Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
METODICA
EDUCAȚIEI FIZICE ȘI
SPORTULUI
Cuprins
I. PRINCIPIILE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI
SPORT...............................................................................................6
I.1. Principiul participării conştiente şi active.............................6
I.2. Principiul intuiţiei.................................................................8
I.3. Principiul accesibilităţii.........................................................9
I.4. Principiul sistematizării şi continuităţii...............................10
I.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice..10
I.6. Principiul însuşirii temeinice (al durabilităţii)....................11
II. METODELE DIDACTICE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ........12
II.1. Clasificarea metodelor didactice........................................13
II.2. Metodele de predare..........................................................15
II.3. Metodele de învăţare..........................................................27
II.4. Metode de evaluare............................................................46
II.5. Metodele de refacere a capacităţii de efort........................48
II.6. Metodele de corectare a greşelilor de execuţie..................50
II.7. Metodele de asigurare şi ajutor..........................................51
III. LECȚIA – FORMĂ DE BAZĂ A PRACTICĂRII
EXERCIȚIILOR FIZICE..............................................................54
III.1..Lecţia.-.formă.de.bază.a.organizării.procesului.instructiv-
educativ.........................................................................................54
III.2. Tipologia lecţiei................................................................56
2
III.3. Conţinutul şi structura lecţiei...........................................61
IV. CERINŢE METODOLOGICE ALE LECŢIEI DE
EDUCAŢIE FIZICĂ......................................................................75
IV.1..Precizarea.clară.a.temelor,.sarcinilor.didactice.şi.obiecti-
velor operaţionale..........................................................................75
IV.2..Alegerea judicioasă a exerciţiilor în conformitate cu
temele şi obiectivele operaţionale................................................81
IV.3. Realizarea unei legături între sarcinile informative şi cele
formative.......................................................................................82
IV.4. Alegerea metodelor şi procedeelor metodice...................83
IV.5. Folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei....................83
IV.6. Efortul în lecţia de educaţie fizică....................................84
IV.7. Densitatea lecţiei..............................................................88
IV.8. Pregătirea, organizarea, conducerea şi desfăşurarea........92
lecției.........................................................................................92
IV.9. Lecţia de educaţie fizică prevăzută în curriculum la......105
decizia şcolii (CDŞ).................................................................105
V. FORME DE PRACTICARE A EXERCIȚIILOR FIZICE
ÎN EDUCAȚIA FIZICĂ ȘCOLARĂ ȘI ÎN ACTIVITĂȚILE
EXTRACURRICULARE............................................................110
V.1. Jocul dinamic, mijloc de bază în lecția de educație fizică
.....................................................................................................111
V.2. Relația jocului cu procesele de creștere și dezvoltare.....113
V.3. Locul jocurilor de mişcare în lecţia de educaţie fizică....121
3
V.4. Elemente de metodică a jocurilor de mișcare..................126
V.5. Jocuri de deplasare la semnal și orientare în spațiu.........139
V.6. Jocuri de alergare cu prinderea sau depășirea jucătorilor142
V.7. Jocuri de atenție...............................................................159
V.8. Jocuri pe echipe...............................................................163
V.9. Jocuri de transport...........................................................183
V.10. Ștafete............................................................................193
V.11. Jocuri de luptă cu tracțiune-împingere..........................210
V.12. Jocuri pentru „școala mingii”........................................217
V.13. Jocuri în apă...................................................................234
V.14. Jocuri de iarnă................................................................244
VI. NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND PROIECTAREA
DIDACTICĂ.................................................................................252
VI.1. Definirea termenilor.......................................................252
VI.2. Planul tematic anual.......................................................255
VI.3. Unitatea de învățare........................................................259
VI.4. Proiectul didactic............................................................268
VII. NOȚIUNI FUNDAMENTALE PRIVIND EVALUAREA
ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT............................................280
VII.1. Obiectul și funcțiile evaluării........................................280
VII.2. Tipurile de evaluare......................................................281
VII.3. Criterii de evaluare........................................................281
VII.4. Metodele și operațiunile evaluării.................................282
VII. PRINCIPII ŞI REGULI PENTRU ALCĂTUIREA
4
PROGRAMELOR ÎN SPORTUL PENTRU SĂNĂTATE......283
VII.1. Regulile programelor de activitate fizică independentă284
VII.2..Etapele de desfăşurare a unui program de activităţi
motrice pentru sănătate................................................................284
VII.3. Patologia specifică în sportul pentru toţi.....................286
5
METODICA EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI
7
Cunoaşterea este un proces ce a preocupat omul încă din timpuri
străvechi și are două trepte :
- treapta senzorială: are la bază organele de simţ;
- treapta logică, raţională: bazată pe analiză, sinteză, abstractizare,
generalizare.
Intuiţia presupune cunoaşterea nemijlocită a realităţii cu ajutorul
organelor de simţ. Principiul intuiţiei presupune stimularea cât mai
multor analizatori pentru a contribui la înţelegerea corectă a
materialului propus pentru învăţare. Pentru educație fizică și sport,
cei mai eficienţi analizatori sunt cei vizuali, tactili, auditivi, în acest
caz depăşindu-se de regulă treapta senzorială a cunoaşterii
(apelându-se la limbaj).
La respectarea acestui principiu concură două metode clasice:
- demonstraţia celor ce urmează a fi învăţate;
- prezentarea unor materiale intuitive care redau esenţialul
elementelor de învăţat (planşe, schiţe, grafice, filme, video etc.)
În respectarea principiului trebuie respectate următoarele cerinţe:
- observarea celor prezentate să poată fi făcută de către toţi elevii
printr-un plasament corespunzător;
- nivelul de dificultate a celor prezentate să fie pe măsura
capacităţii de înţelegere a subiecţilor, valorificându-se experienţa lor
motrică anterioară;
- să nu se exagereze prin utilizarea excesivă a materialelor
intuitive care pot împiedica dezvoltarea proceselor de abstractizare şi
8
generalizare.
9
Sistematizarea şi continuitatea activităţii reprezintă condiţii de
bază pentru îndeplinirea obiectivelor. Acestea reies din documentele
de planificare elaborate pentru educaţia fizică şi pentru
antrenamentul sportiv. Respectarea acestui principiu presupune
îndeplinirea următoarelor cerinţe:
- conţinutul activităţii să fie eşalonat şi grupat în funcţie de fiecare
componentă (calităţi motrice, deprinderi motrice etc.);
- materialul predat să se sprijine pe cel însuşit anterior şi să
constituie premiza pentru activităţile următoare;
- conţinutul activităţii va fi astfel eşalonat încât să asigure legătura
logică între semestre/ani de studiu/cicluri de învăţământ;
- să se asigure ritmicitatea activităţii, fără întreruperi, având la
bază documente de planificare minuţios elaborate.
11
II. METODELE DIDACTICE ÎN EDUCAȚIE FIZICĂ
12
capacitate ce se manifestă atât în proiectare cât şi în conducerea
procesului didactic.
13
cunoştinţelor specifice acestora, dar şi a celor ajutătoare se realizează
în mod pregnant în lecţia de educaţie fizică, prin exersarea repetată
(în proporţie de 90%). Măiestria profesorului constă în realizarea
combinaţiei diferitelor metode didactice, care să asigure însuşirea
deprinderilor motrice, reţinerea cunoştinţelor de specialitate,
dezvoltarea fizică armonioasă, educarea calităților motrice, morale şi
de voinţă.
a. Expunerea
Este considerată ca fiind cea mai veche metodă de transmitere a
cunoştinţelor şi informaţiilor. Ea foloseşte limbajul care trebuie să
fie accesibil nivelului de înţelegere, clar, cursiv şi curat exprimat.
Este o cale simplă, directă, rapidă de transmitere a informaţiei. De
modalitatea de realizare a expunerii depinde în mare măsură
învăţarea întrucât prin expunere se oferă elevilor cunoştinţe de-a
gata. Totuși această metodă predispune elevii la pasivitate, în
procesul de recepţionare-învăţare.
În cadrul expunerii s-au perfecţionat mai multe procedee metodice
şi anume: povestirea, explicaţia, prelegerea-dezbaterea, descrierea.
Folosirea unuia dintre aceste procedee metodice de expunere a
cunoştinţelor depinde de vârsta elevilor şi de capacitatea lor de
înţelegere.
a.1 Povestirea
Este folosită în principal la nivelul învăţământului preşcolar şi în
15
primele două clase ale învăţământului primar. Constă în prezentarea
verbală concretă şi sistematică a unor acţiuni, întâmplări din viaţa
animalelor sau a fenomenelor din natură, pe baza cărora elevi îşi fac
anumite reprezentări pentru a înţelege mai uşor unele exerciţii. De
regulă, profesorul însoţeşte povestirea cu demonstraţii, materiale
iconografice pentru a stimula acţiunea, recurge la analogii.
Pentru a fi eficientă, povestirea trebuie să fie plastică, sugestivă şi
să se bazeze pe descrierea realităţii înconjurătoare, care este bine
cunoscută de subiecţi. Exemplu: acum să zburăm ca fluturaşul sau
ca rândunica. Prin această analogie copiii îşi creeze o imagine
privind mişcarea, ce se asemănă cu cea a fenomenelor,
evenimentelor, lucrurilor, acţiunilor, personajelor deja cunoscute.
Pentru ca povestirea să stimuleze activitatea de practicare a
exercitiilor fizice în procesul instruirii este necesar să respecte
următoarele cerinţe:
- să prezinte fenomene reale şi cunoscute, care să aibă legătură cu
mişcările ce urmează a fi executate;
- să fie prezentată cu claritate şi corectitudine;
- să scoată în evidenţă anumite aspecte emoţionale;
- să prezinte fenomenele în succesiunea lor logică.
a.2 Explicația
Este o formă de realizare a expunerii ce are menirea de a preciza, a
argumenta, a exemplifica, a lămuri şi clarifica anumite situaţii,
16
aspecte sau mecanisme ale mişcării. Acest procedeu metodic se
foloseşte în toate sistemele de învăţământ, de la copii până la adulți.
Întrucât implică operaţii logice complexe (comparaţia, analogia,
analiza, sinteza, deducţia, inducţia) este mai puţin folosită în
învăţământul preprimar şi primar. Este un procedeu cu mare utilizare
în educaţia fizică şi antrenamentul sportiv, fiind stimulativ în ceea ce
priveşte participarea conştientă şi activă.
Întrucât explicaţia foloseşte o expunere logică şi argumentată,
profesorii şi antrenorii pot dirija gândirea elevilor/sportivilor spre
depistarea unor aspecte mai puţin sesizabile, pot contribui la
formarea unor judecăţi care să determine o anumită execuţie, pot
direcţiona şi uşura înţelegerea ceea ce duce în final la o execuţie
conştientă şi la formarea motivaţiei, interesului pentru activitate.
Explicaţia contribuie la însuşirea cunoştinţelor de specialitate
referitoare la: tehnicile şi tacticile de execuţie corectă, cunoaşterea
regulilor şi cerinţelor ce trebuie respectate, înţelegerea influenţelor
diferitelor exerciţii asupra organismului, dezvoltarea calităților
motrice, reţinerea aspectelor privind formarea/perfecţionarea unor
deprinderi motrice.
Folosirea explicaţiei în scopul transmiterii informaţiilor şi a
justificării şi argumentării necesită respectare anumitor cerinţe:
- să fie clară şi prezentată într-un limbaj corect din punct de vedere
terminologic şi gramatical şi în acelaşi timp, plastic scoţând în
evidenţă ceea ce este mai important;
17
- să fie precisă şi scurtă astfel încât să capteze atenţia subiecţilor;
- să ajute la memorarea informaţiilor;
- să fie sugestivă şi prezentată la nivelul capacităţii de înţelegere a
elevilor, nici prea complicată (să nu provoace aversiune), dar nici
prea simplistă (ca să determine o participare pasivă) să provoace
neatenţie, plictiseală;
- să fie oportună, adică să fie folosită atunci când este şi unde este
necesară.
Realizarea unei explicaţii bune, pe înţelesul tuturor, asigură
însuşirea unor cunoştinţe teoretice precise şi formează atitudini ce
ajută la:
- însuşirea deprinderilor motrice de bază, a celor specifice unor
ramuri de sport şi la formarea priceperilor motrice;
- realizarea unei ţinute fizice şi morale corecte;
- execuţia unei mişcări suple şi frumoase;
-.îmbunătăţirea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor
psihomotrice;
formarea şi educarea calităţilor morale şi de voinţă.
Exemplu de utlizare a explicației pentru aruncarea din săritură la handbal
(pentru dreptaci): mingea este prinsă cu ambele mâini în dreptul pieptului, se
face un pas cu piciorul stâg, un pas cu piciorul drept, iar odata cu al treilea pas
(cu piciorul stâng), ambele brațe duc mingea deasupra umărului drept, se
extinde brațul drept astfel încât cotul să fie mai sus decât umărul în timp ce
brațul stâng se duce înainte îndoit din articulația cotului. Se realizează
bătaia/desprinderea, în timpul zborului, genunchiul drept este îndoit și dus
înapoi. Se execută aruncarea, iar aterizarea se va face pe piciorul de bătaie
18
(stâng).
a.3 Prelegerea
Reprezintă o prezentare teoretică folosită cu precădere în
învăţământul superior, la ultimele clase de liceu, dar şi la sportivii de
mare performanţă. Expunerea sub formă de prelegere are la bază o
documentare şi argumentare ştiinţifică riguroasă. Poate fi însoţită
uneori de materiale intuitive cu scopul de a contribui la reţinerea şi
înţelegerea cu uşurinţă a cunoştinţelor şi la formarea unor
reprezentări clare. Ea durează 1-2 ore. Poate deveni plictisitoare şi
obositoare dacă după 30-40 de minute de prezentare teoretică a
conţinuturilor, nu intervine o dezbatere propriu-zisă a problemelor
puse în discuţie.
Dezbaterea ca formă derivată din prelegere, se realizează de
obicei sub formă de "masă rotundă" şi reprezintă, de fapt, o
comunicare didactică sub forma unui dialog autentic în care se
"creează o atmosferă de toleranţă şi respect, de cooperare fructuoasă,
de coeziune afectivă, de confruntare academică a opiniilor şi
concepţiilor" în care studenţii, elevii învaţă să: perceapă, înţeleagă,
gândească, exprime, analizeze, compare, formuleze raţionamente,
elaboreze, sintetizeze răspunsuri, să pună întrebări şi să aplice
cunoştinţe.
a.4 Descrierea
Este un procedeu metodic, derivat din expunere, cu mare eficienţă
19
în practica sportivă, fiind utilizată în predarea tuturor categoriilor de
exerciţii fizice, considerată deci ca fiind cel mai des folosită în
activitatea motrică. Constă în prezentarea concretă şi scurtă a
trăsăturilor şi a detaliilor exterioare a unui obiect sau a unei
modalităţii de realizare a unui act motric, exerciţiu, deprindere sau
acţiune motrică. Descrierea exercitiilor fizice constă într-o
prezentare terminologică ce presupune:
- prezentarea poziţiei iniţiale;
-.prezentarea succesiunii mişcărilor cu toate componentele
specifice (direcţie, amplitudine, ritm, intensitate etc.);
- prezentarea poziţiei finale.
De asemenea, descrierea poate fi însoţită de indicaţii privind
volumul exprimat în durată sau număr de repetări, durata pauzei,
numărul de serii etc. Folosirea descrierii presupune respectarea
următoarelor recomandări:
- să fie clară şi concisă cu terminologie specifică, sugestivă şi
cunoscută de elevi
- să preceadă, să însoţească sau să urmeze demonstraţiei, sau poate
fi însoţită de planşe, machete, fotografii, scheme;
- să fie reluată ori de câte ori s-a constatat că apar dificultăţi în
procesul de înţelegere, de reprezentare sau de execuţie;
- să fie folosită cu precădere în momentul de iniţiere, învăţare a
unui exerciţiu, a unei deprinderi motrice.
Exemplu: pentru "stând pe mâini": din stând cu braţele sus, capul orientat cu
privirea spre înainte, se balansează piciorul drept înainte sus, după care se
20
aşează odată cu mâinile, pe sol, într-un triunghi echilateral, cu genunchiul uşor
îndoit, la o distanţă de 30-40 cm. de locul de plecare. Piciorul stâng se
balansează înapoi în sus în acelaşi timp cu întinderea şi impulsia piciorului
drept. In timp ce piciorul stâng se îndreaptă spre verticală, piciorul drept se
desprinde de sol şi se alătură acestuia. Capul este în extensie, privirea
urmăreşte palmele pe sol. Se menţine trunchiul în această poziţie câteva
secunde.
b. Conversația
Se realizează cu ajutorul dialogului între profesorul ce conduce
activitatea şi elevii ce participă la procesul instructiv-educativ.
Având un caracter verbal, se desfăşoară prin intermediul unor
întrebări clare, cu un grad mare de activizare, prin care se solicită
elevilor găsirea unor soluţii sau formarea unor concepţii, judecăţi.
Folosirea întrebărilor în procesul de însuşire a deprinderilor motrice
şi de dezvoltare şi educare a aptitudinilor psihomotrice are ca scop
stimularea gândirii şi iniţiativei, formarea motivaţiei şi interesului
pentru practicarea exerciţiilor fizice.
Eficienţa folosirii conversaţiei în lecţia de educaţie fizică depinde
de momentul în care este folosită, dar şi de modalitatea de realizare a
acesteia. O conversaţie negativistă poate produce uneori o stimulare
a activităţii, dar de cele mai multe ori produce o demoralizare şi
implicit o scădere a interesului pentru practicarea exerciţiilor fizice,
în timp ce o conversaţie pozitivistă poate duce la o revigorare a
activităţii, la o stimulare a participării conştiente şi active.
Conversaţia poate fi folosită în scopul transmiterii cunoştinţelor,
21
dar şi în scopul stimulării corectitudinii execuţiilor. Tot cu ajutorul
conversaţiei se pot stimula percepţiile şi gândirea elevilor, se
realizează sondaje privind cauzele ce produc reuşitele şi nereuşitele
în execuţie (ce ai simţit în zbor?, unde ai executat bătaia -
desprinderea?, de ce nu ai dat mingea s-o prindă colegul?, de ce te-ai
dezechilibrat în execuţia la stând pe mâini?), se schimbă păreri
privind greutăţile ce încetinesc ritmul de învăţare, se comentează
tehnici şi tactici de execuţie, modalităţi de rezolvarea a unor situaţii,
se fac aprecieri, se transmit indicaţii, se emit păreri privind evaluarea
etc.
c. Brain-storming
Este un procedeu metodic folosit mai rar şi de puţin timp în
educaţie fizică şi sport. El constă în promovarea unei dezbateri ce se
bazează pe exprimarea părerilor, afirmaţiilor, în mod argumentat. În
prima etapă calitatea argumentelor nu contează, întrucât după o
perioadă scurtă de timp (câteva zile sau chiar câteva execuţii) de la
dezbaterea iniţială se reiau discuţiile şi se emit noi păreri, se prezintă
noi posibilităţi de rezolvare, ce sunt analizate de un micro-grup,
cunoscător a problemei dezbătute şi se stabilesc decizii/soluţii
eficiente.
Exemplu: realizarea unei linii acrobatice presupune legarea elementelor
artistice, unele de altele într-o succesiune ce poate fi comună, dar şi într-o
succesiune specifică fiecărui elev în parte, ţinând cont de particularităţile
individuale. In prima fază se creează o linie acrobatică ce poate sau nu poate
22
să fie executată de fiecare elev în parte. Ea este discutată, comentată, analizată.
După câteva zile fiecare elev sau grup de elevi în parte îşi reiau discuţiile,
afirmaţiile, se emit noi păreri, se prezintă noi posibilităţi de combinare a
elementelor, se supun dezbaterii şi sunt analizate modalităţile de combinare, se
stabilesc deciziile/soluţiile cele mai eficiente, se creează propria/ propriile
combinaţii şi se argumentează.
a. Demonstrația
Este metoda prin care se arată elevilor ceea ce ei vor lucra în
continuare sau ceea ce trebuie să realizeze în final. Cu ajutorul
demonstraţiei elevul se familiarizează cu acţiunea ce urmează a fi
învăţată, consolidată, perfecţionată sau evaluată. Ea poate preceda,
însoţi sau urma explicaţia. Datorită posibilităţii de prezentare directă
a exerciţiilor, prin mişcare, ea formează reprezentări clare privind
structura deprinderilor motrice, privind succesiunea raţională a
actelor motrice.
23
Realizarea demonstraţiei trebuie să ţină cont de etapele formării
deprinderilor motrice. Astfel ea poate fi:
- tip global - când se urmăreşte formarea unei reprezentări, a unei
acţiuni motrice ce urmează să fie însuşită;
- de tip analitic - când acţiunile motrice sunt foarte complexe şi
învăţarea se realizează pe părţi sau pe faze;
- de tip final demonstrativ-evaluativ - când se realizează evaluarea
rezultatelor.
Demonstraţia cu ajutorul materialului intuitiv (scheme/schiţe,
planşe, casete video, filme, kinograme, diafilme etc.) este
considerată ca fiind nemijlocită şi este rar folosită în lecţiile de
educaţie fizică, însă este des folosită în antrenamentul sportiv. Este
indicată în momentul în care nu se poate recurge la demonstrarea
realizată de către un elev sau un profesor şi poate fi considerată ca o
modalitate suplimentară de formare a reprezentărilor.
Demonstraţia practica directă denumită şi "demonstraţia vie" are
la bază executarea în faţa elevilor a exerciţiului sau a structurii
motrice supusă învăţării. Demonstraţia pe bază de execuţie (când
execuţia este un "model") este considerată ca fiind cea mai eficientă
metodă de predare a cunoştinţelor practice. Ea se poate realiza:
- de către profesor, când acesta are o bună prestaţie fizică şi
tehnică (se mai numeşte şi demonstrare nemijlocită;
- de către un elev, din grupul cu care lucrează profesorul când
acesta stăpâneşte bine tehnica de execuţie a deprinderii motrice ce
24
urmează a fi învăţată sau când acesta este înzestrat cu o inteligenţă
motrică deosebită, ceea ce-i dă posibilitatea să realizeze încercări
apropiate de tehnica de execuţie cerută.
Realizarea unei demonstraţii corecte poate contribui la dirijarea
observaţiei elevilor spre perceperea elementelor esenţiale ale
acţiunilor motrice, ceea ce poate stimula dorinţa elevilor pentru
exersare şi pentru reuşită. Folosirea unui anumit tip de demonstraţie
va ţine cont de particularităţile individuale ale subiecţilor. Atunci
când se constată apariţia unor greşeli tipice (prezente la un număr
mai mare de elevi) se poate recurge la execuţia unei demonstraţii
suplimentare pentru a scoate în evidenţă aspectele esenţiale, dar şi la
o demonstraţie greşită cu scopul de a scoate în evidenţă
incorectitudinile apărute în execuţia sau în înţelegerea greşită a
mişcărilor. Eficienţa demonstraţiei creşte atunci când este însoţită de
explicaţie care subliniază anumite aspecte. Demonstraţia şi
expunerea verbală constituie metodele de bază folosite în scopul
formării unei reprezentări clare asupra mişcării ce trebuie executată.
b. Observația
Observaţia execuţiei asigură în cel mai mare grad sesizarea
aspectelor cheie ale execuţiei mişcărilor. Profesorul dirijează
observaţia elevilor spre execuţiile cele mai bune realizate în timpul
desfăşurării lecţiilor, prin urmărirea atentă. Observaţia dirijată poate
fi efectuată şi asupra exerciţiilor greşite pentru a scoate în evidenţă
25
aspectele negative şi a le înlătura. Este indicat ca profesorii să
orienteze observaţia subiecţilor spre un anumit aspect, precizat
dinainte, şi să stimuleze intervenţiile pozitive ale elevilor. Valoarea
metodei este dată de faptul că poate stimula elevii în aplicarea a tot
ceea ce consideră că este nou şi eficient, le stimulează gândirea
creatoare, imaginaţia, le îmbogăţeşte cunoştinţele şi le dezvoltă
simţul observaţiei.
Observaţia execuţiei altor subiecţi (profesor, elev model) vizează:
- depistarea aspectelor esenţiale ale execuţiei;
- sesizarea aspectelor pozitive şi negative din execuţia colegilor,
ceea ce permite formarea capacităţii de apreciere şi autoapreciere
corectă a tehnicii de execuţie.
Observaţia poate fi dirijată şi asupra execuţiei proprii, este vorba
de acea percepere a mişcării cu „ochii minţii", de acea simţire,
reprezentare şi control a propriei mişcări, pe care foarte puţini elevi
reuşesc să o stăpânească şi care, în procesul de antrenament, este
deosebit de importantă.
26
poate duce la îndeplinirea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului,
iar problematizarea şi studiul individual vin să completeze
modalitatea de acumularea a cunoştinţelor şi formarea priceperilor
pe baza eforturilor proprii.
1. Metoda exersării
Exersarea presupune repetarea sistematică, conştientă şi activă, a
diferitelor exerciţii fizice, în scopul realizării obiectivelor de
instruire, prezentate, explicate, indicate, demonstrate sau cerute de
profesor, specifice activităţii planificate.
Clasificarea modalităților de exersare în cadrul lecțiilor:
* După modalitatea de execuţie a exercițiilor ce urmează a fi
însuşite, poate fi:
a. Exersarea practică fragmentată
- constă în execuţia deprinderilor motrice în mod fragmentat, pe
faze, analtic;
- se foloseşte atunci când deprinderile motrice se caracterizează
printr-un grad mare de complexitate şi nu este posibilă învăţarea
globală, dar şi în cazul când se abordează perfecţionarea unui anumit
aspect al mişcării, ce poate fi executată în mod individual, când
deprinderea respectivă nu necesită participarea unuia sau a mai
multor coechipieri, dar şi în grup, când dorim să perfecţionăm o
anumită execuţie în condiţii variate ce necesită participarea mai
multor coechipieri pentru realizarea unei înlănţuiri de elemente sau
27
procedee tehnice (exemplu jocurile sportive);
- nu este însă indicat să se insiste prea mult pe exersarea
fragmentară, întrucât poate să îngreuieze după însuşire, procesul de
legare cursivă a fazelor;
- exemplu: când se învaţă săritura în lungime cu 1 1/2 paşi în aer se
însuşeşte separat aterizarea, separat elanul cu bătaie-desprindere şi
separat zborul. În final aceste faze ale săriturii se asamblează şi se
execută săritura completă;
28
- în lecţia de educaţie fizică este folosită în veriga I, când se
organizează colectivul de elevi ce trebuie pregătit pentru realizarea
lecţiei, dar și în verigile II, III, VII și VIII ale lecției;
- poate fi folosită când colectivele de elevi sunt numeroase şi este
spaţiu suficient.
b. Exersarea pe grupe
- presupune organizarea elevilor pe grupe şi ateliere;
- grupele pot fi fixe, pe o perioadă mai mare de timp, sau pot fi
constituite de fiecare dată în parte, în funcţie de temele de lecţie;
- este important ca grupele alese să fie echilibrate din punct de
vedere valoric, pentru a nu crea manifestări negative, de
nemulţumire.
c. Exersarea pe perechi
- este un procedeu cu mare eficienţă în scopul influenţării selective
a aparatului locomotor, însuşirea unei noi deprinderi şi este nevoie
ca un elev să asiste sau să ajute execuţia unui coleg/coechipier
(specific învăţării deprinderilor motrice ce alcătuiesc sporturile
individuale, exemplu la stând pe mâini, sau când execută împreună
deprinderi motrice specifice jocurilor sportive unde sunt necesari cel
puţin doi elevi) şi când se pune problema dezvoltării forţei, unde este
nevoie de doi participanţi.
29
d. Exersarea individuală
- este o exersare realizată de către fiecare elev în parte;
- necesită o bază materială bună, un spaţiu de desfăşurare
suficient, un nivel crescut de conştiinţă şi motivaţie şi un număr de
materiale didactice suficient;
- elevii lucrează în mod independent, iar profesorului îi revine, în
principal, sarcina de supraveghere, îndrumare şi corectare;
- poate fi folosită în toate verigile lecţiei, în execuţia exerciţiilor
pentru dezvoltarea fizică, pentru dezvoltarea calităților motrice, dar
şi pentru formarea deprinderilor motrice specifice sporturilor
individuale;
- permite lucru în funcţie de posibilităţile individuale și de ritmul
propriu;
- necesită din partea profesorului atenţie sporită şi un efort la fel
de mare, determinat atât de necesitatea cunoaşterii reale a
predispoziţiilor elevilor cât şi a efectelor produse de exersarea
mişcărilor;
- exersarea individuală presupune exersarea în funcţie de
predispoziţiile elevilor şi specificul ramurii/probei sportive;
- are mare influenţă în creşterea performanţelor sportive.
Exersarea individuală are următoarele avantaje:
- asigură o densitate motrică mare;
- ajută la corectarea deficienţelor fizice prin folosirea exerciţiilor
30
adecvate;
- asigură o dezvoltare/formare în ritm propriu, dat de
particularităţile individuale ereditare (unii mai buni, alţii mai puţin
buni);
- asigură tratarea diferenţiată a elevilor conform preferinţelor (unul
vrea să joace baschet, altul să alerge etc.).
Exersarea individuală are următoarele dezavantaje:
- imposibilitatea profesorului de a fi atent la fiecare execuţie pe tot
timpul lecţiei;
- imposibilitatea organizării, atunci când numărul de elevi dintr-o
clasă este mare (peste 20 elevi), întrucât aceştia nu pot fi urmăriţi;
- imposibilitatea organizării dacă nu dispunem de bază
materială bună.
Exersarea sub formele ei variate de folosire contribuie la
învăţarea, consolidarea, perfecţionarea, evaluarea deprinderilor
motrice, la formarea priceperilor motrice, la îmbunătăţirea
dezvoltării fizice corporale, la dezvoltarea calităților motrice, la
educarea calităţilor moral-volitive, la formarea capacităţii de
organizare şi de practicare independentă a exerciţiilor fizice.
Așadar, modalitățile principale de exersare în educație fizică și
sport sunt:
31
Aceasta poate fi: exersarea singulară a unei deprinderi/priceperi
motrice (se poate realiza fragmentar când aceasta este foarte
complexă şi global când aceasta este simplă) şi exersarea
cumulată/globală a mai multor deprinderi/priceperi motrice.
32
Se realizează pe parcursul întregii lecţii de educaţie fizică şi sport,
prin încurajări, corectări permanente şi mai ales prin obligativitatea
respectării regulilor şi a indicaţiilor.
33
urmăreşte dezvoltarea forţei şi rezistenţei. Mijloacele şi metodele
pentru dezvoltarea calităților motrice sunt multiple, variate şi pot fi
alese în funcţie de aptitudinea ce urmează a fi dezvoltată şi educată.
Exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice este prezentă şi
prioritară atât în educaţia fizică şcolară cât şi în antrenamentul
sportiv. Ea se realizează diferenţiat în funcţie de fiecare calitate
motrică abordată. În practica domeniului sunt deja statornicite o serie
de procedee motrice destinate dezvoltării fiecărei calităţi motrice de
bază. În continuare ne vom referi în mod succint, la unele din aceste
procedee.
Procedeul cu greutăți
Procedeul în circuit
Procedeul izometriei
FORȚA Procedeul Power-Training
Procedeul contracţiilor musculare izotonice
intense şi rapide
Procedeul eforturilor repetate până la refuz
Pentru viteză
a. Executarea unor acte şi/sau acţiuni motrice cu intensitate
maximă (tempouri maximale) folosindu-se condiţii normale de
lucru. Ca modalităţi concrete pentru acest procedeu, exemplificăm:
35
alergare pe teren plat cu echipament regulamentar, pase sau dribling
cu mingea regulamentară pentru un joc sportiv.
b. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice cu intensitate
supramaximală (tempouri supramaximale) folosindu-se condiţiile
uşurate de lucru (alergarea la "vale" pe o pantă uşor înclinată,
alergare pe teren plat cu echipament mai uşor, pase sau dribling cu
minge mai uşoară decât cea regulamentară, reducerea activă a
amplitudinii mişcării etc.).
c. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice cu intensitate
submaximală (tempouri submaximale) folosindu-se condiţiile
îngreuiate ((alergare la "deal" pe o pantă uşor înclinată, alergare pe
teren plat cu echipament puţin mai greu decât cel regulamentar, pase
sau dribling cu minge puţin mai grea decât cea regulamentară etc.).
d. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în tempouri
alternative, submaximale şi maximale, generate – la majoritatea
cazurilor – de factori externi (profesor/antrenor, mijloace mecanice
sau electronice etc.).
Pentru îndemânare
a. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii
constante (număr mare de repetări – eficiență maximă și consum
minim de energie).
b. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii
complexe, în sensul creşterii dificultăţilor de execuţie comparativ cu
36
condiţiile normale (îndepărtarea centrului de greutate faţă de sol,
îngustarea suprefeţei de sprijin, micşorarea dimensiunilor spaţiului
de lucru, mărirea numărului de executanţi pe aceeaşi suprafaţă de
lucru, execuţie cu segmentele neîndemânatice, introducerea unor
sarcini motrice suplimentare, execuţii asimetrice etc.).
c. Efectuarea unor acte şi/sau acţiuni motrice în condiţii
variabile, schimbătoare în aşa fel încât să se surprindă aproape toate
situaţiile posibile (aer liber, interior, suprafeţe mici, mijlocii şi mari,
cu spectatori şi fără, dimineaţa, după amiază şi seara, la şes, la
altitudine medie, pe suprafeţe cu iarbă, bitum, zgură, pardoseală,
pământ etc., pe timp călduros şi pe timp friguros, pe vreme liniştită
şi pe vănt, ploaie etc.).
Pentru rezistenţă
a. Procedee metodice bazate pe variaţia volumului efortului;
a.1. Procedeul eforturilor uniforme – efortul îşi menţine
permanent aceeaşi intensitate, dar se modifică în sens de creştere,
pentru a putea realiza progres în dezvoltatea rezistenţei, volumul
(durata, distanţa, numărul de repetări).
a.2. Procedeul eforturilor repetate (“relativ standard”) – se
efectuează aceeaşi “unitate” de efort (distanţă, repriză, serie) cu un
număr variabil de repetări.
b. Procedee metodice bazate pe variaţia intensităţii efortului;
b.1. Procedeeul eforturilor variabile – presupune modificarea
37
tempoului de lucru, a intensităţi efortului pe parcursul repetării unei
porţiuni de distanţă, a unei reprize etc., în sens de creștere și
descreștere.
b.2. Procedeeul eforturilor progresive – presupune tot variaţia
intensităţii efortului, dar numai în sensul creşterii acesteia, această
creştere progresivă se poate realiza fie pe parcursul repetării unei
porţiuni de distanţă a unei reprize etc., fie de la o repetare la alta.
c. Procedul metodic „cu intervale” (numit frecvent
„antrenamentul cu/pe intervale”) – presupune atât variaţia volumului
(de la lecţie la alta) cât şi a intensităţii (în cadrul aceleiaşi lecţii).
Câteva cerinţe trebuie să reţinem pentru acest procedeu didactic:
- se poate aplica nu numai la ramurile/probele sportive ciclice
(alergări, ciclism, înot, schi fond etc.), ci şi la cele aciclice (jocuri
sportive, box, lupte);
- efortul etalon stabilit (distanţa de parcurs, durata „reprizei” etc.)
trebuie să fie repetat în aceeaşi lecţie de atâtea ori încât prin
însumare să fie depăşit modelul competiţional pentru ramura/proba
sportivă respectivă;
- elementul care determină reglarea intensităţii efortului pe
parcursul repetărilor din aceeaşi lecţie este Frecvenţa Cardiacă
(F.C.); se apreciază că organismul este apt să efectueze acest
procedeu dacă reuşeşte prin „încălzirea” din lecţia respectivă să
ajungă cu FC la aprox. 120–130 b/m; intensitatea cu care se
efectuează prima repetare trebuie să ridice valorile FC la aprox. 170–
38
180 b/m; dacă nu se ating aceste valori, la următoarea repetare
trebuie să crească intensitatea efortului; dacă sunt depăşite aceste
valori, la următoarea repetare va fi micşorată intensitatea efortului;
- pauza dintre repetări care idică „intervalul” (de aici provine şi
denumirea procedeului) este de maxim 90 secunde;
- în timpul intervalului F.C. trebuie să coboare către valorile de la
care s-a plecat (aprox. 120–130 b/m); dacă valorile nu coboară
aproape de aceste valori, în cele 90 de secunde cât durează
intervalul, înseamnă că intensitatea a fost prea mare şi trebuie redusă
la repetarea următoare; dacă se ating valorile iniţiale, chiar mai
repede decât în 90 de secunde, înseamnă că intensitatea efortului a
fost prea mică şi trebuie crescută la repetarea următoare;
- în timpul „intervalului” dintre repetări subiectul poate face
exerciții cu intensitate scăzută (pauză activă) sau să întrerupă efortul
complet (pauză pasivă).
Pentru forţă
a. Procedeul „ridicării de greutăţi” (inclusiv propriul corp sau
segemente ale acestuia) prin variantele:
- creşterea continuă a încărcăturii (60% - 70% - 80% - 90%);
- creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii (60% - 70% -
80% - 90% - 80% - 70% - 60%);
- creşterea încărcăturii în „trepte” (60% - 60%; 70% - 70%; 80% -
80% etc.);
39
- creşterea încărcăturii în „val”, unde descreşterea este întotdeauna
1/2 din „rata” creşterii (60% - 70/ - 65% - 75% - 70% - 80% - 75% -
85% etc.).
b. Procedeul „izometriei”
Se foloseşte pentru dezvoltarea masei musculare. Se încearcă prin
contracţie musculară să fie învinsă o „rezistenţă imobilă”. Procedeul
este foarte eficient dar nu la vârste mici şi nici la sexul feminin.
Durata contracţiei izometrice este de 9–12 secunde. Pauza dintre
contracţii izometrice succesive trebuie să fie de minimum 90–120
secunde şi ea trebuie să fie „activă”. Numărul contracţiilor
izometrice puternice nu trebuie să depăşească 4–6 pe zi şi să fie
făcute doar de 2–3 ori pe săptămână.
40
tactică etc. Exerciţiile dintr-un circuit trebuie să fie simple, ca nivel
de execuţie şi cunoscute de subiecţi. Fiecare subiect trebuie să îşi
cunoască posibilităţile maxime la exerciţiile cuprinse în circuit (prin
probe date în lecţiile anterioare). Orice circuit trebuie amplasat, în
lecţie, înainte de veriga care vizează revenirea organismului după
efort.
Succesiunea exerciţiilor într-un circuit să fie astfel realizat încât să
se alterneze angajarea în efort a principalelor grupe musculare. Nu
pot fi efectuate două exerciţii (chiar cu structură diferită) succesive
care se adresează aceleiaşi grupe musculare. Se recomandă ca
dificultatea exerciţiilor (în sens de “greutate”, „intensitate”) să
crească progresiv de-a lungul circuitului:
Dozarea efortului în circuit este foarte importantă. Se solicită în
ideea în care a fost elaborat acest procedeu, ca dozarea să fie
individualizată. De aceea, la circuit se lucrează cu “fişe
individualizate”. Fiindcă în şcoală nu există asemenea situaţii s-a
făcut apel la unele “variante” de adaptare a circuitului în circuitul de
educaţie fizică. Aşa s-a ajuns să se “lucreze” şi să se facă “pauze”
între exerciţii contra timp (30 sec. lucru – 45 sec. pauză; 30 sec.
lucru – 30 sec. pauză).
După numărul de exerciţii, circuitele pot fi:
- scurte (6-7 exerciţii);
- medii (8-9 exerciţii);
- lungi (10-12 exerciţii).
41
Din punct de vedere al organizării sunt două modalităţi de
desfăşurare a circuitului, întălnite în practică:
- Frontal: când întreg colectivul execută simultan aceleaşi exerciţii
(deci ordinea este aceeaşi pentru toţi);
- Pe grupe (de câte 4-6 subiecţi), fiecare grupă având “traseul”
său.
42
Se foloseşte pentru dezvoltarea forţei în regim de viteză, deci a
foţei expozive. Se folosesc trei principale grupe de exerciţii (cu
greutăţi – mai ales haltera; cu mingi umplute; acrobatice), iar un
program de lucru cuprinde 12 exerciţii, împărţite în 3 grupe a câte 4
exerciţii fiecare. După ce se execută o grupă de exerciţii se face
pauză 3-5 minute. Exerciţiile trebuie să fie atent selecţionate, pentru
a contribui direct la îmbunătăţirea rezultatelor din ramura sau proba
sportivă respectivă. La început se lucrează cu o încărcătură redusă
faţă de posibilităţile maxime, se execută exerciţiul de 6 ori, apoi –
dacă viteza de execuţie corespunde – se creşte dozarea la 12 repetări
(deci se dublează). Când se constată că şi cele 12 repetări se fac cu o
viteză corespunzătoare se măreşte încărcătura şi se reia lucrul cu 6 şi
apoi cu 12 repetări etc. Lucrul se întrerupe când se constată că
exerciţiile nu se mai execută corect.
II.3.2. Problematizarea
Este considerată „principala modalitate de aplicare a teoriei
învăţării prin descoperire, a învăţării active, a învăţării de tip euristic.
Această metodă presupune crearea unor situaţii practice
problematice, care necesită, din partea elevilor o atenţie deosebită în
găsirea celor mai eficiente soluţii de rezolvare. Are la bază
"exersarea prin deducere şi gândire creatoare". Angajarea elevilor
într-o activitate independentă de însuşirea şi mai ales de aplicarea în
situaţii diferite a celor învăţate, prin crearea de probleme, contribuie
43
la formarea motivaţiei, a interesului şi a creativităţii pentru găsirea
celor mai eficiente soluţii. În educaţia fizică, problematizarea
presupune:
-.sugerarea alegerii rezolvării unei situaţii, de către
profesor/antrenor;
- alegerea unei opţiuni de rezolvare a unei situaţii de către un grup
de elevi;
- alegerea unei opţiuni de rezolvare a unei situaţii de către un
elev/sportiv.
Problematizarea ca metodă de învăţare se evidenţiază în execuţia:
parcursurilor aplicative, în jocurile de mişcare, în jocurile sportive,
în crearea linilor acrobatice şi artistice în gimnastică etc. şi
contribuie, în mare măsură la formarea creativităţii la elevi. Ca
metodă didactică de învăţare, problematizarea presupune, în timp, o
succesiune de secvenţe ce constau în: momentul creării
situaţiei/situaţiilor problemă, momentul alegerii celei mai potrivite
soluţii cu momentul execuţiei, momentul rezolvării problemei şi
momentul analizei soluţiei alese pentru rezolvare.
44
teoretică din literatura de specialitate cât şi activitatea de exersare
recomandată pentru activitatea independentă în scopul: îmbunătăţirii
capacităţii de efort, creşterii performanţelor sportive, realizării
baremurilor pentru o notă maximă, perfecţionării unei anumite
execuţii, re-exersării în momentul nereuşitei unei execuţii corecte sau
a unei execuţii de re-corectare şi chiar când se recomandă studierea
unei anumite bibliografii.
1. Aprecierea verbală
45
Este metoda de evaluare a rezultatelor şcolare prin cuvânt, care
poate să fie pozitivă, când subliniază aspectele pozitive al evoluţiei
comportamentale ale elevilor, dar şi negativă când evidenţiază
aspectele negative ale acţiunii elevilor (greşeli de execuţie, de
înţelegere, nerespectării indicaţiilor şi cerinţelor desfăşurării
acţiunilor) în scopul îndreptării acestora.
Aprecierea verbală se foloseşte după: o execuţie, la sfârşitul lecţiei
sau cu ocazia analizei unei acţiuni de întrecere (ştafetă, joc dinamic,
joc sportiv, concurs inter clase etc). În cadrul acestei forme de
apreciere se urmăreşte, pe cât posibil, înlăturarea subiectivismului. O
atenţie deosebită este acordată elevilor mai puţini dotaţi care
progresează mai greu şi care trebuie încurajaţi. Aprecierea verbală
obiectivă, folosită şi la celelalte discipline de învăţământ, stimulează
şi motivează elevii pentru practicarea exerciţiilor fizice.
2. Notarea
Este metoda folosită şi în educaţia fizică şcolară ca şi la celelalte
discipline de învăţământ. Notarea este metoda de departajare
valorică a indivizilor după rezultatele înregistrate şi presupune
cuantificarea acestora prin echivalarea cu note de la 1 la 10 sau
calificative de la insuficient - echivalentul notei 3-4, la suficient -
echivalentul notei 5-6, la bine - echivalentul notelor 7-8 şi foarte
bine - echivalentul notelor 9-10. Pentru rezultate deosebite se
foloseşte şi calificativul excelent. Reforma curriculară a adus şi aşa
46
zisele îmbunătăţiri ale sistemului de evaluare prin introducerea
aprecierii pe bază de calificative pentru clasele I - IV.
Aprecierea activităţii desfăşurate, fie ea prin notare fie verbală, are
rol în stimularea activităţii de instruire a elevilor şi presupune
verificarea. Verificarea în educaţie fizică se realizează prin
intermediul testelor de evaluare, adică a probelor de control.
Noţiunea de test reprezintă „proba standardizată la care este supus
subiectul (elev, sportiv) pentru a i se stabili nivelul în raport cu o
scală etalon". Testele, probele de evaluare oferă informaţii asupra
gradului de dezvoltare, asupra calităților motrice, asupra
personalităţii, asupra adaptării fiziologice etc.
47
(pauza) constituie una dintre condiţiile cele mai importante ale
creşterii eficacităţii lecţiei (folosirii exerciţiilor în creşterea capacităţii
de efort).
Metodele de refacere pot fi împărţite în:
- metode de refacere activă (cum este alergarea uşoară);
- metode de refacere pasivă (cum sunt masajul, vibromasajul,
sauna etc).
1. Refacerea activă
Cuprinde totalitatea măsurilor ce au la bază mişcarea executată din
ce în ce mai lent, aplicată imediat după efort în scopul revenirii
complete a stării organismului. Ca măsură activă, cea mai des
folosită în refacerea după efort este alergarea uşoară, tip "footing",
combinată cu mers din ce în ce mai lent şi cu exerciţii de relaxare a
membrelor superioare şi inferioare şi exerciţii de respiraţie.
2. Refacerea pasivă
Presupune folosirea unor măsuri ce constau în: pauză, masaj,
saună, băi, duşurile, vibromasajul, somnul etc. Aceste măsuri vin să
întregească şi să accelereze procesul de refacere, dar nu pot fi
practicate în toate unităţile de învăţământ. Însă, dintre măsurile
pasive, cu efecte din cele mai mari în revenire şi refacere după efort
iese în evidenţă somnul. Somnul realizează la nivelul scoarţei
48
cerebrale o inhibiţie de protecţie ce asigură regenerarea celulelor
cerebrale, iar la nivelul musculaturii asigură refacerea substanţelor
energetice.
Odihna activă, alimentaţia raţională, somnul şi evitarea exceselor
(tutun, alcool, droguri, sex), reprezintă măsuri de bază ce asigură
realizarea refacerii rapide şi depline a capacităţii de efort a
organismului. Putem vorbi de o refacere naturală, fiziologică care
poate fi uşor realizată sub îndrumarea profesorului prin mijloace
active, dar şi de o refacere dirijată de cadre de specialitate, care o
completează şi o accelerează pe prima. O bună refacere are la bază
alternarea execuţiei eforturilor, în funcţie de sursa de energie care le
asigură desfăşurarea, cu pauzele de odihnă.
1. Intervenţia verbală
Presupune sesizarea greşelilor de execuţie şi atenţionarea prin
49
cuvânt a executanţilor. Pentru ca intervenţia verbală, pozitivă sau
negativă să fie eficientă trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- să sublinieze componentele esenţiale ale mişcării;
- să fie exprimată într-un mod adecvat situaţiei: prin comandă,
atunci când se înregistrează greşeli la complexele de dezvoltare
fizică generală (unu-doi, întinde-braţul, cinci-şase, apleacă - bine),
prin atenţionare când se înregistrează o anumită greşeală în execuţia
mişcărilor, exerciţiilor;
- să se realizeze în momente special create, în care se opreşte
execuţia, se subliniază greşeala şi se indică modalitatea de eliminare;
- intervenţia se poate adresa clasei, unei grupe sau unui singur
elev.
50
profesorului lângă executant şi însoţirea sa pe parcursul execuţiei
exerciţiilor cu un grad mare de risc. Prin această asistenţă se elimină
sentimentul de teamă al copiilor, creşte indicele de siguranţă.
Asistenţa copiilor în timpul exersării se aplică în mod individual, pe
parcursul întregii execuţii când aceasta prezintă riscuri sau pe
parcursul unor anumite momente mai dificile. Profesorul trebuie să
ocupe pentru asistenţa copiilor, o anumită poziţie care să nu
împiedice exersarea, dar care să asigure şi intervenţia promptă în caz
de pericol, precum şi supravegherea întregului colectiv.
2. Asigurarea
Asigurarea presupune intervenţia directă a profesorului în cazul
apariţiei unei dezechilibrări, căderi, împiedicări, alunecări, prin
sprijinirea, prinderea, susţinerea sau ridicarea elevului, evitând astfel
apariţia unui accident.
51
- are la bază cunoaşterea execuţiei fiecărui copil;
- profesorul să fi simţit direct mişcarea şi să cunoască modalitatea
de aplicare a unor prize specifice;
- intervenţia asupra elevului trebuie să fie caracterizată de tact,
siguranţă, excluzându-se durităţile, atentatul la pudoare, bruscările
sau scăpările;
- ajutorul să fie direct, de întrajutorare şi stimulativ, atunci când
apar sentimente de teamă, frică;
- fiecare elev să beneficieze de ajutor dacă nu reuşeşte o execuţie
corectă;
-.ajutorul direct trebuie repetat dacă nu reuşeşte să corecteze
greşeala;
-.ajutorul direct poate fi făcut şi de către un elev sub
supravegherea profesorului.
52
III. LECȚIA – FORMĂ DE BAZĂ A PRACTICĂRII
EXERCIȚIILOR FIZICE
III.1..Lecţia.-.formă.de.bază.a.organizării.procesului.instructiv-
educativ
53
În procesul de învăţământ, lecţia se bazează pe execuţia
diversificată a exerciţiului fizic. Este prezentă pe parcursul unei
lungi perioade de vârstă din viaţa omului (grădiniţă, învăţământul
primar, gimnazial, liceal) perioadă subordonată procesului de
educare şi dezvoltare a personalităţii umane. Ca disciplină
obligatorie din trunchiul comun, educaţia fizică se reflectă într-un
număr de:
- 1-2 activităţi la învăţământul preşcolar;
- 2-3 ore la învăţământul primar, clasele a I-a - a IV-a;
- 2-3 ore la învăţământul gimnazial şi liceal, clasele a V-a - a Xl-a;
- 1-2 ore la clasa a VIII-a şi a XII-a şi la şcolile profesionale.
54
disciplină sau probă sportivă la alegere. În acest tip de lecţii se
realizează pregătirea echipelor reprezentative şcolare în scopul
participării la competiţiile şcolare;
- de antrenament sportiv, în care se pregătesc sportivii de
performanţă sunt lecţii pentru clasele, şcolile şi liceele vocaţionale.
55
- obiectivele și conţinuturile;
-.influenţele practicării exerciţiilor fizice asupra sănătăţii şi
dezvoltării fizice;
- modalităţile de evaluare,
- cerinţele privind echipamentul și normele de igienă individuală
şi colectivă;
- regulile de protecţie individuală şi colectivă.
La clasele de început (I, a V-a, a IX-a) se prezintă baza sportivă şi
programul acesteia, regulile de deplasare în interiorul spaţiilor de
lucru şi se realizează o încălzire mai lungă a organismului pentru a
marca începerea unei activităţi ce presupune susţinerea unui efort
fizic ridicat, dar şi pentru transmiterea primelor cunoştinţe sau
reamintirea acestora în ceea ce priveşte solicitarea organismului şi
cunoaşterea reacţiei elevilor.
56
complexitate şi însuşirea ei este greoaie, se necesită alocarea a 1-3
lecţii de învăţare. Acest tip de lecţie se întâlneşte pe parcursul
întregului an şcolar.
57
6. Lecţia de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice
Este lecţia în care un timp din partea fundamentală este alocat
dezvoltării calităților motrice. În lecţiile în care sunt prevăzute ca
teme dezvoltarea aptitudinilor motrice, cerinţele metodologice
prevăd ca în veriga a IV-a să se abordeze educarea vitezei şi
îndemânării şi în veriga a VI-a dezvoltarea forţei şi rezistenţei.
În principal, în lecţiile de educaţie fizică şcolară se prevăd teme
de învăţare/ consolidare/perfecţionare şi teme de dezvoltare a uneia
sau două aptitudini motrice. Foarte rar (în situaţii de bază
materială inexistenţă în ceea ce priveşte însuşirea deprinderilor
motrice) se abordează într-o lecţie/un sistem tematic de lecţii
dezvoltarea numai a aptitudinilor psihomotrice. Nu este indicat să
se cupleze viteza cu coordonarea întrucât solicită foarte mult
sistemul nervos şi nici forţa cu rezistenţa întrucât necesită consum
mare de energie.
58
aptitudinilor psihomotrice combinate. Pentru o evaluare corectă a
procesului didactic, este obligatorie o verificare iniţială a
capacităţilor motrice ale elevilor în prima săptămână de şcoală,
verificare urmată de o apreciere, ceea ce permite profesorului să
cunoască nivelul iniţial, şi o verificare finală, ceea ce permite
constatarea progresului realizat şi eficienţa activităţii desfăşurate.
59
10. Lecţia mixtă
Este lecţia în care temele lecţiilor au obiective şi teme diferite. De
obicei, în procesul instructiv educativ din educaţie fizică şi sport,
lecţiile au prevăzute mai multe teme (2-4), care nu au aceleaşi
obiective fundamentale (învăţare, consolidare, perfecţionare,
evaluare, educare, dezvoltare) şi sunt considerate lecţii de tip mixt.
În educaţie fizică rar se întâmplă ca lecţia să aibă o singură temă.
60
există un raport de interdependenţă. Structura reprezintă demersul
de organizare a acţiunilor iar conţinutul reprezintă substanţa prin
care se realizează procesul instructiv-educativ.
Din punct de vedere structural, lecţia de educaţie fizică a
cunoscut de-a lungul timpului mai multe modalităţi de abordare
printre care:
lecţia pe părţi
- pe 4 părţi: organizatorică, pregătitoare, fundamentală;
- pe 3 părţi: pregătitoare, fundamentală şi de încheiere.
lecţia pe verigi: structurată astfel:
- veriga I denumită „organizarea colectivului de elevi";
- veriga a II-a denumită „pregătirea organismului pentru efort";
- veriga a III-a „influenţarea selectivă a aparatului locomotor";
- veriga a IV-a „dezvoltarea vitezei şi coordonării";
- veriga a V-a „învăţarea/ consolidarea/ perfecţionarea/ evaluarea
deprinderilor şi priceperilor motrice";
- veriga a VI-a „dezvoltarea forţei şi rezistenţei";
- veriga a VII-a „revenirea organismului după efort";
- veriga a VIII-a denumită „aprecieri şi concluzii''.
Verigile lecţiei denumite şi momentele lecţiei, evenimentele
instrucţionale, etapele instruirii, secvenţele lecţiei sau situaţiile de
instruire, formează unitatea structurală de bază a lecţiei de
educaţie fizică, instituindu-se într-un sistem.
Considerăm, pentru lecţia de educaţie fizică, că este mai
61
potrivit termenul de „verigă" care cuprinde şi sugestia legăturii şi
continuităţii acţiunilor într-o anumită ordine, impusă de însuşi
specificul şi caracteristicile efortului depus. În cadrul lecţiei,
verigile formează un sistem, între ele existând o strânsă legătură,
legătură determinată de subordonarea lor faţă de rezolvarea
temei generale şi a obiectivelor operaţionale urmărite. Deşi fiecărei
verigi îi sunt specifice anumite sarcini didactice, conţinutul este ales în
funcţie de temele propuse şi obiectivele operaţionale stabilite.
Numărul verigilor dintr-o lecţie este stabilit de profesor, în funcţie
de gradul de complexitate sau de dificultatea temei sau temelor
planificate. Sistemul verigilor, privit de pe poziţiile teoriei sistemice,
reproduce la scară redusă, ca şi sistemul lecţiilor, structura întregului
sistem instructiv-educativ, considerat ca sistem integrativ unitar.
Verigile a IV-a, a V-a, şi a VI-a sunt destinate realizării temelor
lecţiei şi sunt denumite verigi tematice, celelalte sunt verigi
netematice. Prezenţa tuturor verigilor într-o lecţie nu este obligatorie.
Indiferent de tipul lecţiei, sunt prezente permanent veriga a II-a şi a
III-a, veriga/verigile corespunzătoare temelor de lecţie şi veriga a VII-a
şi a VIII-a. În lecţiile ce se desfăşoară iarna în aer liber, în condiţiile
de temperatură scăzută, veriga a II-a se comasează cu a III-a, iar
prima, a VIl-a şi a VIII-a sunt foarte scurte. Veriga a V-a, în care se
învaţă, consolidează, perfecţionează deprinderile motrice poate să
lipsească dintr-o lecţie, atunci când baza materială este precară, dar
nu este indicat să se prelungească această lipsă. Prezenţa verigilor în
62
lecţie depinde de temele, obiectivele operaţionale şi locul unde se
desfăşoară lecţia.
Fiecare verigă are obiective specifice, ce se bazează unele pe
altele şi care se realizează prin sisteme de acţionare, ce durează un
anumit timp, formaţii de lucru specifice şi metode de realizare diferite.
Veriga I
Organizarea colectivului de elevi
Durată = 30" până la 5 minute
Obiectivele verigii:
- începerea organizată a lecţiei;
- captarea atenţiei, asigurarea disciplinei şi ordini;
- ridicarea stării emoţionale;
- conştientizarea elevilor/studenţilor asupra a ceea ce vor face în
lecţie;
- cunoaşterea efectivului de elevi, verificarea echipamentului şi
stării de sănătate;
- comunicarea temelor şi obiectivelor operaţionale.
Sisteme de acţionare:
- adunarea, alinierea, raportul şi salutul;
- verificarea stării de sănătate şi a ţinutei vestimentare;
- comunicarea temelor lecţiei şi obiectivelor majore;
- exerciţii de front şi formaţii;
- exerciţii şi jocuri scurte de atenţie, întoarceri la comandă, ruperi
63
şi grupări de formaţii etc.
Strategii didactice:
- formaţii de adunare: în linie pe un rând, în linie pe două rânduri,
careu etc.;
-.metode: conversaţia, explicaţia, exersarea, aprecierea,
încurajarea.
Veriga a II-a
Pregătirea organismului pentru efort
Durată = 4 - 6 minute
Obiectivele verigii:
-.stimularea treptată a funcţiilor organismului (circulaţie,
respiraţie);
- realizarea unei excitabilităţii optime a sistemului nervos central
pentru activitatea ce urmează să se desfăşoare;
64
- educarea percepţiilor spaţio-temporale;
- ridicarea stării emoţionale;
-.educarea interesului pentru activitatea ce urmează să se
desfăşoare;
- creşterea capacităţii de efort.
Sisteme de acţionare:
- exerciţii de front şi formaţii;
- variante de mers şi alergare;
- săltări şi sărituri;
- paşi specifici (de dans) din gimnastica ritmică;
-.exerciţii pentru educarea ritmicităţii şi muzicalităţii motrice
(jocuri
şi teme ritmice) etc.;
-.deplasare cu mişcări diferite ale membrelor superioare şi
inferioare;
- jocuri dinamice;
- parcursuri aplicative simple cu elemente cunoscute de elevi.
Strategii didactice:
- formaţii: în coloană câte unul, în coloană câte doi, în cerc, pe
grupe, etc.;
- deplasări cu schimbarea direcţiei şi a formaţiilor;
-.metode: conversaţia, demonstraţia, exersarea, explicaţia,
observarea curentă, problematizarea, aprecierea etc.
Veriga a II a durează mai mult atunci când sunt condiţii
65
neprielnice (frig afară, echipament neadecvat), când se susţin probe
de control, se participă la concursuri, ceea ce necesită o încălzire mai
bună (pentru a evita eventualele întinderi musculare) sau poate dura
mai puţin, când este foarte cald afară şi efortul din verigile tematice
nu este de intensitate mare (crescută). În această verigă se folosesc
de obicei exerciţii în tempo moderat, care să permită creşterea
frecvenţei cardiace la 120-140 b/m. În literatura de specialitate,
această verigă este prevăzută cu o durată de 1-2 minute, timp care nu
rezolvă o creştere şi stabilizare a FC în jurul cifrei de 120-140 b/m,
frecvenţă ce poate asigura o funcţionalitate bună de lucru. Din
această cauză recomandăm o durată de 4-6 şi chiar 8 minute.
Veriga a III - a
Influenţarea selectivă a aparatului locomotor
Durată = 5-8 minute
Obiectivele verigii:
- educarea atitudinii corporale corecte;
- prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice;
- educarea percepţiilor spaţio-temporale şi a ritmului;
- educarea mobilității articulare și a elasticității musculare;
- educarea coordonării musculare;
- întărirea tonusului muscular;educarea capacității de control și
adaptare a actului respirator;
- formarea obișnuinței de practicare independent șa exercițiilor de
66
dezvoltare fizică armonioasă;
- pregătirea organismului pentru realizarea temelor lecției.
Sisteme de acționare
- exerciții de dezvoltare fizică general, libere, cu partener, cu
obiecte, la aparate, grupate în complexe care cuprind 4-6 exerciții la
învățământul primar, 6-8 exerciții la învățământul gimnazial, 8-10
exerciții la învățământul liceal. Acestea se execută sub forma de
complex, la comandă sau liber, cu ritm dictat prin comandă sau
imprimat prin muzică, pe loc sau din deplasare. Succesiunea
recomandată pentru influențarea segmentelor corpului este
următoarea: exerciții pentru segmentul superior al coloanei (cap și
gât), exerciții pentru membrele superioare, exerciții pentru trunchi,
exerciții pentru membrele inferioare și în final sărituri.
- exerciții de respirație profundă și exerciții de relaxare. Se
recomandă ca exercițiile care încheie complexul să fie dinamice,
plăcute, mobilizatoare.
Strategii didactice
- formații de lucru: coloană de gimnastică, în trepte, în cocor, în
șah, semicerc, cerc etc.
- metode: demonstrația, explicația, exersarea, observarea curentă,
aprecierea verbală etc.
Când lecția se desfășoară în aer liber pe timp friguros, veriga a III-
67
a este mai scurtă și poate fi combinată cu veriga a II-a. În cazul
lecției în spații mici (pe timp nefavorabil) veriga a III-a va fi mai
lungă, urmărindu-se solicitarea mai mare a grupelor musculare.
Primele trei verigi au ca sarcină pregătirea organismului din toate
punctele de vedere pentru efortul necesar realizării temelor lecției.
Veriga a IV-a
Educarea/dezvoltarea vitezei sau coordonării
Durată = 6-8 minute
Obiectivele verigii:
- creşterea indicilor diferitelor forme de manifestare a calității
motrice viteza (reacţie, execuţie, repetiţie, deplasare, accelerare);
- educarea formelor de manifestare a calității motrice îndemânarea
(generală şi specifică).
Sisteme de acţionare:
Exerciţii pentru dezvoltarea vitezei sub formă de:
- execuţii a diferitelor acţiuni motrice pornite la semnale (auditive,
vizuale);
- execuţii rapide a diferitelor tehnici de execuţie (acţiuni aciclice);
- alergări pe distanţe scurte (10-20 m, 40-60 m etc.);
- alergări accelerate pe distanţe de 20-30 m;
- alergări în viteză maximă pe 10-20 m;
- ştafete şi parcursuri aplicative.
Exerciţii pentru dezvoltarea coordonării sub formă de:
68
- execuţii complexe;
- jocuri dinamice;
- parcursuri aplicative;
- întreceri de tipul „cine execută mai corect".
Strategii didactice:
- formaţii de lucru: în linie pe un rând sau pe mai multe rânduri, pe
grupe/echipe valorice, individual etc.
- metode: explicaţia, conversaţia, demonstraţia, problematizarea,
exersarea, întrecerea, observarea curentă, aprecierea verbală,
recompensa etc.
-.întrucât atât exerciţiile pentru viteză cât şi cele pentru
îndemânare solicită foarte mult sistemul nervos, ele nu se execută de
multe ori şi nici pe o durată lungă de timp;
- în această verigă se folosesc exerciţii ce se execută cu viteză
mare şi exerciţii ce presupun o complexitate deosebită.
Veriga a V-a
Învăţarea/consolidarea/perfecţionarea/evaluarea.deprinderilor
sau/şi priceperilor motrice
Durată = 10-25 minute.
Obiectivele verigii - diferite în funcţie de etapa de formare a
deprinderilor
Învăţarea acţiunilor motrice noi presupune:
- formarea unei reprezentări corecte şi clare;
69
- însuşirea mecanismului de bază.
Consolidarea acţiunilor motrice noi învăţate presupune:
- formarea stereotipului dinamic;
- automatizarea parţială sau totală a deprinderilor motrice.
Perfecţionarea deprinderilor şi formarea priceperilor presupune:
-.formarea capacităţii de aplicare a deprinderilor motrice în
condiţii variate (capacitate de generalizare);
- formarea priceperilor motrice complexe.
Evaluarea nivelului de însuşire a deprinderilor/priceperilor motrice
presupune:
- verificarea acţiunilor noi însuşite;
- aprecierea acţiunilor noi însuşite.
Sisteme de acţionare:
- exerciţii pregătitoare/ajutătoare;
- structuri de exerciţii;
- deprinderile motrice în condiţii standard şi în condiţii variate;
-.exerciţii, elemente, procedee tehnice în condiţii de întrecere,
concurs;
- parcursuri aplicative;
- ştafete;
- jocuri dinamice;
- jocuri sportive bilaterale;
- teste şi probe de control.
70
Strategii didactice:
- procedee de exersare: frontal, pe perechi, pe ateliere, pe grupe,
individual;
- metode: explicaţia, demonstraţia, materiale intuitive, observarea
curentă, problematizarea, exersarea, învăţarea prin descoperire,
modelarea, instruirea programată, verificarea orală, verificarea
practică etc.
Durata acestei verigi este mai mare în comparaţie cu verigile
tematice IV şi VI. Timpul se împarte în funcţie de
dificultatea/complexitatea fiecărei teme în parte, dar şi de numărul
temelor.
Veriga a VI-a
Dezvoltarea forţei sau rezistenţei
Durată = 8-10 minute
Obiectivele verigii:
-.creşterea indicilor formelor de manifestare a forţei
(dinamică, statică, generală, locală);
-.creşterea indicilor formelor de manifestare a rezistenţei
(generală, specifică).
Sisteme de acţionare:
-.exerciţii de dezvoltare fizică generală, executate analitic şi
global;
- exerciţii cu îngreuieri (exemplu - mingi medicinale) şi în condiţii
71
îngreuiate (exemplu - alergare în pantă);
- parcursuri aplicative;
-.execuţii ale diferitelor acţiuni motrice, cu efort moderat,
prelungit;
- alergări în tempo uşor şi moderat pe distanţe cuprinse între 300 -
1000 m.
Strategii didactice:
- formaţii: pe grupe, şiruri, pe perechi etc.;
-.metode: conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exersarea,
circuitul, modelarea, observarea permanentă etc.
Întrucât exerciţiile pentru dezvoltarea forţei și rezistenţei solicită
mult sistemul muscular, ele se execută cu intensitate mai mică dar cu
o durată prelungită. Se folosesc exerciţii ce se execută cu viteză mică
şi moderată şi exerciţii ce presupun o îngreuiere suplimentară. În
aceeaşi lecţie nu se prevăd teme pentru dezvoltarea a două calități
motrice şi anume forţă şi rezistenţă sau viteză şi îndemânare.
Veriga a VII-a –
Revenirea organismului după efort
Durată = 3 - 4 minute
Obiectivele verigii:
- revenire parţială şi treptată a marilor funcţiuni ale organismului;
- relaxarea musculară şi nervoasă;
- întărirea reflexului de postură.
72
Sisteme de acţionare:
- variante de mers şi alergare cu caracter liniştitor;
- exerciţii de relaxare musculară;
- exerciţii de respiraţie profundă;
- exerciţii de postură;
- acţiuni cu caracter distractiv.
Strategii didactice:
-.formaţii de lucru: în coloană câte unul, câte 2, în cerc, în
semicerc, deplasare liberă;
- metode: conversaţia, demonstraţia, exersarea.
Veriga a VIII-a
Aprecieri şi concluzii
Durată = 1 - 2 minute
Obiectivele verigii:
- evaluarea globală a lecţiei;
- evidenţierea realizării obiectivelor operaţionale;
- conştientizarea elevilor asupra modului de participare la lecţie.
73
IV. CERINŢE METODOLOGICE ALE LECŢIEI DE
EDUCAŢIE FIZICĂ
IV.1..Precizarea.clară.a.temelor,.sarcinilor.didactice.şi.obiecti-
velor operaţionale
Temele se stabilesc la începutul semestrului şi sunt prevăzute în
planul calendaristic semestrial. Nu trebuie confundate cu sistemele de
acţionare. Ele reprezintă unităţi fundamentale ale procesului
instructiv educativ. Raportate la conţinutul programei, temele
vizează componentele instructiv educative şi reprezintă cunoştinţe,
deprinderi, priceperi motrice şi calități motrice.
Temele trebuie să fie formulate cât mai exact şi cât mai clar. Tema
nu reprezintă o disciplină sportivă (gimnastică, handbal, atletism) ci
un element (stând pe mâini), un procedeu tehnic (aruncare la poartă
din săritură), o probă atletică sau o fază a acesteia (aterizarea la
săritura în înălţime cu răsturnare dorsală), o deprindere motrică de
bază şi utilitar aplicativă, însoţită de sarcina didactică urmărită
(învăţare, consolidare, perfecţionare, evaluare) şi o calitate motrică
însoţită de asemenea de sarcina didactică care poate fi: pentru viteză şi
coordonare–educare, pentru forţă şi rezistenţă - dezvoltare.
O temă poate fi realizată pe parcursul mai multor lecţii în care
obiectivul operaţional poate să fie acelaşi sau diferit. În cadrul unei
lecţii pot fi prevăzute 1-2-3 teme cu scopuri didactice (obiective
fundamentale) diferite. Scopuri didactice reprezintă stadiul de abordare
74
al procesului instructiv care poate fi: învăţare, consolidare,
perfecţionare, evaluare când este vorba de deprinderi motrice, formare
când este vorba de priceperi motrice şi educare, dezvoltare când este
vorba de calități motrice.
De obicei, în cadrul lecţiilor, temele se cuplează câte două, trei dar
cu scopuri didactice diferite astfel:
- temă de învăţare cu una de dezvoltare a unei calități motrice;
- temă de învăţare cu una de consolidare;
- temă de învăţare cu una de perfecţionare;
- temă de consolidare cu una de perfecţionare;
- temă de consolidare cu una de dezvoltarea a unei aptitudini
psihomotrice;
- temă de consolidare cu una de verificare;
- temă de perfecţionare cu una de verificare.
Este contraindicată cuplarea într-o lecţie a două teme de învăţare
sau a temelor de învăţare cu cele de verificare.
75
alergarea cu joc de glezne etc.).
76
deplasează, se sprijină, îşi transmit obiectele, materialele, depind unii
de alţii fără să se ţină cont de sentimentele lor, de afectivitatea lor, de
preferinţa sau plăcerea de a lucra cu cineva. La ora de educaţie fizică
elevii învaţă să colaboreze, să conlucreze, fapt ce-i ajută în viaţa de
zi cu zi.
77
a picioarelor.
Cognitive:
- elevul să explice modul de manipulare a mingii;
- elevul să prezinte regulile jocului de apărare în zonă (la baschet);
- elevul să analizeze tehnica de execuţie a săriturii în lungime;
- elevul să imagineze (creeze) o linie acrobatică;
- elevul să precizeze principiul ultimilor trei paşi la sărituri (scurt -
lung - scurt);
-.să enumere etapele de realizare a unui program de pregătire
suplimentară;
-.să exprime regulile de fair-play şi ale sportivităţii în activităţi
nesupravegheate;
- elevul să evalueze, la un coleg, tehnica execuţiei la podul de sus;
- elevul să evidenţieze modalităţile de corectare a mişcărilor;
- elevul să definească un concept cu care operează;
- elevul să spună greşelile personale sau a colegilor;
- să facă aprecieri despre nivelul de execuţie al unui adversar.
Afective:
- elevul să simtă plăcere pentru execuţiile apreciate pozitiv;
- elevul să fie interesat să realizeze alergarea într-un timp cât mai
scurt;
- elevul să depăşească emoţiile în momentul evaluării;
- elevul să se bucure pentru reuşita unui adversar, într-o întrecere
importantă;
78
- elevul să simtă ciudă pentru nereuşita unui element tehnic, sau a
unui joc;
- elevul să fie supărat când execuţiile sunt nereuşite;
-.elevul să prezinte interes pentru practicarea anumitor exerciţii
fizice;
- elevul să-şi stăpânească emoţiile;
- elevul să fie mulţumit/nemulţumit de evoluţia sa motrică;
-.elevul să manifeste satisfacţie pentru realizarea unei
mişcări armonioase.
Sociale:
- elevul să ajute coechipierii sau adversarii;
- elevul să conlucreze cu partenerii de joc;
- elevul să respecte regulile specifice activităţilor, dar şi adversarii;
- elevul să colaboreze cu ceilalţi colegi;
- elevul să sprijine colegul;
- elevul să coopereze cu partenerul de joc;
- elevul dea dovadă de fair-play;
- elevul să comunice cu partenerii;
- elevul să fie disciplinat;
- elevul să accepte sfaturile etc.
Modalitatea de formularea a temelor lecţiei cât şi a obiectivelor
operaţionale poate fi exemplificată astfel:
Tema nr. 1. - învăţarea săriturii în lungime cu 1 şi 1/2 paşi în aer
Obiectiv operaţional psihomotric - să se înalţe cât mai sus după
79
bătaie-desprindere.
80
Folosirea lor trebuie să asigure realizarea sarcinilor temelor şi a
obiectivelor operaţionale.
81
IV.4. Alegerea metodelor şi procedeelor metodice
Alegerea metodelor, procedeelor metodice se realizează în
conformitate cu temele, cu obiectivele operaţionale ale lecţiei,
întrucât folosirea acestora, la momentul potrivit, contribuie în mare
măsură la schimbarea comportamentelor elevilor. Explicaţia,
descrierea, demonstraţia, exersarea fragmentată şi globală,
observarea execuţiei partenerului, problematizarea, evaluarea etc. se
folosesc în mod diferit, atât pe parcursul lecţiei cât şi de la un
colectiv la altul. Important este ca explicaţiile, indicaţiile să fie clare,
concise, precise. Realizarea obiectivelor este influenţată de alegerea
celor mai potrivite metode şi procedee metodice pentru stadiul de
abordare a temei, pentru nivelul clasei/grupei cu care se lucrează.
82
fie înlăturată cât mai mult pierderea de timp, ridică valoarea
educativă şi formativă a lecţiei.
Cerinţele prezentate sunt doar câteva dintre cele care pot asigura o
bună desfăşurare a lecţiei, o crescută eficienţă, o înlăturare a
plictiselii şi a improvizaţiilor, dar şi caracterul distractiv - educativ.
83
urmăreşte dezvoltarea rezistenţei, iar efortul cu intensitatea este
abordat atunci când se urmăreşte dezvoltarea vitezei, forţei
explozive, perfecţionarea şi verificarea deprinderilor şi aptitudinilor
motrice.
Complexitatea efortului este dată de multitudinea de acte şi acţiuni
motrice ce compun un exerciţiu, o deprindere motrică. Procesul
învăţării deprinderilor motrice este grăbit sau încetinit în funcţie de
complexitatea exerciţiilor. Cu cât complexitatea exerciţiilor este mai
mare cu atât participarea proceselor sistemului nervos central este
mai solicitantă şi timpul de învăţare mai mare.
84
înregistrări ştiinţifice, în cadrul unor laboratoare, posibilitatea de
apreciere a efortului se limitează la înregistrarea frecvenţei cardiace
şi observarea elevilor.
Frecvenţa cardiacă se înregistrează la începutul lecţiei, în diferite
momente şi la sfârşitul lecţiei, pentru a aprecia intensitatea efortului.
O frecvenţă cardiacă (un puls) între 120-140 b/m reprezintă un efort
cu intensitate mică, între 140-160 b/m reprezintă un efort cu
intensitate medie, între 160-180 b/m reprezintă un efort cu intensitate
maximă şi peste 180 b/m reprezintă un efort cu intensitate
supramaximă.
Frecvenţa cardiacă înregistrează valori mai ridicate de 160-180
b/m în veriga a IV-a şi a VI-a în care sunt abordate teme de
dezvoltare a calităților motrice, dar şi în veriga de a V-a, când se
vizează consolidarea, perfecţionarea şi verificarea deprinderilor şi
priceperilor motrice.
Se apreciază că în cadrul lecţiilor de educaţie fizică, dinamica
efortului înregistrează o curbă ascendentă în primele trei verigi, în
care F.C. variază între 120-150 b/m, se menţine pe un platou cu
oscilaţii între 180-140 b/m în veriga a IV-a, a V-a, a VI-a şi o curbă
uşor descrescătoare în veriga a VII-a şi a VIII-a în care F.C. scade
sub 120 b/m şi tinde să revină la valorile dinaintea începerii
efortului.
Dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică, înregistrează o
curbă oscilatorie, rezultată din alternarea eforturilor intense cu pauze
85
de odihnă activă, pasivă şi de relaxare, ce depinde de nivelul
colectivului, temele abordate, obiectivele operaţionale stabilite,
conţinutul ales, dar şi de condiţiile atmosferice (vezi fig. de mai jos).
150
140 140
130 130
110 F. C.
100
90
80
70
I II III IV V VI VII VIII
Verigile lecției
86
exterioare, starea de oboseală poate fi apreciată ca fiind: uşoară,
mijlocie, mare.
Oboseala uşoară se caracterizează prin: înroşirea pielii,
transpiraţie uşoară, respiraţie accentuată, siguranţă în execuţia
mişcărilor, atenţie bună, execuţie corectă, stare generală bună. În
această stare copilul poate să continue efortul cu aceeaşi intensitate.
Oboseala medie se caracterizează prin înroşirea puternică a pielii,
transpiraţie abundentă, respiraţie accelerată şi puternică, mişcări
nesigure, stare generală slăbuţă. În acest caz efortul poate să
continue, dar intensitatea trebuie scăzută.
Oboseala mare se caracterizată prin, transpiraţie abundentă, dureri
de genunchi, greutate în schimbarea direcţiei, palpitaţii, înroşirea
pielii foarte accentuată, paloare accentuată, respiraţie greoaie, mers
clătinat, executarea cu îngreuiere a comenzilor şi numai la stimuli
foarte puternici, dureri de cap, greaţă, uneori senzaţii de vomă,
atenţie slăbită, execuţie incorectă, stare generală proastă. În acest caz
este indicată întreruperea efortului şi folosirea metodelor de revenire,
refacere şi vitaminizare.
87
unităţi de timp reprezentate de minute şi secunde. Densitatea poate fi
urmărită din trei puncte de vedere: pedagogic, motric şi funcţional.
1. Densitatea pedagogică
Este dată de raportul dintre timpul folosit pentru rezolvarea tuturor
momentelor didactice necesare desfăşurării lecţiei şi durata integrală
a acesteia. Ea include timpul afectat demonstraţiei, explicaţiei,
prezentării materialului intuitiv, indicaţiilor metodice, corectării,
organizării colectivului, organizării materialelor didactice şi odihnei
elevului. Densitatea pedagogică se calculează după următoarea
formulă:
2. Densitatea motrică
Reprezintă raportul dintre timpul consumat în mod util de către
elevi pentru efectuarea exerciţiilor şi durata integrală a lecţiei. Este
dată de timpul efectiv de lucru al elevului, reprezentând din acest
punct de vedere unul dintre parametrii eficienţei lecţiei.
Densitatea motrică se calculează după următoarea formulă:
3. Densitatea funcţională
Este timpul afectat execuţiei exerciţiului în raport cu intensitatea
acestuia şi durata integrală a lecţiei. Această formă a densităţii
evidenţiază valorile efortului determinate de intensitate. Elevul poate
lucra mult dar cu o intensitate scăzută, ceea ce însemnă că lecţia a
avut un nivel de efort mic, prelungit, sau poate lucra cu o intensitate
mare, ceea ce înseamnă că lecţia a avut un efort mare, dar de scurtă
durată.
Pentru a realiza o bună apreciere a densităţii lecţiei, trebuie făcute
înregistrări pe un număr reprezentativ de subiecţi, media rezultatelor
reprezentând densitatea lecţiei, care nu este egală cu durata lecţiei.
Evidenţa densităţii se poate înregistra şi aprecia ca fiind pozitivă sau
negativă prin întocmirea aşa-zisului "protocol de densitate". În
cadrul acestuia se înregistrează: desfăşurarea conţinutului lecţiei în
timpul alocat, valorile frecvenţei cardiace şi respiratorii la începutul,
89
pe parcursul şi sfârşitul lecţiei.
90
aplicative etc.).
IV.8.1..Pregătirea.lecţiei
91
Pregătirea lecţiei de educaţie fizică presupune din partea
profesorului realizarea anumitor acţiuni obligatorii ce constau în:
- elaborarea proiectului didactic;
- organizarea şi împărţirea spaţiului de lucru;
- pregătirea materialelor didactice şi a instalaţiilor.
a..Elaborarea.proiectului.didactic.este.acţiunea.care presupu-
ne conceperea şi transcrierea demersului activităţii ce urmează să se
desfăşoare. Elaborarea demersului didactic se realizează în funcţie
de: temele şi obiectivele propuse, de spaţiul existent, de numărul
elevilor, de numărul materialelor didactice, de particularităţile
elevilor.
92
pentru a uşura munca de plasare şi aşezare a materialelor didactice,
să pună pe sol anumite semne, reprezentate de bandă adezivă,
jaloane colorate etc., care să sugereze şi delimiteze spaţiile de lucru.
93
Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică presupune organizarea
colectivului de elevi şi, în funcţie de aceasta, organizarea exersării.
a. Organizarea şi dirijarea colectivului de elevi constă în
acţiunea de folosire a formaţiilor de lucru. Prin folosirea celor mai
adecvate formaţii de lucru în conformitate cu verigile/momentele
lecţiei şi cu spaţiul disponibil, se asigură obţinerea unei densităţii
superioare a lecţiei. Organizarea colectivului de elevi presupune
acţiunea de dirijare a activităţii elevilor în toate momentele lecţiei.
Această acţiune constă în transmiterea informaţiilor privind
modalitatea de deplasare şi de grupare a elevilor pentru exersare.
Alegerea diferitelor formaţii de lucru depinde de spaţiul în care se
lucrează, de conţinuturile ce urmează a fi abordate, de nivelul de
pregătire, de numărul elevilor, de numărul materialelor didactice, de
temele abordate şi obiectivele stabilite etc.
94
Organizarea exersării prin procedeul frontal, pe perechi, în
grup, individual se realizează ţinând cont de o serie de factori şi
prezintă avantaje şi dezavantaje.
95
corporale.
Procedeul frontal prezintă următoarele avantaje pentru profesor:
- are posibilitatea să supravegheze întreaga activitate;
- angrenează toţi elevii în activitate asigurând densitatea optimă;
- asigură nivelul de efort optim pentru toţi elevii;
- asigură menţinerea disciplinei;
- foloseşte eficient timpul afectat.
Acest procedeu are şi o serie de dezavantaje:
- nu pot fi observaţi şi supravegheaţi în amănunţime toţi elevii;
- corectarea individuală a greşelilor se face cu dificultate;
- apare dificultate în realizarea tratării diferenţiate a elevilor;
- necesită un număr multiplu de materiale şi un spaţiu mare.
96
şi slabi în altă grupă. În această situaţie se poate lucra bine pentru
însuşirea, consolidarea, perfecţionarea deprinderilor motrice şi
dezvoltarea calităților motrice, dar nu se pot organiza întreceri şi
jocuri, întrucât grupele slabe ar fi de fiecare dată învinse,
dezamăgite.
Alcătuirea grupelor valorice presupune o bună cunoaştere a
elevilor. Activitatea acestor grupe este diferenţiată pentru a asigura
progresul conform ritmului grupului respectiv. Grupele valorice sunt
deschise în sensul că elevii care progresează sunt avansaţi la o grupă
valorică superioară.
Omogenizarea grupelor se impune şi în cazul întrecerilor şi
jocurilor când şansele echipelor trebuie să fie egale. În acest caz
grupa, echipa va fi alcătuită în mod proporţional din elevi foarte
buni, buni şi slabi.
O variantă organizatorică a acestui procedeu este atelierul.
Acesta este reprezentat de spaţiul amenajat cu obiecte sau aparate, în
care elevii execută prin rotaţie execuţiile specifice fiecărui atelier.
Atelierele sunt considerate: groapa de sărituri, sectorul de sărituri,
sectorul de gimnastică, terenul de volei, sectorul de forţă etc. În
cadrul atelierelor, exersarea pe grupe se poate face simultan (aceleaşi
exerciţii sau exerciţii diferite) sau succesiv în variante diferite: fie
elevii execută sarcinile unul după altul cu respectarea rândului, fie
până le vine rândul, execută sarcini suplimentare.
Desfăşurarea activităţii pe grupe are următoarele avantaje:
97
- permite tratarea diferenţiată a elevilor pe grupe de nivel valoric,
fapt ce contribuie la creşterea interesului şi motivaţiei elevilor;
- se promovează relaţiile de grup (cooperarea);
-.se.dezvoltă capacitatea de omogenizare, autoconducere şi
autoevaluare;
- permite implicarea elevilor avansaţi în demonstrarea acţiunilor
motrice, în acordarea ajutorului şi asistenţei şi în supraveghere;
-.permite folosirea raţională a spaţiului de lucru şi a bazei
materiale.
Printre dezavantajele acestui procedeu evidenţiem:
- un efort organizatoric mai mare din partea profesorului;
- densitate motrică redusă faţă de procedeul frontal;
-.în cazul organizării activităţii pe grupe valorice, o posibilă
demobilizare a elevilor mai slabi.
98
Acest procedeu prezintă următoarele avantaje:
- se instituie relaţii de colaborare, într-ajutorare între parteneri;
- se dezvoltă spiritul de observaţie şi iniţiativă;
- oferă ocazia partenerilor să se cunoască, să se aprecieze;
- întăreşte responsabilitatea şi încrederea.
Ca orice procedeu are şi dezavantaje:
- solicită un număr mare de materiale didactice;
- necesită efort pentru organizarea corectă a perechilor pe criteriile
enumerate mai sus;
- în cazul în care colectivul nu este format dintr-un număr par de
elevi, profesorul poate alege una din cele trei variante: să lucreze cu
unul dintre elevi, reducând posibilităţile de a urmări toţi elevii, să
pună un elev să ţină scorul sau un elev să lucreze în plus cu
coechipierul care nu are pereche.
99
-.pentru exersarea unor acţiuni motrice în scopul consolidării
şi perfecţionării;
-.pentru alcătuirea unor legări, combinaţii cu elemente din
gimnastica acrobatică, ritmică sau aerobică;
-.pentru efectuarea exerciţiilor de revenire a organismului după
efort.
Procedeul individual se poate îmbina cu celelalte în vederea
tratării diferenţiate a elevilor cu carenţe în pregătire, a celor scutiţi
medical, parţial sau convalescenţi. Posibilitatea tratării diferenţiate
este principalul avantaj al acestui procedeu de exersare, alături de:
sporirea densităţii lecţiei, creşterea motivaţiei elevilor pentru
activitate, formarea capacităţii de practicare independentă a
exerciţiilor fizice şi întărirea responsabilităţi. Singurul dezavantaj
este faptul că profesorul nu poate urmări în aceeaşi măsură toţi
elevii. În schimb, pentru elevi, este un procedeu cu multiple valenţe
formative.
100
Manevrarea sau dirijarea acţiunilor colectivului de elevi se
realizată prin intermediul exerciţiilor de front şi formaţii. Se poate
face la comandă sau liber. Este indicat ca schimbările de formaţii să
se realizeze într-un timp cât mai scurt. Realizarea unei atmosfere
plăcute, în lecţie, impune renunţarea la caracterul rigid, milităros al
acesteia.
Exerciţiile de front şi formaţii se vor utiliza în funcţie de starea de
mobilizare a elevilor, pe care profesorul o constată. Folosirea unei
diversităţi de formaţii de deplasare şi de lucru, elimină monotonia în
lecţie, creşte interesul elevilor, îmbunătăţeşte orientarea în spaţiu şi
permite folosirea judicioasă a spaţiului de lucru.
Se recomandă ca încă din gimnaziu să se urmărească formarea
capacităţii de autoorganizare şi autoconducere, prin implicarea
elevilor în conducerea complexului de exerciţii, organizarea
echipelor, arbitraj, ţinerea scorului, conducerea activităţii unei grupe.
Profesorul dirijează deplasarea colectivului, grupelor, perechilor în
mod disciplinat. Schimbările de formaţii se pot face liber, sau la
comanda profesorului prin numărătoare, prin mers sau alergare, la
terminarea sarcinii motrice. Elevii trebuie obişnuiţi atât cu
deplasările dirijate, cât şi cu cele libere.
b. Comanda profesorului
Comanda se utilizează pentru angrenarea întregului colectiv într-o
acţiune dirijată. Ea trebuie adaptată condiţiilor în care se desfăşoară
activitatea pentru a fi auzită de toţi elevii. Trebuie să fie energică,
101
clară, fermă, mobilizatoare, dar şi plăcută. Modulaţiile vocii
contribuie la evitarea monotoniei. Comanda are o parte pregătitoare
numită şi prevestitoare (care pregăteşte execuţia sau atenţionează
asupra execuţiei) şi una decizională numită şi săvârşitoare (care
ordonă execuţia).
Folosirea exagerată a comenzilor atenuează în mare măsură
caracterul formativ al procesului didactic. Trebuie să se evite
ridicarea tonului, stridenţa care irită, dar şi vocea monotonă, înceată
care predispune la somnolenţă. Tonul, ca şi întreaga atitudine a
profesorului, trebuie să fie vioi, dinamic, optimist, vesel, să creeze
elevilor plăcerea execuţiei. Nu este însă indicat ca lecţia să se
transforme într-o execuţie realizată la comanda permanentă a
profesorului, transformând elevii în nişte roboţi care nu ştiu ce să
facă când cineva nu-i mai comandă. Exagerarea folosirii comenzilor
este incompatibilă cu caracterul formativ pe care trebuie să-1
îndeplinească educaţia fizică.
c. Plasamantul profesorului
Plasamentul profesorului în lecţia de educaţie fizică este foarte
important. Profesorul, pentru a putea supraveghea activitatea
desfăşurată de elevi, trebuie să se situeze, permanent în locul din
care privirea poate cuprinde tot colectivul, va fi văzut şi auzit de
către toţi elevii. El îşi va schimba locul în funcţie de formaţia de
lucru, în care se află elevii.
102
Când elevii se află în formaţie de adunare, profesorul se plasează
în partea centrală a acesteia.
Când elevii se deplasează în coloană câte unul sau doi, profesorul
se deplasează odată cu elevii la mijlocul coloanei, cu faţa spre
aceasta.
În cazul formaţiilor de lucru alcătuite pentru efectuarea
complexului de exerciţii, profesorul se plasează cu faţa, în centru
frontului cel mai larg.
Pentru a supraveghea şi corecta execuţia elevilor, este
recomandabil ca profesorul să se deplaseze printre rânduri.
Când se lucrează în cerc, profesorul se va plasa între elevi pe
marginea cercului.
În timpul activităţii desfăşurate pe ateliere, profesorul se va
deplasa de la un atelier la altul, poposind mai mult timp la atelierul
mai dificil. De exemplu: la atelierul la care se efectuează sărituri cu
sprijin la aparatele de gimnastică, unde trebuie să se acorde ajutorul,
va sta mai mult. Iniţierea elevilor în acordarea ajutorului şi asistenţei,
încă din momentul însuşirii săriturilor şi a elementelor acrobatice, va
da posibilitate profesorului să acorde aceeaşi atenţie tuturor grupelor
de elevi. Profesorul se va plasa astfel încât să poată urmări şi
activitatea desfăşurată de elevi la celelalte ateliere.
La alergarea de viteză, profesorul se va plasa la sosire, iar la cea
de rezistenţă ideal ar fi să alerge împreună cu elevii, alături de ei.
La sărituri (în lungime şi înălţime) se va plasa între zona de
103
desprindere şi cea de aterizare.
La aruncări se va plasa între zona de aruncare şi cea de recepţie,
în exteriorul ei.
104
- lecții opţionale;
- lecții de ansamblu sportiv.
105
- elaborarea planului calendaristic semestrial;
- stabilirea scalei de evaluare.
Orele alocate pentru extinderi sunt aprobate de conducerea unităţii
de învăţământ la cererea profesorului, elevilor şi părinţilor şi devin
obligatorii, fiind cuprinse în programul (orarul) de activitate şcolară.
Lecţia de opţional
106
Poate fi organizată şi desfăşurată ca lecţie în funcţie de opţiunile
elevilor şi face parte din curriculum-ul la decizia şcolii. Pentru elevii
ce participă la lecţiile de ansamblu sportiv se întocmeşte o evidenţă
aparte ce se înregistrează în caietul profesorului. La secretariatul
şcolii se depune un tabel nominal cu elevii ce participă la acest tip de
lecţii, acest tabel reprezentând documentul justificator pentru
încadrarea şi remunerarea cadrului didactic.
107
curriculum aprofundat se realizează o singură proiectare didactică,
însă când se optează pentru un curriculum tip disciplină nouă se
elaborează o programă şi o planificare nouă. Opţiunile pentru
diferitele activităţi depind în cea mai mare măsură de condiţiile
materiale oferite.
108
V. FORME DE PRACTICARE A EXERCIȚIILOR FIZICE ÎN
EDUCAȚIA FIZICĂ ȘCOLARĂ ȘI ÎN ACTIVITĂȚILE
EXTRACURRICULARE
109
orientare, plimbări în aer liber etc.;
Alte forme de practicare pe scară largă a exercițiilor fizice sunt:
tenisul, sporturile de luptă și de contact.
110
mai mult decât atât, munca şi jocul utilizau aceleaşi obiecte.
Evoluţia. Treptat tematica jocurilor a început să se separe de cea a
muncii., jocurile s-au abstractizat, au apărut obiecte speciale pentru
joc (mingi, bastoane, etc.) şi s-au amenajat terenuri speciale. Este
necesară precizarea că în viaţa grupurilor din societăţile primitive a
existat mai întâi munca şi apoi jocul.
Există opere literare care atestă existenţa jocurilor bazate pe
mişcare încă din timpuri străvechi, atât în Europa cât şi în celelalte
continente ale globului pământesc. („Legenda Argonauţilor”,
„Iliada” şi „Odiseea”, „Vedele”, scrierile lui Confucius etc.).
În societăţile sclavagiste, clasele sociale privilegiate folosesc jocul în diferite
scopuri: formative, militare, estetice, igienice. Jocurile practicate în Grecia
antică se constituiau în întreceri mari care adunau competitori de pe un teritoriu
vast numite în funcţie de zonă şi de locul unde se desfăşurau: istmice, nemeice,
olimpice etc.
112
complică şi se diversifică pe măsură ce copilul înaintează în vârstă.
Există jocuri care organizează şi fixează mişcări (se dezvoltă
motricitatea generală), jocuri de dezvoltare a intelectului,
intenţionalităţi şi structuri verbale.
La 4 ani, sunt preferate jocurile cu parteneri (fie mai mari, fie mai
mici) cu care colaborează de pe diferite poziţii ierarhice.
114
La 6 ani, copilul este absorbit de dificilul proces de adaptare la
viaţa socială, urmând ca la 7 ani să depăşească faza tensională a
acestui proces
116
(preadolescentul emite judecăţi de valoare asupra partenerilor de
joc).
118
Practicând jocurile, tânărul conştientizează că acestea au menirea
de a-i reface forţele, energia consumată în activitatea de învăţare,
îmbinând armonios utilul cu plăcutul. O atenţie deosebită trebuie
acordată anturajului, compoziţiei grupului în cadrul jocurilor sau al
diverselor forme de petrecere a timpului liber. Datorită unor calităţi
deosebite, grupul desemnează şi recunoaşte un lider, întreaga
activitate a grupului fiind polarizată în jurul lui.
119
- dorinţa de a juca este principalul motiv de participarea la joc;
- atractivitatea care determină stări afective pozitive şi satisfacţii;
- activitatea totală angajează fiinţa umană în integralitatea sa;
- activitate dezinteresată cu scop în sine însuşi;
- activitate recreativă, compensatorie, prin care fiinţa umană caută
destindere, distracţie.
120
- jocul permite manifestarea independenţei şi iniţiativei.
Elementul fundamental este întrecerea care duce la un interes
crescut al elevilor. Relaţiile active de colaborare sau de rivalitate
provoacă intense stări emoţionale.
121
energie, cadrul colectiv, reguli, disciplină, dorinţa de
autoperfecţionare şi autodepăşire etc. Prin contribuţia sa la
dezvoltarea fizică şi motrică, jocurile de mişcare exercită o influenţă
benefică asupra tuturor laturilor personalităţii, îndeosebi asupra
dezvoltării intelectului şi a laturii morale.
Regulile jocurilor de mişcare au o mare importanţă educativă; ele
orientează şi fac mai activă gândirea elevului, îi stimulează iniţiativa,
dar şi să-şi înfrâneze mişcări sau manifestări atunci când este nevoie,
îl învaţă să fie mai organizat şi mai disciplinat în cadrul colectivului.
În desfăşurarea jocurilor, subordonarea faţă de regulă se realizează
prin subiectul jocului sau prin rolul copilului.
Subordonarea faţă de o regulă pur convenţională depinde de
prezenţa unor parteneri; ea se manifestă numai atunci când copilul
este pus într-o situaţie de relaţionare cu un partener. Regulile simple
sunt, de obicei înţelese cu uşurinţă. Grija copilului pentru respectarea
regulilor transformă jocul într-o şcoală a disciplinei, cu toate că pe
participanţi îi interesează caracterul distractiv al jocului, posibilitatea
de a-şi manifesta agilitatea, inteligenţa, superioritatea faţă de
adversari.
Activitatea fizică sub formă de joc este cea mai plăcută şi cea mai
răspândită, stând la baza proceselor de creştere, dezvoltare şi educare
a copilului. Jocul de mişcare ca formă a activităţii de joc, reprezintă
în acelaşi timp metodă şi mijloc al educaţiei fizice, rezolvând
anumite sarcini din cadrul lecţiei de educaţie fizică şi de antrenament
122
sportiv.
123
bază (viteză, îndemânare, rezistenţă, forţă).
priceperilor, deprinderilor;
variate;
125
Profesorul trebuie să se orienteze în alegerea jocurilor numai către
acelea care pot exercita o influenţă pozitivă din punct de vedere
fizic, moral şi igienic, evitându-le pe cele care pot genera efecte
nedorite: jocuri legate de superstiţii, cu caracter neigienic, care pot
expune copii la accidente, care lezează demnitatea copiilor sau în
care se poate manifesta cruzime sau sentinţe antisociale.
a) Vârsta copiilor
126
distanţe scurte, cu şi fără schimbări de direcţie, sărituri peste
obstacole, jocuri cu obiecte (mingi), jocuri cu căţărări, aruncări la
ţintă etc. Jocurile pot fi însoţite de text sau muzică. În general nu se
recomandă împărţirea colectivului pe echipe. Totuşi pot fi folosite
ştafetele simple cu elemente de alergare, transport sau rostogolirea
unei mingi uşoare. Regulile şi raporturile dintre jucători trebuie să
fie simple.
b) Sexul copiilor
d) Starea sănătăţii
e) Particularităţile activităţii
f) Locul de desfăşurare
g) Condiţiile atmosferice
- bastoane şi ştafete;
131
a) Prin numărătoare. Jucătorii se aşează în linie, după înălţime,
numărând câte 2 (2 echipe), câte 3 (3 echipe) etc. Cei cu acelaşi
număr vor forma o echipă. (Procedeul se foloseşte cu succes la
jocurile care nu cer deprinderi ca: prindere, aruncare).
132
întrunească cel propus pentru căpitan, în funcţie de cerinţele jocului
(bun alergător, bun ochitor, bun în manevrarea mingii).
- denumirea jocului;
133
- conţinutul (pe scurt);
- principalele reguli;
134
lăudăroşenia celor care înving sau scăderea interesului la cei învinşi.
În ambele situaţii profesorul va interveni.
Indicaţii metodice:
sprijini de coechipieri;
135
-.pentru asigurarea liniştii se va evita tonul ridicat şi va fi
folosit fluierul.
- starea de sănătate;
- schimbarea formaţiilor;
V.4.11.,Sfârşitul.jocului..Stabilirea.rezultatelor.şi.analiza
jocului
Factorii care determină durata jocului sunt:
- numărul participanţilor;
- vârsta jucătorilor;
- cadenţa jocului.
Păsărele în cuib
Pe locul de joc se delimitează un cerc (cuib) cu diametrul de 3-4
m.
Jucătorii interpretează roluri de păsărele, iar unul dintre ei pe acela
de vânător.
Jucătorii aleargă în afara cercului, fluturând braţele şi strigând
„cirip-cirip”. Când vânătorul suflă din corn (pâlnie din pumn),
păsărelele se retrag în cuib (cerc) şi se aşază turceşte.
Indicaţie metodică:
- jocul este indicat pentru copii de 6-8 ani.
Găseşte-ţi locul
Jucătorii se aşază în cerc, fiecare marcându-şi locul printr-un semn
personal (obiect, linie etc.).
La primul semnal, toţi jucătorii aleargă în direcţia indicată (în
jurul cercului sau în altă direcţie); la al doilea semnal revin cât mai
repede la locurile lor.
Indicaţie metodică:
- jocul este indicat pentru copii de 6-10 ani.
Găseşte-ţi perechea
138
Jucătorii se aşază pe perechi, faţă în faţă, pe circumferinţa unui
cerc.
La semnal, jucătorii din afară aleargă în jurul cercului (în acelaşi
sens) şi revin la locul de plecare. După fiecare alergare se schimbă
rolurile.
Podul umblător
Reguli:
Indicaţii metodice:
139
Păsările călătoare
140
Câştigă primul sosit. Jocul se repetă cu schimbarea jucătorilor în
perechile respective.
Reguli:
Indicaţii metodice:
Leapşa
Indicaţii metodice:
jucătorului;
141
o panglică colorată, care se transmite noului prinzător.
Leapşa cu ghemuire
Leapşa cu panglica
Variantă
Notă:
Reguli:
142
De-a prinselea cu încrucişare
Acest joc poate fi jucat de 10-15 copii, într-o sală sau chiar pe
teren.
Reguli:
se despartă.
Indicaţie metodică:
Variantă
Uite-te la mine
Prinde perechea
Variantă
Căpitanul
Indicaţii metodice:
Năvodul (Pescarii)
147
Reguli:
terenului;
- un jucător este prins când năvodul este închis în jurul lui sau
Indicaţii metodice:
Ulii şi porumbeii
149
în joc. Dar acest lucru este destul de greu de realizat, întrucât ulii pot
avea un păzitor al cuibului lor.
Reguli:
Indicaţii metodice:
150
liber sau în pauzele dintre orele de curs;
Al treilea fuge
Indicaţii metodice:
151
- se va indica perechii nou formate ca după fuga celui de-al
Varianta I
Varianta a II-a
Reguli:
cu acesta.
Indicaţii metodice:
ani.
Cursa în cerc
Reguli:
Indicaţii metodice:
- când alergarea într-un sens a durat mult sau cercul este mic, la
154
jucătorilor;
bine să fie marcat printr-o linie zgâriată (sau trasă cu creta), după
care jucătorii şi-au ocupat locul la distanţele indicate. Jucătorii
vor fi obligaţi să alerge prin afara cercului marcat.
155
Reguli:
Indicaţie metodică:
Lupul şi oile
156
Se alege un prinzător – „lupul”.
Reguli:
Indicaţie metodică:
Indicaţie metodică:
educaţie fizică.
Bucheţelele
Indicaţii metodice:
Alb-negru
Notă:
Colţurile colorate
Indicaţii metodice:
Reguli:
Tunelul
161
după altul – trecerea târâş prin tunel. Echipa care revine mai repede
la formaţia iniţială este câştigătoare.
Indicaţii metodice:
timpul jocului;
jucătorilor.
Variantă
162
aşază în poziţia culcat înainte pe bancă şi, apucând cu mâinile de
marginile băncii, corpul va aluneca pe bancă prin tracțiuni simultane
în brațe. Când a ajuns la capătul băncii, se ridică în picioare (cu
picioarele depărtate), pentru a forma în continuare tunelul. Jucătorul
rămas acum ultimul continuă jocul folosind acelaşi procedeu, după
ce jucătorul dinaintea lui a ajuns la capătul băncii.
După fiecare ieşire din tunel, jucătorii trebuie să facă câte un pas
înapoi, pentru ca banca să fie mereu acoperită pe toată lungimea ei.
Reguli:
Indicaţii metodice:
163
Mingea prin tunel
Jocul continuă în acelaşi fel până când jucătorul care iniţial a fost
în capul coloanei a cules mingea şi, alergând, a ajuns din nou pe
primul loc, ridicând mingea cu braţele întinse deasupra capului.
Reguli:
braţ întins faţă de cel din faţa lor, iar la fiecare intrare a mingii în
tunel, primul jucător din coloană, ca şi ultimul, trebuie să respecte
liniile trasate pentru ei;
Indicaţii metodice:
greutăţi egale;
respectarea regulilor;
165
Variantă
Mingea călătoare
Procedee de transmitere:
Cursa pe numere
167
ridică rapid, ies în dreapta şirului şi aleargă înainte, ocolesc pe
primul din şir, aleargă în continuare spre coada şirului, ocolesc pe
ultimul jucător şi revin la locul lor. Jucătorul care a ajuns primul la
locul său aduce 1 punct echipei din care face parte. Apoi este strigat
un alt număr ş.a.m.d.
Reguli:
168
Indicaţii metodice:
169
-.dacă jocul se desfăşoară cu copii de 10-11 ani, fiecare număr
Prinde bastonul
Reguli:
170
-.conducătorul jocului va striga alternativ când un număr cu
Indicaţie metodică:
Ocheşte mingea
171
câştigătoare.
Reguli:
Indicaţii metodice:
Apără şi atacă
Reguli:
Ţinta rostogolitoare
173
12 m. Colţurile terenului se marchează cu câte un steguleţ.
Reguli:
174
Indicaţii metodice:
Mingea la turn
Reguli:
175
- aruncarea mingii în turn nu trebuie să fie atât de puternică
Indicaţii metodice:
Vânătorii şi raţele
176
echipe, cea a „raţelor”, va ocupa loc în cercul mic, iar echipa
„vânătorilor”, în afara cercurilor mari.
Reguli:
Mingea călăreaţă
Reguli:
nu se ia în considerare;
puţin un jucător.
Indicaţii metodice:
179
împrăştie în sectorul respectiv.
Regulă:
1. Transportul în doi
2. Transportul în trei
Indicaţii metodice:
Transportul coşurilor
183
Roaba
Indicaţii metodice:
Banda rulantă
184
Formaţia echipelor în timpul jocului este prin flanc câte unul, iar
poziţia jucătorilor şezând, sprijiniţi cu mâinile pe duşumea.
Reguli:
mâini;
nici un jucător.
Indicaţii metodice:
185
Transportul mingilor
Reguli:
lor de jos;
Indicaţie metodică:
186
- numărul de mingi ce urmează a fi transportate, precum şi
Mingea în presă
187
înapoia liniei de plecare, predau mingea perechii următoare.
Reguli:
ridice şi, presând-o din nou între capete, să continue cursa din
locul unde a scăpat mingea;
de plecare.
Indicaţii metodice:
participanţilor la joc;
188
pământ;
Transportul băncii
Reguli:
Indicaţii metodice:
vârsta acestora.
Val de bănci
V.10. Ștafete
Ştafetele sunt jocuri de întrecere pe echipe, fără contact direct cu
adversarul. Dacă în celelalte jocuri de mişcare participarea
jucătorilor este simultană, în ştafete ei îşi îndeplinesc sarcinile în
mod succesiv.
191
interval de câţiva paşi.
Pot fi organizate ştafete şi în alte formaţii ca: raze, cerc sau pătrat.
- transportată;
- mânuită (prindere-aruncare);
- dus în echilibru;
- aruncat la distanţă;
- transportat;
- rostogolit;
193
obiecte şi aparate:
1. Ştafete cu mingi:
înapoi;
pasa înapoi;
picioarele;
194
un punct fix.
bancă;
bancă;
braţe;
195
- deplasare prin sărituri în zigzag peste bancă (3 sărituri);
capătul băncii.
Notă:
băncii.
dintre ele;
saltea;
saltea;
197
Cursa în spate (gemenii)
Reguli:
linia de sosire.
Indicaţii metodice:
Ştafeta pe perechi
198
Se formează 2-3 echipe, cu un număr egal de jucători care se
dispun prin flanc câte unul, înapoia liniei de plecare.
Jocul continuă până când ultimul jucător a fost trecut peste linia
de înapoiere.
Pentru acest joc este nevoie de un teren plat sau de o sală, iar ca
materiale sunt necesare batiste, sfoară, panglici sau altceva se poate
folosi pentru legat, în număr egal cu jumătate din efectivul
jucătorilor.
Reguli:
Indicaţie metodică:
200
porneşte în alergare prin dreapta echipei respective, ocoleşte raza şi,
întorcându-se la locul său, atinge cu mâna jucătorul din faţă, predând
astfel ştafeta. Cel atins aleargă înainte, tot prin dreapta echipei,
ocoleşte raza prin faţă, continuă alergarea şi, ocolind din nou raza
prin extremitatea ei exterioară, se întoarce la locul său, „predând”
ştafeta prin atingerea jucătorului din faţă cu mâna.
Reguli:
extremele razelor;
Indicaţii metodice:
Ştafeta în suveică
Reguli:
a înmânat băţul;
cot.
Indicaţii metodice:
Ştafeta cu coarda
Reguli:
Indicaţii metodice:
Ştafeta distractivă
- deplasare în sac;
lingură;
conţinutul;
picioarele;
- „roaba” etc.
Lupta cocoşilor
207
perechi, fiecare jucător luptând cu adversarul din faţă. Prin împingeri
energice cu pieptul sau umărul, ori prin fente (eschive) se caută
dezechilibrarea adversarului, obligându-l să pună şi al doilea picior
jos. Jucătorul care a pus al doilea picior este luat prizonier. De
asemenea, devine prizonier adversarul care a fost împins înapoia
liniei sale de atac.
Reguli:
Indicaţii metodice:
Varianta I
Varianta a II-a
209
Participanţii la joc se împart în grupe de câte 6-10 jucători.
Fiecare grupă luptă independent. Se trasează, pentru fiecare grupă,
câte un cerc cu diametrul de 4-5 m. Jucătorii ocupă loc în cercurile
respective, în poziţia cu braţele încrucişate, în faţă sau în spate şi
într-un picior. Lupta constă în aceea că jucătorii găsindu-se în poziţie
iniţială, se împing unii pe alţii, căutând să-şi scoată adversarii din
cerc. Orice jucător care a atins cu piciorul linia cercului sau a fost
găsit cu ambele picioare pe sol, este scos din joc.
Lupta în lanţ
210
Intervenţia se poate face de către mai mulţi jucători şi la ambele
echipe.
Reguli:
echipe;
dintre adversari;
capul şirului a fost tras peste linie, sunt consideraţi prizonieri toţi
jucătorii care în momentul trecerii liniei se găseau înlănţuiţi.
Reguli:
212
Tracţiunea cu frânghia
Reguli:
Indicaţii metodice:
frânghiei;
213
-.când nu poate fi angajat în luptă în acelaşi timp întregul
Indicaţii metodice:
214
grupe de începători, la baschet, volei sau handbal;
215
jocului.
216
prea timpuriu, când nu au început să se formeze deprinderi corecte în
elementele de tehnică individuală, poate dăuna procesului de
învăţare. Pentru acest motiv se recomandă o gradare în timp în ceea
ce priveşte complexitatea elementelor specifice jocului sportiv
cărora le sunt destinate.
217
Pentru volei această suveică este mai preţioasă în ceea ce priveşte
stăpânirea tehnicii de pasare şi preluare.
218
La începutul jocului, mingea se află la jucătorul din flancul drept
al unei grupe. El o pasează unui coechipier care se găseşte în flancul
drept al altei grupe şi imediat aleargă şi se plasează în spatele unei a
doua grupe. Acelaşi lucru îl fac toţi jucătorii care ajung în flancul
drept. Tot timpul mingea va fi plasată într-un singur sens, iar
circulaţia jucătorilor se va face în acelaşi sens (a), fie în sens opus
(b), după cum s-a stabilit dinainte.
219
Jocul se îngreunează prin schimbarea, la semnal, a sensului de
pasare şi de circulaţie a jucătorilor, prin introducerea a două sau
chiar trei mingi, prin dificultatea procedeului de pasare sau prindere
impus etc.
220
Jocul se poate organiza cu un număr de 8 jucători şi 2 mingi.
Jucătorii se aşază într-un pătrat cu latura de 8-12 m (câte 3 pe fiecare
latură). Pentru fotbal dimensiunile pătratului vor fi mai mari.
Doi jucători, din două colţuri ale pătratului, primesc câte o minge.
La semnalul de începere cei doi pasează mingile spre dreapta, după
care fug, schimbându-şi locurile între ei. Jucătorii care au primit
mingea o pasează la rândul lor, spre dreapta, şi aleargă schimbându-
şi locurile între ei.
221
direcţie, jucătorii schimbându-şi locurile pe diagonală.
Indicaţii metodice:
Ţine mingea!
Jocul se poate juca într-o sală sau pe un teren în aer liber. Dacă
terenul este prea mare, se poate delimita spaţiul de joc printr-un
careu sau un dreptunghi; în sală se poate folosi marcajul de volei sau
222
baschet, sau chiar pereţii sălii, în cazul când este mai mică.
Reguli:
Indicaţii metodice:
223
- pe un teren mare, cu o minge de fotbal, se pot da pase cu
piciorul;
Huştiuluc
Într-o sală sau pe un teren fără gropi sau pietriş, lung de 20-25 m,
se trasează două linii de fund şi un punct care reprezintă centrul
224
terenului.
Reguli:
225
- mingea trebuie pusă pe linie sau înapoia liniei şi nu aruncată;
Indicaţie metodică:
Volei la perete
Câştigă jucătorul care a reuşit să dea cele mai multe pase, fiecare
din ele atingând careul de pe perete.
Reguli:
pasă de volei.
Indicaţii metodice:
bine de perete.
Mingea în aer
Jocul se repetă de mai multe ori, şi echipa care obţine cele mai
multe victorii este câştigătoare.
Reguli:
jucător de pe cerc.
Indicaţii metodice:
învăţării paselor;
Handbal la ţintă
Acest joc se poate organiza într-o curte unde există un perete fără
ferestre sau într-o sală.
Se desenează pe perete o poartă de handbal în 7 de dimensiuni
normale, inclusiv grosimea barelor. Prin patru linii verticale se
împarte spaţiul porţii în 5 compartimente, din care 4 sunt egale ca
228
lăţime, iar cel din mijloc e dublu. Compartimentul din mijloc este
notat cu cifra 1, următoarele două din dreapta şi din stânga cu cifra
2, iar cele două din extreme cu cifra 3.
La 9 m în faţa porţii şi pe centrul ei se trasează o linie de 1 m
lungime, paralelă cu poarta, linie de unde se vor face aruncările.
Jucătorii se împart în două echipe egale ca număr; fiecare jucător
va arunca o dată la poartă cu o minge de handbal. Jucătorii se succed
la aruncare alternativ, dintr-o echipă, apoi din cealaltă. Fiecare
jucător aduce echipei sale atâtea puncte câte reprezintă
compartimentul lovit cu mingea.
Câştigă echipa care totalizează un număr mai mare de puncte.
Reguli:
- în aruncare nu este permis să se depăşească linia de 9 m, iar în
229
perfecţionarea aruncării libere la poartă în jocul de handbal;
230
V.13. Jocuri în apă
232
de conducător.
234
înotător bun care să cunoască procedeele de salvare de la înec; acesta
îl va ajuta la supravegherea colectivului de copii. Este de la sine
înţeles că şi conducătorul jocului, trebuie să fie un bun înotător.
Indicaţii metodice:
- jocurile de alergare prin apă se recomandă pentru copii şi tineri
235
apa; alergările se vor organiza mai ales când apa este rece;
236
acumulează numărul cel mai mare de puncte, după ce se scad
punctele de penalizare.
Reguli:
- de fiecare dată când mingea ajunge la jucătorii din extremele
- dacă vreunul din jucători scapă mingea din mână şi aceasta apare
la suprafaţa apei, echipa este penalizată cu 1 punct.
237
echipe, tot însă prin luptă directă pe perechi. Deciderea victoriei
directe se poate face şi prin împingerea adversarului în afara unui
spaţiu de luptă determinat. Fiecare victorie directă aduce 1 punct
echipei respective.
Reguli:
- de la începerea luptei nu este permis să se schimbe piciorul de
sprijin;
Lupta călăreţilor
Jocul se desfăşoară într-un bazin cu apă naturală, fără curent şi cu
fund nisipos; nivelul apei nu trebuie să treacă de înălţimea pieptului
jucătorilor.
trânti în apă;
239
- dacă jocul se desfăşoară cu copii mai mici şi lupta unei perechi
durează prea mult, conducătorul jocului poate opri lupta, dând
rezultat de egalitate;
- acest joc este indicat numai pentru băieţi, în cadrul exerciţiilor de
obişnuire cu apa.
241
dintre cele mai bune dacă va ţine cont totodată şi de particularităţile
organizării şi desfăşurării jocurilor în aer liber iarna.
Jocurile vor trebui să fie dinamice, să angreneze întregul colectiv
în activitate. Durata lor va depinde de temperatura aerului şi poziţia
locului unde se desfăşoară – adăpost sau expus vântului; totodată,
durata va depinde şi de îmbrăcămintea copiilor. Copiii nu trebuie să
fie îmbrăcaţi prea gros, pentru a nu fi stânjeniţi în mişcări, dar
hainele pe care le au să-i apere de frig şi mai ales de vânt.
Când jocurile pe schiuri se desfăşoară pe pante, acestea trebuie să
corespundă gradului de pregătire tehnică a tinerilor; este de dorit ca
locul de organizare a jocurilor pe schiuri să fie recunoscut în
prealabil de instructor, pentru ca terenul să nu prezinte neregularităţi,
de multe ori ascunse, care pot da naştere la accidente, uneori grave.
Când jocurile se desfăşoară în pădure, pe un spaţiu mai întins, şi
cer din partea participanţilor orientare în teren, profesorul sau
instructorul va trebui – în mod obligatoriu – să recunoască terenul şi
apoi, prin plimbări sau marşuri pe schiuri, să treacă şi cu elevii prin
acele locuri, atrăgându-le atenţia asupra unor puncte de orientare. Nu
este totdeauna necesar să li se spună copiilor că terenul prin care trec
le va servi ca teren de joc peste o zi sau două.
Profesorul sau instructorul se va îngriji din timp şi de partea
materială a organizării jocurilor. Astfel, el va avea la dispoziţie un
număr suficient de steguleţe cu culori vii, care să marcheze anumite
trasee sau puncte pe zăpadă. Dacă jocurile se desfăşoară pe gheaţă,
242
se va îngriji de confecţionarea unor steguleţe pe suporţi de lemn ce
pot sta verticale pe gheaţă etc.
liniile laterale.
Indicaţii metodice:
mărită;
Cercurile de zăpadă
244
În faţa gardului sau peretelui pe care sunt desenate cercurile
“ţintă” se trage o linie de aruncare la 10-15 m. Marcarea se face prin
înfigerea în zăpadă a 3-4 beţe care delimitează totodată sectoarele de
aruncare ale fiecărei echipe.
Reguli:
aruncare.
Indicaţii metodice:
umedă şi lipicioasă;
245
Ştafeta pe săniuţe
Reguli:
246
-.schimbarea săniuţelor între perechi se face numai în spatele
liniei de start.
Indicaţii metodice:
trage, altul stă în săniuţă, iar al treilea împinge din spate. În acest
caz, schimbarea la ocolire se va face între cel care trage sania şi cel
care stă pe ea. Cel care împinge va intra în grupul al doilea şi va
începe alergarea şezând în sanie. Jocul se va termina când toţi
jucătorii vor fi îndeplinit toate rolurile.
Variantă
Reguli:
248
VI. NOȚIUNI DE BAZĂ PRIVIND PROIECTAREA
DIDACTICĂ
249
- programarea – (programul) document operațional, realizabil pe
perioade scurte de timp și care permite detalieri metodologice.
Realizarea proiectării didactice depinde de numărul de ore
prevăzut în Planul cadru de învăţământ şi de numărul de ore alocat
fiecărei clase în parte. Planul cadru de învăţământ prevede în
„trunchiul comun" numărul minim şi maxim de ore ce se alocă
fiecărei arii curriculare (implicit fiecărei discipline) în parte şi
prevede în curriculum la decizia şcolii" (CDS), numărul de ore ce se
adaugă la numărul minim obligatoriu, ajungând la maximum
prevăzut. (în Planul cadru de învăţământ, pentru educaţia fizică sunt
prevăzute minim 2ore şi maxim 3 ore pe săptămână pentru clasele I-
a VII-a, şi a IX-a-a Xl-a şi 1-2 oră pe săptămână pentru clasa a VIII-
a şi a XII-a). Numărul minim reprezintă numărul de ore ce se
desfăşoară în mod obligatoriu, iar diferenţa până la maximum, este
sau nu alocată în funcţie de decizia şcolii (care se stabileşte în
Consiliul Profesoral, în funcţie de opţiunile elevilor) în funcţie de
numărul de ore obligatoriu, se realizează proiectarea didactică care
este diferită pentru 1, 2, 3 ore pe săptămână. Pentru orele alocate la
decizia şcolii se realizează o proiectare didactică suplimentară în
funcţie de tipul lecţiei, de extindere, de aprofundare, opţional-
disciplină nouă sau de ansamblu sportiv.
Realizarea proiectării propriu-zise constă în aşternerea pe hârtie a
tuturor conţinuturilor şi activităţilor ce urmează să se desfăşoare pe o
perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp (pe parcursul unui an de
250
studiu, a unui semestru, a unei unităţi de învăţare sau a unei lecţii).
Proiectarea ca acţiune orientativă, anticipativă, cu scop de a sigura
eficienţa procesului instructiv-educativ, se realizează în patru mari
etape
Etapa I este etapa în care se realizează planurile cadru de
învăţământ şi programele şcolare, de către instituții specializate ale
statului.
Etapa a II-a are drept obiectiv stabilirea resurselor umane (cadre
didactice, număr de elevi şi nivelul la care se află), materiale (baze și
materiale sportive) și de timp.
Etapa a IlI-a în care se elaborează următoarele documente:
- eșalonarea anuală a unităților de învățare/planul tematic anual;
- plan calendaristic semestrial;
- tabel centralizator privind distribuirea numărului de lecţii;
- unitatea de învățare;
- proiectul didactic.
Etapa a IV-a constă în stabilirea strategiilor de evaluare (cerinţe,
modalităţi de evaluare, indicatori urmăriţi, modalităţi de înregistrare
a evaluării) (Rață, Gloria, 2005).
Succesiunea operațiilor necesare realizării activităţii didactice de
proiectare în educaţia fizică este următoarea:
- precizarea obiectivelor generale urmărite;
- precizarea locului şi a condiţiilor materiale;
- stabilirea eşantionului pentru care se realizează proiectarea;
251
- stabilirea perioadei de timp și a obiectivelor operaționale;
- stabilirea conţinuturilor ce urmează a fi abordate;
- stabilirea strategiilor de predare-învăţare;
- stabilirea strategiilor de evaluare a rezultatelor obţinute.
252
- numărul de ore pe săptămână;
- clasa sau anul de studiu (I sau ... IV);
- locul/zona geografică;
- condiţii materiale specifice.
A doua parte, sub formă grafică, consemnează:
- pe verticală: denumirea unităţilor/componentelor de învăţare ce
urmează a fi abordate;
- pe orizontală: numărul de lecţii acordate, datele de susţinere a
acestora şi de aplicare a probelor de control.
În funcţie de condiţiile materiale existente în şcoli, într-o lecţie se
pot programa două sau trei teme, cu un timp de realizare de 25-35
minute (din durata toală a lecţiei, de 50 minute).
Temele abordează conţinuturi specifice deprinderilor motrice şi
aptitudinilor psihomotrice.
În lecţiile care se desfăşoară în aer liber, se vor aborda teme din
aptitudinile psihomotrice (în principal viteză, rezistenţă), atletism,
jocuri sportive, iar în cele desfăşurate în interior, teme din
aptitudinile psihomotrice forță şi de coordonare, gimnastică şi dacă
există condiţii şi din jocuri sportive.
253
254
Învățământ liceal Exemplu
Eșalonarea anuală a unităților de învățare
Clasa , două ore săptămânal
VI.3. Unitatea de învățare
Denumirea de unitate de învățare a apărut în ultimii douăzeci de ani și definește
o succesiune de lecții care conțin aceeasi temă, până atunci fiind numită ciclu
tematic sau sistem tematic de lecții. Acest document de proiectare eșalonată este
elaborat de cadrul didactic sau la nivelul catedrei de educație fizică și conține un
număr variabil de lecții prin care se rezolvă unul din elementele de conținut al
programei școlare cum sunt:
- aptitudinile psihomotrice (condiționale sau coordinative);
-.deprinderile motrice (de bază, utilitar-aplicative, specifice unor ramuri de
sport);
- capacitatea de organizare și autoorganizare;
- dezvoltarea fizică armonioasă.
Sistemul tematic de lecții se elaborează pe ani de studiu și cupride un număr de
lecții succesive cu aceeași tematică, finalizându-se cu o formă de verificare.
Obiectivele de instruire și obiectivele operaționale sunt sunt diferite de la o lecție
la alta. Mărimea unei unități de învățare (numărul de lecții) este stabilită de
profesor în funcție de:
- nivelul de pregătire al elevilor raportat la prevederile programei școlare;
-.condițiile de bază materială ale școlii raportate la condițiile meteo-climatice și
de relief;
- alte cerințe didactice legate de tradițiile școlii și de opțiuile elevilor.
Structura unității de învățare ca document de proirctare didactică, are două parți:
I. Indicatorii de recunoaștere:
- denumirea (unitate de învățare viteză);
- clasa (a V a);
- anul de instruire (I);
- numarul de ordine al ciclului tematic (1,2,3 etc.);
- numarul de lecții alocat (5);
- timpul alocat în fiecare lecție (8 min.);
- perioada în care se desfășoară (20 sept. - 11 oct.).
II. Conținutul propriu zis pentru fiecare lecție din cadrul unității de învățare:
- numarul lecției;
- obiectivul de referință;
- obiectivele operaționale majore;
- detalieri de conținut;
- activități de învățare;
- dozare orientativă;
- resurese materiale și de timp;
- evaluare.
Pentru a facilita eleborarea acestui document se recomandă întocmirea Anexei
cu miloace pentru realizarea prevederilor programei școlare care va cuprinde
descrierea și denumirea codificată a fiecărui exercițiu/joc/ștafetă. Aceste coduri vor
fi transcrise la subrica detalieri de conținut, economisind timp și conferind concizie
și claritate documentului elaborat.
În funcție de dificultatea și eficiența unor miloace, acestea pot fi reluate, deci nu
este obligatoriu ca lecțiile să aibă conținuturi complet diferite
În derularea cronologică a lecțiilor, se urmărește ca unitatea de învățare să se
finalizeze (cu evalure) înainte de vacanțele școlare.
Evaluarea constă în elaborarea și aplicarea unui test relevant cu privire la nivelul
de realizare a indicatorilor preconizați pentru unitatea de învățare respectivă.
Dozaj
Nr. Obiective.de
Detalieri de conținut Exemple de activități de învățare orientati Resurse
Lecției referință Evaluare
v
1 2 3 4 5 6
1 1.3 Să Parcurgerea unor - exersarea pasului săltat și a pasului sărit Predictivă
realizeze distanțe variabile în - dezvoltarea vitezei de deplasare 15'
acțiuni pluton, în tempo - exersarea bătăii și desprinderii pe un picior
motrice cu moderat (exerciții de pe loc și din alergare)
structuri și - demonstrații
eforturi - ștafete cu sărituri
diferite
2 1.3 Parcurgerea - exersarea pasului sărit cu aterizare în Observare
integrală a distanțelor groapă 15' sistematică
prevăzute în sistemul - demonstrații - exersarea deprinderii pe un
de evaluare Întreceri picior cu aterizare în groapă
- demonstrație
- săritura în lungime cu elan redus
- demonstrație, corectări
3 2.1 Să Școala săriturii - exersarea pasului sărit cu aterizare în Tema.la
aplice Elanul și bătaia în groapă 15' clasă
procedeele și spațiu delimitat - exersarea elanului și a bătăii într-un spațiu (bătaia)
acțiunile Săritura în lungime, de 40-50 cm
tactice însușite procedeu ghemuit - sărituri în lungime cu tragerea genunchilor
în structuri la piept
simple - demonstrație și corectări individuale
4 2.1 Viteza de deplasare - exersarea accelerărilor cu menținerea Observare
Etalonarea elanului vitezei maxime pe distanță de 15-20m 15' sistematică
Exerciții ajutătoare - exersarea elanului și a bătăii în spațiu
pentru însușirea bătăii delimitat
și a zborului - exersarea desprinderii și zborului cu bătaie
Întreceri pe trambulina de gimnastică
- exersarea săriturii integrale sub formă de
întrecere
Anul de instruire: II
Ciclul tematic: 1
Număr de lecții alocat: 8
Perioada de aplicare: 17 septembrie – 8 octombrie
Timpul de exersare în lecții: 8 minute
Conținuturi cuprinse în instruire:
- viteza de reactie la stimuli vizuali si tactili
- viteza de deplasare, cu schimbari de directie
- viteza de executie in acte motrice singulare, in acte si actiuni motrice cu obiecte portabile
VI.4. Proiectul didactic
Proiectul didactic este documentul obligatoriu, elaborat de profesor pentru
fiecare lecţie de educaţie fizică în parte, ce stă la baza activităţii desfăşurate până la
obţinerea gradului definitiv în învăţământ şi la baza îndrumării didactice a
studenţilor prin efectuarea practicii în unități de învățământ. După susţinerea
examenului de „definitivat", întocmirea proiectului didactic nu mai este bligatorie,
dar este indicat să se realizeze permanent măcar o schiţă, întrucât contribuie la
creşterea eficienţei procesului instructiv-educativ.
Proiectarea lecţiei constă în anticiparea şi prefigurarea activităţii ce urmează să
se desfăşoare cu scopul de a realiza obiectivele, iar proiectul didactic reprezintă
instrumentul care se rezolvă temele lecţiei. În realizarea proiectării didactice,
profesorul de educaţie fizică, trebuie respecte următoarele cerințe (Rață Gloria,
2005):
să formuleze clar obiectivele operaţionale, derivate din obiectivele de
referinţă;
să stabilească şi să ordoneze conţmuturile în funcţie de obiectiveie
stabilite;
să prefigureze şi structureze scenariul didactic, pe verigile necesare
realizării temelor lecţiei (durată, mijloace şi dozare, metode, formaţii de
lucru, indicaţii metodice);
să stabilească necesarul de materiale didactice intuitive şi de lucru.
Proiectul didactic bine gândit, din punct de vedere al conţinutului, are clar
precizate: obiectivele operaţionale în termeni de comportament observabil şi
testabil la sfârşitul lecţiei, mijloacele de realizare pe fiecare verigă în parte,
modalităţile de dozare a efortului pe fiecare mijloc în parte, formaţiile de lucru
folosite pe parcursul lecţiei, metodele folosite pe parcursul lecţiei pentru realizarea
obiectivelor, indicaţiile metodice.
Proiectarea lecţiei se elaborează de către fiecare cadru didactic, pentru fiecare
clasă şi lecţie în parte.
Proiectul didactic reprezintă un scenariu ce precizează acţiunile ce urmează să se
facă de către profesor împreună cu elevii.
Structura unui proiect didactic are două părţi:
Prima parte care cuprinde indicatorii de recunoaştere:
Denumirea: - Proiect didactic;
Unitatea de învăţământ - Şcoala nr. _
Student / Profesor _____________
Data _____________________
Clasa _____________________
Efectivul: __; B__., F__.,___.scutiţi
Locul de desfăşurare: _______________
Materiale sportive: _________________
Temele lecţiei:
1. _________________________________
2. _________________________________
Obiectivele operaționale
Etapa III are ca obiectiv principal menţinerea IAF la un nivel ridicat. Acesta
poate fi realizat prin conţinuturi corespunzătoare cu experienţa şi dorinţele
individuale prin mijloace dintre cele mai variate: alergare, înot, pedalat, schi,
gimnastică aerobică, exerciţii de musculaţie, jocuri sportive şi orice alte tipuri de
activitate care trebuie să corespundă cerinţelor de intnsitate, durată şi frecvenţă.
1. A., Dragnea, A., Bota, S., Teodorescu, M., Stănescu, S., Șerbănoiu, V.,
Tudor, Educație Fizică și Sport – teorie și didactică, editura FEST, București,
2006.S., Cristea, Dicționar de termeni pedagogici, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 1998.
2. Gh., Cârstea, Didactica educației fizice – note de curs, ANEFS, București,
2001.
3. V., Cojocariu, Teoria și metodologia instruirii, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2002.
4. E., Colibaba, Structura proiectelor didactice de tip curricular, Editura
Universității din Pitești, 1998.
5. V., Farcaș, Didactica educației fizice și sportului, Editura Universității Petru
Maior, Tg. Mureș, 2003.
6. E., Firea, Metodica educației fizice școlare, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1984.
7. De V., Landsheere, De G., Landsheere, Definirea obiectivelor educației,
Editura Didactică și Pedagogică, București, 1979.
8. I., Nicola, Tratat de pedagogie școlară, Editura Arămiși, București, 2001.
9. M., Ciobanu, Sănătatea optimă de-a lungul vieții, Adolescenții, vol. 3,
Editura Accent print, Suceava.
10.Ministerul Educației și Cercetării, Curriculum Național, Programe școlare
pentru cl. IX, Aria curriculară educație fizică și Sport, București, 2000.
11.Ministerul Educației și Cercetării, Curriculu Național Ghid metodologic de
aplicare a programelor de educație fizică și sport în învățământul gimnazial,
București, 2001.
12.Ministerul Educației și Cercetării, Curriculu Național Ghid metodologic de
aplicare a programelor de educație fizică și sport în învățământul primar,
București, 2001
13. Ministerul Educației și Cercetării, Curriculu Național Ghid metodologic de
aplicare a programelor de educație fizică și sport în învățământul liceal,
București, 2001
14. G., Rață, Didactica educației fizice și sportului, editura Alma Mater, Bacău,
2004.
15. G., Rață, B., C., Rață, Aptitudinile în mișcarea motrică, editura EduSoft,
Bacău, 2006.
16.E., Scarlat, M., B., Scarlat, Educație fizică și sport, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2003.
17.E., Scarlat, M., B., Scarlat, Educație fizică și sport – Manual pentru
învățământul gimnazial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2002.
18. A., Stoica, Evaluarea curentă și examenele – Ghid pentru profesori,
C.N.E.E., București, 2001.
19.L., Vlăsceanu, Proiectarea didactică, curs de Pedagogie, Editura T.U.B.,
București, 1988.
20. P., Fidler, Metodica educației fizice și sportive, Editura Universitatea Al. I.
Cuza, Iași, 1994.
21. V., Iacovlev, Jocuri pentru copii, Editura Didactică și Pedagogică, București,
1981.