Sunteți pe pagina 1din 17

I.

AFECTIVITATEA

I. SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL FENOMENELOR AFECTIVE

Este cunoscut faptul că, acelaşi conţinut senzorial, perceptiv sau conceptual
poate declanşa reacţii afective variate la persoane diferite şi la aceeaşi persoană în
momente existenţiale diferite. De exemplu, un răsări sau un apus de soare, un concert
muzical sunt realităţi pe care le putem recepta uneori cu un interes maxim, cu o mare
bucurie în suflet, iar alteori cu indiferenţă totală. Cum se explică această mare
varietate de trăiri în raport cu un anumit factor? Răspunsul atrage atenţia asupra acelui
coeficient de subiectivitate pe care îl au procesele psihice în general, cele afective în
special. Se ştie că orice fapt psihic –o impresie senzorială, o evocare memorială, un
raţionament efectuat etc, deţin un anumit grad de subiectivitate pentru că persoana
este determinată în acţiunile sale, nu numai de factorii exteriori, ci şi de numeroşi
factori interni cum ar fi: experienţa de viaţă, impresionabilitatea, convingerile etc.
Astfel, reacţia persoanei nu reflectă numai proprietăţile obiectului sau ale situaţiei, ci
şi atitudinea acesteia faţă de informaţia cognitivă respectivă. Această atitudine diferă
de la o persoană la alta, pentru că la fiecare dintre noi se constituie un anumit raport
între înţelesul acordat informaţiilor exterioare şi propriile noastre trebuinţe, aspiraţii
sau convingeri de viaţă. De exmplu, acordăm acelaşi înţeles, aceeaşi semnificaţie unei
necropole găsite de arheologi, dar pentru cineva aceste resturi arheologice nu prezintă
nici o importanţă, în timp ce pentru un arheolog pasionat ele constituie un prilej de
bucurie, pentru că pot reprezenta un răspuns la numeroasele întrebări pe care şi le-a
pus în legătură cu specificul unei anumite epoci istorice. Această senzaţie de bucurie,
de satisfacţie este o trăire subiectivă care reflectă nu atât natura obiectului în cauză,
cât mai ales atitudinea persoanei în raport cu acel obiect, respectiv măsura acesteia de
a-l cerceta, cunoaşte, integra în propria experienţă de viaţă. Prin urmare, reacţia
afectivă nu dezvăluie natura evenimentelor, situaţiilor exterioare, ci o face în mod
indirect cu ajutorul structurii generale a subiectului –receptor care poate manifesta
faşă de acel obiect un anume grad de interes, preferinţă sau indiferenţă, chiar repulsie.
Starea afectivă se exprimă sub forma unei trăiri interioare specifice, a unei
trăiri subiective în raport cu un anumit obiect, eveniment, cu o altă persoană sau cu
propria persoană. Această trăire afectivă este mereu alta în funcţie de natura sau
specificul relaţiei pe care persoana a stabilit-o la un moment dat cu un fapt exterior
sau cu un interlocutor. Dacă de exmplu, respectiva relaţie o percepem şi o interpretăm
ca o situaţie de confruntare sau de conflict între noi şi evenimentele exterioare, deci ca
o sirtuaţie care blochează realizarea propriilor noastre dorinţe sau scopuri, atunci apar
trăiri afective negative, de genul -insatisfacţie, întristare, indignare care vor fi însoţite
de impulsuri sau acţiuni de evitare. Dacă, dimpotrivă situaţia sau evenimentele
exterioare oferă în mod obiectiv condiţii optime de realizare a trebuinţelor şi nevoilor
noastre, sau le percepem şi le apreciem subiectiv ca situaţii favorizante, atunci apar
trăiri afective pozitive, de genul –bucurie, plăcere, satisfacţie, entuziasm etc.
Starea afectivă exprimă o relaţie dinamică şi valorică între individ şi un
obiect, fenomen sau situaţie externă, respectiv acel raport care desemnează măsura
în care obiectul sau evenimentul în cauză răspunde sau nu dorinţelor şi aşteptărilor
noastre. Putem spune că procesele afective reflectă gradul de potrivire sau
nepotrivire între trebuinţele, aspiraţiile personale şi cerinţele, exigenţele lumii
exterioare, de unde şi tendinţa acestor trăiri de a se înscrie între extremele:
satisfacţie/ insatisfacţie, bucurie/ tristeţe, plăcere/ neplăcere etc. Ceea ce se află în
primul plan, în cadrul trăirilor afective, nu este atât obiectul sau evenimentul exterior
în sine, cât mai ales valoarea, importanţa pe care noi i-o acordăm în momentul
respectiv. Aşa ne explicăm faptul că nu este obligatoriu ca ceea ce este plăcut pentru o
persoană, să placă şi alteia. Numai aşa ne putem explica de ce unul şi acelaşi obiect
produce stări afective variate unor persoane diferite. La una şi aceeaşi persoană, un
acelaşi obiect sau eveniment produce stări afective diferite, în momente diferite pentru
că într-o anume situaţie el a satisfăcut integral cerinţele persoanei respective, iar în
altă situaţie, doar parţial sau chiar deloc. Dacă o persoană repetă sau dezvoltă acelaşi
tip de relaţie cu diverse obiecte, fenomene, persoane, atunci se ajunge la constituirea
în plan subiectiv a unor atitudini faţă de acestea, atitudini ce pot fi oricând
redeclanşate.
Deşi se recunoaşte faptul că omul simte altfel decât ştie, cunoaşte, totuşi se
apreciază că manifestările afective pure, lipsite de conţinut cognitiv sunt rare la om. În
lumea umană, trăirile afective apar şi se dezvoltă în cadrul unui context cognitiv,
adică în strânsă legătură cu informaţia obţinută despre evenimentul sau situaţia
respectivă de viaţă, şi în raport cu interpretarea acordată evenimentului sau situaţiei.
Astfel, o situaţie de viaţă poate fi prin ea însăşi frustrantă sau poate fi în mod subiectiv
apreciată ca atare. În primul caz, ea exprimă o situaţie reală de contrariere, ca de
exemplu în împrejurarea în care , prin decesul timpuriu al mamei sale, un copil este
privat de dragostea maternă atât de necesară dezvoltării sale psihice ulterioare. În al
doilea caz, o situaţie existenţială obişnuită cum ar fi cea de susţinere a unui examen
semestrial, poate fi percepută fie ca deosebit de stresantă –ca de exemplu atunci când
supraestimăm dificultatea examenului căruia credem că nu-i vom putea face faţă, fie
ca frustrantă ca atunci când ne-am format convingerea subiectivă că răspunsurile
noastre nu vor fi apreciate corect de profesor, datorită suibiectivităţii sale. Procesul
cognitiv de percepere şi evaluare a situaţiilor şi evenimentelor afectogene este la
rândul său determinate de factori generali de personalitate, cum ar fi:
 Exactitatea imaginii pe care ne-am format-o asupra propriilor resurse psihice (de
acest factor depinde neîncrederea în capacitatea noastră de a depăşi diferite
obstacole şi dificultăţi apărute în mod inerent în calea atingerii scopurilor propuse;
 Gradul toleranţe, a rezistenţei individului la situaţiile stresante ( această toleranţă
individală este dependentă, atât de resursele noastre energetice, cât şi de echilibrul
nostru emotiv, care va determina măsura autucontrolului asupra trebuinţelor
noastre primare, biologice; structurile emotive caracterizate prin dezechilibru
emoţional, dezvoltă reacţii afective mai puternice decât media populaţiei din care
fac parte, arătându-se incapabile de a se adapta situaţiilor noi, neprezăzute, cărora
le acordă o valenţă afectivă mai mare decât ar trebui să le acorde în mod normal.
Astfel, putem spune că procesele afective au un important rol de a valoriza
orice activitate de cunoaştere, adică de a le aprecia ca fiind plăcute sau neplăcute
nouă, favorabile sau nevaforabile, utile sau nefolositoare. Se pare că nu există aspect
al vieţii noastre psihice care să nu posede o dimensiune specială, o coloratură,
tonalitate afectivă de intensitate şi calitate variabile, înscrise între doi poli: satisfacţie/
insatisfacţie, plăcere/ neplăcere. Indiferenţa totală faţă de un obiect, fenomen, exprimă
mai mult o realitate patologică, caracteristică strărilor de epuizare nervoase sau
stărilor de oligofrenie, schizofrenie, în care, pe lângă defectele intelectuale sunt
prezente şi cele de interrelaţionare datorate foartei slabei capacităţi de rezonanţă
afectivă a persoanei în cauză.
Procesele afective capătă o tonalitate pozitivă / negativă, un caracter mai
instictual (afectele) sau unul mai elaborat (sentimentele), în funcţie de mai mulţi
factori:
 Natura relaţiei dintre individ şi complexul de exigenţe exterioare (existenţa unor
obstrucţionări sau frustrări majore) sau a unor condiţii favorabile de împlinire a
obiectivelor propuse;
 Capacitatea afectivă care esxprimă un anumit potenţial de impresionare şi
sugestibilitate în raport cu factorii afectogeni;
 Atitudinea persoanei în raport cu sine (încrederea în sine, în propriile posibilităţi
va impune un anumit mod de apreciere a factorilor afectogeni comparativ cu
atitudinile de abandon şi neîncredere în sine);
 Gradul toleranţei individului la frustrare, măsura rezistenţei noastre la situaţiile de
privare, neîndreptăţire.
Trăirile afective nu trebuie considerate doar ca simple reflectări pasive în
conştiinţă a stărilor de tensiune sau de destindere a trebuinţelor, a aspiraţiilor noastre.
Este necesar să considerăm şi posibilitatea trăirilor afective de a se constitui ca
adevărate forţe de declanşare a acţiunilor, ca veritabile tendinţe spre acţiune. În
funcţie de tonalitatea lor pozitivă sau negativă, de intensitatea cu care ele se
desfăşoară, procesele afective pot avea un rol energizant şi vectorial asupra
organismului, susţinându-l în activitate şi orientându-l spre un anumit gen de
activitate, sau dimpotrivă, poate avea un rol inhibitor dezorganizat.

II. CARACTERISTICILE FENOMENULUI AFECTIV

 Funcţia apreciativă: se referă la faptul că procesele afective implică un moment


relaţional în cadrul căruia omul realizează judecăţi de valoare, de apreciere, de
unde şi atitudinea favorabilă sau nefavorabilă pe care acesta o are faţă de
evenimentul sau situaţia în cauză. Fiecare dintre noi valorizează evenimentele şi
situaţiile în mod diferit, în funcţie de trebuinţele şi aspiraţiile personale, de gradul
de impresionabilitate, de mentalităţile care ne animă, de încrederea sau
neîncrederea în forţele proprii. Uneori, dorinţele personale sunt atât de puternice
încât ele creează autoiluzionări sau aprecieri subiective care sfidează logica
bunului –simţ. Se spune, astfel, că logica inimii înlocuieşte logica raţională a
gândirii. Gândirea afectivă este prin natura ei o gândire impresionabilă,
sugestibilă, şi de aceea, uneori contradictorie. Ea are un sporit caracter pragmatic,
nefiind ghidată de exigenţele de ordin logic, civic sau moral. Th. Ribot (vezi
Logica sentimentelor!) a descris mecanismele şi specificul acestei logici speciale
în care raţiunea parcurge un alt drum decât cel din logica intelectuală. Dacă în
logica obişnuită, spune Ribot, premisele se dau şi se caută concluzia, în logica
sentimentelor este invers: se dă mai întâi concluzia şi apoi se caută premisele care
i se potrivesc. Logica afectivă denaturează adeseori adevărul în favoarea
intereselor, dorinţelor sau a dispoziţiilor de moment a persoanelor (mamele sunt
înclinate să creadă că nu sunt alţi copii mai deştepţi ca a lor, aducând argumente şi
impunându-le şi celor din jur sau un îndrăgostit va vedea persoana iubită ca fiind
întruchiparea celor mai deosebite calităţi estetice, morale şi nu va admite reproşuri
la adresa persoanei iubite, etc)
 Mobilitatea: această însuşire este rezultatul dinamicii relaţiilor persoanei cu
realitatea exterioară sau cu sine; astfel, modificarea trebuinţelor şi intereselor
personale, a obişnuinţelor de viaţă sau a modului persoanei de a se privi şi
considera, antrenează automat schimbări în realţiile cu exteriorul, respectiv în
modul acesteia de a evalua evenimentele şi situaţiile realităţii. Mobilitatea
proceselor afective exprimă, fie posibilitatea trecerii rapide de la o fază la alta în
interiorul aceleaşi trăiri afective, fie trecerea uşoară de la o stare afectivă la alta. În
prima situaţie, are loc trecerea de la un stadiu primar, care presupune o trăire
nespecifică, difuză, la un stadiu secundar care presupune o trăire specifică,
adecvată scopului urmărit de persoană. A doua situaţie exprimă posibilitatea
schimbării în funcţie de necesităţi sau de schimbare a unei stări afective cu o alta,
chiar de sens contrariu. Sunt destule situaţii de viaţă în care dinamica vieţii
afective poate înregistra una din cele două extreme –instabilitatea sau rigiditatea
afectivă. Aceste extreme sunt specifice copilului mic, omului necivilizat,
psihopatului, nevropatului care prezintă fie o labilitate a vieţii afective, o fluctuaţie
deosebită a impulsurilor, fie o fixitate de ordin afectiv, situaţie în care persoana în
cauză răspunde prin acelaşi fel de trăire afectivă la stimulările realităţii, fără a se
întreba dacă trăirea respectivă este sau nu adecvată situaţiei întălnite la un moment
dat.
 Intensitatea: indică tăria, forţa, profunzimea de care dispun trăirile afective la un
moment dat. Intensitatea trăirilor afective este dependentă de mai mulţi factori:
 Valoarea sau importanţa pe care evenimentul îl are pentru individ (se cunosc
cazuri de persoane care după moartea partenerului de viaţă s-au îmbolnăvit
psihic, dezvoltând grave depresii nervoase, ajungând chiar la sinucidere);
 Particularităţile psihoenergetice ale persoanei , capacitatea sa afectivă
exprimată în gradul sensibilităţii, al impresionabilităţii şi sugestibilităţii sale.
Astfel, unii oameni vibrează puternic sub raport emoţional în faţa unor
evenimente cu caracter afectiv, pe când alţii rămân reci, impasibili chiar şi în
faţa evenimentelor dramatice. Cazurile de glaciaţiune afectivă sunt specifice
bolnavilor psihici, psihopaţilor.
 Specificul situaţiei în care este plasată persoana la un moment dat. Această
situaţie exprimă conjucturi de ordin profesional sau familial în care persoana
trebuie să facă faţă unor severe evenimente frustrante sau, dimpotrivă poate
exprima un context familial, profesional dominat de stări de calm.
 Durata: psihopatologii atrag atenţia asupra a două categorii de emoţii diferite, sub
raportul duratei, dar ambele cu implicaţii importante asupra stării de sănătate a
organismului:
 Emoţiile acute cu o desfăşurare scurtă dar care au oscilaţii bruşte ale tonusului
afectiv. Impactul lor este evident în crizele isterice sau nervoase.
 Emoţiile cronice care persistă un timp îndelungat şi care au rolul cel mai
însemnat în apariţia afecţiunilor psihosomatice (ulcerul gastric apare pe un
fond de stres prelungit etc).
 Polaritatea: desemnează tendinţa trăirilor afective de a evolua prin contrast, de a
forma cupluri opuse. De exemplu, iubirea este mai aproape de ură decât de
indiferenţă, starea de oboseală atrage aspiraţia spre odihnă, excesul de râs ne
apropie de tristeţe. Această polaritate rezultă din corespondenţa, discordanţa dintre
dorinţele, preferinţele, convingerile persoanei, pe de o parte şi exigenţele
situaţiilor externe, pe de altă parte. Sunt frecvente situaţiile în care un câmp
afectiv este cu atât mai labil, susceptibil de a-şi schimba tonalitatea afectivă în una
contrarie, cu cât tensiunea lui este mai mare.Astfel, depăşirea limitelor în
exprimarea simpatiei noastre faţă de cineva creează la această persoană tendinţa
de a ne răspunde printr-o reacţie de indispoziţie sau repulsie. În situaţiile clinice,
polaritatea vieţii afective ia aspectul ambivalenţei afective, respectiv trăirea
simultană de către o persoană a două stări sau sentimente contradictorii (atracţie şi
repulsie, admiraţie şi dispreţ). În literatură, cazul tipic este cel al lui Othello care
trăieşte la un moment dat un sentiment de dragoste şi de ură faţă de soţia sa
Desdemona. Trăirile afective nu sunt în realitate absolut exclusiv polare, ci mai
degrabă predominant plăcute sau neplăcute.
 Caracterul energetic şi vectorial: nu există stare afectivă care să nu posede un
anumit grad eneretic, adică o tensiune gata de descărcare, de convertire într-o
anumită acţiune sau de fixare într-o anume atitudine. De altfel, aşa cum arăta V.
Pavelcu, afectul se naşte în momentul când dorinţa, trebuinţa este frânată, oprită în
desfăşurarea ei de către o altă forţă externă sau internă. Astfel, se creează câmpul
afectiv şi dinamic, adică tensiunea afectivă. Dacă persoana ar răspunde automat ca
o maşină la stimulările realităţii, nu ar exista tensiune şi sentimente. Reflexele
simple şi explozive sunt, spune V. Pavelcu, neafective. Această tensiune pe care o
implică starea afectivă are importantul rol de a ne mobiliza şi susţine energetic în
acţiunile noastre, dar concomitent trăirea afectivă mai exercită şi un rol de vector
motivaţional. Astfel, trăirile afective, sentimentele şi pasiunile implică un element
de orientare a conduitei, deoarece ele se referă la anumite evenimente, persoane,
idei. Trăirile afective au proprietate motivaţională: sentimentele, emoţiile,
pasiunile pot reprezenta, în anumite împrejurări veritabile mobile ale unor acţiuni
ale noastre. De exmplu, într-o situaţie de frustrare profesională, când persoana
apreciază că a fost pe nedrept privată în planul aspiraţiilor sale de a promova, ea
poate întreprinde veritabile acţiuni de dobândire a drepturilor de care crede că a
fost frustrată. Se apreciază că stările afective plăcute sunt stenice, mobilizatoare
pentru activitatea persoanei, pe când cele neplăcute sunt astenice. Această
afirmaţie trebuie preluată cu precauţie deaorece, nu în puţine cazuri eşecul
mobilizează resursele nebănuite ale persoanei, ajutând-o în obţinerea ulterioară a
performanţelor la care aspiră. (De stabilit relaţia dintre structura afectivă şi
structura temperamentală a persoanei!!!)
 Expresivitatea: se referă la varietatea comportamentelor motorii, fiziologice ce
însoţesc procesele afective. Manifestările fiziologice privesc o serie de modificări
organice apărute în cadrul procesului emoţional, cum ar fi:
 Modificări în tabloul EEG (encefalogramă);
 Activitatea cardiacă şi a sistemului circulator;
 Schimbări în respiraţie;
 Schimbări în compoziţia chimică a sângelui –adrenalină, zahăr, colesterol.
Întreaga gamă de reacţii are loc datorită exitării în cadrul procesului emoţional al
SNC cu cele două ramuri ale sale: simpatic şi parasimpatic, ceea ce se mai numesc
şi reacţii vegetative. În acest proces intervine şi sistemul endocrin care produce
hormoni antrenaţi în fluxul sanguin.
Manifestările comportamentale sunt mai variate, ele vizând gesturi, mişcări sau
imobilitatea corpului, expresii faciale, vocale etc. Omului îi sunt proprii foarte
multe mijloace de expresie emoţională care sunt legate de existenţa socială.
Uneori se poate dobândi chiar o artă în manevrarea expresiilor, ca în actorie,
diplomaţie. Astfel la om predomină modalităţi superioare şi subtile de expresie pe
care le învăţăm să le dirijăm voluntar, în funcţie de momentul dat. Pe de altă parte,
trebuie să avem în vedere semnificaţiile pe care le poate avea acelaşi tip de
expresie în lumea umană: surâsul poate fi binevoitor, aprobativ, indiferent,
dispreţuitor, vesel, trist etc. Omul a creat în cursul dezvoltării sale istorice o gamă
largă de mijloace rafinate de exprimare a stărilor afective, dintre care amintim:
poezia, muzica, dansul, artele plastice. Cu toată acestă varietate pe care expresiile
emoţionale o dobândesc în lumea umană, cercetările au demostrat că, în cazul a 6
tipuri de emoţii considerate de bază – mânia, dezgustul, bucuria, tristeţea, teama,
surpriza –expresiile emoţionale par a fi universale. Astfel, doi cercetători au
studiat expresiile faciale la popoarele din triburi izolate (Amazonia), la care
intercondiţionările erau absente, foarte sărace, constatând că:
- Elementele verbale atribuite expresiilor emoţionale sunt universale şi nu
depind de interpretarea culturală;
- Cerinţa de a mima anumite expresii emoţionale particulare duce la obţinerea
de expresii identice în culturi diferite;
- Recunoaşterea emoţiilor în grupuri culturale diferite pe bază de schiţe, semne
este destul de exactă, oferind etichete, denumiri verbale corecte.
Rezultă de aici că unele expresii emoţionale se standardizează, generalizează, se
asociază cu o serie de semne afectogene dând naştere unui limbaj afectiv în care
semnificaţiile expresiilor emoţionale sunt comune pentru toţi membrii comunităţii
şi chiar pentru oameni aparţinând unor culturi diferite. În acelaşi timp, trebuie
observat faptul că viaţa în societate, educaţia au impus omului o puternică tendinţă
de a ascunde expresiile emoţiilor. Autocontrolul afectiv este destinat să ne
păstreze o bună imagine în colectivitatea din care facem parte. Totuşi,
expresivitatea mimică –gestuală şi cea atitudinală este benefică de a se manifesta
pentru că îi crează omului o serie de posibilităţi:
 De a comunica, de a face cunoscută în exterior starea afectivă trăită la un
moment dat.
 De a influenţa într-un anumit fel conduita altuia.
 De a se detensiona, elibera de energiile negative.

III. CLASIFICAREA FORMELOR AFECTIVE

1. DISPOZIŢIILE ORGANICE: sunt componente însoţitoare ale unor stări


fiziologice specifice –de sănătate, de boală, de oboseală. Ele contribuie la
conştientizarea condiţiilor mediul intern şi la stimularea unor comportamente
compensatorii. Este ştiut faptul că orice stare a organismului este acompaniată de
o anumită tonalitate afectivă. Conştientizarea tabloului afectiv semnificativ pentru
diverse stări ale organismului, reprezintă o modalitate eficientă de prevenţie şi
diagnosticare precoce a tuturor maladiilor, contribuind în felul acesta la asigurarea
sănătăţii fitice şi psihice a omului.
2. AFECTELE: (sau emoţiile -şoc la W. James) sunt manifestări emoţionale cu
caracter exploziv, cu apariţie bruscă şi de scurtă durată, având o desfăşurare
unipolară, fiind însoţite de o expresivitate dezorganizată. Afectele pot fi plasate
atât la polul pozitiv al vieţii afective (bucuria, euforia), cât şi la polul negativ
(furia, teama, disperarea). Cercetările în domeniu au stabilit patru afecte tipice:
 Furia: este declanşată în situaţiile în care propria personalitate nu este lăsată
să se manifeste (indiferent de formă), atingând stadiul “paharului plin”.
Accesul de furie se manifestă prin înroşirea feţei, vinele feţei şi gâtului se
îngroaşă, ochii ies din orbite şi se injectează, pulsul se accelerează, etc
 Frica: este declanşată de apariţia bruscă a unui pericol, de o intensitate foarte
mare (fizică sau psihică). Tabloul emoţional –expresiv asociat este opusul
celui manifestat în cazul furiei: culoarea cadaverică, ochii larg deschişi,
transpitaţie intensă, senzaţia de tremur, muşchii devin rigizi sau se contractă
convulsiv, apar gesturi de îndepărtare, persoana fie înlemneşte, fie porneşte
într-o fugă disperată.
 Disperarea: (sau tristeţea profundă) este cauzată de evenimentele tragice care
afectează viaţa unei persoane. Tabloul caracteristic constă în: paloarea feţei,
trăsăturile feţei devin descendente, privirea devine ştearsă, inexpresivă, inima
şi respiraţia îşi încetinesc ritmul, apar tremurături şi senzaţia de frig, plânsul
suspinat sau plănsul cu hohote.
 Bucuria explozivă: este declanşată de apariţia unui eveniment pozitiv, de mult
dorit de persoana în cauză. Bucuria implică: mişcări dinamice, accelerarea
funcţiilor interne ale organismului, faţa se îmbujorează, ochii sunt foarte
expresivi şi strălucitori, etc.
Afectele sunt susţinute de o descărcare energetică puternică de natură
instinctuală, inconştientă, împingând astfel persoana la acte comportamentale cu
consecinţe nedorite. Cele mai predispuse în a trăi afecte sunt persoanele cu echilibru
emoţional precar, impulsive şi cu un slab autocontrol.

3. EMOŢIILE PROPRIU –ZISE: emoţiile sunt stări afective, de scurtă durată, care
traduc un specific al relaţiilor personale cu un obiect sau o situaţie, având un
caracter situaţional. Emoţiile se integrază în tabloul activităţii şi vieţii cotidiene
normale, desfăşurându-se în limitele intensităţii moderate. Ele sunt rezultatul unei
reflectări relativ adecvate a raportului dintre caracteristiceile situaţiei –stimul şi
stările interne de motivaţie ale subiectului. Conţinutul lor este bine nuanţat şi
individualizat, neexistând fenomenul de iradiere nespecifică pe care-l întălnim în
cazul afectelor. Paleta emoţiilor propriu –zise este foarte mare: dezgustul, ruşinea,
nemulţumirea, regretul, indignarea, simpatia, antipatia, speranţa, mila, satisfacţia,
mulţumirea, nehotărârea, indignarea, mirarea, nesiguranţa, siguranţa, certitudinea,
îndoiala etc. Există mai multe componente ale emoţiei (S. Hayward,
Biopsihologie, 1999, pp.144 –145):
 Perceperea stimulilor care trezesc emoţia;
 Sentimentul subiectiv sau experienţa emoţiei (plăcută sau neplăcută);
 Modificările fiziologice involuntare ale echilibrului intern;
 Modificările corporale externe (fizionomia, mimica, postura, gesturile);
 Factorii cognitivi: conştiinţa situaţiei, experienţa anterioară;
 Consecinţele comportamentale volunatare (răspunsul la stimul).
Teorii explicative ale emoţiilor:
a)Teoria James –Lange: la sfârşitul secolului al XIX –lea, James şi Lange, au
investigat procesele implicate în emoţie, lucrând separat. Ambii au ajuns la aceeaşi
concluzie, de aceea teoria este cunoscută sub denumirea James – Lange. Ei au
observat că modificările corporale produc sentimente de emoţie: fuga la vederea
leului, de exemplu, favorizează apoi sentimentele şi recunoaşterea fricii (invers de cât
se recunoaşte astăzi, adică un stimul declanşează o stare afectivă asociată, după care
se conştientizează starea afectivă respectivă, indiferent de prezenţa vizibilă a
modificărilor corporale). În 1920, fiziologii au semnalat punctele slabe ale teoriei:
- Oamenii care au o paralizie a membrelor şi care nu pot întreprinde o acţiune fizică
simt totuşi emoţia, astfel că acţiunile nu pot fi cauza sentimentelor de emoţie;
- Modificările simpatice din SNC sunt relativ reduse, în timp ce experienţa
emoţională nu este, deci modificările fiziologice nu pot fi cauza sentimentelor de
emoţie;
- Multe dintre aceleaşi modificări fiziologice apar într-o serie de alte stări
emoţionale. Acesta nu poate fi singurul mijloc de a spune individului ce emoţie
trăieşte.
b)Teoria Cannon –Bard: autorii au sugerat o teorie a emoţiei denumită “centrală”
întrucât explicaţia a accentuat implicarea SNC. Cannon consideră că sentimentul de
emoţie şi pregătirea corpului pentru acţiune apar în acelaşi timp, dar în mod
independent. El a adăugat că talamusul este responsabil de experienţa emoţională, iar
hipotalamusul de exprimarea emoţiei. Investigaţiile ulterioare au confirmat implicarea
hipotalamusului în emoţie el trimite instrucţiuni SNA şi gladei pituitare care
controlează sistemul endocrin; ambele sunt fundamentale în modificările fiziologice
din timpul emoţiei. (şi acestei teorii i s-au găsit limite).
c)Teoria celor doi factori a lui Schachter şi Singer: pe lângă factorul fiziologic care
a fost considerat relevant pentru interpretarea emoţiilor, autorii acestei teorii s-au
gândit că trebuie să fie implicaţi şi alţi factori. Astfel, ei au sugerat un al doilea factor,
cogniţia, recunoaşterea faptului că stimulul observat şi circumstanţele acţionează
fiecare în parte la determinarea emoţiei trăite. Ei au iniţiat un experiment în care
participanţii au fost injectaţi cu adrenalină (grupul experimental), cât şi cu placebo
(grupul de control). Unora dintre participanţi li s-a spus că vor experimenta arousal –
ul autonom (starea mentală optimă pentru activitate), plus şi rata respiraţiei crescute,
în timp ce altora li s-a spus că ar putea experimenta o oarecare amorţire, paralizie.
Fiecare dintre participanţi a fost plasat într-o cameră împreună cu unul dintre
experimentatori. Experimentatorul se comporta într-o manieră care să reflecte fie
bucurie, fie furie, cu scopul de a vedea dacă participanţii “treziţi” vor urma
comportamentul său. Participanţii care aveau deja o explicaţie privind sentimentele lor
de arousal optim nu au urmat cererea, ei nu au avut nevoie să adauge alte cogniţii la
explicarea sentimentului trezit. Alţii, care au primit adrenalina dar nici o explicaţie, au
adoptat maniera de bucurie sau de furie a experimentatorului. Grupul de control nu a
prezentat modificări comportamentale. Schachter şi Singer au concluzionat din aceste
rezultate că în timp ce arousal –ul fiziologic este necesar în emoţie, evaluarea
cognitivă a situaţiei este necesară pentru a determina emoţia asociată cu acel arousal.
d)Teoria cognitivă alui Lazarus: autorul consideră că un anumit grad de procesare
cognitivă este esenţial înaintea unei reacţii emoţionale, fie manifestă, fie latentă. Într-
un experiment (Speisman, 1964) participanţilor li s-a prezentat un film despre operaţia
de circumcizie a bărbaţilor dintr-un trib african. Filmul este însoţit de patru comentarii
diferite: Grupa 1 a primit comentariul care pune accent pe durerea suferită de tinerii
băieţi din film; grupul 2 a vizionat filmul fără nici un comentariu, grupul 3 a auzit
comentariul care nega faptul că operaţia implică multă durere şi suferinţă, grupul 4 a
primit “un comentariu intelectual” care pune accentul pe procedeele tribului şi pe
trecerea în forţă la vârsta bărbăţiei. Răspunsurile emoţionale de la cei care au vizionat
filmul au fost foarte puternice la grupul 1, urmate consecutiv de grupurile 2, 3 şi 4.
Din aceste rezultate s-a tras concluzia că reacţiile emoţionale sunt puternic influenţate
de cogniţia evenimentului perceput.
Lazarus şi colaboratorii (1980) au propus o teorie care sugerează că emoţia
este o funcţie cognitivă care apare ca rezultat al evaluării situaţiei:
- Un stimul poate fi evaluat ca neameninţător, fapt ce duce la stări emoţionale
pozitive;
- Stimulul evaluat ca ameninţător duce la acţiune directă, de exemplu atacul,
retragerea sau blocarea, împreună cu răspunsurile fiziologice, cum ar fi cele care
acompaniază stările negative, inclusiv teama, furia sau depresia;
- Dacă acţiunea directă este imposibilă, pot fi angajate strategii de control care să
reevalueze cu calm situaţia. Aceste strategii de control pur şi simplu redefinesc
ameninţarea sub forma “nu este atât de rea pe cât am perceput-o la început.”
Această teorie a fost utilizată la explicarea unor forme de comportament uman, de
exmplu de ce o femeie continuă să trăiască cu un bărbat care este violent cu ea.
Stimulul (bărbatul) este evaluat ca ameninţător, însă din variate motive nu poate
întreprinde o acţiune directă. Ea nu poate lupta, el este mai puternic; ea nu poate fugi
pentru că nu are unde să se ducă. Soluţia constă în reevaluarea situaţiei. Poate că nu
mă va lovi din nou, el este foarte penitent a doua zi. Viaţa cu această ameninţare este
mai puţin problematică decât teama de necunoscut, din afara acestei situaţii.
e)Teoria socială a lui Averill: autorul vede emoţiile ca fiind roluri sociale
tranzitorii: o persoană adoptă rolul definit de cultura sa în ceea ce priveşte emoţia
trăită.
f)Teoria atribuţională a lui Weiner: teoria atribuirii sugerează că atribuim cauze
tuturor evenimentelor care s-au întâmplat, chiar dacă avem sau nu informaţia adecvată
să facem acest lucru. Weiner (1985) consideră că emoţiile provin din aceste atribuiri.
Iniţial, emoţiile pot fi considerate doar “bune” sau “rele”, apoi trec printr-un proces de
rafinare, putând fi identificate odată ce cauza a fost atribuită situaţiei.

4.SENTIMENTELE: sunt ample structuri de tendinţe şi aspiraţii, relativ stabile, care


orientează, declanşează şi reglează conduita umană. Spre deosebire de emoţii, care se
constituie şi se manifestă în raport cu orice obiect sau situaţie ce posedă o anumită
semnificaţie pentru subiect, sentimentele se structurează şi reflectă doar situaţiile
sociale şi, în primul rând, conţinutul relaţiilor interpersonale şi sistemul de simboluri
şi valori. Sentimentele sunt expesii condensate şi interiorizate ale dinamicii vieţii
sociale, ale semnificaţiilor ce se acordă percepţiei, acţiunilor şi comportamentelor
celor din jurul nostru. Superioritatea psihologică a sentimentelor în raport cu celelate
procese psihice este dată şi de implicarea proceselor cognitive în elaborarea lor.
Astfel, în elaborarea sentimentelor participă în mod direct gândirea interpretativă şi
valorizatoare care oferă, pe de o parte, temeiul obiectiv al selecţiei însuşirilor
celorlalţi semeni, iar pe de altă parte, justificarea opţiunilor făcute. Pe de altă parte,
orice sentiment include o anumită reflexivitate, prin care se realizeză modalităţile
adecvate de relaţionate cu “obiectul” sentimentului.
În apariţia, constituirea şi manifestarea sentimentelor, un rol important îl are
mediul social. A. Cosmovici sistetizează următoarele exmple pentru a susţine această
idee: în China, în Japonia dezlănţuirea neaşteptată a afectelor e considerată a fi o
dovadă a lipsei de civilizaţie. În schimb, în Europa lucrurile stau total altfel. A.
Camus, în romanul “Străinul” relatează că personajul său, acuzat de crimă, i se impută
şi faptul de a nu fi plâns la moartea mamei sale, ca dovadă a insensibilităţii sale.
Mediul social influentează şi conţinutul sentimentelor: dacă avem în vedere
sentimentul de iubire dintre doi oameni, de sexe opuse, vom constată că putem
identifica modalităţi diferite de materializare a acestora: astfel, se acceptă în mod
aproape unanim că gelozia –cu toate manifestările care decurg de aici –vine în
contradicţie cu iubirea autentică. Dar mai ales în mediile cu violenţă domestică, a fi
bătut reprezintă un argument puternic pentru a-i arăta celuilalt că îl iubeşti.
Constituirea sentimentelor: în evoluţia lor, sentimentele (vom lua ca exemplu
sentimentul de iubire dintre doi oameni) parcurg mai multe etape şi anume
a) Cristalizarea sentimentelor: este echivalentă cu structurarea sentimentului
favorizată de certitudinea unui răspuns, sau cum observa V. Pavelcu “cuplarea într-o
diademă a tuturor cristalelor afective.” Această etapă corespunde cu starea de a fi
îndrăgostit (filosofii, poeţii au asimilat acestă stare cu slăbiciunea fiinţei umane). În
acestă etapă cei doi parteneri tind să-l idealizeze pe celălalt, apare nevoia stringentă de
a fi mereu cu celălalt; de obicei, în această periodă se periclitează reţeaua de realţii
interpersonale şi chiar cariera şcolară, profesională datorită indiferenţei, neimplicării
sau ignorarea unor persoane sau probleme. Psihosociologii explică starea de
îndrogostit astfel:
- Singurătatea ne face mai vulnerabili şi favorizează dorinţa noastră de a intra în
contact cu diverse persoane care se apropie de imaginea pe care o avem despre o
posibilă iubire. Dacă intervine reciprocitatea, brusc ne îndrăgostim (Glasser,
2000);
- Avem nevoie să găsim explicaţii pentru schimbările fiziologice pe care le trăim.
Îndrădostirea este doar eticheta ataşată sentimentelor asociate acestor schimbări
(Schachter şi Singer, 1962);
- În situaţia de excitabilitate, dacă avem în preajmă persoane atractive, avem
tendinţa de a interpreta această stare ca efect al “căderii în dragoste” (Iluţ, 2000);
- Cu cât ne gândim mai mult la dragoste, cu atât este mai posibil să ne îndrăgostim
(Tesser şi Paulhus, 1976).
b)Maturizarea sentimentelor: apare ca proces de stabilitate emoţională, ca filtraj
“realist” asupra eului propriu dar totdeauna în raport cu celălalt eu. Este perioada în
care “apele tulburi” se liniştesc, cei doi luând în această perioadă hotărâri importante
privind viitorul lor şi viitorul realţiei. De obicei, în această perioadă îndrăgostiţii se
căsătoresc. Dar dacă tinerii “se acomodează” cu noul statut şi nu mai fac gesturi
semnificative pentru a întreţine sentimentul de iubire, se poate ajunge, mai devreme
sau mai târziu, la decristalizarea sentimentelor.
c) Uzura sau dispariţia sentimentelor: reprezintă procesul invers cristalizării şi care
poate avea la bază multiple cauze: nematerializarea expectanţelor în realţia de cuplu,
lipsa comunicării, obişnuinţa partenerilor, indiferenţa la noile nevoi apărute, etc.
Sentimentele structurează dorinţele, emoţiile, atitudinile personale, intră în
relaţie unele cu altele, având un rol important în ordonarea vieţii psihice umane.
Astfel, faptele de viaţă arată că existenşa sentimentelor în viaţa psihică umană tind să
impună priorităţile, să organizeze activitatea în aşa fel încât ceea ce vizează
sentimentul să fie întotdeauna îndeplinit (de exemplu, dragostea mamei faţa de copil
impune acesteia organizarea priorităţilor în funcţie de necesităţile, dorinţele,
trebuinţele copilului, indiferent de celelalte roluri pe care le are de îndeplinit). Există
şi o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele dintre ele devenind temelia
afectivă prin care individul preţuieşte valorile: “Valoarea este o relaţie socială în care
se exprimă preţuirea acordată unor obiecte sau fapte….în virtutea unei corespondenţe
a însuşirilor lor cu trebuinţele sociale ale unei comunităţi umane şi cu idealurile
acesteia.” (Dicţionar filosofic, 1978). Astfel, sentimentele – valori joacă rolul unor
axe principale ale comportării persoanelor cu un înalt nivel de moralitate. Având în
vedere acest lucru, Spranger propune următoare tipologie umană (tipologie care are la
bază valorile care domină viaţa oamenilor):
 Tipul teoretic: interesul dominant al omului teoretic este descoperirea adevărului.
În urmărirea acestui scop, el ia o atitudine cognitivă caracteristică –una care caută
asemănări şi diferenţe, renunţând la judecăţile care vizează frumuseţea, sau
utilitatea obictelor (tipul cercetătorului).
 Tipul economic: este interesat de ceea ce este util, profitabil. Având iniţial la bază
satisfacerea trebuinţelor corporale, interesul pentru utilitate se dezvoltă pentru
acuprinde tot ceea ce vizează latura pragmatică a existenţei –producţie, comerţ şi
consumul bunurilor (tipul afaceristului).
 Tipul estetic: omul de tip estetic are drept valoare supremă forma şi armonia.
Fiecare experienţă singulară este judecată din punctul de vedere al graţiei,
simetriei sau corespondenţei.El priveşte viaţa ca o diversitate de evenimente,
fiecare impresie singulară fiind savurată de dragul ei însăşi (tipul artistului,
creatorului de modă, pasionaţilor de natură, etc).
 Tipul social: valoarea supremă pentru acest tip este dragostea de oameni. Omul
social consideră pe ceilalţi oameni ca scopuri, şi de aceea el însuşi este bun,
simpatetic şi altruist. În contrast cu tipul politic, omul social priveşte dragostea ca
atare drept singura formă potrivită de putere (tipul caritabilului).
 Tipul politic: omul de tip politic este interesat în primul rând de putere. În general,
conducătorii din orice domeniu plasează foarte sus valoarea puterii. Întrucât
competiţia şi lupsa joacă un mare rol în viaţă, mulţi filosofi au considerat puterea
drept cel mai universal şi cel mai fundamental dintre motive.
 Tipul religios: valoarea supremă pentru omul de tip religios poate fi numită
unitate. El este mistic şi caută să înţeleagă cosmosul ca întreg şi să se raporteze pe
sine la această totalitate cuprinzătoare. Spanger defineşte omul religios drept unul
“a cărui structură mentală este permanent îndreptată spre crearea unei experienţe
cu valoarea cea mai înaltă şi absolut satisfăcătoare.” (G. Allport, Structura şi
dezvoltarea personalităţii).
Sentimentul intră ca o componentă dominantă în structura atitudinilor şi,
implicit, orice sentiment ia forma unei atitudini. Reactualizarea sentimentului prin
contactul perceptiv cu obiectul sau prin reprezentarea lui ia forma emoţiei, a trăirii
emoţionale. După încetarea trăirii afective situaţionale, sentimentul trece din nou în
stare latentă, susţinând din interior linia generală de conduită faţă de obiectul dat. În
plan relaţional, interpersonal, un anumit sentiment poate avea un caracter de
reciprocitate –persoanele relaţionate nutresc una faţă de alta acelaşi tip de sentiment,
de contrarietate –persoanele implicate nutresc una faţă de cealaltă sentimente
contrarii, sau de unilateralitate –o persoană nutreşte un sentiment puternic faţă de alta,
pe când acesta din urmă este dominată de indiferenţă.
Spre deosebire de emoţii - care au un caracter “aici şi acum”(neputându-se
stabili o ierarhie a lor), sentimentele se sistematizează, formând o structură dinamică
unitară, în care se instituie atât raporturi de succesiune, alternanţă, cât şi de
subordonare, unul sau două sentimente devenind dominante şi condiţionând profilul
de personalitate şi liania generală de conduită. Determinarea structurii sentimentelor
constituie, alături de determinarea structurii motivaţionale, modalitatea cea mai
eficientă de cunoaştere a profunzimii intime a personalităţii umane.

5.PASIUNILE: sunt forme complexe de manifestare a afectivităţii, care combină


intensitatea emoţiei cu durabilitatea sentimentelor. Ceea ce caracterizează pasiunea
este evidenta unilateralitate a vieţii psihice: întregul univers este redus la obiectul sau
domeniul pasiunii, iar dispariţia acestuia provoacă un adevărat cataclism psihologic al
personalităţii. Pasiunile au fost împărţite în : pasiuni pozitive care îmbogăţesc viaţa
psihică cel puţin într-un domeniu de activitate şi permit realizări importante, mai ales
atunci când se împletesc şi cu un talent autentic (pasiunea –iubire, pasiunea –socială,
pasiunea -artistică, pasiunea sportivă, etc) şi pasiuni negative care determină o
sărăcire accentuată a vieţii psihice, la degradarea morală şi fizică ( zgârcenia,
dependenţa de alcool, de droguri, de jocuri de noroc, etc).

6.DISPOZIŢIILE INTEGRATE GLOGALE: reprezintă acel fond afectiv bazal pe care


se evidenţiază şi se manifestă cotidian şi situaţional trăirile emoţionale şi actele
comportamentale specifice. Ele reprezntă o sinteză a experienţei de viaţă şi a
concepţiei de sine care se elaborează pe parcursul ontogenezei. În cadrul dispoziţiilor
globale se diferenţiază: dispoziţia globală homeostatică –definită ca modalitate de
raportare afectivă a omului la realitatea înconjurătoare, la semeni şi la propria
persoană (chiar şi la nivelul simţului comun avem tendinţa de a apela la categorizări
ale oamenilor după variabilele optimist / pesimist, încrezător /neîncrezător, etc) şi
dispoziţiile de moment, situaţionale – determinate de complexitatea factorilor
subiectivi sau obiectivi care pot să fie prezenţi la un moment dat în activitatea
subiectului. Deşi, în general, există o relaţie constantă între dispoziţia homeostatică şi
dispoziţiile situaţionale, asta nu însemnă că afectivitatea subiectului este centrată la un
singur pol. Astfel, orice personaă, fie optimistă, fie pesimistă poate activa întreaga
paletă a stărilor afective, dar cu tendinţa de a activa mai ales stările afective care
corelează cu dispoziţia generală.

IV. METAMORFOZELE LUMII INTERIOARE

Înţelepciunea budistă ne arată că: “Cel mai mare dintre cuceritori este acela
care ştie să se cucerească pe sine însuşi.” Se ştie că omul nu este un simplu produs al
unor forţe anonime, externe sau interne, ci este în mare parte opera voinţei sale
pozitive. La cadrele tiparelor biologice, pe fondul eredităţii, se conturează şi se
diferenţiază treptat modele sugerate de familie, apoi de şcoală, spre a se ajunge la
acele permanenţe personale, la acele sisteme dinamice şi organizate prin care se
asigură echilibrul durabil, integrarea uinică şi creatoare a individului în societate.
Acest proces de cristalizare şi transfigurare continuă a personalităţii începe
printr –o scindare a realităţii primare în două lumi distincte. Subiect –obiect, eu –altul.
Conştiinţa se centrază la început cu toate interesele ei asupra acestei noi fiinţe psihice
–eul. Este prima formă de egocentrism, născută şi afirmată în jurul vârstei de 3 ani.
Decentarea, adică deplasarea centrului de gravitaţie a eului şi integrarea acestei noi
fiinţe în grupul familial se efectuează mai ales prin imitaţie şi prin echilibrarea între
supunerea copilului şi autoritatea părintească. Este prima fază a făuririi modelelor pe
plan ierarhic, a idealizării şi cristalizării eului infantil.
Intrarea în şcoală lărgeşte în mod considerabil dimensiunea orizontală a eului,
suscitând noi interese şi atitudini prin comparaţie cu alţi copii, de aceeaşi vârstă. De la
regula de conduită ludică, se trece la norma de conduită reală, la efort de acomodare
practică, la reguli de muncă şcolară. Prin situarea eului într-un context social, de grup,
eul devine persoană. Astfel, prin efortul de a se integra într-un nou statut, eul
dobândeşte trăsături noi, de stil personal. Afecţiunii părinteşti îi succede
imparţialitatea profesorului, înţelegerea acestuia, plină de tact şi iubire pedagogică,
egală faţă de toţi elevii. Astfel, apare un nou personaj, elevul, într-un context social,
pe baza egalităţii de drepturi şi datorii cu alţii.
Urmează o nouă metamorfoză, un grad superior de cristalizare a personalităţii,
epata adolescenţei. Ea este precedată de o dezvoltare pe plan intelectual a gândirii de
la forma intuitivă spre una abstractă, logică şi care începe de la 10 /11 ani. În această
etapă, sentimentul de grup se făureşte simultan cu diferenţierea sexelor, cu distanţarea
dintre băieţi şi fete: între 9 şi 13 ani, băieţii se apropie mai mult între ei, iar fetele între
ele. Izolarea sexelor în această perioadă ia forma de înstrăinare mutuală şi uneori de
conflict şi ostilitate. Apropierea se realizează în adolescenţă într-un nou plan şi anume
acela al atracţiei contrariilor, având în vedere variabila sex. Se începe prin trăirea
contrastelor şi se continuă prin aspiraţia spre armonie, spre poezie şi freamătul primei
iubiri.
Detaşarea de grup şi gravitaţia spre o lume mai personală, independentă şi
autonomă începe cu adolescenţa, vârsta “metafizică”, a sistemelor şi teoriilor, când,
prin depăşirea limitelor realităţii concrete, se făureşte o lume ideală şi posibilă. Acest
sentiment al unicităţii, al izolării şi singurătăţii este nedespărţit totuşi de cel al
sociabilităţii şi grijii de altul; este vârsta adevăratei prietenii, a pendulării între egoism
şi altruism, a oscilaţiei permanente între preocuparea de sine până la uitarea de sine.
În limitele acestor pendulări se instalează zreptat echilibrul necesar şi inerent fazei de
cooperare, colaborare şi integrare a personalităţii în societate. Adolescenţa este
căutarea de sine a personalităţii şi realizarea acestuia în planul valorilor sociale; este
căutarea febrilă a unui loc în vastul sistem al rolurilor sociale. Conştiinţa de sine se
consolidează de data aceasta prin voinţa de a se conforma unui “plan de viaţă”, de a se
apropia de un mod liber ales şi de a-l făuri în mod independent. Autosupunerea ia
locul supunerii, norma de conduită se transformă în lege suverantă adoptată de un eu
autonom. Este o etapă a voinţei libere, a autocontrolului, a creaţiei personale şi a
originalităţii. Complexul proces al dezvoltării ni se înfăţişează ca o desprindere
treptată a individului de familie, de şcoală, de constrângerile societăţii, reprezentând
în acelaşi timp o etapă de obiectivare a eului, de integrare a acestuia în societate.
Următoarea etapă, cea a adultului, se caractezizează prin integrarea individului
într-un nou statut, prin identificarea cu un rol social, specializarea care duce spre un
profil profesional. O dată cu specializarea profesională, vocaţională, se constată şi o
lărgire de orizont, un interes pentru formarea unei concepţii despre lume şi viaţă,
interes izbucnit cu impetuozitate în adolescenţă. Cristalizarea personalităţii adultului
se efectuează atât în direcţia unei dominante profesionale, cât şi în aspiraţia unei
armonizări, a elaborării unui sistem statornic şi echilibrat a existenţei sale individuale
şi sociale. Din punct de vedere afectiv, trecută fiind vârsta furtunilor, a frământărilor
adolescenţei, integrarea în societate a adultului se caracterizează prin potolirea,
stăpânirea impulsurilor şi echilibrarea interioară. Echilibrarea psihică, aspect al
unificării şi identităţii eului, duce spre afirmarea personalităţii, spre o treaptă
superioară a conştiinţei, de afirmare a spiritului de răspundere, autonomie şi
independenţă. Un adult este un om care se conduce singur, o persoană care ştie ce
vrea, ştie să decidă şi să răspundă pentru actele sale. Din acest punct, datorită
stabilităţii generale a personalităţii, apare problema educabilităţii adultuluzi. Există
cazuri când persoana rămâne aproape neschimbată începând cu tinereţea până la
bătrâneţe. Sau există cazuri de oprire în dezvoltare şi la vârste anterioare maturităţii,
chiar şi îmbătrânire precoce, după cum sunt şi cazuri când personalitatea se
transformă mereu până la vârsta bătrâneţii. În general, dezvoltarea adultului se
continuă în spirală până la momentul în care anumiţi factori fiziopatologici intervin în
sensul stagnării sau al degradării fizice şi psihice a individului. Echilibrarea interioară
a adultului şi înaintarea în vârstă merg paralel cu înseninarea conştiinţei, cu
stabilizarea atitudinilor şi sentimentelor.

V. FUNCŢIILE AFECTIVITĂŢII (după V. Pavelcu)

Funcţia timică: psihologii germani deosebesc două aspecte ale conştiinţei:


conştiinţa obiectelor, a fenomenelor şi conştiinţa stărilor sau a atitudinilor. Conţinutul
conştiinţei subiective constă în înţelesul pe care-l atribuim fenomenelor; astfel, în
totalitatea unui înţeles perceptiv putem deosebi un aspect relaţional, structural, din
care se va degaja mai târziu înţelesul obiectiv sau ştiinţific şi un aspect subiectiv,
afectiv, constituit din atitudinea specifică şi momentană a eului faţă de stimulul
perceput. Aceste două aspecte sunt indisolubil legate, deşi sunt foarte deosebite în
natura şi importanţa lor biologică.
V. Pavelcu consideră că lumea valorilor este creaţia afectivităţii. Astfel, scara
valorilor corespunde importanţei şi intensităţii dorinţelor şi tendinţelor noastre.
“Valoarea este în dependenţă de felul în care ele (lucrurile) pot satisface trebuinţele
noastre sau ameninţă satisfacţia lor şi prin aceasta ne afectează mai mult sau mai puţin
agreabil sau penibil.” (Renée Dejean) Astfel, judecăţile noastre de valoare –cu
caracter intelectual şi social –izvorăsc din sentimente. Majoritatea sentimentelor sunt
de origine socială şi, ca atare, reprezintă interiorizarea comportării externe de altă
dată. Raporturile trăite cândva pe planul intermintal se transformă în relaţii
intramintale: astfel, începem să ne comportăm şi faţă de noi, aşa cum ne comportăm
faţă de alţii. Acest proces de introversiune nu împiedică, ci chiar favorizează procesul
de extraversiune: apreciem pe alţii după criteriile aprecierii proprii. Aşa se face că
cunoaşterea altora nu este un raţionament analogic şi nici un act solipsist de proiecţie
a propriilor noastre stări, ci un act prin excelenţă afectiv şi în acelaşi timp
transsubiectiv.
Funcţia expresivă: expresia afectivă devine un semn, un simbol. Un sentiment
devine înţeles tot atât de rapid şi direct, ca şi un obiect material într-un act perceptiv.
După cum înţelesul vorbelor îl sesizăm direct în ele însele, tot astfel o bucurie este
percepută în zâmbetul cuiva, tristeţea în lacrimi etc (vezi expresiile emoţionale –
fizionomia, mimica, postura, gesturile,expresivitatea ochilor, modulaţiile vocii,
produsele activităţii –şi importanţa lor pentru descifrarea personalităţii umane la nivel
afectiv!!!)
Funcţia de reglare a conduitei (raportul eu –lume): între conduită şi starea
afectivă se stabileşte un “cerc închis”de influenţă reciprocă. O neplăcere ne
informează că un lucru, o situaţie sau o fiinţă nu ne convine; acest semn provoacă o
reacţie imediată de modificare a echilibrului, de accelerare sau suspendare a acţiunii,
cu scopul de a suprima neplăcerea. Diminuarea neplăcerii arată că activitatea noastră
este pe calea cea bună şi atunci organismul persistă în direcţia respectivă. De
exemplu, mergând într-un magazin ne întălnim cu o persoană care ne-a făcut un mare
rău; imediat ni se activează starea afectivă negativă. Pentru echilibrarea organismului
părăsim respectivul loc şi pe parcurs starea iniţială se diminuează, lăsând locul unei
stări afective de calm etc.
În fiecare clipă raportul dinamic de echilibru al organismului poate fi
descumpănit şi fiinţa tinde spre restabilirea echilibrului pierdut. Acest proces
caracterizează –după E. Claparède –viaţa înşăţi. Prin funcţia sa de echilibrare, trăirea
afectivă dobândeşte o profundă semnificaţie biologică. Astfel, sentimentul –tendinţă
este semnul unui dezechilibru: nu dorim decât ceea ce ne lipseşte; tendinţele noastre
au ca scop înlăturarea sentimentului de lipsă şi dobândirea stării de linişte, calm,
împlinire.
Funcţia de echilibrare interioară: cu apariţia şi dezvoltarea conştiinţei,
psihismul uman se complică, orietându-se tot mai mult spre activitatea internă.
Diferenţierea şi complicarea tendinţelor fac ca un stimul să nu declanşeze o singură
tendinţă, ci mai multe odată; o tendinţă, în curs de activare, produce un dezechilibru
intern şi o reacţie de favorizare sau de inhibiţie a tendinţei iniţiale din partea întregului
sau din partea unei alte tendinţe concurente. Rezultă stări afective specifice de
tensiune, de echilibrare internă. După cum o stare de plăcere sau de neplăcere este
semnul unui dezechilibru între organism şi mediu, tot astfel orice altă stare afectivă
este semnul unei tensiuni, al unui dezechilibru intern. Când conflictul este prea
puternic, aceste ciocniri între tendinţe opuse pot duce la crize emoţionale. Timiditatea,
de exemplu, este o stare de emotivitate, o oscilaţie a tensiunii produsă de concurenţa
între tendinţa de valorificare, de dominare şi tendinţa inhibitivă de supunere (frică şi
neîncredere în reuşită).
Câteodată tendinţele se pot echilibra, fiecare tendinţă rămânând încărcată cu
cantitatea energetică iniţială. Astfel, fenomenul refulării ar fi o stare de echilibru
nestabil. Deşi Freud a descris fenomenul refulării, Adler este cel care propune o teorie
mai viabilă prin legea compensaţiei. El aplică această lege la instinctul de putere, de
dominare. Acesată tendinţă devine cu atât mai puternică, mai tiranică, cu cât serveşte
mai mult de ca contrapondere sentimentului de inferioritate, tendinţei de supunere, de
umilire. Astfel şi timiditatea este un amesctec al atitudinii de inferioritate cu aceea de
orgoliu şi de superioritate. Când criza emotivă nu consumă toată energia individului,
aceste tendinţe se pot polariza echilibrându-se şi putem avea acte de îndrăzneală
excesivă, de curaj sau de aroganţă a timidului. Tendinţele opuse ce ameninţă psihicul
uman cu dedublarea, cu şfâşierea, apar în cazuri mai grave sub forma ambivalenţei
afective; amândouă tendinţele devin conştiente simultan –iubeşti şi urăşti pe cineva în
acelaşi timp. Aceste stări pot duce la destrămarea, fărămiţarea psihică, sunt semne ale
dezintegrării, ale slăbirii sintezei psihice.
Funcţia de unificare a vieţii: de multă vreme i s-a recunoscut afectivităţii
caracterul de universalitate. Acesta se poate înţelege în sensul că nu există stare
psihică fără coloratură afectivă. Caracterul de totalitate a fost scos în evidenţă mai ales
de şcoala din Leipzig a lui F. Kruenger: orice proces intelectual sau motor este
învăluit de trăiri afective. Trăirile afective au proprietatea de a umple toate lacunele
unei structuri, de a servi ca punte între segmentele unui întreg. Trăirile afective
reprezintă un întreg difuz, nediferenţiat şi neconturat, reprezintă fondul din care se
desprind conţinuturile intelectuale. Astfel putem spune că afectivitatea este calitatea
întregului.
Atenţia, orientarea selectivă a activităţii, funcţia de unificare a conduitei, toate
au la bază afectivitate. Psihologii au arătat influenţa afectivităţii asupra asociaţiilor,
asupra gândirii şi asupra altor procese sau funcţii psihologice, rezultând astfel funcţia
de unificare a afectivităţii. Rignano pune incoerenţa ideilor în demenţa precoce şi în
vis pe seama lipsei de sentiment. Relaxarea asociaţiilor, lipsa de ordine şi de direcţie a
activităţii mintale în manie sunt explicate de Gonfernaux prin diminuarea afectivităţii,
determinată la rândul ei de slăbirea puterii de inhibiţie.
Sentimentul, în general, reprezintă o forţă de unificare: el stă la baza eului,
constituie nucleul, germenele personalităţii. Este explicabil de ce mulţă dintre
psihologi tratează sentimentul ca o atitudine a eului (vezi C. Rădulescu –Motru).
Unitatea eului este pierdută odată cu dispariţia sau tulburarea vieţii afective.
Funcţia de anticipare: acţiunile şi ideile noastre sunt pregătiteşi susţinute de
atitudini globale şi generale de natură afectivă. Sentimentele preconştiente,
nelocalizate, nefixate, dar orientate totuşi spre un domeniu determinate al realităţii,
reprezintă pregătiri şi anticipări subconştiente pentru stări integrale de conştiinţă.
Trăirile afective sunt preludii ale acţiunilor, ele alimentează visurile şi planurile
noastre de acţiune.Sensul unui sentiment vag şi difuz este de a dobândi o formă
materială şi bine determinată a acţiunii sau, în lipsa acesteia, de a crea un substitut
imaterial şi ideal.

V. STĂRI AFECTIVE PERTURBATOARE ALE VIEŢII PSIHICE UMANE


Afectivitatea poate fi privită ca o dimensiune centrală a personalităţii umane,
datorită implicaţiilor sale în devenirea umană. Pe parcursul formării şi dezvoltării sale
se pot cristaliza stări afective perturbatoare care se pot permanentiza, influenţând
negativ parcursul vieţii sau chiar făcând imposibilă existenţa umană. Printre aceste
strări se delimitează:
 Stresul: “Stare a unui organism pe cale de a reacţiona la un agent agresor
oarecare: plagă, infecţie etc, effort stresant, durere, bucurie. Oricare ar fi stresorul,
stresul se manifestă printr-un sindrom general care vizează în special
hipotalamudul, antehipofiza, cortico –şi medulosuprarenala, timusul, tubul
digestiv. Această stare evoluează în funcţie de intensitatea şi durata sau repetarea
agresiunii. Se aici rezultă sindromul general de adaptare.” (Selye, 1936, în Henri
Pieron, Vocabularul Psihologiei, p. 334)
După Selye, sindromul general de adaptare are o desfăşurare fazică, care
implică trei etape: a) reacţia de alarmă –care duce la activarea generală a
organismului; b) reacţia de rezistenţă – organismul îşi mobilizează resursele
energetice pentru a reacţiona la efectele dezorganizatoare ale acţiunii strsorului; c)
faza de epuizare se pierde posibilitatea obţinerii echilibrului la nivelul organismului.
Putem delimita următoare le forme ale stresului:
- Stresul fiziologic –acţiunea stimulilor afectează în mod direct funcţionarea
normală a mediului intern a organismului, sau chiar provocând lezarea diferitelor
organe sau tesuturi (tipuri de stimuli stresori: zgomotul de intensitate mare, razele
infraroşii sau ultravioletele, canicula sau gerul, intensitatea foarte mare a
stimulilor fizici, mecanici, privarea îndelungată de hrană, apă, modificări în
chimismul sângelui.)
- Stresul psihic şi psihosocial - se produce pe fondul interacţiunii eului cu o altă
situaţie existenţială. Nemulţumirea de sine, sentimentul unei neâmpliniri, o
discrepanţă între aspiraţie şi realizare, un conflict interpersonal, pierderea unei
persoane dragi etc, toate acestea pot acţiona ca stresori, determinând o anumită
bulversare a echilibrului vieţii interioare. Dacă această stare nu este înlăturată prin
mecanismele de apărare a eului (refularea, raţionalizarea, conversia,
minimalizarea, proiecţia etc) atunci ea poate reprezenta debutul şi iniţierea
tulburărilor nevrotice.
 Anxietatea: tulburare a afectivităţii manifestată prin stări de nelinişte, teamă şi
îngrijorare nemotivată, în absenţa unor cauze care să le provoace. Anxietatea de
defineşte ca “teamă fără obiect” spre deo sebire de fobie care este “teama cu
obiect”. Deseori anixietatea se manifestă sub forma unei stări de frică cauzată de o
incertitudine în care subiectul are impresia unei nenorociri iminente, care planează
pretutindeni, îl înconjoară, îl pătrunde, dar nu o poate defini şi nici îndepărta.
Stările de anxietate sunt însoţite de fenomene organo – funcţionale ca: jenă
precordială, palpitaţii, greutate în respiraţie, transpiraţie etc. Ca simptom
psihopatologic se întălneşte în melancolia anxioasă, în nevroza obsesivă, fobică, în
debutul psihozelor sau în afecţiuni endocrine şi cardiace.
 Angoasa: stare de nelinişte sau anxietate maximă, caracterizată printr-o aşteptare
înfricoşată şi opresivă faţă de o iminentă suferinţă sau nenorocire. Această stare
implică tensiuni emoţionale excesiv de oscilante şi se asociază mcu impresii
difuze ale unui pericol de neevitat, care fie că este anonim, necunoscut, fie că este
cunoscut dar care produce perturbări emoţionale, iraţional exagerate. Aceste stări
se întovărăşesc cu manifestări neurovegetative comparabile cu acelea care se obţin
ca urmare a şocurilor sau stressurilor emoţionale: jenă respiratorie dusă până la
astm, palpitaţii, tremurături, tulburări digestive, irascibilitate. Angoasa poate
proveni din conflicte interioare, tendinţe nesatisfăcute, o dragoste refuzată, din
sentimentul de abandon social etc. Psihanaliştii disting primele semne ale angoasei
la copii, atunci când el dă semne de nediscernământ între trăini şi familie,
dezvoltarea sa afectivă fiind blocată. Odată acest moment depăşit, calea către un
echilibru stabil se impune individului ca o continuă adaptare. P. Janet, care arată
că există şi o nevroză de angoasă, menţionează că angoasa cronică este un
sentiment caracteristic pentru strările melancolice, subiectului îi e frică de
propriile sale acţiuni şi suferă la gândul executării lor, el nu poate trăi sau tolera
propria viaţă. Angoasa completă antrenează idea morţii şi tentativele de
sinucidere.

VI.BIBLIOGRAFIE:

 Allport, G., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Ed. Didactică şi Pedagogică,


Bucureşti, 1981;
 Baba, A. I., Giurgea, R., Stresul, adaptare şi patologie, Ed. Academiei Române,
Bucureşti, 1993;
 Cosmovici, A., Psihologie generală, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
 Golu, M., Fundamentele psihologiei, Ed. FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE,
Bucureşti, 2002;
 Pavelcu, V., Din viaţa sentimentelor, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1969,
 Pavelcu, V., Elogiul Prostiei. Psihologie aplicată la viaţa cotidiană, Ed. Polirom,
Iaşi, 1999;
 Pavelcu, V., Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea personalităţii, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1982;
 Pieron, H., Vocabularul psihologiei, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001;
 Ribot, Th., Logica sentimentelor, Ed. IRI, Bucureşti, 1996;
 Ribot, Th., Psihologia pasiunii, Ed. IRI, Bucureşti, 2000.