indica cu mâna în direcţia în care se recomandă
alergarea. La început, mulţi vor greşi, alergând în direcţia indicată cu
mâna.

Indicaţie metodică:

- jocul se poate folosi în special în prima parte a lecţiei de

educaţie fizică.

Bucheţelele

Acest joc se poate organiza pe teren sau în sală, cu orice număr


de persoane.

Jucătorii se deplasează prin flanc câte unul sau câte doi şi


primesc, din mers, diferite comenzi pentru mers rapid sau încet, mers
pe vârfuri sau pe călcâie etc. sau pentru executarea anumitor mişcări
din mers sau alergare.

La un moment dat, conducătorul jocului strigă un număr, de


exemplu patru. La auzul acestei comenzi jucătorii se strâng repede în
grupe formate dintr-un număr de jucători egal cu numărul strigat.
158
Gruparea se face sub formă de bucheţele, stând cu faţa spre centrul
grupului şi cu mâinile prinse pe la spate.

Numărul strigat de conducătorul jocului trebuie astfel ales încât


să nu fie exact divizibil cu numărul total al jucătorilor.

Jucătorii care n-au reuşit să se grupeze, rămânând pe dinafară,


sunt eliminaţi din joc sau penalizaţi cu câte un punct.

Indicaţii metodice:

- la începutul jocului se vor striga numere mici, pentru a se

putea realiza mai uşor gruparea;

- numerele ce urmează să fie strigate se vor alege în aşa fel

încât de fiecare dată să nu rămână pe dinafară mai mult de unul


sau doi jucători.

Alb-negru

Jucătorii stau aşezaţi pe bănci în aşa fel încât să fie văzuţi de


conducătorul jocului.

Jocul se desfăşoară sub forma unei povestiri în care apar frecvent


cuvintele „alb” sau „negru”. La cuvântul „alb”, jucătorii se ridică în
picioare, iar la auzirea cuvântului „negru” se aşază.

Câştigă jucătorul cu numărul cel mai mic de penalizări.

Notă:

Jocul se poate desfăşura şi sub forma unei plimbări lente pe


159
terenul de joc, cu opriri din loc în loc; la auzul cuvântului „alb”, să
se ridice în picioare.

Câştigă jucătorul cu numărul cel mai mic de penalizări.

Colţurile colorate

Acest joc de atenţie se poate desfăşura într-o sală, în orice


moment al unei lecţii de educaţie fizică. Încă de la începutul orei
fiecărui colţ i se atribuie denumirea unei culori.

În timpul desfăşurării lecţiei, la un moment dat, profesorul strigă


o culoare, la auzul căreia toţi trebuie să alerge la colţul respectiv. Cei
care greşesc sau ezită vor fi penalizaţi.

Indicaţii metodice:

- pentru a crea surpriza, pot fi strigate şi alte culori, în afara

celor atribuite colţurilor;

- în aceeaşi oră, jocul poate fi repetat de mai multe ori, în

diferite momente ale lecţiei.

V.8. Jocuri pe echipe


Alergare în lanţ

Jocul se desfăşoară pe teren, pe echipe de 6-10 jucători. Fiecare


echipă se împarte în două şi se aşază în şir la o distanţă de 10-12 m
una de alta.

Jucătorii se numerotează din doi în doi: 1, 3, 5, 7, 9 (prima


160
echipă) şi 2, 4, 6, 8, 10 (a doua echipă).

La semnalul de începere, jucătorul nr. 1 aleargă la jucătorul nr. 2,


îl ia de mână şi se întorc împreună pentru a-l lua pe jucătorul nr. 3 şi
aşa mai departe.

Reguli:

- în timpul alergării jucătorii n-au voie să-şi desfacă mâinile.

Indicaţie metodică şi organizatorică:

- ţinând seama că jucătorii cu primele numere au de alergat mai

mult, aşezarea lor se va face în ordinea rezistenţei pe care o


posedă.

Tunelul

Jocul se desfăşoară pe un teren cu iarbă sau în sală, putând lua


parte un efectiv nelimitat. Jucătorii se împart pe echipe egale,
formate din 6-8 persoane.

Echipele se aliniază prin flanc, cu o distanţă de o lungime de braţ


în adâncime şi cu un interval de 2-3 m între echipe. Jucătorii stau cu
picioarele depărtate, formând un tunel.

Jocul se desfăşoară în modul următor: la semnalul de începere


ultimul jucător din fiecare echipă trece târâş printre picioarele
coechipierilor săi. După ieşirea din tunel se aşază în faţa şirului
respectiv, cu picioarele depărtate. Jucătorii următori execută – unul

161
după altul – trecerea târâş prin tunel. Echipa care revine mai repede
la formaţia iniţială este câştigătoare.

Indicaţii metodice:

- se va observa menţinerea distanţei de o lungime de braţ în tot

timpul jocului;

-.trecerea prin tunel se poate efectua fie aşteptând ca cel

dinainte să iasă din tunel, şi după aşezare în poziţia cu picioarele


depărtate să ridice un braţ în sus, dând astfel semnalul de plecare
pentru următorul, fie unul după altul, fără să se aştepte ca cel
dinainte să termine cursa;

-.la formarea echipelor se va ţine seama de înălţimea

jucătorilor.

Variantă

Se poate organiza un joc asemănător într-o sală în care există


bănci de gimnastică.

Efectivul se împarte pe echipe de câte 6 jucători. Toate echipele


se aşază pe aceeaşi linie cu jucătorii prin flanc câte unul şi cu
picioarele depărtate, la distanţă de o lungime de braţ între jucători şi
la interval de 2-3 m între echipe.

Între picioarele jucătorilor se aşază câte o bancă de gimnastică


pentru fiecare echipă.

La comanda de începere, ultimul jucător din fiecare echipă se

162
aşază în poziţia culcat înainte pe bancă şi, apucând cu mâinile de
marginile băncii, corpul va aluneca pe bancă prin tracțiuni simultane
în brațe. Când a ajuns la capătul băncii, se ridică în picioare (cu
picioarele depărtate), pentru a forma în continuare tunelul. Jucătorul
rămas acum ultimul continuă jocul folosind acelaşi procedeu, după
ce jucătorul dinaintea lui a ajuns la capătul băncii.

Jocul se termină când toţi jucătorii au trecut târâş prin tunel şi au


revenit la formaţia iniţială.

După fiecare ieşire din tunel, jucătorii trebuie să facă câte un pas
înapoi, pentru ca banca să fie mereu acoperită pe toată lungimea ei.

Reguli:

- tracţiunea în braţe şi alunecarea pe întreaga lungime a băncii

sunt obligatorii pentru toţi;

- jucătorul următor poate pleca abia după ce precedentul a ieşit

complet din tunel;

- la ieşirea din tunel, jucătorul poate fi ajutat să se ridice prin

apucarea de braţe de către jucătorul aflat în faţă.

Indicaţii metodice:

- jocul astfel descris este indicat pentru jucătorii înalţi;

- pentru jucători de o înălţime mai mică este necesar să se mai

aşeze, lateral, câte două bănci pentru fiecare echipă, jucătorii


stând cu picioarele pe bănci şi nu pe sol.

163
Mingea prin tunel

Un grup de 20-40 de jucători se împart în două echipe egale. În


sală sau pe un teren plat, echipele se dispun paralel, la un interval de
5-6 paşi, având jucătorii aliniaţi prin flanc câte unul, cu picioarele
mult depărtate şi la o distanţă de un braţ întins unul de altul.

În faţa jucătorului din capul fiecărei echipe se trage o linie în


dreptul vârfurilor picioarelor. O altă linie se trage şi în faţa ultimului
jucător.

Jucătorul din capul fiecărei echipe are în faţa sa o minge


medicinală pusă jos.

La semnalul de începere, primul jucător se apleacă şi împinge


mingea înapoi printre picioare. Acelaşi lucru îl fac toţi jucătorii din
echipă, astfel că mingea circulă printre picioare, spre coada coloanei.
În acest timp, întreaga coloană se retrage cu un pas înapoi. Jucătorul
cu mingea, ajungând în capul coloanei trece în faţă, cu picioarele
depărtate şi cu vârfurile la linia trasată şi trimite imediat mingea
înapoi, printre picioarele jucătorilor.

Jocul continuă în acelaşi fel până când jucătorul care iniţial a fost
în capul coloanei a cules mingea şi, alergând, a ajuns din nou pe
primul loc, ridicând mingea cu braţele întinse deasupra capului.

Câştigă echipa în momentul în care jucătorul care la începutul


jocului se afla în capul coloanei a revenit cel dintâi la locul său şi a
164
ridicat mingea în sus.

Reguli:

- jucătorii sunt obligaţi să păstreze în permanenţă distanţa de un

braţ întins faţă de cel din faţa lor, iar la fiecare intrare a mingii în
tunel, primul jucător din coloană, ca şi ultimul, trebuie să respecte
liniile trasate pentru ei;

-.dacă mingea a ieşit lateral din tunel, ea va fi culeasă de

jucătorul care a lăsat-o să iasă şi repusă în joc de acelaşi jucător,


după ce şi-a reluat locul în formaţie.

Indicaţii metodice:

- se pot folosi şi mingi de baschet sau fotbal;

-.mingile cu care se joacă trebuie să fie de dimensiuni şi

greutăţi egale;

-.dacă sunt mulţi jucători şi dispunem de mai multe mingi, se

pot forma 3-4 echipe. În acest caz, se va ţine cont de ordinea în


care ele termină jocul, acordându-se 4, 3, 2, 1 puncte. Jocul se
poate repeta de câteva ori, clasamentul final obţinându-se prin
însumarea punctelor obţinute de fiecare echipă;

-.instructorul va alege un ajutor sau doi care să urmărească

respectarea regulilor;

- acelaşi joc se poate juca trecându-se mingea printre picioare

înapoi, din mână în mână, fără ca ea să atingă duşumeaua.

165
Variantă

Cu deplasare, aşa cum se arată în descrierea jocului.

De pe loc. În acest caz, când mingea ajunge la ultimul jucător din


şir, toţi execută o întoarcere de 1800, trimiţând-o înapoi prin acelaşi
procedeu. În acest caz este indicat ca jocul să se desfăşoare pe mai
multe ture.

Când mingea ajunge la ultimul jucător, acesta o ia, o aşază între


genunchi şi se deplasează înaintea şirului prin sărituri pe ambele
picioare; nu se admite atingerea mingii cu mâinile.

Mingea călătoare

Se formează echipe de câte 6 până la 8 jucători şi se aliniază pe


şiruri înapoia unei linii.

Intervalul între echipe – 3-4 paşi.

Distanţa între jucători:

- o lungime de braţ când mingea se transmite prin predare;

-.3-4 paşi când mingea se transmite prin aruncare. Primul

jucător din fiecare echipă primeşte câte o minge, de preferinţă de


baschet. Pot fi folosite şi mingile medicinale.

Jocul constă în transmiterea mingii din jucător în jucător, de la


primul spre ultimul.

Când mingea ajunge la ultimul jucător, toţi fac o întoarcere de


166
1800 şi mingea revine la primul în acelaşi fel.

Procedee de transmitere:

a. cu braţele întinse, transmitere înapoi;

b. din poziţia cu picioarele depărtate, transmitere printre


picioare;

c. combinată, unul cu braţele întinse, următorul printre picioare


ş.a.m.d.;

d. transmitere laterală, la ducere spre stânga, la înapoiere spre


dreapta.

Procedeele indicate mai sus pot fi folosite atât la transmiterea


prin predare, cât şi la aruncare.

Cursa pe numere

Jocul se poate organiza într-o sală, pe un teren sau o pajişte, cu un


număr de 20-40 de jucători.

Efectivul se împarte în 2-3 echipe, cu un număr egal de jucători.


Echipele se aliniază pe şiruri paralele, prin flanc câte unul, la
distanţa de o lungime de braţ şi interval de 1,5-2 m între echipe.
Primii şi ultimii jucători din fiecare şir sunt pe aceeaşi linie. În
fiecare şir se numără în continuare. Tot efectivul ia poziţia de
încrucişat şezând, păstrând aceeaşi aliniere.

Conducătorul jocului stă în faţa şirurilor şi strigă un număr


oarecare. Jucătorii din fiecare echipă care poartă numărul strigat se

167
ridică rapid, ies în dreapta şirului şi aleargă înainte, ocolesc pe
primul din şir, aleargă în continuare spre coada şirului, ocolesc pe
ultimul jucător şi revin la locul lor. Jucătorul care a ajuns primul la
locul său aduce 1 punct echipei din care face parte. Apoi este strigat
un alt număr ş.a.m.d.

Reguli:

- toţi jucătorii sunt obligați să păstreze poziţia de așezat

încrucișat în tot timpul jocului şi să reia, după cursă, aceeaşi


poziţie;

- nu este permis ca în timpul ocolirii jucătorul să atingă, să se

agaţe sau să fie ajutat de primul şi ultimul jucător din şirul


respectiv. Cel care contravine acestei reguli va fi descalificat şi
echipa respectivă nu va primi nici un punct în cursă; se consideră
alergarea terminată atunci când cel care a executat-o stă cu
picioarele încrucișate.

168
Indicaţii metodice:

- dacă avem mai mult de două echipe, punctajul se va da pentru

fiecare jucător în funcţie de ordinea sosirii, numărul cel mai mare


primindu-l primul sosit. În acest fel se stimulează lupta pentru
următoarele locuri;

- după fiecare alergare conducătorul jocului anunţă cu voce tare

punctajul fiecărei echipe, fiind ajutat în adunarea punctelor de cei


care nu iau parte la joc sau chiar de către jucătorii special
desemnaţi pentru aceasta;

-.trebuie să se ţină o evidenţă a numerelor strigate, pentru a

oferi șansa tuturor să participe. Se poate repeta un număr,


stimulându-se în felul acesta atenţia jucătorilor;

169
-.dacă jocul se desfăşoară cu copii de 10-11 ani, fiecare număr

poate primi denumirea unui animal (urs, lup, crocodil, girafă


etc.).

Prinde bastonul

În sală sau pe un teren plat, 15-20 de jucători iau formaţia de cerc


cu faţa spre interior. Ei se numără în continuare, fiecare căpătând un
număr. Numerele cu soţ formează o echipă, iar cele fără soţ cealaltă
echipă.

În centrul cercului se află conducătorul jocului, având un băţ de


aproximativ 1 m lungime (baston de gimnastică). El sprijină bastonul
cu un capăt în pământ, iar celălalt capăt îl ţine cu o mână în aşa fel
încât bastonul să stea vertical.

Conducătorul jocului strigă un număr şi imediat după aceasta se


retrage într-o parte, luând mâna de pe baston. Jucătorul al cărui
număr a fost strigat aleargă spre baston şi caută să-l apuce înainte ca
acesta să cadă la pământ. Dacă a reuşit, el aduce un punct echipei
sale, după care revine la locul său. Din nou conducătorul jocului
sprijină bastonul în pământ şi strigă un alt număr ş.a.m.d.

Câştigă echipa care totalizează prima un anumit număr de puncte.

Reguli:

170
-.conducătorul jocului va striga alternativ când un număr cu

soţ, când unul fără soţ.

Indicaţie metodică:

-.conducătorul jocului va căuta să strige în aşa fel numerele,

încât fiecărui jucător să-i revină aproximativ acelaşi număr de


încercări.

Ocheşte mingea

Jocul poate fi organizat în sală sau pe teren, cu un efectiv de 10-


40 de persoane, folosindu-se o minge de volei şi câte o minge mică
la doi jucători.

Mingea de volei se leagă cu o sfoară şi se atârnă de tavan, de o


cracă etc., la o înălţime de 2 m de sol.

Jucătorii se împart în două echipe, care se aliniază pe câte un


rând, la 4-5 m de o parte şi de alta a mingii.

Toţi jucătorii unei echipe primesc câte o minge mică. La


semnalul de începere a jocului, fiecare jucător din această echipă, pe
rând, ţinteşte cu mingea mică în mingea de volei suspendată;
loviturile care nimeresc în mingea de volei se numără. Apoi jucătorii
celeilalte echipe, culegând mingile, aruncă şi ei la rândul lor.

După un număr de 3-5 rafale trase de fiecare echipă, se


totalizează punctele obţinute şi echipa care are mai multe puncte iese

171
câştigătoare.

Reguli:

- ochirea mingii se face numai la semnal;

- nu este permisă depăşirea liniei de la care se aruncă.

Indicaţii metodice:

- dacă efectivul este mai mare se vor forma 4 echipe, care se

vor alinia în careu, în jurul mingii suspendate;

-.distanţa de aruncare, ca şi înălţimea mingii suspendate se

stabilesc în funcţie de posibilităţile colectivului;

- după fiecare rafală a unei echipe, conducătorul jocului opreşte

mingea din balansare, în cazul când a fost atinsă.

Apără şi atacă

Se joacă într-o sală mare sau pe teren, de către 20-30 de persoane,


folosindu-se sticle de plastic şi un număr de mingi mici egal cu
numărul jucătorilor.

Se delimitează un spaţiu de joc de formă dreptunghiulară, cu


lungimea de 15-20 m şi lăţimea de 10-12 m.

Jucătorii se împart în două echipe egale, fiecare echipă aliniindu-


se pe una dintre laturile de fund ale terenului şi anume la 1 m
înaintea acestor linii. Pe linia de fund, în spatele fiecărui jucător, se
aşază câte o sticlă.
172
Jucătorii dispuşi pe liniile de fund, având fiecare câte o minge
mică în mână, aşteaptă semnalul de începere. După semnal, fiecare
jucător ţinteşte sticlele aflate pe terenul advers şi caută să le doboare,
apărând în acelaşi timp propriile sticle.

După ce toate mingile au fost aruncate, se opreşte jocul şi se


numără sticlele doborâte ale fiecărei echipe. În acest timp se face şi
culegerea mingilor aruncate, după care jocul reîncepe.

După câteva încercări se totalizează numărul sticlelor doborâte şi


se stabileşte echipa învingătoare.

Reguli:

- ţintirea cu mingea se poate face numai de pe locurile pe care

jucătorii au dreptul să ţintească în oricare sticlă aflată pe terenul


advers;

- culegerea mingilor se face numai în pauza dată în acest scop;

-.sticlele doborâte pot fi ridicate numai după ce s-a dat

comanda în acest sens.

Ţinta rostogolitoare

În sală sau pe teren se poate organiza acest joc cu 20-40 de


participanţi, folosindu-se o minge de volei, 4 steguleţe şi mai multe
mingi de oină.

Se delimitează un spaţiu de joc de formă pătrată, cu latura de 10-

173
12 m. Colţurile terenului se marchează cu câte un steguleţ.

Jucătorii se împart în patru echipe egale ca număr şi fiecare


echipă se aliniază pe una din laturile pătratului, cu faţa spre centru.

În mijlocul terenului se aşază mingea de volei, iar fiecare echipă


primeşte un număr egal de mingi mici.

La semnalul de începere, jucătorii care au câte o minge mică în


mână caută să lovească cu ele mingea mare din centru, cu scopul de
a o rostogoli spre linia echipelor adverse.

Mingile aruncate pot fi culese de jucători dinapoia laturilor


pătratului şi aruncate din nou.

Dacă mingea de volei se rostogoleşte în afara pătratului, este


declarată învingătoare echipa din faţa aceleia în dreptul căreia a ieşit
mingea.

Dacă după un anumit timp – dinainte stabilit – mingea se mai află


în interiorul pătratului, câştigă echipa care este cea mai depărtată de
minge.

Reguli:

- mingea de volei nu poate fi oprită din rostogolire decât prin

ţintirea cu mingea mică;

- ţintirea se poate face numai din afara laturilor pătratului;

- mingile aruncate, care se opresc în interiorul pătratului, pot fi

culese numai de jucătorii echipei celei mai apropiate de ele.

174
Indicaţii metodice:

- la stabilirea dimensiunilor pătratului se va ţine seama de

vârsta şi nivelul de pregătire;

- mingile mici pot fi confecţionate de copii, prin mijloace

proprii, din cârpă, păr de vacă sau hârtie îmbibată.

Mingea la turn

Din 3 beţe lungi de cel puţin 1 m (bastoane de gimnastică), legate


la mijloc între ele cu o sfoară, se improvizează un trepied, care
reprezintă „turnul”.

Din efectivul de 10-20 de jucători se alege un „păzitor” al


turnului. Păzitorul trece lângă turn, iar restul jucătorilor formează un
cerc cu raza de 4-5 m. Jucătorii care formează cercul primesc o
minge de volei, baschet sau fotbal.

Jocul constă în aceea că jucătorii din cerc caută să dărâme turnul,


lovindu-l cu mingea. Ei sunt însă împiedicaţi de păzitorul turnului,
care se interpune în permanenţă în traiectoria mingii. Pentru a deruta
mai uşor pe păzitor, jucătorii pasează mingea între ei, căutând să
arunce prin surprindere şi în momentul cel mai favorabil, atunci când
păzitorului îi este greu să mai intervină.

Acela care dărâmă turnul devine păzitor.

Reguli:

175
- aruncarea mingii în turn nu trebuie să fie atât de puternică

încât să accidenteze pe păzitor. Cel vinovat de astfel de aruncări


poate fi eliminat din joc;

- dacă păzitorul răstoarnă singur turnul, el schimbă rolul cu

ultimul jucător care a atins mingea.

Indicaţii metodice:

-/se va atrage atenţia în mod special asupra aruncărilor

puternice care pot accidenta păzitorul;

- se va atrage atenţia că reuşita dărâmării turnului depinde în

mare măsură de acţiunea colectivă a jucătorilor, care constă în


pase rapide şi derutante pentru păzitor;

- dacă jocul se face cu un grup de băieţi care cunosc jocul de

fotbal sau chiar cu jucători de fotbal, pasarea şi lovirea mingii se


pot face cu piciorul. De asemenea, se va ţine seama de puterea
loviturii.

Vânătorii şi raţele

Dacă avem la dispoziţie o minge de handbal, putem organiza


acest joc în sală sau chiar pe teren, cu un număr nelimitat de jucători.

Se delimitează două cercuri concentrice, cercul mare având raza


de 6-7 m, iar cercul mic de 3-4 m.

Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr. Una dintre

176
echipe, cea a „raţelor”, va ocupa loc în cercul mic, iar echipa
„vânătorilor”, în afara cercurilor mari.

Echipa vânătorilor are mingea, pe care jucătorii (vânătorii) o


pasează între ei, fie pe circumferinţa cercului, fie în diagonală,
căutând ca la momentul prielnic să lovească raţele cu mingea.

Raţele se apără prin deplasări repezi în interiorul cercului mic,


prin eschive sau sărituri. Jucătorii loviţi se penalizează cu câte 1
punct pentru fiecare lovitură directă primită.

După câteva minute echipele se schimbă între ele, se notează


numărul total de puncte primite şi se continuă jocul.

După 2 sau 4 schimbări, jocul se opreşte şi pe baza punctajului se


stabileşte echipa câştigătoare, adică cea care a reuşit să lovească un
număr mai mare de raţe.

Reguli:

- vânătorii n-au voie să depăşească limitele cercului mare;

- reprizele de joc trebuie să fie de aceeaşi durată;

- se consideră lovituri valabile numai cele directe.

Indicaţii metodice şi organizatorice:

- dimensiunile terenului pot fi modificate în funcţie de numărul

jucătorilor şi de gradul lor de pregătire;

-/când jocul este organizat cu copii mai mari, distanţa dintre

vânători şi raţe poate fi mărită;


177
- jocul se poate face şi cu o minge de oină, dar în acest caz

distanţele vor fi majorate;

- pentru a asigura o mai mare mobilitate în joc şi posibilităţi de

apărare împotriva loviturilor, jocul se poate organiza cu


desfiinţarea cercului din interior.

Mingea călăreaţă

Acest joc se poate organiza numai cu un grup numeros de băieţi,


atât în sală, cât şi pe teren. Pentru joc este nevoie de o minge de
volei, handbal sau baschet.

Se împarte grupul în două echipe egale ca număr şi prin tragere la


sorţi se stabileşte echipa „călăreţilor” şi cea a „cailor”.

După aceasta, caii formează un cerc cu un interval de cel puţin 2


paşi unul de altul. După ce cercul a fost format, călăreţii trec în
spatele echipei adverse, fiecare jucător plasându-se în spatele unui
cal.

La semnal, călăreţii încalecă pe caii respectivi, în aşa fel încât


mâinile să le rămână libere. Pentru aceasta, fiecare cal va cuprinde
picioarele călăreţului cu braţele. După ce au încălecat, călăreţii încep
să-şi arunce mingea unul celuilalt, fără vreo ordine anumită, căutând
să nu o scape jos.

În momentul când unul dintre călăreţi a scăpat mingea, „călăreţii”


descalecă şi se refugiază, iar „caii” prind mingea şi caută să-i
178
lovească.

Dacă încercarea a reuşit, se schimbă rolurile.

Reguli:

- caii nu au voie să se mişte. Mingea pierdută din cauza calului

nu se ia în considerare;

- pasele se pot da în oricare ordine, însă obligatoriu peste cel

puţin un jucător.

Indicaţii metodice:

- se va căuta ca perechile să fie echilibrate ca greutate şi

înălţime. Pentru aceasta, fiecare echipă se va alinia după înălţime


şi va forma cercul în ordinea aceasta;

- dacă una dintre echipe reuşeşte să paseze mult timp mingea

fără să greşească, se va permite cailor să facă mişcări care să


îngreuneze prinderea mingii, ei neavând însă voie să părăsească
locul pe care se găsesc. În nici un caz nu se vor considera corecte
mişcările care duc la dezechilibrarea călăreţului.

Mingea în trei echipe

Pe un teren plat se trasează un dreptunghi, lung cam de 30-40 m


şi lat de 15-20 m. Acest dreptunghi se împarte pe lăţime în trei
sectoare egale. Jucătorii se împart în trei echipe (A, B şi C), a câte
10-15 jucători, fiecare echipă ocupând câte un sector. Jucătorii se

179
împrăştie în sectorul respectiv.

Jocul se desfăşoară în felul următor: echipa care ocupă sectorul


din mijloc (de exemplu echipa B) are o minge de handbal. La un
semnal jucătorii acestei echipe încep să paseze mingea, căutând un
moment prielnic pentru a lovi cu mingea din zbor pe jucătorii din
celelalte două echipe A sau C; pentru a se feri, jucătorii acestor
echipe fug spre marginile exterioare ale sectoarelor respective, cât
mai departe de echipa B. La rândul lor, ei încearcă acelaşi lucru,
adică să lovească cu mingea din zbor pe jucătorii din echipa B.
Echipele A şi C pot colabora între ele, pasându-şi mingea, pentru a
deruta pe cei din echipa aflată în mijloc.

Fiecare jucător lovit reprezintă 1 punct de penalizare pentru


fiecare din care face parte.

Se joacă trei reprize a 5-10 minute. După fiecare repriză, echipele


schimbă sectoarele în aşa fel încât fiecare dintre ele să treacă prin
sectorul din mijloc.

Câştigă echipa care are cele mai puţine puncte de penalizare în


decursul celor trei reprize.

Regulă:

- mingea aparţine echipei pe terenul căreia se găseşte şi nu


poate fi luată de un jucător din echipa adversă.

V.9. Jocuri de transport


180
Jocurile de transport urmăresc, pe de o parte, exerciţiul fizic
propriu-zis şi, pe de altă parte, formarea deprinderilor aplicative de
transport de greutăţi.

Ele se pot organiza atât cu efective mai mici de jucători, cât şi cu


efective mai mici de jucători, cât şi cu efective foarte numeroase (40-
50).

În organizarea lor trebuie să se ţină seama de efortul pe care îl cer


şi de vârsta, sexul şi posibilităţile fizice ale jucătorilor; în acest sens
se cere multă prudenţă şi discernământ din partea conducătorului
jocului, mai ales atunci când este vorba de grupe formate din copii
mai mici sau fete.

Aceste jocuri pot figura de sine stătătoare, însă datorită


principiilor comune de organizare, ele pot fi prezentate ca variante în
care diferă doar gradul lor de dificultate şi procedeul de transport
utilizat în procesul jocului.

De obicei, jocurile se organizează sub formă de ştafetă între 2-3


echipe. Principiul general este ca fiecare jucător să participe la
transport şi, la rândul său, să fie transportat. În acest sens, deosebim
următoarele forme de organizare:

1. Transportul în doi

a) Un jucător îl transportă pe altul până la un punct şi la


întoarcere rolurile se schimbă între ei.

b) Un jucător îl transportă pe altul până la un anumit punct, se


181
întoarce cu el la locul de plecare şi apoi este transportat, la rândul
său, de un al treilea jucător.

c) Un jucător transportă pe altul până la un punct; cel care a


transportat rămâne pe loc, iar cel care a fost transportat se
întoarce la echipa sa şi, la rândul său, îl transportă pe un al treilea
jucător.

În cazurile de la punctele b şi c jocul se va termina când şi


primul jucător, care a luat parte doar o singură dată la transport,
transportă la rândul său, sau va fi transportat de către ultimul
jucător din echipă.

2. Transportul în trei

a) O grupă de trei jucători se transportă pe rând unii pe alţii,


doi jucători transportând pe al treilea; în cazul acesta numărul
jucătorilor dintr-o echipă trebuie să fie divizibil prin 3.

b).Jucătorii unei echipe se numără în continuare. Să


presupunem că sunt 6 jucători într-o echipă: nr. 1 şi nr. 3 îl
transportă pe nr. 2; apoi nr. 2 şi nr. 4 îl transportă pe nr. 3
ş.a.m.d., până când nr. 6 şi nr. 2 îl transportă pe nr. 1.

Indicaţii metodice:

- se va căuta ca cei care se transportă între ei să fie de înălţime

şi greutate cât mai apropiate. Pentru aceasta, jucătorii dintr-o


echipă se vor alinia pe un singur rând, după înălţime, însă cu cei
mai înalţi pe centru şi cu cei mai mici spre ambele flancuri (sau
182
invers);

- se pot transporta: parteneri, obiecte (mingi etc.), aparate de

gimnastică (bănci, saltele, aparate de sărit);

- pentru a mări gradul de dificultate, pe parcurs pot fi aşezate

obstacole mici, care urmează să fie trecute.

Transportul coşurilor

Transportul se face pe grupe de 3 jucători.

Jucătorul care urmează a fi transportat se ghemuieşte, îşi apucă


mâinile sub genunchi, braţele lui formând în felul acesta cele două
toarte ale coşului. Cei doi jucători care îl transportă apucă fiecare de
câte o toartă şi în felul acesta aleargă cu el.

Jocul se poate face atât cu băieţi, cât şi cu fete.

Transportul cu banca de gimnastică

Banca de gimnastică este orientată pe direcţia de alergare.


Jucătorul transportat se aşază călare la mijlocul băncii, iar ceilalţi
jucători apucă de câte un capăt al băncii şi o ridică în aşa fel încât
picioarele celui transportat să nu atingă pământul.

183
Roaba

Se formează 2-3 echipe a 8-12 jucători şi se aliniază pe şiruri


alăturate, la intervale de 2-3 paşi.

Transportul se execută pe perechi, în formă de ştafetă. Unul


dintre jucători ia poziţia sprijin înainte culcat, cu picioarele
depărtate, iar al doilea jucător îi apucă picioarele cu palmele sub
genunchi şi le ridică la înălţimea şoldului. În această poziţie,
jucătorul culcat se deplasează în mâini, iar perechea lui în picioare.

Deplasarea se poate face atât înainte, cât şi înapoi.

Indicaţii metodice:

- transportul fiind obositor, distanţa va fi de numai câţiva metri;

- jocul este recomandat pentru băieţi, de la 12 ani în sus.

Banda rulantă

Se poate juca de către 20-40 de persoane, în sală sau pe un teren


cu iarbă, avându-se la dispoziţie câte o minge umplută de fiecare
dată.

Jucătorii se împart pe echipe de câte 6-10, fiecare echipă având


un număr egal de jucători.

184
Formaţia echipelor în timpul jocului este prin flanc câte unul, iar
poziţia jucătorilor şezând, sprijiniţi cu mâinile pe duşumea.

Primul jucător din fiecare echipă are câte o minge; stând în


poziţia arătată, el apucă mingea cu gleznele şi, făcând o rulare
înapoi, o predă jucătorului aflat în spatele său, care o primeşte tot cu
gleznele.

Mingea este astfel transmisă până la ultimul jucător, care aleargă


cu ea în braţe până în faţa echipei respective, se aşază jos şi continuă
transmiterea mingii după acelaşi procedeu.

Jocul continuă până când se revine la formaţia iniţială.

Câştigă echipa care termină mai repede.

Reguli:

- în transmiterea mingii, jucătorii nu au voie să se folosească de

mâini;

- mingea trebuie transmisă din jucător în jucător fără a se omite

nici un jucător.

Indicaţii metodice:

- jocul se poate desfăşura şi fără deplasare. În acest caz, când

mingea a ajuns la ultimul jucător, întregul şir face o întoarcere de


1800, transmiţând-o spre capul şirului, lucrul acesta fiind indicat
când echipele sunt formate dintr-un număr mai mare de jucători.

185
Transportul mingilor

Se poate juca pe orice teren sau în sală, cu un efectiv nelimitat de


jucători, folosindu-se ca material câte 3 mingi medicinale de fiecare
echipă.

Jucătorii se împart în două echipe şi se aliniază prin flanc, înapoia


unei linii de plecare. La 10-15 m de această linie se delimitează linia
de întoarcere, iar în fața fiecărei echipe se aşază câte 3 mingi
medicinale.

La semnalul de începere, primul jucător din fiecare echipă ia în


braţe cele 3 mingi şi aleargă cu ele până la semnul stabilit şi înapoi,
apoi le predă (punându-le jos) jucătorului următor, care continuă
jocul în acelaşi fel etc.

Echipa care termină prima este învingătoare.

Reguli:

- jucătorul care transportă mingile nu poate fi ajutat la ridicarea

lor de jos;

- în cazul când pe parcurs i-a scăpat una din mingi, ea trebuie

ridicată şi alergarea se va continua din punctul în care a căzut


mingea;

- nu este îngăduită predarea mingilor din braţe în braţe, ele

trebuind să fie puse jos.

Indicaţie metodică:

186
- numărul de mingi ce urmează a fi transportate, precum şi

distanţa de parcurs se vor stabili în funcţie de vârsta şi


posibilităţile jucătorilor.

Mingea în presă

Acesta este un joc hazliu, dar totodată destul de dificil, întrucât


cere multă coordonare în acţiuni. El se poate organiza cu mult succes
atât în sală cât şi pe teren (în tabere de pionieri), când efectivul
jucătorilor este mare (36-40).

Jucătorii sunt împărţiţi în două echipe egale, fiecare echipă având


un număr cu soţ de jucători. În echipe se formează perechi,
căutându-se ca cei doi jucători care formează o pereche să fie
aproximativ de aceeaşi înălţime.

Echipele, cu un interval de 4-5 paşi între ele, se aliniază în


coloană câte doi – pe perechi – în spatele unei linii de plecare. În faţa
acestei linii, la o distanţă de 15-20 m se trasează o altă linie – linia de
întoarcere.

Prima pereche din fiecare echipă are câte o minge de baschet,


fotbal sau medicinală. Cei doi jucători care formează perechea
plasează mingea între capetele lor şi o presează cu tâmplele. Apoi se
prind de braţ şi la semnalul instructorului pornesc spre linia de
întoarcere, ţinând tot timpul mingea presată între capete. După ce
ambii jucători au depăşit linia de întoarcere, ei revin la echipa lor şi,

187
înapoia liniei de plecare, predau mingea perechii următoare.

Jocul se termină când ultima pereche trece linia, terminând astfel


cursa.

Câştigă echipa care termină prima.

Reguli:

- dacă o pereche scapă mingea pe parcurs, ea este obligată s-o

ridice şi, presând-o din nou între capete, să continue cursa din
locul unde a scăpat mingea;

- nici unul din jucători nu are voie să se ajute de mâini, pentru a

menţine mingea între capete;

- predarea mingii între perechi se va face numai înapoia liniei

de plecare.

Indicaţii metodice:

- greutatea mingilor va fi în funcţie de vârsta şi sexul

participanţilor la joc;

- se va recomanda jucătorilor dintr-o pereche să-şi coordoneze

mişcările, alergând sau mergând în acelaşi pas;

- pentru grupe de vârstă mai mare (14-17 ani), jocul se poate

îngreuna, nepermiţându-se atingerea mingii cu mâinile în tot


timpul întrecerii. Pentru aceasta, fiecare pereche îşi va lua mingea
de pe pământ, îngenunchind şi apucând-o între capete, iar
perechea care termină alergarea o va depune în acelaşi fel pe

188
pământ;

-.dacă jocul se repetă, jucătorii din fiecare pereche îşi vor

schimba locurile între ei.

Transportul băncii

Se poate juca în sală sau pe teren, folosindu-se ca material bănci


de gimnastică, şi anume o bancă de fiecare echipă.

Înainte de începerea jocului se delimitează prin linii vizibile un


spaţiu de joc lung de 10-20 m.

Jucătorii se împart în echipe de câte 5-7 şi se aliniază prin flanc


câte unul, la o distanţă de 2-3 m între echipe. În dreapta fiecărei
echipe se aşază, în lung, câte o bancă de gimnastică.

La comanda de începere a jocului, jucătorii echipei respective


apucă banca cu mâinile, o ridică şi o sprijină pe şoldul drept, apoi
aleargă în această formaţie până la linia de sosire. Aici, fără a lăsa
banca jos, execută o întoarcere de 1800, banca fiind acum sprijinită
pe şoldul stâng şi se întorc în fugă până la locul de plecare.

Câştigă echipa care termină mai repede.

Reguli:

-.este obligatorie parcurgerea întregii distanţe, precum şi

întoarcerea la stânga împrejur la locul de sosire;

- nu este permis a se lăsa banca jos pentru a face întoarcerea de


189
1800 la locul de sosire.

Indicaţii metodice:

- întoarcerea de 1800 se va face în felul următor: dacă banca se

află pe şoldul drept, mâna dreaptă o va susţine, iar braţul stâng


este dus înapoi, apucând banca cu mâna în spate; apoi se face
întoarcerea, banca fiind susţinută cu mâna stângă;

-.în cazul în care numărul echipelor este mare şi dispunem

numai de două bănci de gimnastică, jocul se va desfăşura pe serii,


făcându-se şi o finală cu învingătorii din serii;

-.echipele pot fi formate din 5 până la 7 jucători, în funcţie de

vârsta acestora.

Val de bănci

Pentru acest joc este indicată în special sala de gimnastică.


Efectivul de joc poate oscila între 10-40 de jucători şi se împarte în
echipe de câte 5-6, numărul echipelor trebuind să fie cu soţ.

Ca material sunt necesare 4 bănci de gimnastică.

În cazul în care sunt mai multe echipe, jocul se desfăşoară pe serii


de câte două echipe.

Echipele concurente se aliniază prin flanc câte una, o echipă după


cealaltă, la o distanţă de 3-4 m.

În stânga fiecărei echipe şi paralel cu ea se aşază câte două bănci


190
de gimnastică, la o distanţă de 20-30 cm una de alta.

V.10. Ștafete
Ştafetele sunt jocuri de întrecere pe echipe, fără contact direct cu
adversarul. Dacă în celelalte jocuri de mişcare participarea
jucătorilor este simultană, în ştafete ei îşi îndeplinesc sarcinile în
mod succesiv.

Ştafetele se caracterizează printr-un grad mare de accesibilitate,


unele putând fi organizate chiar cu copiii de vârstă şcolară mică; în
acelaşi timp ele stârnesc interes la toate categoriile de vârstă care
practică educaţia fizică. Datorită acestor caracteristici, ştafetele
constituie categoria de jocuri de mişcare care se folosesc pe scara
cea mai largă în diferitele forme ale procesului de educaţie fizică.

În ştafete caracterul de întrecere este foarte pronunţat, fapt care


duce la realizarea unei stări emoţionale ridicate.

Organizarea se face pe două sau mai multe echipe, în funcţie de


numărul participanţilor. Numărul de jucători într-o echipă se
recomandă a fi în jurul cifrei de 10, altfel participanţii trebuie să
aştepte mult până le vine rândul, fapt care duce la pierderea răbdării
şi la realizarea unor pauze prea mari. Când echipele sunt reduse (4-5
jucători), jocul se termină prea repede, iar interesul şi starea
emoţională nu ating culmile dorite.

Formaţia cea mai uzuală este pe şiruri, cu echipele alăturate, la

191
interval de câţiva paşi.

Pot fi organizate ştafete şi în alte formaţii ca: raze, cerc sau pătrat.

Conţinutul ştafetelor îl constituie diferitele deprinderi de mişcare,


dintre care, la majoritatea, nu lipseşte alergarea.

Numeroase exerciţii şi mişcări din gimnastică, elemente şi


procedee tehnice ale jocurilor sportive şi ale unor sporturi pot fi
aplicate în condiţii variate, cu caracter de întrecere în ştafete.

În prima parte a acestui capitol vom indica o serie de elemente de


mişcare care pot constitui conţinutul unei ştafete. Elementele vor fi
folosite izolat sau în diferite combinaţii.

Posibilitatea de a crea noi ştafete este nelimitată, ea depinzând de


inventivitatea celui care le organizează. Pentru atingerea acestui scop
se impune cunoaşterea procedeelor de deplasare care pot fi folosite
într-o ştafetă fără obiecte şi a felului în care poate fi folosit obiectul
de joc (în cazul ştafetelor cu obiecte).

Pentru a veni în ajutorul celor care se ocupă cu organizarea unor


astfel de jocuri, vom da câteva indicaţii:

În cazul ştafetelor fără obiecte se vor folosi diferitele forme şi


procedee de deplasare ca: alergare, sărituri (într-un picior şi pe două
picioare), mers în patru labe, târâri în braţe, săritura iepurelui,
săritura în trei labe – „vulpea şchioapă” etc.

În ştafetele cu obiecte, obiectul de joc poate fi folosit după cum


urmează:
192
Mingea poate fi:

- transportată;

- mânuită (prindere-aruncare);

- condusă (cu mâna sau cu piciorul);

- rostogolită (cu mâna, capul sau picioarele);

- aruncată (la coş, poartă, distanţă sau în ţintă).

Bastonul poate fi:

- dus în echilibru;

- schimbată poziţia lui pe locul unde este aşezat;

- aruncat la distanţă;

- aruncat pentru doborârea unor ţinte aflate în picioare.

Cercul de gimnastică poate fi:

- transportat;

- rostogolit;

- aruncat pentru ochire, la cădere să cuprindă în interiorul lui

obiectul care constituie ţinta;

- ţinut în poziţie verticală, trecerea prin el prin săritura iepurelui

sau săritură cu ghemuire.

În continuare vom da câteva exemple de elemente de ştafetă cu

193
obiecte şi aparate:

1. Ştafete cu mingi:

- transportul unei mingi, dus-întors;

- ducerea unei mingi; de pe linia de sosire se execută pasă

înapoi;

- transportul unei mingi medicinale; de la linia de sosire

rostogolirea mingii înapoi (ca la popice);

- rostogolirea unei mingi, cu lovirea ei la fiecare pas; de la linia

de sosire, fie întoarcerea la fel, fie rostogolirea mingii ca la


popice;

- rostogolirea unei mingi pentru a doborî o măciucă;

- rostogolirea mingii cu capul; de la linia de sosire se execută

pasa înapoi;

- deplasare prin săritura iepurelui, cu rostogolirea mingii cu

picioarele;

- deplasare prin săritura iepurelui, cu trecerea unui număr de

obstacole mici aşezate pe traseu (exemplu mingi medicinale);

- deplasare cu dribling, dus-întors;

- deplasare cu dribling; la linia de sosire pasă înapoi;

- aceeaşi cu aruncare la coş;

- deplasare cu o minge de handbal, cu aruncare la poartă de la

194
un punct fix.

2. Ştafete la bănci de gimnastică:

a) Băncile aşezate în lung (1-2 bănci):

- alergare pe bancă dus-întors;

- la dus, alergare pe bancă, la înapoiere, alergare pe sol;

- deplasarea laterală pe bancă, cu paşi alăturaţi;

- deplasare cu un picior pe bancă, celălalt pe sol (trotineta);

- deplasare în patru labe pe bancă;

- călare pe bancă, cu picioarele pe sol, mâinile pe bancă,

deplasare în săritura iepurelui;

- deplasare în săritura iepurelui, cu mâinile şi picioarele pe

bancă;

- deplasare pe lângă bancă, cu rostogolirea mingii pe bancă;

- deplasarea pe lângă bancă, cu rostogolirea mingii pe bancă;

- deplasarea cu picioarele pe bancă şi rostogolirea mingii tot pe

bancă;

- rostogolirea unei mingi pe bancă (ca la popice), deplasare pe

lângă bancă, prinderea mingii la capăt şi aducerea ei la schimbul


următor;

- din poziţia înainte culcat pe bancă, deplasare prin tracţiune în

braţe;

195
- deplasare prin sărituri în zigzag peste bancă (3 sărituri);

- alergare pe bancă cu transport de mingi;

- idem, cu transportul unui partener;

-.diferite procedee de deplasare pe bancă, cu trecerea unor

obstacole aşezate pe bancă (mingi, jucător culcat de-a curmezişul


etc.);

- alergare pe bancă, cu ducerea unei mingi şi pasă înapoi de la

capătul băncii.

Notă:

Traseul de parcurs poate fi stabilit:

- numai cât ţin băncile;

- porţiunea băncilor cu un spaţiu în plus în faţa băncii;

-.aceeaşi, cu un spaţiu în plus şi dincolo de capătul opus al

băncii.

b) Băncile aşezate transversal:

- alergare, trecerea peste o bancă prin păşire;

- alergare, urmată de săritură peste bancă;

- aceeaşi, cu două bănci suprapuse;

- aceeaşi cu două bănci alăturate, mărindu-se treptat distanţa

dintre ele;

- alergare cu o minge, săritură peste bancă, urmată de pasarea


196
mingii înapoi.

c) Bănci de gimnastică şi bârnă de echilibru.

Bârna aşezată transversal, băncile pe o singură parte a bârnei,


sprijinite cu un cap pe bârnă, celălalt pe sol. Dacă nu dispunem de
bârnă, celălalt pe sol. Dacă nu dispunem de bârnă, putem folosi lada
de sărituri fără capac, eventual paralele joase:

- diferite feluri de deplasare pe bancă (alergare, mers în patru

labe, săritura iepurelui, tracţiune în braţe) urmate de săritură în


adâncime. După săritură: trecerea pe sub bârnă, ocolirea bârnei
sau continuarea alergării până la un punct stabilit;

- alergare cu o minge, săritură în adâncime, urmată de golire pe

saltea;

- alergare, săritură în adâncime, urmată de o rostogolire pe

saltea;

- alergare, săritură în adâncime la un punct fix (într-un cerc).

Dacă dispunem de un număr mai mare de bănci, putem adăuga


încă două aşezate de cealaltă parte a bârnei în acelaşi fel. Se
realizează o pantă de urcat şi una de coborât.

Pe aceste bănci se pot executa:

- diferite procedee de deplasare;

- tracţiune în braţe la urcare, alunecare (călare, înainte şi pe

spate culcat) la coborâre.

197
Cursa în spate (gemenii)

Se poate organiza de 10-20 de jucători, pe teren sau în sală.

În spatele unei linii care marchează plecarea, jucătorii, grupaţi în


perechi, sunt aşezaţi spate în spate, ţinându-se de braţ, cu coatele
îndoite. La o depărtare de 20 de paşi se trasează o altă linie, linia de
sosire.

La un semnal, perechile de jucători pornesc în alergare spre linia


de sosire, alergând unul cu faţa înainte, iar celălalt cu spatele.
Perechea care ajunge prima câştigă cursa. Cursa se repetă, alergând
de data aceasta cu faţa înainte, cei care au alergat cu spatele.

Reguli:

- nu este permis să se execute alergare laterală; un jucător

trebuie să fie tot timpul cu faţa înainte, iar celălalt cu spatele;

- o pereche se consideră sosită când ambii jucători au depăşit

linia de sosire.

Indicaţii metodice:

- jocul se recomandă numai pentru băieţi;

-.este bine ca cei doi jucători care alcătuiesc o pereche să fie

cam de aceeaşi înălţime şi greutate.

Ştafeta pe perechi
198
Se formează 2-3 echipe, cu un număr egal de jucători care se
dispun prin flanc câte unul, înapoia liniei de plecare.

Jucătorii se numerotează în adâncime, începând cu nr. 2.

La o distanţă de 10-15 m de la linia de plecare se trasează o alta,


de înapoiere, unde se va găsi căpitanul echipei, care poartă nr. 1.

La semnalul de începere, jucătorul nr. 1 (căpitanul) pleacă înspre


echipa proprie, apucă de mână jucătorul nr. 2 şi aleargă împreună
până la linia de înapoiere. Aici, jucătorul nr. 1 rămâne pe loc,
jucătorul nr. 2 îl ia de mână pe jucătorul nr. 3 şi procedează la fel.

Jocul continuă până când ultimul jucător a fost trecut peste linia
de înapoiere.

Cursa în trei picioare

Pentru acest joc este nevoie de un teren plat sau de o sală, iar ca
materiale sunt necesare batiste, sfoară, panglici sau altceva se poate
folosi pentru legat, în număr egal cu jumătate din efectivul
jucătorilor.

Jucătorii se împart în perechi. Jucătorii care formează o pereche


se aşază unul lângă celălalt, îşi leagă picioarele din interior şi se
prind de umăr. Perechile se împart în două echipe egale (ca număr de
perechi). În cadrul fiecărei echipe, perechile se aşează prin flanc în
spatele unei linii de plecare, iar la 20-40 m în faţă se trasează o linie
de întoarcere.

Când se dă plecarea, primele perechi din ambele echipe pornesc


199
spre linia de întoarcere. După ce au depăşit-o, îşi dezleagă picioarele
şi se întorc alergând în mod obişnuit, lovesc fiecare mână jucătorilor
din perechea următoare şi apoi trec la spatele şirului. Câştigă echipa
care termină prima.

Reguli:

- perechea următoare pleacă în cursă numai după ce ultimul

jucător din perechea anterioară i-a atins cu mâna.

Indicaţie metodică:

- pe poate alerga şi contratimp şi în serii. De asemenea, se

poate folosi aceeaşi alergare în trei picioare şi pentru jocul „de-a


prinselea”.

Ştafeta în jurul razelor

Într-o sală de gimnastică, în curte sau pe un teren plat, unde nu


avem spaţiu prea mare de alergare, împărţim jucătorii în 4-5 echipe
egale ca număr. Aşezăm echipele în formă de raze de cerc, fiecare
echipă reprezentând în acest fel o rază. Toţi jucătorii dintr-o echipă
stau prin flanc câte unul la o lungime de braţ unul de altul şi cu faţa
spre interiorul cercului. Jucătorul dinspre interior – din capul
coloanei – se află la 3 paşi de centrul cercului.

La semnalul conducătorului, ultimul jucător din fiecare rază

200
porneşte în alergare prin dreapta echipei respective, ocoleşte raza şi,
întorcându-se la locul său, atinge cu mâna jucătorul din faţă, predând
astfel ştafeta. Cel atins aleargă înainte, tot prin dreapta echipei,
ocoleşte raza prin faţă, continuă alergarea şi, ocolind din nou raza
prin extremitatea ei exterioară, se întoarce la locul său, „predând”
ştafeta prin atingerea jucătorului din faţă cu mâna.

Jocul continuă în felul acesta până când jucătorul din capul


fiecărei echipe (dinspre centrul cercului), primind ştafeta, ocoleşte
raza, se întoarce la locul său şi ridică un braţ sus.

În ordinea în care fiecare echipă termină ştafeta primeşte şi


numărul corespunzător de puncte (de exemplu, prima sosită primeşte
1 punct, a doua 2 puncte etc.).

Jocul se repetă de câteva ori, câştigând echipa care totalizează


numărul cel mai mic de puncte, prin însumarea punctelor obţinute.

Reguli:

- ocolirea echipei se face numai prin dreapta;

- în timpul ocolirii nu este permis să se atingă jucătorii din

extremele razelor;

- după alergare, fiecare jucător este obligat să-şi reia locul în

formaţie, la distanţa stabilită (un braţ întins);

- jucătorii din extremele razelor nu au voie să intre spre

interiorul formaţiei, cu scopul de a scurta parcursul tovarăşilor


din echipă;
201
- un jucător nu poate porni în alergare până când cel dinaintea

lui nu l-a atins cu mâna.

Indicaţii metodice:

- se recomandă ca, după luarea formaţiei, locul ocupat de

jucătorii din extremele razelor să fie marcat cu cretă pe duşumea


sau cu un semn pe pământ;

- jocul se va organiza mai ales cu copii sau cu fete, întrucât nu

cere un efort mare.

Ştafeta în suveică

Ştafeta în suveică se poate organiza şi desfăşura cu un număr cât


mai mare de jucători, pe un teren plat sau într-o sală. Pentru joc sunt
necesare beţe de ştafetă în raport cu numărul echipelor. În cazul când
nu avem beţe de ştafetă regulamentare, le putem improviza din beţe
rotunde, lungi de 30 cm, cu diametrul de 2,5-3 cm netede şi rotunjite
la capete.

Jucătorii se împart în două (sau mai multe) echipe cu un număr


egal de participanţi, iar fiecare echipă se împarte, la rândul său, în
două grupe şi se dispune pe teren într-una din formaţiile arătate în
figură.

În faţa fiecărui jucător cap de coloană se trage o linie – linia de


start, pentru începerea alergărilor. Jucătorii din fiecare echipă care
încep primii alergarea primesc câte un băţ de ştafetă, pe care-l ţin de
capăt în mâna dreaptă, iar la comanda „pe locuri” iau poziţia de
202
„start înalt” în spatele linei.

La comanda „gata” aceşti jucători accentuează poziţia de start


trecând mai mult greutatea corpului pe piciorul din faţă, uşor îndoit
din genunchi. În sfârşit, la comanda „start” jucătorii pornesc în
alergare spre coloana echipei lor, dispusă în partea opusă a terenului,
şi predau ştafeta capului de coloană, care aşteaptă în poziţia de start
înalt, cu un braţ întins înainte. După aceasta, jucătorii care au predat
ştafeta trec în spatele coloanei spre care au alergat.

Jucătorii care au primit ştafeta aleargă, la rândul lor, înainte spre


coloanele respective din partea opusă a terenului, iar după predarea
ştafetei trec în spate etc.

După plecarea unui jucător în cursă, restul echipei face un pas


înainte spre linia de start.

Câştigă echipa ai cărei jucători au terminat primii parcursul.


Primul jucător ajuns din nou în faţă, primind ştafeta de la ultimul
schimb, rămâne pe loc şi ridică sus mâna în care ţine băţul, arătând
prin aceasta că echipa sa a terminat alergarea.

Reguli:

- cel care primeşte ştafeta trece linia de start numai după ce i s-

a înmânat băţul;

- băţul de ştafetă se transmite din mâna dreaptă în mâna dreaptă

(alergarea spre coloana opusă se face spre stânga, adică spre


dreapta celui care primeşte);
203
- transmiţând ştafeta, braţul trebuie dus uşor lateral şi îndoit din

cot.

Indicaţii metodice:

- distanţa maximă de alergare pentru copii de 12-13 ani va fi de

40-50 m. În acest caz, jocul poate fi repetat de trei ori;

- pentru a se evita „renunţarea la luptă” din partea unor echipe,

după ce una din ele a terminat parcursul, se vor socoti secundele


ce despart echipele, transformându-se apoi în puncte de
penalizare. Se va naşte în acest fel, din partea fiecărei echipe,
tendinţa de a reduce la maximum aceste puncte de penalizare,
prin parcurgerea mai rapidă a distanţei de către schimburile care
au mai rămas;

- se vor urmări schimburile corecte, precum şi ordinea şi

disciplina jucătorilor în aşteptarea rândului la alergare sau după


alergare;

- se va căuta ca echipele să fie de forţe aproximativ egale, acest

lucru fiind indicat, pe cât posibil, şi pentru fiecare schimb în


parte. La copii se recomandă împărţirea pe echipe, jucătorii fiind
aliniați după înălţime;

- în cazul în care în una dintre coloane avem un jucător în plus

faţă de cealaltă coloană a echipei respective, alergarea se va


începe din coloana cu jucătorul în plus;

- ştafeta poate fi organizată şi fără băţ de ştafetă, schimbul


204
făcându-se prin atingerea coechipierului. De asemenea, alergarea
se poate face şi pe diagonală, în cazul când jocul se desfăşoară
într-o sală de dimensiuni mici.

Ştafeta cu coarda

În această ştafetă, efectivul de jucători, format din 20-30 de


persoane, se împarte în două echipe egale, aşezate în două şiruri
paralele. În faţa fiecărui şir se trasează o linie de începere a jocului,
lângă care se va pune jos (în afară) câte o coardă. La o distanţă de
15-20 m, în dreptul fiecărui şir, se aşază un obiect care să poată fi
ocolit (o minge medicinală, un scaun etc.).

La semnalul de începere, prima jucătoare din fiecare şir ia coarda


de jos şi porneşte în alergare, sărind peste coardă, până la obiectul
din faţă, îl ocoleşte prin interior, se reîntoarce tot în alergare cu
coarda, o înmânează următoarei jucătoare şi trece prin exteriorul
şirului, la spatele echipei sale.

Câştigă echipa care termină mai repede; ca semnal prima


jucătoare, ajungând din nou în faţă, primeşte coarda de la ultima şi o
ridică cu mâna dreaptă în sus.

Reguli:

- nu se va depăşi linia de plecare, coarda înmânându-se

următoarei jucătoare numai în spatele acestei linii;

- nu se va admite alergarea simplă fără săritură peste coardă;


205
jucătoarea care greşeşte va fi oprită şi pusă să reia alergarea cu
săritură din locul de unde a greşit.

Indicaţii metodice:

- ştafeta nu se va repeta de prea multe ori, ţinându-se seama că

alergarea cu săritură peste coardă este destul de obositoare;

- dacă jucătoarele sunt deprinse cu săriturile peste coardă se pot

varia paşii de deplasare: săritură înainte.

Ştafeta distractivă

Pentru unele ocazii, cum ar fi serbări şcolare desfăşurate în curte,


duminici sportive şi alte ocazii, se pot organiza ştafete în circuit
închis. Indicăm câteva elemente care ar putea constitui scheletul unei
asemenea ştafete, numărul lor urmând să fie stabilit de organizatorul
jocului:

- deplasare în sac;

- alergare cu bastonul în echilibru;

-.alergare cu ducerea unei mingi de tenis de masă într-o

lingură;

-.alergare cu ducerea unei căni pline cu apă, fără să se verse

conţinutul;

- deplasare prin săritura cu coarda;

- deplasare prin săritura într-un picior;


206
- deplasare prin săritura iepurelui;

- aceeaşi, cu săritura prin fereastră (cerc);

- alergare cu rostogolirea cercului;

- deplasare cu rostogolirea mingii cu capul;

-.deplasare prin săritura iepurelui, cu rostogolirea mingii cu

picioarele;

- transportul unui coleg călare;

- „roaba” etc.

V.11. Jocuri de luptă cu tracțiune-împingere

Lupta cocoşilor

„Lupta cocoşilor” se poate juca nu numai în sală, ci şi pe un teren


plat, cu un grup de 20-30 de copii.

Jucătorii se împart în două echipe egale. Se trag două linii


paralele de 4 m distanţă. Fiecare echipă se aliniază înapoia uneia
dintre linii, faţă în faţă cu echipa adversă. Fiecare jucător dintr-o
echipă are în faţă un adversar.

Se ia poziţia de „luptă” – stând într-un picior, cu braţele


încrucişate la piept.

La un semnal, cele două echipe încep lupta, care se duce pe

207
perechi, fiecare jucător luptând cu adversarul din faţă. Prin împingeri
energice cu pieptul sau umărul, ori prin fente (eschive) se caută
dezechilibrarea adversarului, obligându-l să pună şi al doilea picior
jos. Jucătorul care a pus al doilea picior este luat prizonier. De
asemenea, devine prizonier adversarul care a fost împins înapoia
liniei sale de atac.

La al doilea semnal, lupta încetează şi „cocoşii” se retrag în


spatele liniilor de plecare.

Lupta se repetă în acelaşi fel încă două reprize. De data aceasta,


jucătorii care nu au adversari (aceştia fiind prizonieri) îşi pot ajuta
coechipierii, atacând câte doi un jucător advers.

Dacă este luat prizonier un jucător care în luptele precedente a


luat la rândul său prizonier, aceştia devin liberi, revenind la echipa
lor şi au dreptul să reintre în luptă în repriza următoare.

După trei reprize se numără prizonierii şi câştigă echipa care


deţine mai mulţi.

Reguli:

-.de la semnalul de începere şi până la retragerea înapoia

liniilor de atac (după semnalul de încetare a reprizei) nu este voie


să se facă deplasări decât săltând pe un picior;

- în timpul unei reprize nu este voie să se schimbe piciorul;

-.un jucător care a învins adversarul său direct nu are voie să

pună şi al doilea picior jos, dar poate să dea ajutor unui


208
coechipier;

- un jucător nu poate fi atacat decât din faţă.

Indicaţii metodice:

-.numărul reprizelor şi durata lor se stabilesc în funcţie de

vârsta şi posibilităţile jucătorilor. Se va recomanda copiilor să


schimbe piciorul în fiecare repriză;

-.pentru ca toţi jucătorii să depună acelaşi efort, prizonierii se

pot număra după fiecare repriză, jocul reluându-se de fiecare dată


cu efectivul complet.

Varianta I

Se poate juca acelaşi joc, cu aceleaşi reguli, din poziţia ghemuit


pe vârfuri, cu braţele întinse înainte. Jucătorii saltă pe vârfuri şi se
împing în palme. Acela care cade pe spate este învins.

Varianta a II-a

Jucătorii pe echipe aliniate în faţă, la distanţă de un pas. Poziţia


iniţială: cu picioarele apropiate, braţele îndoite la piept, cu palmele
în faţă. Lupta se duce pe perechi, fiecare cu adversarul din faţa sa.
Lupta constă din lovirea reciprocă cu palmele pentru a dezechilibra
adversarul. Jucătorul care a fost mişcat de pe locul său este penalizat
fie cu puncte, fie cu scoaterea din joc.

Varianta a III-a „în cerc”

209
Participanţii la joc se împart în grupe de câte 6-10 jucători.
Fiecare grupă luptă independent. Se trasează, pentru fiecare grupă,
câte un cerc cu diametrul de 4-5 m. Jucătorii ocupă loc în cercurile
respective, în poziţia cu braţele încrucişate, în faţă sau în spate şi
într-un picior. Lupta constă în aceea că jucătorii găsindu-se în poziţie
iniţială, se împing unii pe alţii, căutând să-şi scoată adversarii din
cerc. Orice jucător care a atins cu piciorul linia cercului sau a fost
găsit cu ambele picioare pe sol, este scos din joc.

Jucătorul rămas ultimul în cerc este considerat învingător. În


cazul când jocul se organizează pe mai multe grupe, se poate face şi
o finală pentru stabilirea învingătorului absolut.

Lupta în lanţ

Pe locul de joc se trasează două linii paralele, la o distanţă de


circa doi paşi una de alta. Spaţiul delimitat de aceste linii este
considerat zonă liberă.

Se formează două echipe, aliniate fiecare înapoia uneia dintre


cele două linii, astfel ca jucătorii să fie faţă în faţă.

Jucătorii, iniţial unu contra unu, caută să-şi apuce adversarul de


mâini şi să-l tragă în terenul propriu. Când angajarea în luptă s-a
făcut între unele perechi, alţi coechipieri vin în ajutorul celor
angajaţi, apucându-l de mijloc pe cel ameninţat să fie tras, formându-
se astfel un adevărat lanţ.

210
Intervenţia se poate face de către mai mulţi jucători şi la ambele
echipe.

Orice jucător care a fost tras şi a călcat linia ocupată de adversar


este luat prizonier. După fiecare luptă decisă, jocul se reia tot cu
angajare unu la unu.

Reguli:

- intrarea în zona liberă este îngăduită jucătorilor din ambele

echipe;

- în angajarea unu la unu, jucătorii pot începe lupta cu oricare

dintre adversari;

- în cazul când jucătorii sunt prinşi în lanţ, iar jucătorul din

capul şirului a fost tras peste linie, sunt consideraţi prizonieri toţi
jucătorii care în momentul trecerii liniei se găseau înlănţuiţi.

Din cerc în cerc

Se joacă atât în sală, cât şi pe teren, cu participarea unui număr de


20-40 de persoane.

Jucătorii se împart în 2-4 echipe, formate din câte 8-10 jucători,


jucătorii unei echipe fiind atacanţi, iar ceilalţi apărători.

Pe teren se delimitează două cercuri concentrice, cercul mare


având un diametru de 6-8 m, iar cel mic cu 1,5 m mai puţin.

Apărătorii se aşază în cercul mic, iar atacanţii în spaţiul dintre


211
cercul mare şi cel mic.

La semnalul de începere a jocului, atacanţii, apucându-i de mâini


pe apărători, încearcă să-i tragă în spaţiul lor. Apărătorii caută, la
rândul lor, să tragă pe atacanţi în cercul mare.

Jocul se desfăşoară sub forma unor lanţuri de 2-3 jucători care


urmăresc să-şi tragă adversarul în cercul respectiv.

Jucătorii care au depăşit limitele spaţiului propriu sunt consideraţi


prizonieri, şi pierd dreptul de a mai participa.

Reguli:

-.adversarul poate fi apucat de mâini sau de mijloc. Nu este

îngăduită apucarea de gât, de picioare sau de haine;

-.nu este îngăduit ca doi jucători alăturaţi să-l apuce pe un

singur adversar. Este îngăduit să se dea ajutor tovarăşului de


echipă, apucându-l de mijloc şi împreună cu el să fie tras
adversarul. Se permite să se formeze un lanţ întreg de tovarăşi
care, aşezaţi unul după altul, se prind de mijloc şi execută
tracţiunea;

-.este îngăduită trecerea unui jucător în spaţiul advers, cu

condiţia ca el să fie ţinut de mijloc de tovarăşii săi de echipă;

- jucătorul este considerat tras dacă se găseşte în spaţiul advers

fără să fie ţinut de mijloc de un coechipier.

212
Tracţiunea cu frânghia

Pentru desfăşurarea jocului este necesară o frânghie groasă, lungă


de 10-12 m, mijlocul frânghiei se înseamnă, legându-se cu o sfoară
colorată sau o batistă. La câte 1-1,5 m de la un capăt şi altul al
frânghiei se mai face câte un semn, şi din acest punct, înspre capete,
urmează să fie apucată frânghia: frânghia se aşază jos.

Jucătorii, împărţiţi în două echipe de câte 6-10 persoane fiecare,


se aşează în zigzag de-a lungul frânghiei, fiecare echipă aflându-se
dincolo de semnul respectiv.

La comanda „pregătiţi”, fiecare jucător apucă frânghia cu ambele


mâini, o ridică la înălţimea şoldului şi o ţine întinsă, gata pentru
tracţiune. La semnalul „trageţi”, jucătorii fiecărei echipe îşi unesc
eforturile şi caută să tragă echipa adversă dincolo de spaţiul fixat.

Reguli:

- se vor respecta cei doi timpi de comandă;

- ultimul jucător nu are voie să-şi înfăşoare capătul frânghiei în

jurul trunchiului sau să-l fixeze cu picioarele.

Indicaţii metodice:

- fiecare echipă îşi va aşeza în faţă jucătorii cei mai puternici;

- numărul jucătorilor dintr-o echipă va fi în funcţie de lungimea

frânghiei;

213
-.când nu poate fi angajat în luptă în acelaşi timp întregul

efectiv, jucătorii se vor împărţi pe serii; în acest caz se va face şi


o întreagă finală. Jocul este indicat numai pentru băieţi.

V.12. Jocuri pentru „școala mingii”


V.12.1. Jocuri fără împărţire pe echipe

Joc de pase în doi


În lungul sălii sau pe terenul de joc, jucătorii se aşază în linie pe
două rânduri, faţă în faţă, la o distanţă oarecare, formând perechi.

Intervalul dintre jucătorii din aceeaşi linie trebuie să fie de 2-3


paşi.
Toţi jucătorii dintr-o linie primesc câte o minge.
La semnalul de începere se face concurs de pase între perechi.
Perechea care execută mai multe pase într-un anumit timp iese
câştigătoare.
Reguli:
- pasele se vor executa de la început până la sfârşit numai în

felul (prin procedeul) stabilit;

- dacă un jucător scapă mingea, el o va ridica şi perechea va

continua pasele, numărând în continuare.

Indicaţii metodice:

- jocul se poate organiza în cadrul procesului de instruire a unei

214
grupe de începători, la baschet, volei sau handbal;

-.distanţa dintre componenţii unei perechi variază după felul

mingii, al pasei, după vârsta jucătorilor şi cunoştinţelor lor


tehnice;

- pentru băieţi se poate organiza acelaşi joc cu pase de fotbal,

cu piciorul sau chiar cu capul.

V.12.2. Jocuri pregătitoare pentru jocurile sportive


Prin metodica organizării şi desfăşurării lor, prin scopul urmărit,
prin mijloacele folosite, jocurile pregătitoare formează un capitol
aparte. Ele se încadrează în procesul de instruire şi antrenament al
diferitelor jocuri sportive, mai ales la colectivele de începători. Prin
ele nu se urmăreşte atât mişcarea, cât exersarea în condiţii mai
apropiate jocului sportiv respectiv a elementelor de tehnică şi tactică,
sau a calităţilor fizice specifice. Nu trebuie să se înţeleagă prin
aceasta că jocurile pregătitoare pot înlocui învăţarea sistematică şi
antrenarea acestor elemente. Ele vin doar să dinamizeze această
învăţare, dau un plus de interes lecţiilor de antrenament şi constituie
un mijloc indicat pentru repetarea elementelor învăţate, în vederea
fixării lor.

Ceea ce le deosebeşte de celelalte jocuri cu mingea sunt regulile


mai precise care dirijează desfăşurarea lor şi procedeele tehnice,
specifice jocului sportiv, a căror execuţie corectă hotărăşte reuşita

215
jocului.

Majoritatea jocurilor pregătitoare se adresează începătorilor, însă


unele din ele se pot aplica şi avansaţilor, stimulând, atât la unii cât şi
la ceilalţi, spiritul de întrecere şi contribuind la formarea multor
calităţi necesare jocului de echipă.

Organizarea jocurilor pregătitoare este mult uşurată datorită


faptului că în ele sunt angrenate colective bine constituite – echipe şi
secţii. De asemenea şi baza materială este dintre cele mai bune,
echipele respective având condiţiile de antrenament, concretizate în
mingi, echipament, săli şi terenuri corespunzătoare.

Jocuri din formaţii

În procesul de instruire a majorităţii jocurilor sportive se cunosc o


serie de formaţii cu ajutorul cărora se realizează învăţarea globală a
elementelor de bază ale tehnicii sau ale tacticii individuale – pasele,
conducerea mingii, mişcarea în teren etc. Ele nu lipsesc din arsenalul
de mijloace ale oricărui antrenor şi sunt frecvent folosite, mai ales în
pregătirea sportivilor începători. Totodată aceste formaţii se pretează
cât se poate de bine la organizarea unor jocuri simple, pregătitoare,
pentru jocurile sportive. elementul de întrecere între sportivi,
împărţiţi în echipe, dă acestor formaţii o calitate în plus, stârnind
interesul şi contribuind astfel la reuşita procesului de instruire.
Totuşi folosirea acestor formaţii sub formă de întrecere de joc, făcută

216
prea timpuriu, când nu au început să se formeze deprinderi corecte în
elementele de tehnică individuală, poate dăuna procesului de
învăţare. Pentru acest motiv se recomandă o gradare în timp în ceea
ce priveşte complexitatea elementelor specifice jocului sportiv
cărora le sunt destinate.

Aceste formaţii sunt „suveica”, „steaua”, „triunghiul”, „pătratul


mişcător”.

Suveica. Ea se organizează sub formă de joc între două sau mai


multe echipe, adaptându-se foarte bine pentru baschet, handbal,
fotbal, rugbi şi chiar volei. Sub forma ei cea mai simplă foloseşte ca
element de tehnică pasarea şi prinderea sau preluarea mingii.

O echipă este împărţită în două grupe, plasate faţă în faţă, la o


anumită distanţă, în funcţie de specificul jocului sportiv respectiv. În
fiecare grupă jucătorii stau prin flanc câte unul. Jucătorul din flancul
drept al unei grupe are o minge; el o pasează printr-un anumit
procedeu coechipierului său, aflat în flancul drept al celeilalte grupe,
după care aleargă şi se plasează în spatele grupei respective. Acelaşi
lucru îl execută jucătorul care a primit pasă ş.a.m.d. Pasarea şi
prinderea mingii se fac de pe loc sau din mişcare, după cum stabilesc
regulile jocului.

În cazul jocului de rugbi, pasa se va executa numai din mişcare


după ce cei doi jucători s-au întâlnit, deplasarea lor făcându-se pe
linii paralele.

217
Pentru volei această suveică este mai preţioasă în ceea ce priveşte
stăpânirea tehnicii de pasare şi preluare.

Gradarea jocului se poate face prin introducerea, în afara pasei, a


conducerii mingii, specifică jocului sportiv respectiv, a opririlor (în
baschet), a lovirii mingii cu piciorul la rugbi etc.

Steaua. Descrierea formaţiei respective s-a făcut în capitolul


„Jocuri pentru şcoala mingii”. Sub formă de joc, ea se poate utiliza
numai pentru pase cu mâna sau cu piciorul la baschet, handbal,
fotbal şi rugbi. Creșterea dificultății jocului se realizează prin
introducerea a două-trei mingi pentru fiecare echipă, pasarea lor
făcându-se simultan.

Triunghiul. Pentru această formaţie, elementul de întrecere este


mai greu de realizat. Cursivitatea circulaţiei jucătorilor şi a mingii,
satisfacţia fiecărui participant de a fi contribuit la buna desfăşurare a
circulaţiei stimulează interesul jucătorilor şi constituie o întrecere a
sportivului cu el însuşi.

Participanţii se împart în 3 grupe, cu număr egal de jucători.


Grupele, cu jucătorii aliniaţi prin flanc câte unul, se dispun în trei
raze, flancurile drepte formând vârfurile unui triunghi, ale cărui
laturi vor fi mai lungi sau mai scurte, în funcţie de jocul sportiv
respectiv.

218
La începutul jocului, mingea se află la jucătorul din flancul drept
al unei grupe. El o pasează unui coechipier care se găseşte în flancul
drept al altei grupe şi imediat aleargă şi se plasează în spatele unei a
doua grupe. Acelaşi lucru îl fac toţi jucătorii care ajung în flancul
drept. Tot timpul mingea va fi plasată într-un singur sens, iar
circulaţia jucătorilor se va face în acelaşi sens (a), fie în sens opus
(b), după cum s-a stabilit dinainte.

În funcţie de scopul urmărit se poate impune un anumit procedeu


de pasare.

219
Jocul se îngreunează prin schimbarea, la semnal, a sensului de
pasare şi de circulaţie a jucătorilor, prin introducerea a două sau
chiar trei mingi, prin dificultatea procedeului de pasare sau prindere
impus etc.

Dacă numărul sportivilor este mare, se poate organiza o întrecere


între două echipe, fiecare echipă formând un triunghi separat. În
acest caz este necesar să se stabilească anumite reguli, legate de
greşeli în pasare, prindere sau în circulaţia jucătorilor. Câştigă echipa
care reuşeşte un anumit număr de schimbări complete a locului
grupelor respective.

Pătratul mişcător. În această formaţie, elementul de întrecere


între sportivi lipseşte, însă realizarea corectă şi în viteză a circulaţiei
oferă satisfacţii mari participanţilor. Elementele de bază care intră în
acest joc sunt pasele şi circulaţia permanentă a jucătorilor. Totodată
este solicitată mult atenţia participanţilor. El se aplică în cadrul
instruirii în baschet, handbal, rugbi şi fotbal.

220
Jocul se poate organiza cu un număr de 8 jucători şi 2 mingi.
Jucătorii se aşază într-un pătrat cu latura de 8-12 m (câte 3 pe fiecare
latură). Pentru fotbal dimensiunile pătratului vor fi mai mari.

Doi jucători, din două colţuri ale pătratului, primesc câte o minge.
La semnalul de începere cei doi pasează mingile spre dreapta, după
care fug, schimbându-şi locurile între ei. Jucătorii care au primit
mingea o pasează la rândul lor, spre dreapta, şi aleargă schimbându-
şi locurile între ei.

Jocul continuă în acelaşi fel, mingile circulând mereu în aceeaşi

221
direcţie, jucătorii schimbându-şi locurile pe diagonală.

După un timp jocul se opreşte şi sensul paselor se schimbă.


Această schimbare se poate face şi fără oprirea jocului, la un semnal
al conducătorului.

Indicaţii metodice:

- pentru reuşita jocurilor din formaţii cu sportivi începători se

recomandă ca, pe lângă explicaţiile verbale, să se folosească


metoda paselor şi circulaţiei întrerupte. Astfel, după ce
participanţii au fost dispuşi în formaţia respectivă, se execută la
semnal prima pasă. Apoi jucătorul sau jucătorii respectivi pornesc
în alergare uşoară spre locurile pe care trebuie să le ocupe prin
circulaţia stabilită. La al doilea semnal se execută a doua pasă şi
circulaţia respectivă, apoi pasa a treia ş.a.m.d., intervalul de timp
dintre semnale scurtându-se treptat, până când se intră în ritmul
normal, renunţând la semnale;

- la toate formaţiile este solicitată atenţia jucătorilor şi, în mod

special, la formaţia „pătratul mişcător”, unde, de obicei, în


momentul terminării circulaţiei, jucătorul primeşte imediat pasa
de la vecinul său de linie.

Ţine mingea!

Jocul se poate juca într-o sală sau pe un teren în aer liber. Dacă
terenul este prea mare, se poate delimita spaţiul de joc printr-un
careu sau un dreptunghi; în sală se poate folosi marcajul de volei sau

222
baschet, sau chiar pereţii sălii, în cazul când este mai mică.

Jucătorii sunt împărţiţi în două echipe egale, care se împrăştie pe


tot terenul. Se trage la sorţi echipa care capătă mingea şi jocul
începe. Jucătorii acestei echipe pasează mingea între ei, mişcându-se
în permanenţă în tot cuprinsul terenului. Echipa adversă încearcă să
intercepteze mingea pentru a intra în posesia acesteia şi a o pasa la
rândul ei.

Câştigă echipa care a efectuat cele mai multe pase în continuare.

Reguli:

- jucătorul cu mingea nu are voie să facă paşi cu ea în mână;

-.jucătorii fără mingi trebuie să intre în posesia ei prin

interceptarea în zbor sau prin smulgere din mâna adversarului


fără a-l atinge însă;

-.dacă mingea a ieşit în afara limitelor terenului, este repusă în

joc, în dreptul locului pe unde a ieşit, de către un jucător din


echipa adversă celei care a scos-o din teren.

Indicaţii metodice:

- în funcţie de mingea cu care se joacă, se poate permite unui

jucător să facă şi un dribling sau cel mult două (de baschet,


handbal);

- nu se va considera intrare în posesia mingii simpla atingere a

ei, fără ca ea să ajungă la un coechipier al celui care a atins-o;

223
- pe un teren mare, cu o minge de fotbal, se pot da pase cu

piciorul;

- se va indica jucătorilor să se demarce prin mişcare continuă,

dacă echipa respectivă are mingea, sau să marcheze de aproape


pe adversari, dacă nu are mingea. În felul acesta jocul devine un
joc pregătitor pentru baschet, handbal, rugbi sau fotbal în cadrul
învăţării şi exersării apărării „om la om”.

Huştiuluc

Huştiulucul este o denumire care se dă jocurilor cu mingea (de


handbal, volei, baschet, rugbi), jocuri simple, fără prea multe reguli
şi în cadrul cărora se aplică unele procedee tehnice ale diferitelor
jocuri sportive.

Există un număr foarte mare de variante ale acestui joc, care


depind de gradul de pregătire fizică şi tehnică a jucătorilor, de
mingea cu care se joacă, de dimensiunile terenului de joc, de
amenajările de care dispunem, în sală sau pe teren.

Jocul se poate organiza şi cu fete, mai ales cu jucătoare de


handbal, îngrădindu-se unele acţiuni de atac şi de luptă pentru
minge, permise numai băieţilor.

Dăm un exemplu de variantă de huştiuluc:

Într-o sală sau pe un teren fără gropi sau pietriş, lung de 20-25 m,
se trasează două linii de fund şi un punct care reprezintă centrul
224
terenului.

Jucătorii împărţiţi în două echipe egale, a câte 10-15 jucători, se


află înapoia celor două linii de fund, fiecare echipă înapoia unei linii.
Mingea este pusă în centrul terenului de către conducătorul jocului.

La fluierul conducătorului, jucătorii ambelor echipe sau numai


cei stabiliţi de fiecare echipă aleargă spre centru pentru a intra în
posesia mingii. Jucătorul care a reuşit să intre în posesia mingii o
pasează coechipierilor săi, care aleargă spre linia de fund a echipei
adverse. Prin pase, jucătorii caută să pună mingea jos pe linia sau
înapoia liniei de fund a adversarilor. Aceştia îi împiedică prin orice
mijloace căutând să intre ei în posesia mingii şi să atace la rândul lor.

Pentru că jocul permite orice atac la minge, interesul jucătorilor


este de a se debarasa cât mai repede de ea, pasând-o unui coechipier,
pentru a nu fi atacaţi.

Dacă un jucător are drum liber, el poate alerga cu mingea în


mână.

Fiecare minge pusă pe linia de fund aduce 1 punct echipei


respective. După fiecare punct marcat, mingea este repusă în joc de
la centru.

Jocul durează un anumit timp dinainte stabilit, cu o pauză la


jumătatea intervalului. După pauză, echipele schimbă terenurile între
ele.

Reguli:
225
- mingea trebuie pusă pe linie sau înapoia liniei şi nu aruncată;

-.nu se permite lovirea adversarului cu pumnul sau piciorul,

nici punerea piedicilor. Pentru aceste abateri, jucătorul vinovat va


fi eliminat din joc pentru 2 minute; la a doua abatere, jucătorul va
fi eliminat până la sfârşitul jocului.

Indicaţie metodică:

- se recomandă ca acest joc să se facă pe un teren gazonat,

pentru a se evita accidentele prin cădere.

Volei la perete

Se poate juca cu un grup de 10-12 jucători de volei începători,


într-o sală sau curte unde există un perete înalt, fără ferestre. Pentru
joc este nevoie de o minge de volei bine umflată.

Se desenează pe perete, cu cărbune sau cretă colorată, un careu cu


latura de 0,50-0,75 m, la o înălţime de 2,5 m de la pământ.

Prin numărătoare sau tragere la sorţi, jucătorii stabilesc între ei


ordinea în care intră în joc. Primul jucător se plasează în faţa
careului desenat pe perete şi, aruncând mingea în sus, o trimite
printr-o pasă de volei în aşa fel încât ea să atingă peretele în limitele
careului şi respinsă din perete să-i revină tot lui. El continuă să
trimită mingea să lovească în careul desenat pe perete. În tot acest
timp, el numără cu voce tare pasele pe care le dă, inclusiv prima
pasă.
226
Când jucătorul care pasează greşeşte, trimiţând mingea în afara
careului sau scăpând-o pe pământ, el este schimbat de jucătorul care
urmează.

Câştigă jucătorul care a reuşit să dea cele mai multe pase, fiecare
din ele atingând careul de pe perete.

Reguli:

-.mingea trebuie să lovească peretele în limitele careului

desenat, inclusiv marginile lui;

- jucătorul poate trimite mingea în perete numai dintr-o singură

pasă de volei.

Indicaţii metodice:

-.jocul se va organiza cu jucători de volei începători, ca

exerciţiu pentru formarea preciziei paselor;

-.mingea trebuie să fie bine umflată, pentru a fi respinsă mai

bine de perete.

Mingea în aer

Pentru acest joc se formează echipe de câte 6-10 jucători; fiecare


echipă formează un cerc, având la mijloc un căpitan cu o minge de
volei. În cerc, intervalul dintre jucători va fi de cel puţin 2-3 paşi.

La semnalul conducătorului jocului, căpitanii încep să paseze


mingea jucătorilor din cerc, numărând cu voce tare, în continuare,
227
pasele trimise de ei. Când mingea a atins pământul, echipa se opreşte
din joc. Câştigă echipa în cadrul căreia se dau în continuare mai
multe pase.

Jocul se repetă de mai multe ori, şi echipa care obţine cele mai
multe victorii este câştigătoare.

Reguli:

- se numără numai pasele date de căpitanul echipei;

- mingea prinsă şi reţinută în mâini se consideră pierdută, fiind

permise numai pasele de volei;

-.nu se permit mai mult de două pase consecutive la acelaşi

jucător de pe cerc.

Indicaţii metodice:

- jocul se va organiza cu jucători de volei începători, în cadrul

învăţării paselor;

- căpitanii vor fi aleşi dintre jucătorii cei mai bine pregătiţi.

Handbal la ţintă
Acest joc se poate organiza într-o curte unde există un perete fără
ferestre sau într-o sală.
Se desenează pe perete o poartă de handbal în 7 de dimensiuni
normale, inclusiv grosimea barelor. Prin patru linii verticale se
împarte spaţiul porţii în 5 compartimente, din care 4 sunt egale ca

228
lăţime, iar cel din mijloc e dublu. Compartimentul din mijloc este
notat cu cifra 1, următoarele două din dreapta şi din stânga cu cifra
2, iar cele două din extreme cu cifra 3.
La 9 m în faţa porţii şi pe centrul ei se trasează o linie de 1 m
lungime, paralelă cu poarta, linie de unde se vor face aruncările.
Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr; fiecare jucător
va arunca o dată la poartă cu o minge de handbal. Jucătorii se succed
la aruncare alternativ, dintr-o echipă, apoi din cealaltă. Fiecare
jucător aduce echipei sale atâtea puncte câte reprezintă
compartimentul lovit cu mingea.
Câştigă echipa care totalizează un număr mai mare de puncte.

Reguli:
- în aruncare nu este permis să se depăşească linia de 9 m, iar în

timpul cât se execută aruncarea piciorul din faţă trebuie să rămână pe


pământ;

- dacă mingea loveşte liniile despărţitoare ale compartimentelor,


se acordă echipei numărul de puncte corespunzător
compartimentului dinspre centrul porţii;
- dacă mingea loveşte o bară, jucătorul are dreptul să repete
lovitura, acest lucru fiind permis numai o singură dată;
- mingea nu trebuie să atingă pământul înainte de a lovi peretele.
Indicaţii metodice:
- jocul poate fi folosit ca joc pregătitor pentru învăţarea şi

229
perfecţionarea aruncării libere la poartă în jocul de handbal;

- cu jucători mai avansaţi, spaţiul porţii poate fi împărţit în


compartimente şi mai mici, cel mai mare punctaj aducând
compartimentele din colţurile de sus şi de jos ale porţii;
- jocul poate fi organizat şi ca o întrecere individuală, fiecare
jucător având dreptul la un anumit număr de aruncări la poartă.

230
V.13. Jocuri în apă

Jocurile ce se desfăşoară în apă sau pe malul unei ape au în afara


caracteristicilor generale ale jocurilor de mişcare o serie întreagă de
particularităţi în ceea ce priveşte valoarea igienică, pregătitoare şi
mai ales în ceea ce priveşte organizarea lor.

Jocurile în apă se organizează în bazine situate în aer liber sau în


ape naturale.

Aerul curat, razele binefăcătoare ale soarelui, precum şi


temperatura apei diferită de cea a aerului pun organismul copilului şi
al tânărului în condiţii prielnice pentru călirea şi întărirea lui. Aceste
influenţe binefăcătoare ale factorilor naturali – apă, aer, soare – sunt
cu atât mai eficace, cu cât ele acţionează asupra unui organism în
plin efort. Respiraţia mai accelerată şi mai profundă duce la o
ventilaţie completă a plămânilor cu aer curat; circulaţia intensă
asigură transportul sângelui bogat în oxigen în cele mai îndepărtate
ţesuturi ale corpului. În sfârşit, curăţenia pielii, asigurată prin
contactul direct cu apa, va ameliora funcţiile ei.

În afară de valoarea lor igienică, jocurile în apă au şi o valoare


instructiv-educativă. Copilul sau tânărul care nu ştie să înoate este
pus în situaţii în care frica de apă este îndepărtată şi apa devine
pentru el un mediu cunoscut și prietenos.

El va putea trece mai uşor la învăţarea mişcărilor de înot, iar


progresele în însuşirea diferitelor procedee tehnice vor fi mai rapide.
231
Curajul şi iniţiativa, spiritul de colectiv, dârzenia, îşi găsesc un teren
prielnic pentru dezvoltarea lor în cadrul jocurilor în apă.

În afară de aceasta, prin jocuri cu caracter aplicativ (de exemplu:


transmiterea mesajului, scafandrii etc.) copilul va fi învăţat să pună
în practică elementele şi procedeele de înot însuşite.

În sfârşit, tinerii care se antrenează în secţiile de înot pot găsi în


diferite jocuri mijloace de relaxare după o lecţie de antrenament, mai
ales în perioada de tranziţie.

Organizarea şi desfăşurarea jocurilor cer în primul rând o bună


pregătire tehnică şi pedagogică din partea celor care le conduc şi
supraveghează. Ei trebuie să ţină seama de locul unde se desfăşoară
jocul, de vârsta şi gradul de pregătire ale colectivului, de condiţiile
atmosferice, de măsurile de prevenire a accidentelor. În continuare
sunt arătate preocupările şi acţiunile conducătorului pentru
asigurarea unei bune organizări şi desfăşurări a jocului.

1..Alegerea locului, cunoaşterea lui, delimitarea spaţiului de joc.


Dacă jocurile se vor desfăşura într-o apă naturală – râu, lac sau la
mare – conducătorul jocului va căuta un loc ferit de curenţi, fără
vârtejuri, cu fundul curat, nisipos sau fără mâl, bolovani, stânci etc.
Fundul apei nu trebuie să prezinte în nici un caz gropi sau denivelări
accentuate. Dacă este posibil, se va căuta pe mal un loc de unde să
poată fi urmărite toate acţiunile jucătorilor.

Tot spaţiul în care se va desfăşura jocul va fi cercetat, în prealabil,

232
de conducător.

Pe apele curgătoare se vor alege locuri care nu au în susul


curentului aşezări omeneşti – oraş, sat, tabără – pentru ca apa să nu
fie infectată de gunoaie sau infiltraţii de la instalaţiile de salubritate.

Locul odată ales, va fi marcat prin balize, care să delimiteze


anumite distanţe şi mai ales locurile unde fundul apei devine
periculos şi care nu pot fi trecute de cei care nu ştiu să înoate bine.

Balizeze sunt confecţionate din tablă, reprezentând un corp sferic


sau conic. Printr-o parâmă de sârmă sau cânepă, această baliză este
ancorată deasupra locului pe care vrem să-l marcăm.

Dacă nu dispunem de asemenea balize se pot confecţiona cu


mijloace mai simple balize din lemn, şi anume dintr-o scândură
pătrată cu latura de 30/30 cm şi groasă de 5-6 cm. Ele se ancorează
în acelaşi fel şi au înfipt deasupra un steguleţ colorat.

2. Alegerea jocului se va face ţinându-se seama de:

a) scopul urmărit: jocuri de obişnuire cu apa, jocuri în care se


cere ca tânărul să înoate într-un anumit procedeu etc.;

b).gradul de pregătire şi vârsta participanţilor: acest lucru


presupune cunoaşterea întregului colectiv;

c),temperatura aerului şi a apei: în apă de 16°, când


temperatura aerului este peste 25-26°, nu se vor organiza decât
jocuri foarte dinamice, care nu cer o rămânere îndelungată în apă
(alergarea cu ieşire pe mal etc.).
233
3. Pregătirea materialului de joc, cum ar fi umflarea mingilor,
confecţionarea steguleţelor, procurarea fluierului necesar dării
semnalelor etc.

4..Explicarea prealabilă a jocului, pe uscat, este necesară pentru a


reduce timpul de rămânere în apă a copiilor, mai ales când apa este
mai rece.

5.,Desfăşurarea dinamică a jocului pentru a preveni apariţia


senzaţiei de frig; totodată, conducătorul jocului va urmări ca toţi
jucătorii să ia parte activă la joc.

6. Întreruperea jocului la primele simptome de frig care apar la


membrii colectivului trebuie să constituie o preocupare a
conducătorului; jocul poate fi reluat la nevoie după o prealabilă
încălzire a jucătorilor pe uscat prin alergare şi exerciţii de
gimnastică.

7.,Măsurile de prevenire a accidentelor constituie o sarcină


permanentă şi de primă importanţă. Dacă locul de desfăşurare a
jocului este o apă naturală, conducătorul va avea grijă să aibă la
îndemână o barcă prevăzută cu colac de salvare, o bandulă (frânghie
subţire cu o măciulie de lemn la un capăt), precum şi o cange. Dacă
este posibil, barca va fi pusă pe apă în apropierea spaţiului de joc,
spre largul apei; în barcă se va găsi un ajutor al conducătorului, care
ştie să vâslească bine.

Conducătorul jocului poate avea, de asemenea, pe lângă el, un

234
înotător bun care să cunoască procedeele de salvare de la înec; acesta
îl va ajuta la supravegherea colectivului de copii. Este de la sine
înţeles că şi conducătorul jocului, trebuie să fie un bun înotător.

Alergarea prin apă


Într-o apă puţin adâncă, liniştită, mai ales la mare, se pot organiza
diferite jocuri şi întreceri de alergare.
Cu grupe mici de 6-12 copii se pot face întreceri individuale pe
distanţă de 15-30 m, cu diferite variante de alergare: alergare
normală în apă până la brâu, alergare sărită în apă până la genunchi,
alergare cu spatele etc. Delimitarea spaţiului de alergare se poate
face prin balize, jucători, beţe înfipte pe fundul apei etc.
Se pot organiza serii şi finale, ca la atletism, dacă numărul
jucătorilor este mai mare de 6.
În cazul unui efectiv mare, de 14-30 copii, întrecerile se pot face
sub formă de ştafetă, cu ocolirea unui punct de întoarcere sau în
suveică.
Reguli:
- se va cere respectarea variantei de alergare aleasă, a predării

corecte a ştafetei, a luării corecte a startului etc.

Indicaţii metodice:
- jocurile de alergare prin apă se recomandă pentru copii şi tineri

care nu ştiu să înoate, ca un exerciţiu pregătitor pentru obişnuirea cu

235
apa; alergările se vor organiza mai ales când apa este rece;

- toţi participanţii trebuie să aibă condiţii egale în ceea ce priveşte


adâncimea apei. Se recomandă ca alergarea de ştafetă să se facă de
pe mal în apă şi cu întoarcerea pe mal, pentru ca cei care îşi aşteaptă
rândul să nu stea prea mult timp nemişcaţi în apă.

Mingea pe sub apă


Se poate juca de un grup de 10-20 de copii, folosind două mingi
de polo sau volei, într-un bazin de înot sau o apă naturală fără curent.
Nivelul apei nu trebuie să treacă de înălţimea pieptului jucătorului
cel mai scund, iar fundul apei trebuie să fie nisipos.
Participanţii se împart în două echipe cu număr egal de jucători.
Echipele intră în apă şi se aşează – la o distanţă de 3-4 m una de alta
– în linie pe un singur rând, cu un interval de două lungimi de braţe
(între jucătorii aceleiaşi echipe), cu faţa spre mal sau spre marginea
bazinului, unde se află conducătorul jocului.
Instructorul aruncă câte o minge jucătorilor din flancurile
interioare ale fiecărei echipe. La semnalul său, fiecare echipă începe
să treacă mingea de la un jucător la celălalt, pe sub apă, până la
capătul şirului şi înapoi, de 3-5 ori, în funcţie de numărul jucătorilor.

Când mingea ajunge din nou – după numărul de treceri stabilit la


jucătorul care a început jocul, acesta o ridică deasupra capului şi
echipa lui, în cazul când a terminat prima, primeşte 3 puncte.
Jocul se repetă de 3-5 ori şi este câştigat de echipa care

236
acumulează numărul cel mai mare de puncte, după ce se scad
punctele de penalizare.

Reguli:
- de fiecare dată când mingea ajunge la jucătorii din extremele

echipei, aceştia trebuie să o scoată din apă şi s-o ridice deasupra


capului, pentru a fi văzută de conducătorul jocului; după aceasta
jocul continuă sub apă. În caz contrar, echipa este descalificată;

- dacă vreunul din jucători scapă mingea din mână şi aceasta apare
la suprafaţa apei, echipa este penalizată cu 1 punct.

Lupta cocoşilor în apă


Jocul binecunoscut “lupta cocoşilor”, care se joacă de obicei pe
teren sau în sală, se poate organiza cu mult succes şi în apă, unde
este mult mai distractiv.

Jucătorii, grupaţi pe perechi, intră în apă până la genunchi. Aici,


fiecare jucător, stând pe un singur picior şi cu braţele încrucişate la
piept, caută ca prin împingeri, eschive şi sărituri să facă pe
adversarul său direct, cu care formează perechea, să pună în pământ
şi celălalt picior sau să cadă în apă.

Dacă numărul jucătorilor este mic, se elimină jucătorii învinşi din


joc, se refac perechile din jucătorii rămaşi şi jocul continuă până
când este decis un învingător.

Dacă numărul jucătorilor este mare, jocul se poate organiza pe

237
echipe, tot însă prin luptă directă pe perechi. Deciderea victoriei
directe se poate face şi prin împingerea adversarului în afara unui
spaţiu de luptă determinat. Fiecare victorie directă aduce 1 punct
echipei respective.

Reguli:
- de la începerea luptei nu este permis să se schimbe piciorul de

sprijin;

- perechea care a terminat lupta se retrage imediat din spaţiul de


luptă.
Indicaţii metodice:
- la formarea perechilor se va căuta ca adversarii să fie de înălţime

şi greutate cât mai apropiate;

- jocul este indicat în cadrul exerciţiilor de obişnuire cu apa, mai


ales cu copiii începători.

Lupta călăreţilor
Jocul se desfăşoară într-un bazin cu apă naturală, fără curent şi cu
fund nisipos; nivelul apei nu trebuie să treacă de înălţimea pieptului
jucătorilor.

Jucătorii sunt împărţiţi pe două echipe egale ca număr, iar numărul


jucătorilor dintr-o echipă trebuie să fie cu soţ. În fiecare echipă,
jucătorii se aşază pe perechi. Într-o pereche, unul dintre jucători este
“cal”, iar celălalt “călăreţ”. Călăreţul se suie călare pe umerii
partenerului său, care îi apucă strâns picioarele.
238
Echipele se aranjează în linie faţă în faţă, fiecărei perechi
corespunzându-i perechea adversă.
La semnal, echipele pornesc una spre alta, calul purtându-şi
călăreţul pe umeri. Fiecare pereche dintr-o echipă trebuie să angajeze
lupta cu perechea opusă din echipa adversă. Prin împingere, călăreţii
caută să se trântească în apă unul pe altul.
Lupta dintre două perechi se termină când unul din călăreţi a căzut
de pe umerii partenerului său în apă.
Când toate perechile au terminat lupta, echipele revin pe liniile de
plecare şi se stabilesc învingătorii. Numărul de victorii reprezintă
numărul de puncte acumulat de echipă.
Lupta se repetă prin schimbarea rolurilor: caii devin călăreţi şi
invers.
Câştigă echipa care acumulează un număr mai mare de puncte.
Reguli:
- caii nu au voie să apuce calul sau călăreţul advers pentru a-l

trânti în apă;

- călăreţii nu au voie să-şi apuce adversarul de gât sau de cap;


- o pereche care şi-a terminat lupta cu perechea adversă, nu are
dreptul să intervină în lupta altor perechi, pentru a-şi ajuta
coechipierii.
Indicaţii metodice:
- locul de desfăşurare a jocului va fi ales în aşa fel, încât nivelul
apei să ajungă la înălţimea pieptului calului;

239
- dacă jocul se desfăşoară cu copii mai mici şi lupta unei perechi
durează prea mult, conducătorul jocului poate opri lupta, dând
rezultat de egalitate;
- acest joc este indicat numai pentru băieţi, în cadrul exerciţiilor de
obişnuire cu apa.

Polo pe apă cu picioarele pe fund


În cadrul învăţări înotului şi a jocului de polo pe apă cu copiii se
poate organiza acest joc de polo pe apă simplificat. Nivelul apei
trebuie să fie până la înălţimea pieptului.

Regulile de joc rămân aceleaşi ca în jocul sportiv de polo pe apă,


cu singura diferenţă că înotătorul poate atinge fundul cu picioarele.
Este normal că pentru deplasarea rapidă dintr-un loc în altul jucătorii
vor întrebuinţa înotul.
Indicaţie metodică:
- la acest joc pot lua parte şi copiii care nu ştiu să înoate.

V.14. Jocuri de iarnă


Jocurile de iarnă sunt cele care se desfăşoară în timpul iernii, în
aer liber, pe zăpadă sau pe gheaţă.

Plăcerea şi bucuria copiilor şi a tineretului de a-şi petrece timpul


240
liber în zăpadă, pe săniuţe, pe schiuri sau pe patine pot fi bine
organizate şi îndrumate spre anumite scopuri, folosindu-se aceste
jocuri.
Astfel, obişnuitele “bătăi” cu bulgări de zăpadă ale băieţilor pot fi
organizate sub formă de jocuri cu reguli precise, care vor stimula şi
mai mult interesul copiilor. Acelaşi lucru poate fi făcut şi cu
săniuţele. În aceste jocuri copiii aleargă, aruncă, luptă pentru victoria
echipei lor, dobândind curaj, iniţiativă, încredere în propriile forţe
etc.
Prin alte jocuri, tinerii care învaţă să schieze sau să patineze pun în
aplicare diferite procedee tehnice învăţate, ceea ce duce la întărirea
deprinderilor motrice în ramura de sport respectivă.
În sfârşit, unele jocuri desfăşurate în pădure ajută la formarea
spiritului de orientare în teren, la recunoaşterea urmelor găsite pe
zăpadă – deprinderi care se aplică direct în viaţa de toate zilele.
Valoarea educativă şi instructivă a jocurilor de iarnă este dublată
de valoarea lor igienică. În cadrul lor, călirea organismului îşi
găseşte un teren cât se poate de propice: aerul curat de iarnă, mai
ales în condiţii de munte, contribuie în foarte mare măsură la
întărirea sănătăţii copiilor.
Toate aceste efecte binefăcătoare ale jocurilor desfăşurate iarna, în
aer liber, sunt dublate de o permanentă bună dispoziţie şi bucurie de
a trăi, caracteristice acestor jocuri. Pedagogul va folosi din plin
această armă pe care o are la dispoziţie şi efectele vor fi fără îndoială

241
dintre cele mai bune dacă va ţine cont totodată şi de particularităţile
organizării şi desfăşurării jocurilor în aer liber iarna.
Jocurile vor trebui să fie dinamice, să angreneze întregul colectiv
în activitate. Durata lor va depinde de temperatura aerului şi poziţia
locului unde se desfăşoară – adăpost sau expus vântului; totodată,
durata va depinde şi de îmbrăcămintea copiilor. Copiii nu trebuie să
fie îmbrăcaţi prea gros, pentru a nu fi stânjeniţi în mişcări, dar
hainele pe care le au să-i apere de frig şi mai ales de vânt.
Când jocurile pe schiuri se desfăşoară pe pante, acestea trebuie să
corespundă gradului de pregătire tehnică a tinerilor; este de dorit ca
locul de organizare a jocurilor pe schiuri să fie recunoscut în
prealabil de instructor, pentru ca terenul să nu prezinte neregularităţi,
de multe ori ascunse, care pot da naştere la accidente, uneori grave.
Când jocurile se desfăşoară în pădure, pe un spaţiu mai întins, şi
cer din partea participanţilor orientare în teren, profesorul sau
instructorul va trebui – în mod obligatoriu – să recunoască terenul şi
apoi, prin plimbări sau marşuri pe schiuri, să treacă şi cu elevii prin
acele locuri, atrăgându-le atenţia asupra unor puncte de orientare. Nu
este totdeauna necesar să li se spună copiilor că terenul prin care trec
le va servi ca teren de joc peste o zi sau două.
Profesorul sau instructorul se va îngriji din timp şi de partea
materială a organizării jocurilor. Astfel, el va avea la dispoziţie un
număr suficient de steguleţe cu culori vii, care să marcheze anumite
trasee sau puncte pe zăpadă. Dacă jocurile se desfăşoară pe gheaţă,

242
se va îngriji de confecţionarea unor steguleţe pe suporţi de lemn ce
pot sta verticale pe gheaţă etc.

De asemenea, dacă jocurile se desfăşoară mai departe de bază,


profesorul va avea cu el cele necesare acordării primului ajutor în
caz de accidente, mai ales la schi.
În sfârşit, alegerea jocurilor trebuie să ţină seama de vârsta, sexul
şi gradul de pregătire fizică şi tehnică a colectivului.

Prin focul inamicului


Pe un teren plat, acoperit cu zăpadă, 20-30 de copii pot juca “prin
focul inamicului”; pentru aceasta ei au nevoie de 12 steguleţe.

Pe teren se delimitează prin steguleţe două linii paralele – linia de


plecare şi linia de sosire – la o distanţă de 20-30 m una de alta, şi
două linii laterale, perpendiculare pe primele, dispuse la aceeaşi
distanţă.
Efectivul se împarte în două echipe, fiecare echipă alegându-şi
câte un căpitan. În urma tragerii la sorţi, jucătorii unei echipe trec în
spatele liniei de plecare, iar jucătorii celeilalte echipe trec în afara
liniilor laterale: aceştia din urmă îşi pregătesc bulgări de zăpadă.
La semnal, căpitanul echipei din spatele liniei de plecare îşi trimite
pe rând jucătorii proprii spre linia de sosire. Aceştia sunt obligaţi să
treacă prin faţa liniilor laterale, din spatele cărora jucătorii echipei
adverse caută să-i ochească cu bulgări de zăpadă. Jucătorul lovit
trece prizonier la inamic.
243
Când toţi jucătorii unei echipe au terminat încercările lor de
trecere, se numără prizonierii luaţi şi echipele îşi schimbă rolurile
între ele.
Câştigă echipa care a reuşit să ia mai mulţi prizonieri.
Reguli:
- trecerea de la linia de plecare la cea de sosire se poate face pe

rând, numai de câte un singur jucător;

- jucătorul care a trecut linia de sosire nu mai poate fi lovit;

- jucătorii care aruncă bulgării de zăpadă nu au voie să depăşească

liniile laterale.

Indicaţii metodice:

- pentru băieţii mai mari, distanţa între liniile laterale poate fi

mărită;

- jocul nu se va organiza dacă zăpada este prea umedă şi grea.

Cercurile de zăpadă

Se poate juca cu un număr de 15-30 de persoane într-o curte cu


gard înalt, cu zăpadă umedă, lipicioasă; pentru aceasta este nevoie de
o cretă şi 3-4 beţe lungi de 1-1,5 m.

Pe un gard sau un perete fără ferestre se desenează cu cretă sau


cărbune cercuri cu un diametru de 0,5 m, având între ele o distanţă
de 2-3 m. Numărul cercurilor va fi egal cu numărul echipelor.

Efectivul este împărţit în 2-3 echipe.

244
În faţa gardului sau peretelui pe care sunt desenate cercurile
“ţintă” se trage o linie de aruncare la 10-15 m. Marcarea se face prin
înfigerea în zăpadă a 3-4 beţe care delimitează totodată sectoarele de
aruncare ale fiecărei echipe.

Echipele îşi ocupă sectoarele respective, fiecare sector


corespunzând unei ţinte, iar jucătorii îşi pregătesc bulgări de zăpadă.

La semnal, fiecare echipă începe să arunce bulgări de zăpadă în


ţinta respectivă, căutând s-o acopere cât mai repede cu zăpada care
se lipeşte de gard sau perete (zid).

Câştigă echipa care acoperă mai repede cercul cu zăpadă.

Reguli:

- jucătorii nu au voie să arunce bulgării decât din spatele liniei de

aruncare.

Indicaţii metodice:

- în funcţie de efectivul care participă la joc, precum şi de vârsta

şi gradul de pregătire ale participanţilor, cercurile se pot face mai


mari sau mai mici, iar distanţa de aruncare poate fi mai mică sau mai
mare;

- jocul se va desfăşura pe vreme călduroasă, când zăpada este

umedă şi lipicioasă;

- se recomandă ca creta să nu fie albă, ci colorată, încât conturul

cercului pe gard să fie vizibil.

245
Ştafeta pe săniuţe

Pentru a putea juca ştafeta pe săniuţe este nevoie de un efectiv de


20-30 copii, de un teren plat, acoperit cu zăpadă, de câteva săniuţe
(în funcţie de numărul echipelor) şi de 3 steguleţe.

Efectivul se împarte în 2-3 echipe, egale ca număr şi cu un număr


pereche de jucători.

Echipele se aliniază pe linia de start, paralele între ele, în coloană


de câte doi. La 20-25 m în faţa startului se marchează câte un punct
printr-un steguleţ, băţ sau chiar un bulgăre mare de zăpadă. În faţa
fiecărei echipe se găseşte câte o săniuţă cu frânghie pentru a putea fi
trasă.

La semnalul conducătorului, unul din jucătorii primei perechi se


aşează în sanie, iar al doilea îl duce repede până la semnul marcat în
faţă. Ocolind semnul, ei schimbă rolurile şi săniuţa este trasă spre
locul de start de jucătorul care şezuse mai înainte în ea. După aceasta
sania este preluată de perechea următoare, care, parcurgând traseul
în acelaşi mod, o predă perechii a treia ş.a.m.d. Jucătorii care au
alergat trec în spatele propriilor lor echipe.

Câştigă echipa ai cărei jucători au terminat primii parcursul.

Reguli:

- ocolirea marcajului este obligatorie;

246
-.schimbarea săniuţelor între perechi se face numai în spatele

liniei de start.

Indicaţii metodice:

- în caz de zăpadă mare, grea, se va reduce lungimea parcursului;

- săniuţele vor fi pe cât posibil egale ca dimensiuni şi greutate;

- jocul se poate desfăşura şi pe grupe de trei jucători, în care unul

trage, altul stă în săniuţă, iar al treilea împinge din spate. În acest
caz, schimbarea la ocolire se va face între cel care trage sania şi cel
care stă pe ea. Cel care împinge va intra în grupul al doilea şi va
începe alergarea şezând în sanie. Jocul se va termina când toţi
jucătorii vor fi îndeplinit toate rolurile.

Variantă

Jocul se poate desfăşura şi în cerc.

În acest caz, se marchează pe teren, cu ajutorul unor steguleţe, 4


turnante care trebuie ocolite prin afara lor.

Plecarea se va da pentru o echipă la mijlocul distanţei dintre 2


steguleţe, iar pentru cealaltă în partea opusă.

Locul de start al unei echipe va fi locul de schimbare a rolurilor,


la trasul saniei, între coechipierii celeilalte echipe.

Reguli:

- este interzis jucătorilor să-şi jeneze adversarii, ocolirea saniei

acestora făcându-se numai prin afară.


247
Canonada săniuţelor

Se poate juca de către 30-40 de persoane, pe un teren plat,


acoperit de zăpadă; pentru aceasta este nevoie de 2 săniuţe şi 8
steguleţe.

Pe teren se marchează, prin steguleţe, patru linii (fiecare linie prin


câte două steguleţe): linia de aruncare, linia de plecare, linia de “foc
liber” şi linia de fund. Distanţa dintre aceste linii este în funcţie de
posibilităţile fizice ale colectivului.

Efectivul este împărţit în ă echipe egale ca număr. Fiecare echipă


primeşte câte o săniuţă, care se aşază pe linia de plecare, iar jucătorii
trec în spatele liniei de aruncare.

248
VI. NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND PROIECTAREA
DIDACTICĂ

VI.1. Definirea termenilor


Proiectarea didactică reprezintă ansamblul de procese și acțiuni de
anticipare a pașilor ce vor fi parcurși în realizarea procesului
instructiv-educativ.
Există:
- proiectare generală (pedagofică/globală) la nivelul întregului
proces de învățământ care se concretizează în planuri cadru de
învățământ pe clase și cicluri curriculare, precum și în programe
școlare pe discipline și clase;
- proiectarea didactică/eșalonată care presupune întocmirea unor
documente sau instrumente de lucru utile cadrelor didactice și
elevilor în activitatea curentă.

După unii autori, proiectarea didactică presupune trei nivele (Joița,


2000):
- prognoza – instrument de strategie și orientare pe termen lung;
-.planificarea – componentă a prognozei, vizează perioade medii
de timp (an, semestru etc.), permite contribuția personală a cadrului
didactic. Ea presupune evaluarea inițială, elaborarea și aplicarea
planului (anual, semestrial) și evaluarea finlă;

249
- programarea – (programul) document operațional, realizabil pe
perioade scurte de timp și care permite detalieri metodologice.
Realizarea proiectării didactice depinde de numărul de ore
prevăzut în Planul cadru de învăţământ şi de numărul de ore alocat
fiecărei clase în parte. Planul cadru de învăţământ prevede în
„trunchiul comun" numărul minim şi maxim de ore ce se alocă
fiecărei arii curriculare (implicit fiecărei discipline) în parte şi
prevede în curriculum la decizia şcolii" (CDS), numărul de ore ce se
adaugă la numărul minim obligatoriu, ajungând la maximum
prevăzut. (în Planul cadru de învăţământ, pentru educaţia fizică sunt
prevăzute minim 2ore şi maxim 3 ore pe săptămână pentru clasele I-
a VII-a, şi a IX-a-a Xl-a şi 1-2 oră pe săptămână pentru clasa a VIII-
a şi a XII-a). Numărul minim reprezintă numărul de ore ce se
desfăşoară în mod obligatoriu, iar diferenţa până la maximum, este
sau nu alocată în funcţie de decizia şcolii (care se stabileşte în
Consiliul Profesoral, în funcţie de opţiunile elevilor) în funcţie de
numărul de ore obligatoriu, se realizează proiectarea didactică care
este diferită pentru 1, 2, 3 ore pe săptămână. Pentru orele alocate la
decizia şcolii se realizează o proiectare didactică suplimentară în
funcţie de tipul lecţiei, de extindere, de aprofundare, opţional-
disciplină nouă sau de ansamblu sportiv.
Realizarea proiectării propriu-zise constă în aşternerea pe hârtie a
tuturor conţinuturilor şi activităţilor ce urmează să se desfăşoare pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp (pe parcursul unui an de

250
studiu, a unui semestru, a unei unităţi de învăţare sau a unei lecţii).
Proiectarea ca acţiune orientativă, anticipativă, cu scop de a sigura
eficienţa procesului instructiv-educativ, se realizează în patru mari
etape
Etapa I este etapa în care se realizează planurile cadru de
învăţământ şi programele şcolare, de către instituții specializate ale
statului.
Etapa a II-a are drept obiectiv stabilirea resurselor umane (cadre
didactice, număr de elevi şi nivelul la care se află), materiale (baze și
materiale sportive) și de timp.
Etapa a IlI-a în care se elaborează următoarele documente:
- eșalonarea anuală a unităților de învățare/planul tematic anual;
- plan calendaristic semestrial;
- tabel centralizator privind distribuirea numărului de lecţii;
- unitatea de învățare;
- proiectul didactic.
Etapa a IV-a constă în stabilirea strategiilor de evaluare (cerinţe,
modalităţi de evaluare, indicatori urmăriţi, modalităţi de înregistrare
a evaluării) (Rață, Gloria, 2005).
Succesiunea operațiilor necesare realizării activităţii didactice de
proiectare în educaţia fizică este următoarea:
- precizarea obiectivelor generale urmărite;
- precizarea locului şi a condiţiilor materiale;
- stabilirea eşantionului pentru care se realizează proiectarea;

251
- stabilirea perioadei de timp și a obiectivelor operaționale;
- stabilirea conţinuturilor ce urmează a fi abordate;
- stabilirea strategiilor de predare-învăţare;
- stabilirea strategiilor de evaluare a rezultatelor obţinute.

Proiectarea activității didactice trebuie sărespecte următoarele


cerințe:
- să fie în concordanță cu planul cadru și cu programa școlară;
-.să respecte particularitățile de vârstă, sex și nivel de pregătire a
elevilor;
- să fie în concordanță cu condițiile de bază materială a școlii;
-.să fie în concordanță cu condițiile de climă și cu specificul
geografic;
-.să respecte opțiunile și preferințele elevilor pentru practicarea
unor ramuri de sport;
- să cunoască și să țină seama de tradițiile existente în școală;

VI.2. Planul tematic anual


Cuprinde eşalonarea anuală a sistemelor tematice de conţinuturi şi
este structurat pe două părţi.
Prima parte cuprinde date cu privire la:
- denumire;
- şcoala/liceul;
- numele şi prenumele cadrului didactic;

252
- numărul de ore pe săptămână;
- clasa sau anul de studiu (I sau ... IV);
- locul/zona geografică;
- condiţii materiale specifice.
A doua parte, sub formă grafică, consemnează:
- pe verticală: denumirea unităţilor/componentelor de învăţare ce
urmează a fi abordate;
- pe orizontală: numărul de lecţii acordate, datele de susţinere a
acestora şi de aplicare a probelor de control.
În funcţie de condiţiile materiale existente în şcoli, într-o lecţie se
pot programa două sau trei teme, cu un timp de realizare de 25-35
minute (din durata toală a lecţiei, de 50 minute).
Temele abordează conţinuturi specifice deprinderilor motrice şi
aptitudinilor psihomotrice.
În lecţiile care se desfăşoară în aer liber, se vor aborda teme din
aptitudinile psihomotrice (în principal viteză, rezistenţă), atletism,
jocuri sportive, iar în cele desfăşurate în interior, teme din
aptitudinile psihomotrice forță şi de coordonare, gimnastică şi dacă
există condiţii şi din jocuri sportive.

253
254
Învățământ liceal Exemplu
Eșalonarea anuală a unităților de învățare
Clasa , două ore săptămânal
VI.3. Unitatea de învățare
Denumirea de unitate de învățare a apărut în ultimii douăzeci de ani și definește
o succesiune de lecții care conțin aceeasi temă, până atunci fiind numită ciclu
tematic sau sistem tematic de lecții. Acest document de proiectare eșalonată este
elaborat de cadrul didactic sau la nivelul catedrei de educație fizică și conține un
număr variabil de lecții prin care se rezolvă unul din elementele de conținut al
programei școlare cum sunt:
- aptitudinile psihomotrice (condiționale sau coordinative);
-.deprinderile motrice (de bază, utilitar-aplicative, specifice unor ramuri de
sport);
- capacitatea de organizare și autoorganizare;
- dezvoltarea fizică armonioasă.
Sistemul tematic de lecții se elaborează pe ani de studiu și cupride un număr de
lecții succesive cu aceeași tematică, finalizându-se cu o formă de verificare.
Obiectivele de instruire și obiectivele operaționale sunt sunt diferite de la o lecție
la alta. Mărimea unei unități de învățare (numărul de lecții) este stabilită de
profesor în funcție de:
- nivelul de pregătire al elevilor raportat la prevederile programei școlare;
-.condițiile de bază materială ale școlii raportate la condițiile meteo-climatice și
de relief;
- alte cerințe didactice legate de tradițiile școlii și de opțiuile elevilor.
Structura unității de învățare ca document de proirctare didactică, are două parți:
I. Indicatorii de recunoaștere:
- denumirea (unitate de învățare viteză);
- clasa (a V a);
- anul de instruire (I);
- numarul de ordine al ciclului tematic (1,2,3 etc.);
- numarul de lecții alocat (5);
- timpul alocat în fiecare lecție (8 min.);
- perioada în care se desfășoară (20 sept. - 11 oct.).
II. Conținutul propriu zis pentru fiecare lecție din cadrul unității de învățare:
- numarul lecției;
- obiectivul de referință;
- obiectivele operaționale majore;
- detalieri de conținut;
- activități de învățare;
- dozare orientativă;
- resurese materiale și de timp;
- evaluare.
Pentru a facilita eleborarea acestui document se recomandă întocmirea Anexei
cu miloace pentru realizarea prevederilor programei școlare care va cuprinde
descrierea și denumirea codificată a fiecărui exercițiu/joc/ștafetă. Aceste coduri vor
fi transcrise la subrica detalieri de conținut, economisind timp și conferind concizie
și claritate documentului elaborat.
În funcție de dificultatea și eficiența unor miloace, acestea pot fi reluate, deci nu
este obligatoriu ca lecțiile să aibă conținuturi complet diferite
În derularea cronologică a lecțiilor, se urmărește ca unitatea de învățare să se
finalizeze (cu evalure) înainte de vacanțele școlare.
Evaluarea constă în elaborarea și aplicarea unui test relevant cu privire la nivelul
de realizare a indicatorilor preconizați pentru unitatea de învățare respectivă.
Dozaj
Nr. Obiective.de
Detalieri de conținut Exemple de activități de învățare orientati Resurse
Lecției referință Evaluare
v
1 2 3 4 5 6
1 1.3 Să Parcurgerea unor - exersarea pasului săltat și a pasului sărit Predictivă
realizeze distanțe variabile în - dezvoltarea vitezei de deplasare 15'
acțiuni pluton, în tempo - exersarea bătăii și desprinderii pe un picior
motrice cu moderat (exerciții de pe loc și din alergare)
structuri și - demonstrații
eforturi - ștafete cu sărituri
diferite
2 1.3 Parcurgerea - exersarea pasului sărit cu aterizare în Observare
integrală a distanțelor groapă 15' sistematică
prevăzute în sistemul - demonstrații - exersarea deprinderii pe un
de evaluare Întreceri picior cu aterizare în groapă
- demonstrație
- săritura în lungime cu elan redus
- demonstrație, corectări
3 2.1 Să Școala săriturii - exersarea pasului sărit cu aterizare în Tema.la
aplice Elanul și bătaia în groapă 15' clasă
procedeele și spațiu delimitat - exersarea elanului și a bătăii într-un spațiu (bătaia)
acțiunile Săritura în lungime, de 40-50 cm
tactice însușite procedeu ghemuit - sărituri în lungime cu tragerea genunchilor
în structuri la piept
simple - demonstrație și corectări individuale
4 2.1 Viteza de deplasare - exersarea accelerărilor cu menținerea Observare
Etalonarea elanului vitezei maxime pe distanță de 15-20m 15' sistematică
Exerciții ajutătoare - exersarea elanului și a bătăii în spațiu
pentru însușirea bătăii delimitat
și a zborului - exersarea desprinderii și zborului cu bătaie
Întreceri pe trambulina de gimnastică
- exersarea săriturii integrale sub formă de
întrecere

5-6 2.2 Să Corelarea elanului - exersarea elanului cu viteză maximă Observare


realizeze cu bătaia - exersarea bătăii pe trambulina și efectuarea 15' sistematică
acțiuni Sărituri în lungime zborului ghemuit peste o ștachetă
motrice prin ghemuire - corectări individualizate
specifice Întreceri - săritura în lungime sub formă de întrecere
ramurilor de - evaluări individuale
sport și sa se
integreze în
activitățile
desfășurate
sub formă de
întreceri
7-8 2.2 Etalonarea elanului - exersarea unui elan optim, pe grupe de sex 15' Evaluare
Întreceri - exersarea integrală a săriturii sub formă de
întrecere
- stabilirea recordurilor personale

PROIECTAREA UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE


VITEZA, clasa a VI - a

Anul de instruire: II
Ciclul tematic: 1
Număr de lecții alocat: 8
Perioada de aplicare: 17 septembrie – 8 octombrie
Timpul de exersare în lecții: 8 minute
Conținuturi cuprinse în instruire:
- viteza de reactie la stimuli vizuali si tactili
- viteza de deplasare, cu schimbari de directie
- viteza de executie in acte motrice singulare, in acte si actiuni motrice cu obiecte portabile
VI.4. Proiectul didactic
Proiectul didactic este documentul obligatoriu, elaborat de profesor pentru
fiecare lecţie de educaţie fizică în parte, ce stă la baza activităţii desfăşurate până la
obţinerea gradului definitiv în învăţământ şi la baza îndrumării didactice a
studenţilor prin efectuarea practicii în unități de învățământ. După susţinerea
examenului de „definitivat", întocmirea proiectului didactic nu mai este bligatorie,
dar este indicat să se realizeze permanent măcar o schiţă, întrucât contribuie la
creşterea eficienţei procesului instructiv-educativ.
Proiectarea lecţiei constă în anticiparea şi prefigurarea activităţii ce urmează să
se desfăşoare cu scopul de a realiza obiectivele, iar proiectul didactic reprezintă
instrumentul care se rezolvă temele lecţiei. În realizarea proiectării didactice,
profesorul de educaţie fizică, trebuie respecte următoarele cerințe (Rață Gloria,
2005):
 să formuleze clar obiectivele operaţionale, derivate din obiectivele de
referinţă;
 să stabilească şi să ordoneze conţmuturile în funcţie de obiectiveie
stabilite;
 să prefigureze şi structureze scenariul didactic, pe verigile necesare
realizării temelor lecţiei (durată, mijloace şi dozare, metode, formaţii de
lucru, indicaţii metodice);
 să stabilească necesarul de materiale didactice intuitive şi de lucru.
Proiectul didactic bine gândit, din punct de vedere al conţinutului, are clar
precizate: obiectivele operaţionale în termeni de comportament observabil şi
testabil la sfârşitul lecţiei, mijloacele de realizare pe fiecare verigă în parte,
modalităţile de dozare a efortului pe fiecare mijloc în parte, formaţiile de lucru
folosite pe parcursul lecţiei, metodele folosite pe parcursul lecţiei pentru realizarea
obiectivelor, indicaţiile metodice.
Proiectarea lecţiei se elaborează de către fiecare cadru didactic, pentru fiecare
clasă şi lecţie în parte.
Proiectul didactic reprezintă un scenariu ce precizează acţiunile ce urmează să se
facă de către profesor împreună cu elevii.
Structura unui proiect didactic are două părţi:
Prima parte care cuprinde indicatorii de recunoaştere:
 Denumirea: - Proiect didactic;
 Unitatea de învăţământ - Şcoala nr. _
 Student / Profesor _____________
 Data _____________________
 Clasa _____________________
 Efectivul: __; B__., F__.,___.scutiţi
 Locul de desfăşurare: _______________
 Materiale sportive: _________________
Temele lecţiei:
1. _________________________________
2. _________________________________

Obiectivele operaționale

Partea a doua, sub formă grafică/tabelară, prevede;


 verigile lecţiei;
 conţinuturile (mijloacele sau sistemele de acţionare);
 dozarea mijloacelor;
 strategiile didactice (formaţii de lucru, metode, indicaţii metodice);
 observaţii.
Temele lecţiei se extrag din cele două documente elaborate anterior (planul
tematic anual și unitățile de învățare), pot aparţine deprinderilor motrice şi
aptitudinilor psihomotrice. În proiectele de tehnologie didactică se pot aborda una,
două sau trei teme de lecţie. Se acordă o atenţie deosebită formulării temelor de
lecţie. Se va avea în vedere ca atletismul, gimnastica, jocurile sportive nu sunt
teme de lecţie, deoarece sunt ramuri de sport. Deprinderile motrice specifice sau
procedeele/elementele tehnice, sau părţi componente a unor procedee tehnice, pot
constitui teme de lecţie (rostogolirea din ghemuit în ghemuit, startul de jos şi
lansarea de la start, sau săritura în lungime de pe loc, sau aruncarea la poartă din
săritură, aruncarea la coş de pe loc etc.). De asemenea, mijloacele utilizate
(exemplu: parcursurile aplicative, jocurile de mişcare) şi metodele sau procedeele
metodice (exemplu: exersarea sau circuitul) nu pot fi enunțate ca teme de lecţie, în
sine.
O lecţie poate aborda o singură temă care poate fi:
-.din deprinderile motrice (de bază, aplicativ-utilitare, speifice unor ramuri de
sport;
-.din aptitudinile psihomotrice(diferite forme de manifestare ale vitezei,
îndemânării, forței, rezistenței).
Ţinând cont de eficienţa produsă, această variantă este cea mai rentabilă, fiindcă
abordează o singură problemă, foloseşte multe sisteme de acţionare (exerciţii),
ceea ce asigură însuşirea temeinică a mecanismului de bază, formarea stereotipului
dinamic, automatizarea deprinderii şi chiar formarea priceperilor. Din punct de
vedere al dotării materiale, această abordare este mai complicată sau nu poate fi
realizată în situaţia în care şcoala nu dispune de un spaţiu de lucru corect amenajat
şi dotat. În literatura de specialitate acest tip de abordare se mai numeşte şi
"învăţare/consolidare/perfecţionare motrică intensivă" sau educare/dezvoltare
intensivă.
În marea majoritate a cazurilor, într-o lecţie se planifică 2-3 teme, şi este
considerată lecţie de tip mixt. Această abordare este mai eficientă şi atractivă
datorită folosirii unui număr mai diversificat de exerciţii, unui număr mai mare de
influenţe şi solicitări musculare, dar şi datorită posibilităţii de lucru pe grupe
valorice şi pe tematici. Important este ca tuturor temelor să li se acorde un timp
suficient de execuţie astfel încât să nu fie prejudiciată realizarea obiectivelor
operaţionale. Există mai multe posibilităţi de cuplare a temelor lecţiilor astfel:
• pentru lecţiile cu două teme se pot aborda următoarele alternative:
a..o temă ce vizează dezvoltarea unei aptitudini psihomotrice (viteză,
coordonare, forţă, rezistenţă) şi o temă ce vizează formarea unei deprinderi sau
priceperi motrice;
b..două teme ce vizează formarea a două deprinderi sau priceperi motrice;
c..două teme ce vizează dezvoltarea a două aptitudini psihomotrice (viteza cu
forţa sau coordonarea cu rezistenţa, atunci când şcoala nu dispune de o bază
materială minimă).
• pentru lecţiile cu trei teme se poate combina:
a..o temă ce vizează dezvoltarea unei aptitudini psihomotrice (viteză,
coordonare, forţă, rezistenţă) şi două ce vizează formarea a două deprinderi sau
priceperi motrice;
b..trei teme ce vizează formarea a trei deprinderi sau priceperi motrice;
c..două teme ce vizează dezvoltarea a două aptitudini psihomotrice (viteza cu
forţa sau coordonarea cu rezistenţa) şi o temă ce vizează formarea unei
deprinderi sau priceperi motrice;
Formularea temei de lecţie este însoţită de precizarea obiectivului fundamental,
care poate fi de: învăţare, consolidare, perfecţionare, evaluare a deprinderilor
motrice, educare, dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice. Derularea cronologică a
lecţiilor nu presupune însă întotdeauna conţinuturi diferite. După
dificultatea/complexitatea acestora unele conţinuturi se pot relua în mai multe lecţii
cu acelaşi conţinut, cu scopul realizării consolidării şi perfecţionării. Alegerea şi
stabilirea sistemelor de acţionare, numite şi activităţi de învăţare, trebuie să
concorde cu obiectivul operaţional și să conducă în final, la realizarea obiectivului
de referinţă precizat pentru fiecare unitate de învăţare.
Obiectivele operaţionale reprezintă descrieri detaliate ale schimbărilor ce se
produc în comportamentul elevilor în sfera psihomotorie (ca direcţie prioritară de
acţiune a educaţiei fizice şi sportului), cognitivă, afectivă, socială, morală şi
estetică. Obiectivele psihomotorii semnifică însuşirea comportamentelor vizate de
acţiunea fizică, cele cognitive semnifică însuşirea de cunoştinţe, deprinderi şi
capacităţi intelectuale, cele afective formarea de sentimente, interese atitudini
(Moise C, 1996), cele sociale semnifică formarea relaţiilor de colaborare-
conlucrare între membrii grupurilor, cele morale semnifică formarea capacităţii de
a respecta normele de conduită şi manifestare morală, iar cele estetice semnifică
formarea simţului şi capacităţii de apreciere a frumosului.
Identificarea obiectivelor operaţionale constituie un demers esenţial care asigură
valorificarea personalităţii fiecărui elev şi conduce la accentuarea laturii formative
a procesului didactic la disciplina educaţie fizică.
După concepţia pedagogului L., Vlăsceanu, 1988, formularea obiectivelor
operaţionale trebuie să respecte o serie de exigenţe printre care:
- să descrie schimbarea comportamentală a elevului preconizată ca efect al
lecţiei;
- să fie formulate clar, precis cu ajutorul unor verbe de acţiune (să execute, să
exerseze, să facă, să efectueze, să alerge, să sară, să arunce, să prindă, să compare,
să rezolve, să descopere, să intuiască, să enumere, să identifice, să descrie, să ajute,
să aprecieze, să respecte etc.) întotdeauna aflate la modul conjunctiv;
- să vizeze rezolvarea unei singure acţiuni (să execute bătaia-desprinderea pe
trambulină sau să ridice brațul cu mingea cât mai repede, să paseze mingea pe
poziţia viitoare). Nu este indicată exprimarea a două sau mai multe obiective în
cadrul aceleiaşi propoziţii (exemplu - să arunce la poartă şi să recupereze mingea );
- să fie formulat cât mai scurt;
-.să asigure continuitatea şi integritatea conţinutului informaţional şi de
pregătire.
V. Cojocariu, 2002, pag. 105, atrage atenţia asupra faptului că profesorului îi
revine sarcina să stabilească obiectivele operaţionale, prin care înţelege „obiective
concrete comportamentale sau microobiective ce reprezintă nivelul vizibil,
accesibil şi măsurabil al obiectivelor. Ele vizează schimbări care urmează să se
producă pe parcursul lecţiei în comportamentul elevilor" sub aspect cognitiv,
psihomotor, afectiv, social, moral şi estetic. În funcţie de obiectivele operaţionale
stabilite pentru fiecare lecţie în parte, se aleg şi se repartizează mijloacele,
metodele şi strategiile didactice. În ceea ce priveşte modalitatea de formulare a
obiectivele operaţionale, nu sunt corecte formulările de genul elevul să ştie, să
înţeleagă, să cunoască, să simtă, întrucât nu vizează comportamente direct
observabile, ci operaţii/procese psihice interne, observabile indirect. Obiectivele
operaţionale se formulează prin verbe de acţiune la modul conjunctiv, verbe care
redau cât mai fidel rezultatele învăţării sub forma comportamentului obiectivat şi
obţinut imediat, şi sunt urmate de un complement. în educaţia fizică, ca şi în
celelalte discipline, fiecare tip de obiectiv operational vizează anumite schimbări
comportamentale. Conform acestei idei, corect ar fi ca aceste formulări să se
realizeze prin folosirea cuvintelor ce redau exact ceea ce trebuie să asimileze
elevul, cuvinte de genul: să expună, să reproducă, să analizeze, să definească, să
enumere, să compare, să execute, să facă, să demonstreze, să alerge, să se
desprindă, să arunce etc. Totuşi, în educaţia fizică, prin comportamentele direct
observabile (reprezentate prin reacţiile organismului în mişcare) se pot aprecia şi
procesele psihice interne, copilul execută corect mişcările dacă acestea au fost
memorate, înţelese, realizate, cunoscute, simţite. Corectă nu este nici formularea
obiectivului operaţional de tipul - profesorul să explice elevilor modul de realizare
a întrucat obiectivul operaţional vizează schimbările comportamentale ale elevului
nicidecum activitatea profesorului. Incorectă este formularea de tipul - elevul să-şi
dezvolte capacitatea motrică sau aptitudinile psihomotrice, întrucât aceste
obiective sunt foarte generale şi vizează realizări îndepărtate, ori în lecţie se
urmăreşte realizarea schimbărilor imediate şi nici formularea - elevul să sară şi
descrie fazele săritorii cu elan - deoarece indică două operaţii ceea ce ar duce
diluarea concentrării spre realizarea unui anumit obiectiv.
Obiectivul operaţional cognitiv vizează acumularea de cunoştinţe teoretice,
formarea deprinderii şi capacităţilor intelectuale (atenţie, concentrare, memorare,
judecată, analiză, decizie etc.) însuşirea regulilor de morală şi de comportament. Se
formulează astfel:
 să descrie mişcarea efectuată;
 să spună fazele procedeului sau elementului tehnic;
 să explice unele acţiuni şi acte motrice;
 să creeze situaţii noi de desfăşurare a mişcărilor;
 să conceapă o execuţie personală;
 să evalueze execuţiile etc.
Obiectivul operaţional psihomotric urmăreşte însuşirea, înţeleasă în sensul de
capacitate de execuţie sau de exersare a deprinderilor motrice de bază, utilitar-
aplicative şi specifice unor discipline/ramuri/probe sportive, de formare a
priceperilor motrice, de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice. Obiectivele
psihomotorii sau motrice cum le mai întâlnim în exprimările unor specialişti, se
formulează astfel:
 să se deplaseze în direcţia indicată;
 să execute mişcarea conform modelului;
 să parcurgă distanţa de 600 m în 3' şi 30";
 să execute structura cu accent pe viteza de execuţie;
 să realizeze accelerarea pe distanţa de 30 m;
 să reacţioneze prompt la semnal;
 să menţină echilibru în deplasare pe suprafeţe înguste etc.
Obiectivul operațional afectiv vizează procesul de formare şi educare, de
manifestare şi stăpânire a sentimentelor de bucurie, de tristeţe, de dragoste şi ură,
de respect şi indiferenţă, de apreciere şi dezapreciere etc. Poate fi formulat astfel:
 să simtă mulţumire când reuşeşte;
 să se bucure de reuşita proprie şi a colegilor;
 să fie supărat când nu reuşeşte o execuţie corectă;
 să învingă frica;
 să fie capabil să exprime sentimentele;
 să depăşească „punctul mort";
 să accepte înfrângerea etc.
Obiectivul operațional social urmăreşte formarea deprinderilor de a acţiona în
grup, de a colabora cu colegul şi colegii, de a se ajuta cu colegul şi colegii, de a
păstra o relaţie de respect şi echilibru în cadrul grupului, de a lupta pentru
afirmarea grupului din care face parte, de a se impune în cadrul grupului etc. Mulţi
dintre specialiştii domeniului includ acest obiectiv în cadrul obiectivului afectiv,
considerăm că această opinie nu este corectă, întrucât copilul/elevul/sportivul,
indiferent de ceea ce simte faţă de colectivul sau membri grupului în care îşi
desfăşoară activitatea, trebuie să se manifeste într-un mod civilizat, respectuos şi
de conlucrare permanentă. Se formulează astfel:
 să accepte ajutorul;
 să ajute colegii;
 să colaboreze cu coechipieri;
 să accepte întrajutorarea;
 să conlucreze cu coechipierii şi profesorul etc.
Obiectivele sociale nu se regăsesc între obiectivele operaţionale prezentate de
către specialiştii domeniului pedagogic, dar ele, în educaţia fizică şi sport, nu
trebuie confundate cu obiectivele afective şi nici excluse. Formarea omului pentru
societate şi pentru lucru în grup este un obiectiv specific activităţii de educaţie
fizică şi sport.
Obiectivul operaţional moral vizează procesul de formare şi educarea
respectului faţă de sine, faţă de colegi, faţă de profesor, formarea obişnuinţei de a
respecta regulile, cerinţele normele. Poate fi formulat astfel:
 să respecte cerinţele de execuţie;
 să urmeze normele de conduită.
Obiectivul operaţional estetic vizează procesul de formare şi educare, a
capacităţii şi simţului estetic. Poate fi formulat astfel:
 să aprecieze frumuseţea execuţiilor;
 să observe o ţinută frumoasă;
 să remarce o combinaţie estetică.
Obiectivul operaţional trebuie formulat în modul cel mai corect şi concret cu
putinţă şi să vizeze o singură operaţie. El este un rezultat scontat riguros şi serveşte
evaluării eficienţei şi calităţii didactice a lecţiei, la sfârşitul acesteia. Obiectivele
operaţionale nu trebuie să fie numeroase, dar să fie bine gândite şi să acopere toate
domeniile comportamentale. Pentru aceeaşi temă de lecţie, obiectivele operaţionale
vor fi diferite în funcţie de etapa în care se află procesul de formare a deprinderilor
motrice deci în funcţie de locul lecţiei în ciclul tematic. De exemplu, pentru tema
"rostogolire înainte din ghemuit în depărtat", obiectivele psihomotorii pot fi:
 în etapa de învăţare: să se execute conform modelului;
 în etapa de perfecţionare: să execute rostogolirea într-o combinaţie de trei
elemente acrobatice.
Etapa a doua, cea care răspunde la întrebarea „Cu ce voi realiza ce mi-am
propus?", constă în analiza resurselor implicate în desfăşurarea activităţii:
 resurse umane: colectivul de elevi (număr, repartizare în funcţie de sex,
nivel de pregătire motrică şi intelectuală, motivaţii, interese);
 resurse materiale: materiale, aparate şi instalaţii sportive existente şi care
pot fii procurate etc.;
 locul desfăşurării activităţii: sala de sport, aer liber, spaţii improvizate etc.

Etapa a treia răspunde la întrebarea „Cum voi realiza ce mi-am propus?" şi


constă în elaborarea strategiilor didactice optime şi presupune:
 stabilirea ordinii în care se abordează temele lecţiei;
 repartizarea timpului pe verigi netematice;
 selecţionarea mijloacelor pentru verigile netematice şi preluarea din anexa
planului calendaristic a mijloacelor pentru verigile tematice;
 selectarea metodelor şi procedeelor metodice;
 dozarea efortului;
 stabilirea formaţiilor de lucru şi a procedeelor de exersare pentru verigile
netematice şi tematice.
Etapa a patra răspunde la întrebarea „Cum vom ştii că ce am realizat este bine?"
constă în elaborarea instrumentelor de evaluare a activităţii: probe de control,
execuţii tehnice, combinaţii de elemente, jocuri bilaterale, concursuri etc.
Elaborarea proiectului didactic, conceput sub formă de tabel cu şapte rubrici
consemnează următoarele aspecte:
 În rubrica „verigile lecţiei şi durata", se scrie denumirea verigii respective
şi durata acesteia. De multe ori, în această rubrică, la verigile tematice
apare denumirea temei abordate, ceea ce nu este corect;
 În rubrica „conţinuturi", apare descrierea prescurtată a exerciţiilor (a
„mijloacelor" sau „sistemelor de acţionare", cum mai sunt prezentate de
specialişti), folosite sau reprezentarea prin desen a acestora, în ordinea în
care acestea se execută;
 În rubrica „dozare", sunt cuantificate mijloacele folosite, în funcţie de
importanţa lor în realizarea obiectivelor fiecărei verigi în parte, dar şi în
funcţie de posibilităţile elevilor (consemnarea reprezintă numărul de
repetări, timpul sau distanţa);
 În rubrica „strategiile didactice", sunt prezentate formaţiile de lucru,
metodele, indicaţiile metodice folosite pentru fiecare sistem de acţionare
în parte. În ceea ce priveşte indicaţiile metodice, acestea nu consemnează
execuţia corectă a tehnicii, ci observaţii cu privire la distanţa,
amplitudinea, ritmul, direcţia mişcării, la manevrarea colectivului,
aparatelor şi rubrica "observaţii" se completează la sfârşitul lecţiei şi
cuprinde date ce au contribuit la reuşita sau nereuşita lecţiei.
În elaborarea proiectului didactic se va ţine cont de următoarele aspecte:
-.timpul total, rezultat prin însumarea duratei fiecărei verigi, să nu depăşească
durata integrală a lecţiei (50 minute);
-.dozarea volumului se realizează prin număr de repetări, distanţe (lungimi,
lăţimi, diagonale, tururi), durată (minute, secunde), precum şi pauzele stabilite ;
- formaţiile de lucru pot fi specificate prin cuvinte sau desene;
-.indicaţiile metodice vizează tratarea diferenţiată a elevilor, manevrarea
colectivului etc.;
- rubrica observaţii se completează după desfăşurarea lecţiei.
Modul de structurare şi realizare a proiectului didactic propus este cel mai
apropiat de activitatea ce se desfăşoară la disciplina educaţie fizică. La celelalte
discipline există o altă modalitate de concepere a proiectului didactic, modalitate
ce are la bază o structurare pe momente sau pe situaţii de instruire oganizarea
clasei pentru lecţie, verificarea şi evaluarea cunoştinţelor, anunţarea obiectului
lecţiei, transmiterea noilor cunoştinţe, fixarea cunoştinţelor, evaluarea
cunoştinţelor noi însuşite, tema pentru acasă ce nu poate fi copiată “mot a mot” în
cea de educaţie fizică şi sport, întrucât aceasta presupune susţinerea unui efort,
ceea ce implică obligatoriu, pregătirea organismului pentru realizarea efortului şi
influenţarea selectivă a aparatului locomotor, ceea ce poate fi considerat şi ca un
moment de reactualizare a cunoştinţelor. Specific, de asemenea, este faptul că în
lecţia de educaţie fizică predarea cunoştinţelor durează timp scurt, în comparaţie cu
celelalte discipline, dar se prelungeşte momentul învăţare directă şi imediată a
acestora. La educaţie fizică nu există teme pentru acasă în ceea ce priveşte
învăţarea cunoştinţelor predate ci recomandări privind exersarea anumitor sisteme
de acţionare. Permanent predarea se suprapune interesului de învăţare.
O bună proiectare a planului tematic anual poate uşura foarte mult activitatea
unui profesor cu multă experienţă, întrucât, aşa cum se observă din anexe,
conţinuturile procesului instructiv - educativ sunt prezentate pe sisteme tematice de
lecţii, pe semestre şi pe cicluri de abordare. în cazul în care se realizează o
proiectare a planului tematic anual şi o bună proiectare a sistemelor tematice de
lecţii, proiectarea planului calendaristic semestrial nu îşi mai găseşte justificarea.
Pentru proiectul didactic, proiectarea schematică, permanentă, a acestuia se
impune, întrucât fiecare lecţie urmăreşte realizarea altor obiective operaţionale.
Aşa cum subliniază Nicola I., 2001, pag 450, proiectul didactic ,.obligă pe profesor
să mediteze asupra tuturor detaliilor pe care le implică lecţia prin prisma
obiectivelor generale urmărite, ferindu-1 de improvizaţie", dar şi asigurându-i
posibilitatea manifestării capacităţii creatoare.
VII. NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND EVALUAREA ÎN
EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

VII.1. Obiectul și funcțiile evaluării


Evaluarea este un proces de apreciere a valorii actuale, care permite estimarea
evoluției viitoare precum și clasificarea/ierarhizarea oamenilor după anumite
criterii în comparație cu sine și cu alții. Știința care studiază metodologia de
verificare și evaluare a rezultatelor obținute, sistemul de apreciere, regulile
comportament pentru evaluați și evaluatori se numește docimologie.
Obiectul evaluării în lecția de educație fizică/antrenament sportiv îl constituie
modificările comportamentale în plan cognitiv, fizic, motric, psihic, social, afectiv,
estetic și moral ale subiecților (Rață, G., 2008).
Funcțiile evaluării decurg din rolul pe care aceasta îl are în cadrul procesului
de practicare a exercițiilor fizice:
- funcția de constatare și diagnoză a indicatorilor principalelor componente ale
activității (cunoștințe de specialitate, dezvoltate fizică, deprinderi motrice, calitați,
motrice);
- funcția reglatoare și de predicție, în baza rezultatelor constatate;
- funcția de ierarhizare, selecție și clasificare în raport cu standardele prevazute
pe discipline/ramuri/probe, categorii de vârstă etc.;
- funcția de dezvoltare și inovare a sistemului pe baza evoluției rezultatelor și a
generalizării practicii avansate.

VII.2. Tipurile de evaluare


1. Evaluarea inițială (predictivă) are ca obiectiv constatarea valorii indicatorilor
urmăriți la momentul de început a procesului (început de semestru, unitate de
învățare etc.);
2..Evaluarea formativă (continuă) se desfășoară pe parcursul activității de
exercițiilor fizice și este parte integrantă a acestui proces, având menirea de a
furniza informații curente pentru reglarea activității și are influență formativă;
3.,Evaluarea sumativă/finală are loc la finalul procesului sau etapei (an,
semestru, unitate de învățare etc.), are cracter global, oferind informații utile pentru
aprecierea calității procesului de practicare a exercițiilor fizice și conferă
posibilitatea de reglare a parametrilor activității în perspectivă.

VII.3. Criterii de evaluare


Criteriile care stau la baza evaluării rezultatelor școlare la educație fizică pot fi
grupate întrei categorii:
1. Criteriile bazate pe performanța motrică raportată la rezultatele maxime
din sistemul național de evaluare sau/și la media rezultatelor obținute de clasa
respectivă;
2. Criteriile care relevă progresul realizat în perioada evaluată, progres care
vizează în primul rând, obiectivele psihomotrice și de dezvoltare fizică, dar și
celelalte obiective (cognitive, afective, estetice, sociale);
3. Criteriile comportamentale care sintetizează rezultatele întregii activități
și au în vedere: interesul manifestat față de activitate, gradul de implicare în
rezolvarea sarcinilor lecției, a măsurilor organizatorice, a sarcinilor pentru acasă
etc.
Fiecare criteriu se va regăsi în rezultatul final într-o proporție corespunzătoare
cu analiza și nvoile fiecărui colectiv de elevi. Profesorul este cel care va decide
dacă un anumit grup/clasă are nevoie mai mare de stimulare a progresului
psihomotric, al interesului pentru dezvoltarea fizică armonioase, al disciplinei
organizatorice sau pentru activitatea independentă. Oricare ar fi criteriile prioritare
și ponderea acestora, ele trebuiesc cunoscute de elevi încă de la începutul activității
pentru a asigura echitatea evaluării, dar și pentru a le stimula și capta interesul.

VII.4. Metodele și operațiunile evaluării


La educație fizică, evaluarea poate avea ca obiect:
- cunoștințele de specialitate (regulament, tehnica de execuție, noțiuni de
tactică, măsuri organizatorice și de igienă) cu un impact deosebit în activitatea
independentă care sunt evaluate prin metode clasice de evaluare teoretică orală
sau scrisă;
- capacitatea motrică - deprinderile și aptitudinile psihomotrice - supuse unei
evaluări practice;
Cele mai întâlnite metode de evaluare practică sunt:
- observarea execuției pentru evaluarea nivelului de însușire a deprinderilor
și priceperilor motrice care are care are caracter subiectiv și de aceea este necesară
conceperea unei grile de punctaj cu elementele/subcomponentele care vor sta la
baza aprecierii execuției. Această grilă trebuie cunoscută de elevi de la începutul
activității și va fi utilizată ca mijloc de stimulare a interesului elevilor la evaluarea
pe parcurs.
- metoda testelor sau a probelor de control care presupune utilizarea unor
structuri motrice pentru identificarea parametrilor unor aptitudini psihomotrice.
Pentru fiecare probă trebuie elaborate norme sau baremuri de performanță, numite
și descriptori sau indicatori de performanță. Probele și normele sunt astfel
concepute încât să respecte particularitățile de vârstă, sex și nivel de pregătire. Ele
se aplică de cel puțin două ori, la începutul și la finalul activității, dar se
recomandă abordarea lor pe întreg parcursul, fiind un bun mijloc de mobilizare și
pregătire.
- metoda măsurătorilor antropometrice este utilizată pentru identificarea
indicilor somatici și funcționali. Informațiile obținute pot duce la concluzii cu
privire la nivelul de dezvoltare fizică și la formularea recomandărilor pentru
activitatea independență.
Operațiunile procesului de evaluare presupun parcurgerea a două etape:
1. Măsurarea și înregistrarea datelor;
2. Analiza, aprecierea și notarea.
Măsurarea reprezintă operațiunea practică prin care se realizează exprimarea în
indicatori cantitativi obiectivi (distanțe, timpi, greutăți) ai execuției unei deprinderi
motrice.
Inregistrarea reprezintă consemnarea datelor obțiute prin măsurare sau/și a
observațiilor cu privire la elemente de comportament relevante în vederea
analizării acestora.
Analiza informațiilor și datelor înregistrate presupune compararea acestora cu
normele naționale sau multianuale pentru proba respectivă, raportarea lor la media
clasei/grupei, precum și la rezultatele evaluărilor anterioare, stabilirea ierarhiilor
obiective relevate prin datele obținute.
Aprecierea reprezintă emiterea unor judecăți de valoare cu privire la rezultatele
obținute și reprezintă operațiunea prin care valorile obiective ale indicatorilor
obținuți raportate la informațiile cu privire la progresul realizat și la modificările de
comportament consemnate pot duce la formularea unor concluzii în vederea
enotării.
Notarea este operațiunea finală a evaluării care are rolul de a-l încadra pe cel
evaluat în ierarhia grupului în care și-a desfășurat activitatea. Astfel, notarea va
realiza departajarea valorică între indivizi pe baza rezultatelor obținute și trebuie să
fie clar explicată pentru a conferi notei sau calificativului capacitatea de a stimula
interesul elevului pentru activitate viitoare.

VII. PRINCIPII ŞI REGULI PENTRU ALCĂTUIREA PROGRAMELOR ÎN


SPORTUL PENTRU SĂNĂTATE
VII.1. Regulile programelor de activitate fizică independentă
Pentru ca un program să fie eficient şi să asigure evitarea riscurilor pe care le
presupune schimbarea regimului de viaţă (de la sedentar la activ) este necesară
respectarea unor reguli şi principii:
1. Efectuarea unei analize a stării de sănătate şi a regimului de viaţă printr-un
control medical de specialitate sau investigaţii cardiologice urmate de cunoaşterea
prin investigaţii proprii referitoare la indicele de masă corporală (Q), adipozitate,
indicele de activitate fizică (IAF), experienţa motrică anterioară, precum şi la zona
FC de antrenare (ZFCA).
2. Adaptarea conţinutului programului la baza materială de care dispune
individul, la programul profesional (zilnic/săptămânal) şi la antecedentele
medicale.
3. Structurarea programului pe etape, cu o durată suficientă pentru fiecare etapă,
astfel ca trecerile să se facă lent, pe baza acumulărilor din etapa anterioară.
4. Programul va cuprinde obligatoriu o parte pregătitoare, de acomodare cu
efortul, diferită de la o etapă la alta şi care nu se adună la parametrul durată a
antrenamentului (durata reprezentând timpul de lucru la o intensitate
corespunzătoare ZFCA).
5. Alcătuirea de programe alternative pentru diferite situaţii care ar duce la
întrerupere a programului de bază (timpul nefavorabil, plecarea în concediu,
deplasări în interes de serviciu etc.).
6. Cunoaşterea regulilor de alcătuire a raţiei alimentare normocalorice şi dacă
este cazul, a raţiei hipocalorice, precum şi aplicarea acestora.
7. Diminuarea /încetarea activităţii atunci când apar manifestări nedorite (dureri,
inflamaţii, oboseală accentuată etc.) sau accidente (entorse, întinderi musculare,
traumatisme, fracturi etc.).
VII.2..Etapele de desfăşurare a unui program de activităţi motrice pentru
sănătate
Pentru o persoană sedentară introducerea activităţii sistematice în regimul zilnic
de viaţă trebuie să se facă gradat, urmând o succesiune progresivă a solicitării. De
aceea, programele concepute vor fi structurate pe trei etape, în funcţie de
obiectivele pe care le urmărim pentru fiecare dintre ele:
I. Etapa de acomodare a organismului cu activitatea fizică;
II. Etapa de îmbunătăţire a condiţiei fizice;
III. Etapa de personalizare a pregătirii şi de menţinere a IAF.

Etapa I care are rolul de a include gradual efortul fizic în programul


săptămânal, va debuta după obţinerea datelor privitoare la starea de sănătate şi la
IAF, iar durata acesteia va fi strâns legată de aceste date, de 1-2 săptămâni la 5-6
săptămâni. La persoanele cu un IAF slab sau foarte slab, se recomandă mersul
care, în prima fază trebuie să fie uşor, pe distanţe accesibile, întrucât în această
etapă nu se pune problema intensităţii de efort specific antrenării (ZFCA). Acesta
trebuie să producă o stare de bine, confort şi bună dispoziţie. Apoi, se va mări
treptat distanţa şi viteza (dar nu amândouă simultan, ci alternativ), până când se
poate parcurge de măcar 3-4 ori pe săptămână distanţa de 6-8 km într-un pas alert.
Foarte importantă pentru această fază este obişnuirea cu investigarea FC,
deprindere care în etapele ulterioare are un rol decisiv pentru controlul şi eficienţa
activităţii.

Etapa II începe de la un prag de solicitare corespunzător cu parcurgerea în 3-4


şedinţe succesive a distanţei de 6-8 km în mers vioi şi va conţine un program cu o
solicitare superioară, menită să îmbunătăţească IAF. Metoda utilizată cel mai des
este denumită antrenament cu intervale, fiind foarte eficientă şi în sportul de
performanţă. Aceasta constă în alternarea perioadelor de efort cu cele de revenire
după efort. In cazul nostru, perioadele de efort vor consta în alergare uşoară, iar
perioadele de revenire se vor realiza prin mers însoţit de exerciţii de respiraţie sau/
şi de mobilitate.
Alergarea reprezintă o solicitare de alt tip, de aceea trebuie introdusă treptat. In
prima săptămână perioadele de alergare vor însemna 30-40% din durata
antrenamentului, începând cu câteva zeci de metri de alergare urmat de mers
suficient pentru a asigura revenirea, urmând ca ponderea să se modifice treptat în
favoarea alergării, în funcţie de vârstă, sex şi de manifestările concrete de după
fiecare antrenament. Cu cât distanţele parcurse în alergare sunt mai lungi, cu atât
ne apropiem de finalul acestei etape pe care o considerăm încheiată atunci se
reuşeşte parcurgerea în alergare a distanţei de 5km într-un ritm care să situeze FC
în ZFCA.
Conţinutul acestor două etape este asemănător şi de regulă nu presupune
dificultăţi deosebite în parcurgerea lui. Pot apărea anumite probleme fie din
obişnuinţele de viaţă sedentară care trebuie schimbate, fie din dorinţa de a trece
mai repede pete aceste două etape şi supunerea organismului la solicitări prea mari
faţă de nivelul de pregătire fizică al acestuia.

Etapa III are ca obiectiv principal menţinerea IAF la un nivel ridicat. Acesta
poate fi realizat prin conţinuturi corespunzătoare cu experienţa şi dorinţele
individuale prin mijloace dintre cele mai variate: alergare, înot, pedalat, schi,
gimnastică aerobică, exerciţii de musculaţie, jocuri sportive şi orice alte tipuri de
activitate care trebuie să corespundă cerinţelor de intnsitate, durată şi frecvenţă.

VII.3. Patologia specifică în sportul pentru toţi


Deşi efectele efortului fizic în menţinerea sănătăţii sunt unanim recunoscute, ar
fi incorect să nu prezentăm şi anumite inconveniente sau neplăceri pe care, în
anumite condiţii, această activitate le poate favoriza.
Condiţiile care conduc la asemenea situaţii sunt: vârsta înaintată, greutatea peste
cea recomandată, regim de viaţă sedentară un timp îndelungat. La acesta se mai
adaugă şi alţi factori ca: superficialitate în pregătirea organismului pentru efort,
trecerea bruscă la o treaptă mai mare de efort (ca intensitate sau/şi durată), conţinut
neadecvat pentru nivelul de pregătire (practicarea jocurilor sportive sau de
întrecere).
Conform unor statistici actuale (Ş.R. Dickman), riscurile de instalare a unor
suferinţe sau de apariţie a unui accident sunt mai mari în eforturi de intensitate mai
mare de 85% din cea maximă şi cu o durată de peste 40 min. Se ştie că alergarea şi
programele de efort aerobic pot produce suferinţe musculare, articulare sau osoase
mai mult decât pedalatul sau înotul, după cum jocurile se asociază mai des cu
accidentările decât activităţile individuale, fără întrecere.
Pentru a reduce la maximum riscurile pe care le-ar presupune trecerea la un
regim de viaţă activ printr-un program de activitate fizică este nevoie să se
respecte următoarele cerinţe:
- efectuarea unui examen medical iniţial complet la un medic care ştie ce
înseamnă efortul fizic adaptat la diferite vârste;
- creşterea solicitării trebuie să se facă treptat şi alternativ - se măreşte uşor
durata, apoi creşte intensitatea la noua durata, se măreşte iarăşi durata, menţinând
noua intensitate etc.;
- nu se recomandă creşterea simultană a intensităţii şi duratei;
- urmărirea atentă a reacţiilor organismului (o mică durere, o epuizare exagerată,
febra musculară) fără a ne lăsa induşi în eroare de senzaţia de forţă sau rezistenţă
crescută;
- este recomandat să se înceteze efortul la prima manifestare de acest gen, decât
să se continue efortul, agravând situaţia şi întrerupând apoi activitatea pentru o
perioadă îndelungata, ceea ce duce la pierderi mai mari în planul sănătăţii;
- programul de lucru trebuie să fie conceput de un specialist care ar fi bine să
supravegheze şi să îndrume activitatea, măcar la începutul acesteia. Aceasta duce
la evitarea unor mijloace care nu sunt recomandate pentru o persoană sau alta, în
funcţie de antecedentele medicale, vârstă, dezvoltare fizică etc.
Există suferinţe care se instalează lent, (prin folosirea unor mijloace
nerecomandate, nerespectarea normelor de igienă etc.) sau brusc, prin apariţia unui
accident.
Pentru primul caz este suficient să se înceteze efortul după apariţia durerii şi să
se evite toate mişcările care o declanşează, la care se poate adăuga un masaj uşor şi
se constată efectul în ziua următoare. Dacă situaţia s-a ameliorat, înseamnă că nu
este nimic grav, se prelungeşte pauza până la dispariţia totală a durerii, după care
se reia efortul în mod gradat.
În caz de accident, foarte important este cum se acţionează în prima jumătate de
oră. Nu se recomandă continuarea efortului „pe durere", nu se masează, nu se trage
şi nu se torsionează zona respectivă. Se încetează efortul şi dacă zona afectată este
fierbinte, se aplică o pungă cu gheaţă (gheaţă într-un prosop umed) care se aplică,
dacă este posibil din oră în oră, pe parcursul a 48-72 ore. Dacă durerile sunt foarte
mari se pot administra şi medicamente analgezice.
Accidentele conduc la întreruperea activităţii, de aceea este foarte important ca
în perioada de convalescenţă să nu se renunţe total la efort fizic, găsind alte
variante de efort care nu implică membrul sau zona afectată. Aceste mijloace,
oricare ar fi ele, trebuie să asigure o FC apropiată de cea a programului normal de
activitate fizică, pe o durată minimă de 15-20 min/zi,asigurând premizele pentru
evitarea dezantrenării.
Reluarea activităţii după întreruperea provocată de un accident se va face cu
multă răbdare şi atenţie, uneori fiind necesare săptămâni sau luni până la
dobândirea potenţialului anterior accidentării. Cu multă grijă trebuie tratată
implicarea în efort a zonei accidentate care se va face progresiv.
In funcţie de reacţia generală şi mai ales locală la solicitarea aplicată, se va
continua efortul şi în ziua următoare, sau, dacă apar manifestări nefireşti (durere,
umflătură, febră locală), se va diminua sau va înceta efortul până când situaţia se
normalizează. Se va relua apoi, activitatea cu programul ultimului antrenament
care nu a provocat reacţii nefavorabile.
BIBLIOGRAFIE

1. A., Dragnea, A., Bota, S., Teodorescu, M., Stănescu, S., Șerbănoiu, V.,
Tudor, Educație Fizică și Sport – teorie și didactică, editura FEST, București,
2006.S., Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1998.
2. Gh., Cârstea, Didactica educației fizice – note de curs, ANEFS, București,
2001.
3. V., Cojocariu, Teoria și metodologia instruirii, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2002.
4. E., Colibaba, Structura proiectelor didactice de tip curricular, Editura
Universității din Pitești, 1998.
5. V., Farcaș, Didactica educației fizice și sportului, Editura Universității Petru
Maior, Tg. Mureș, 2003.
6. E., Firea, Metodica educației fizice școlare, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1984.
7. De V., Landsheere, De G., Landsheere, Definirea obiectivelor educației,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979.
8. I., Nicola, Tratat de pedagogie școlară, Editura Arămiși, București, 2001.
9. M., Ciobanu, Sănătatea optimă de-a lungul vieții, Adolescenții, vol. 3,
Editura Accent print, Suceava.
10.Ministerul Educației și Cercetării, Curriculum Național, Programe școlare
pentru cl. IX, Aria curriculară educație fizică și Sport, București, 2000.
11.Ministerul Educației și Cercetării, Curriculu Național Ghid metodologic de
aplicare a programelor de educație fizică și sport în învățământul gimnazial,
București, 2001.
12.Ministerul Educației și Cercetării, Curriculu Național Ghid metodologic de
aplicare a programelor de educație fizică și sport în învățământul primar,
București, 2001
13. Ministerul Educației și Cercetării, Curriculu Național Ghid metodologic de
aplicare a programelor de educație fizică și sport în învățământul liceal,
București, 2001
14. G., Rață, Didactica educației fizice și sportului, editura Alma Mater, Bacău,
2004.
15. G., Rață, B., C., Rață, Aptitudinile în mișcarea motrică, editura EduSoft,
Bacău, 2006.
16.E., Scarlat, M., B., Scarlat, Educație fizică și sport, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2003.
17.E., Scarlat, M., B., Scarlat, Educație fizică și sport – Manual pentru
învățământul gimnazial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002.
18. A., Stoica, Evaluarea curentă și examenele – Ghid pentru profesori,
C.N.E.E., București, 2001.
19.L., Vlăsceanu, Proiectarea didactică, curs de Pedagogie, Editura T.U.B.,
București, 1988.
20. P., Fidler, Metodica educației fizice și sportive, Editura Universitatea Al. I.
Cuza, Iași, 1994.
21. V., Iacovlev, Jocuri pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1981.

S-ar putea să vă placă și