DOGMA HRISTOLOGICĂ ÎN ICOANELE ŞI COMPOZIŢIILE ICONOGRAFICE ALE

PRAZNICELOR ÎMPĂRĂTEŞTI DIN MITROPOLIA OLTENIEI

Rezumat
Învăţătura dogmatică despre pictarea şi cinstirea sfintelor icoane a fost abordată în
numeroase lucrări de specialialitate. Totuşi, sunt puţine încercări de a asuma învăţătura
dogmatică prin experienţa eclezială specifică unei regiuni. Această ezitare are la bază două
riscuri la care o asemenea întreprindere se expune. Întâi, atunci când se abordează
iconografia prin realitatea eclezială a unei regiuni se face un exerciţiu invers celui care a
marcat realitatea liturgică a ultimelor decenii. Datorită condiţiilor în care s-au aflat
majoritatea ţărilor răsăritene, comunităţile ortodoxe au fost nevoite să manifeste o rezistenţă
spirituală şi culturală, care a determinat uneori căutarea uniformităţii cultice şi de expresie.
Rezistenţa a însemnat afirmarea continuităţii prin reliefarea celor care sunt exprimate
pretutindeni în acelaşi chip. Lucrarea de faţă face un exerciţiu invers, caută să arate unitatea
vieţuirii bisericeşti prin prisma specifităţii iconografice din cuprinsul Mitropoliei Olteneiei.
Este o încercare de a evidenţia că unitatea de expresie artistică nu depinde de uniformitate, ci
de faptul că particularităţile sunt potrivite întregului, katholicului. Al doilea risc la care se
expune o astfel de lucrare este legat de problematicatica naţiunii. Există în spaţiul teologic
contemporan o puternică dezbatere privind raportul dintre neam şi Biserică. Această
dezbatere, chiar dacă în mod indirect, atinge şi cercetarea de faţă. Se poate reproşa, de pildă,
că evidienţierea specificităţii comportă în sine un primat al etnicităţii, al particularului.
Lucrurile nu stau deloc aşa. Departe de a fi o încercare de exagerare a importanţei etnicului,
lucrarea de faţă arată cum anume s-au exprimat comunităţile ortodoxe din regiunea Oltenei.
Exprimarea lor este marcată de experienţa contextuală, lingivistică etc., dar această
exprimare este coordonată de verticala pe care o impune spaţiul eclezial. Specificitatea este
ridicată la unitate în Hristos, etnicul este deschis universalului şi sfinţit prin Biserică.
Taina icoanei este legată intim de taina Întrupării. Privite din perspectiva lor
educativ-morală, icoanele au o valoare harică prin care întreţin viaţa duhovnicească a
cinstitorilor. Ele aduc un real folos şi întăresc credinţa, fiind un îndemn pentru împlinirea
poruncilor Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, icoanele nu înfăţişează imaginea omului
stricăcios, ci pe aceea a omului duhovnicesc, înnoit prin înomenirea Logosului. Tocmai
pentru că n-au avut aceste adevăruri dogmatice, adversarii cinstirii sfintelor icoane şi a
compoziţiilor iconografice s-au izolat de Biserică. După aceştia, cinstitorii icoanelor erau
asemeni ereticilor dioprosopişti, respectiv monofiziţilor, condamnaţi de Biserică la Sinodul
de la Calcedon. Argumentele iconoclaştilor aveau un caracter hristologic, chiar dacă ele
subminau consecinţele Întrupării Fiului lui Dumnezeu. La capătul celălalt, sfinţii apărători ai
icoanelor au afirmat învăţătura hristologică a Bisericii, demonstrând că antinomile
dogmatice presupun recunoaşterea realităţii unei Persoane în care subzistă două firi şi
Căreia I se cuvinte o singură închinare.

Metoda de cercetare şi premisele studiului. Cercetarea prezentă se întemeiază pe

trei premise. Prima premisă a studiului este că interpretarea iconografiei oltene trebuie să
ţină seama de interacţiunea dintre dogmă şi arta. Iconarul nu este un teolog care pictează, ci
un pictor care vieţuieşte bisericeşte şi care se exprimă teologic. Sensibilităţile artistice nu
trebuie, aşadar, neglijate nici în erminia compoziţiilor iconografice din Oltenia. Trei lucruri
se întrepătrund – credinţa, propovăduirea şi arta – şi toate se manifestă în icoane. Omul,
făcut de Ziditorul lumii, are în constituţia sa raţiunea şi capacitate de a crede în Dumnezeu şi
de a cunoaşte tainele Lui. Cu ajutorul credinţei şi raţiunii omul se înalţă spre contemplarea
adevărului divin revelat în Sfintele Scripturi, iar prin Sfintele icoane vede, prin culoare, taina
înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Simfonia dintre raţiune şi credinţă, în procesul cunoaşterii,
impune anumite reguli de fond. De fapt rânduielile pe care le urmează raţiunea sunt oglindiri
ale modului în care Dumnezeu Însuşi se revelează omului, în sensul că raţiunii i se cere o
fidelitate potrivită celei pe care o arată Dumnezeu faţă de creaţia Sa.
A doua premisă a studiului este legată de abordarea dogmatică propriu-zisă.
Învăţătura Bisericii arată că posibilitatea pictării icoanelor este dată de Întrupare, dar acest
lucru nu înseamnă că iconografia poate fi înţeleasă printr-o lectură hristocentrică şi
hristomonică. Mai curând, iconografia necesită o lectură trinitară, unde Revelaţia deplină în
Hristos, nu este separată de Celelate Persoane Sfinte. Icoana este aspiraţia profundă a fiinţei
umane spre absolut, exprimare fiinţială în vederea restabilirii ordinii şi frumuseţii cosmice.
Arta iconografică, prin care omul redescoperă realitatea spirituală şi ajunge la înţelegerea
duhovnicească a lumii, poate fi definită drept sinergie şi creaţie afltată între experienţa
ontologică şi exigenţele metafizice. Ea nu idealizează lumea circumscrisă, nici nu rămâne
captivă creativităţii individuale a artistului. Aşdara, a înţelege iconografia în termenii unei
unei exprimări individualizante şi supuse interpretării antagonice este o mare greşeală. Pe
cât este de raţională şi explicativă, pe atât de mult presupune o continuă căutare a lui
Dumnezeu şi o milostivă revelare a Tainei Tri-Ipostatice. Arta iconografică este
contemplativă – fiind o permanentă orientare către Dumnezeu – şi este formatoare – fiind
definitorie pentru identitatea creştinilor.
În sfârşit, ultima premisă a studiului este legată de dimensiunea contemplativă a
iconografiei răsăritene. Icoana oferă posibilitatea unei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Desigur
nu este vorba de o cunoaştere a fiinţei divine, lucru de neconceput în teologhisirea patristică,
ci de dimensiunea complementară a iconografiei. Integrată în cultul Bisericii, icoana
sintetizează experienţa cultică şi de rugăciune, fiind „ochiul luminos” al comuniunii cu
Dumnezeu. Privirea duhovnicească poate fi curăţită de tot cugetul pământesc printr-o viaţă
evlavioasă, plină de nevoinţe sufleteşti şi trupeşti, iar icoana vesteşte realităţile cereşti cărora
o asemena privire li se face părtaşă. Abia printr-o astfel de lucrare, omul poate să pătrundă
şi să cerceteze tainele dumnezeieşti. În afara unei curăţiri şi a unei luminări, experienţa
vederii şi a înţelegerii adevărate nu are putere vindecătoare. Icoanele invită omul să
participe prin contemplare şi să exerseze prin asceză comuniunea cu Dumnezeu. Ele
împuternicesc dorul după Dumnezeu.
În decursul lucrării Dogma hristologică în icoanele şi compoziţiile iconografice ale
praznicelor împărăteşti din Mitropolia Olteniei cele trei premise au fost verificate printr-o
expunere anacronică și diacronică. În partea a doua a cercetării au fost analizate icoanele
praznicelor împărăteşti din Oltenia. Această analiză se impune de la sine, întrucât pictura
bisericească şi iconografică din Oltenia se distinge printr-o remarcabilă înflorire artistică
din cele mai vechi timpuri. Valoarea iconografică şi teologică a picturii precum şi formele
arhitectonice ale bisericilor au condus la receptarea moştenirii artistice străvechi care au
amprentat inspiraţia zugravilor şi constructorilor olteni. Iconografia ortodoxă din Oltenia nu
poate fi cunoscută şi înţeleasă decât în Biserică şi după rânduiala Bisericii. Fiind un canal al
harului dumnezeiesc, icoana este un îndemn la imitarea vieţii sfinţilor şi un mijloc de
contemplare duhovnicească. Ca loc unde Dumnezeu şi sfinţenia devin prezente prin har,
compoziţia iconografică realizează în sufletul credinciosului o anumită prezenţă a lui
Dumnezeu, deosebită fireşte de cea euharistică.

Structura lucrării. În vederea unei prezentări organice şi sistematice, lucrarea

Dogma hristologică în icoanele şi compoziţiile iconografice ale praznicelor împărăteşti din
Mitropolia Olteniei a fost împărţită în două părţi. Prima parte: Fundamentele dogmatice,
raţionale şi filosofice ale învăţăturii despre icoană, are trei capitole şi expune problematica
teoretică privind iconografia răsăriteană, iar partea a doua: Semnificaţia hristologică şi
simbolismul icoanelor şi a compoziţiilor iconografice împărăteşti din Mitropolia Olteniei,
structurată în alte trei capitole, face o analiză a prăznicarelor din regiunea Olteniei.
Capitolul întâi din prima parte se intitulează Credinţă, propovăduire şi artă. În cadrul
acestui capitol se arată care este raportul dintre credinţă şi raţiune în comtemplarea şi
trăirea adevărului dumnezeiesc, respectiv ce fel de interacţiune există între teologie şi artă.
Întreaga expunere este aplicată iconografiei. Biserica a învăţat totdeauna că adevărul este
unul singur, deşi expresiile sale artistice poartă amprenta timpului şi sunt opera unei
experienţe omeneşti. Nimeni nu poate pretinde că ar cuprinde totalitatea adevărului, nici că
ar avea puterea de a explica deplin fiinţa umană, fiinţa lumii sau raportul cu Dumnezeu.
Biserica are avantajul, în acest context, să înveţe fără ezitare că „bogăția înţelepciunii şi
ştiinţei” este tainic ascunsă în Înţelepciunea şi Puterea lui Dumnezeu. În acest sens, Biserica
are şi puterea de a stimula gândirea şi talentul iconografic. În pictura ortodoxă, arta este
inseparabilă de cunoaşterea lui Dumnezeu, de revelaţie, de raţiunea şi de credinţă. Chemarea
adresată teologilor şi iconarilor pentru a cunoaşte adevărul de credinţă şi a-l transmite
corect fiilor Bisericii, prin cuvânt şi imagine, este o obligaţie ce rezultă din vocaţia lor. Faţă
de aceste preocupări teologul şi artistul iconar de azi trebuie să aibă alături de studiul
învăţăturilor biblice şi a Sfinţilor Părinţi grija faţă de viaţa personală care să se conjuge cu
viaţa liturgică pentru a agonisi roada Duhului şi darul îndumnezeirii. Numai în felul acesta
adevărul revelat de Dumnezeu poate fi pe deplin înţeles prin raţiunea luminată de harul
Duhului Sfânt, poate fi văzut în icoană şi în viaţa veşnică.
Următorul capitol, Fundamentele trinitare şi hristologice ale învăţăturii despre icoană
în Biserica Ortodoxă, analizează doctrina ortodoxă despre posibilitatea pictării icoanelor.
Dezvoltarea din acest capitol este amplă şi recurge la scrierile unora dintre Sfinţii Părinţii
care au contribuit esenţial la stabilirea doctrinei trinitare şi hristologice. Subcapitolul întâi
tratează învăţătura despre Dumnezeu-Treime şi accentuează apofatismul teologiei răsăritene.
Transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu nu pot fi înţelese dacă sunt judecate printr-o
ecuaţia de tipul fiinţă – energii necreate. Transcendenţa şi imanenţa trebuie interpretate prin
experienţa unirii şi a distincţiei, o experienţă pe care o face într-un mod diferit şi fiinţa
umană. Prima semnificaţie a acestor distincţii despre care vorbeşte Sfântul Dionisie
Areopagitul este chiar Treimea de Persoane: Tatăl este deofiinţă cu Fiul, dar este un Altul,
iar Fiul este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, dar se distinge de Tatăl prin naştere. Aceste distincţii
sunt cunoscute de om prin Revelaţie şi sunt fundamentale pentru comuniunea la care este
chemată fiinţa creată. Subcapitolul al doilea ia în discuţie fundamentul treimic al icoanei şi
face o trecere de la teologhisirea Sfântului Atanasie cel Mare, la expunerea Sfântului
Grigorie din Nazianz, respectiv la gândirea Sfântului Chiril al Alexandriei. Fără a insista
asupra formulelor dogmatice trinitare, lucrarea evidenţiază punctele principale ale
învățăturii orotodoxe şi modul în care ele au impact asupra iconografiei. Al treilea
subcapitol, Temeiul hristologic al icoanei, recurge la scrierile Sfinţilor Grigorie de Nyssa,
Sofronie al Ierusaliului şi Maxim Mărturisitorul pentru a arată consecinţele dogmatice ale
Întrupării Cuvântului şi semnificaţia lor pentru iconografie. Temeiul treimic al iconografiei
conduce Biserica la exprimări hristologice şi soteriologice profunde. Relaţiile dintre
Persoanele Sfinte, unitatea şi deosebirea dintre Ele sunt descoperite creaţiei prin Mântuitorul
Iisus Hristos, în Duhul Sfânt. Cheia abordări ortodoxe a iconografiei stă în legătură cu
această revelaţie şi depinde de ea. În fine, ultimul subcapitol arată dimensiunea
pnevamatologică a icoanei. În pnevmatologie iconografia îşi găseşte înţelesul desăvârşit,
pentru că experienţa pe care o face întreaga Biserică cu toţi credincioşii este una
pnevmatologică. Pogorârea Duhului Sfânt desăvârşeşte comunitatea Apostolilor şi investeşte
existenţa umană cu darul dumnezeiesc. Prin Duhul Sfânt întreaga comunitate face o
experienţă teandrică şi urmează, în chip haric, Mântuitorului Iisus Hristos. Această
experienţă teandrică este menită să întărească existenţa umană spre vederea lui Dumnezeu şi
spre recunoaşterea lucrării Sale. Abia prin evenimentul Cincizecimii, Ucenicii sunt
împuterniciţi să înţeleagă şi să cunoască tainele sfinţitoare ale lucrării lui Dumnezeu.
Al treilea şi cel din urmă capitol al primei părţi abordează probelma eshatologică a
iconografiei. Icoana: simbol al realităţii ipostatice cereşti şi prezenţă harică în Trupul tainic al
Domnului, ca vedere a lui Dumnezeu şi pregustare a Împărăţiei cerurilor este compus din trei
subcapitole. În cadrul acestor subcapitole se insită pe realitatea participativă a icoanei.
Cunoaşterea lui Dumnezeu are în teologia ortodoxă semnificaţia unei împreună-vieţuiri, nu
doar a unei experienţe raţionale. Aceasta înseamnă că icoanele, prin care este sfinţită
vederea, fac parte din lucrarea proniatoare a Fiului lui Dumnezeu înomenit şi sunt
indispensabile pentru înţelegerea duhovnicească a Împărăţiei cerurilor. Fără îndoială că ele
sunt purtătoare de har nu doar pentru că ne înfăţişează realităţi cereşti, ci şi pentru că ne
întemeiază înţelesurile duhovniceşti. Dimensiunea participativă a icoanei este subliniată şi de
faptul că aceasta este legată esenţial de exprimarea liturgică a Bisericii. Icoana Sfintei
Treimi realizată de Sfântul Rubliov, de pildă, sintetizează această relaţie dintre vedere şi
participare. Ea arată unitatea dintre teofanie şi euharistie sau, mai bine spus, evidenţiază că
adevărata cunoaştere-vedere înseamnă gustare din Trupul şi Sângele Mântuitorului.
Partea a doua a lucării Dogma hristologică în icoanele şi compoziţiile iconografice
ale praznicelor împărăteşti din Mitropolia Olteniei face o analiză a prăznicarelor din regiune
pentru a sublinia hristologia pe care o implică. Textul este însoţit de numeroase trimteri la
icoane din Oltenia şi explicaţiile sunt întemeiate pe un studiu atestat de anexele finale.
Capitolul întâi, Hristologia Praznicelor împărăteşti de la Naşterea Domnului la
Răstignirea Mântuitorului, pune în evidenţă corespondeţele dintre învăţătura Bisericii şi
experienţa liturgică a comunităţilor bisericeşti din Oltenia. În cadrul acestui capitol sunt
interpretate dogmatic compoziţiile iconografice la Naşterea Domnului, la Epifanie şi la
Răstignire. Este demn de remarcat, că iconografia din Mitropolia Olteniei reuşeşte să redea
echilbrat kenoza Cuvântului ca fapt istoric şi ca realitatea transfiguratoare. În compoziţiile
iconografice din bisericile şi mânăstirile din Oltenia, prin prezentarea în culoare a vieţii
istorice a Mântuitorului, peste istoria lumii se produce o transfigurare a întregii istorii, în
sensul că toate persoanele istorice pot să înainteze dincolo de limitele istoriei şi să ajungă în
Împărăţia lui Dumnezeu, unde nu mai există nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de
sfârşit.
Al doilea capitol, Hristologia icoanelor şi compoziţiilor iconografice de la Învierea
Domnului până la Pogorârea Duhului Sfânt, se deschide cu interpretarea icoanei Schimbării
la Faţă. Integrarea acestei icoane în cadrul celui de al doilea capitol se datorează faptului
că, în frescele ce reprezintă acest moment, Hristos este prezentat simultan în slava
dumnezeiască şi în realitatea trupească. Natura divină a Domnului ne fiind cu putinţă de
pătruns, oamenii au văzut mai mult ,,chipul unui rob”. Cu toate acestea Sfinţii Apostoli Ioan,
Iacov şi Petru au văzut pe Domnul pe Muntele Taborului în slava Sa dumnezeiască înainte de
înviere. Domnul Hristos S-a transfigurat într-o formă mistică în spaţiul perceptibil al
ucenicilor. El a îmbrăcat în haine luminoase natura Sa umană şi a dezvăluit dumnezeirea Sa.
De aceea, momentul Schimbării la Față cuprinde o multitudine de stări duhovniceşti cu
adâncă relevanţă pentru înţelegerea icoanei Învierii şi a Cincizecimii. Următorul subcapitol
studiază compoziţiile iconografice ale Învierii Domnului din bisericile de pe cuprinsul
Mitropoliei Olteniei. Trăsăturile comune ale acestor compoziţii, dar şi particularităţile sunt
subliniate. Bogăţia acestui eveniment şi a iconografiei dedicate lui revelează taina Preasfintei
Treimi şi pecetluieşte înomenirea răscumpărătoare a Mântuitorului Hristos. Icoanele Învierii
trimit la experienţa eshatologică, dar au şi un accent antropologic, în sensul că arată
refacerea omului căzut şi ridicarea sa la viaţă. Al treilea subcapitol, Icoana Înălţării
Domnului – ridicarea firii noastre de-a dreapta Tatălui, interpretează iconografia de la
mânăstirile Polovragi, Tismana, Lainici şi Maglavid, iar cel de al patrulea subcapitol,
Pogorârea Duhului Sfânt în iconografie şi învăţătura dogmatică despre întemeierea Trupului
Tainic al Domnului, pune în prim plan şi compară compoziţiile iconografice de la mănăstirile
Logreşti, Tismana, Polovragi, Lainici, Dealu Mare, Sfânta Treime Strâmba şi Maglavid.
Capitolul al treilea, Hristologia praznicelor împărăteşti cu referire la Maica Domnului
– Născătoare de Dumnezeu în iconografia din Oltenia, prezintă evenimentele Buneivestiri şi a
Adormirii, dar are în vedere şi icoanele închinate Maicii Domnului recurente în spaţiul
liturgic din regiune. Analiza comprată a compoziţilor iconografice determină concluzia
potrivit căreia cinstirea Născătoarei de Dumnezeu are evidente implicaţii eclesiologice şi
eshatologice. Preacurata Fecioara Maria nu este numai cea care naşte pe Mesia, ci se
identifică cu taina însăşi a înomenirii Fiului lui Dumnezeu, ea fiind garanţia acestei iconomii
şi a credinţei în Preasfânta Treime. Maica Domnului stabileşte în acest context o relaţie
unică şi irepetabilă între ea ca Mamă şi El ca Prunc.
Lucrarea Dogma hristologică în icoanele şi compoziţiile iconografice ale praznicelor
împărăteşti din Mitropolia Olteniei se încheie cu o privire generală asupra relaţiei dintre
învăţătura hristologică şi exprimarea artistică. Există o relaţie strânsă între icoană şi
exegeza hristologică a Sfinţilor Părinţi. Ea ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Sfintele
Evanghelii ne spune prin cuvânt, fiind asociată, în primul rând, cu Întruparea Domnului,
ceea ce înseamnă că ultimul temei pentru icoană în creştinism este faptul întrupării lui
Dumnezeu. Dar, icoana şi compoziţia iconografică sunt asociate și cu Parusia Domnului, iar
reprezentările din regiunea Olteniei au meritul că subliniază din plin acest fapt. Aşadar,
icoana nu este o simplă reprezentare artistică a unor idei omeneşti, ci, ca şi Sfânta Scriptură,
ea înfăţişează revelaţia dumnezeiască descoperită de Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus
Hristos.

Precizări concluzive. Privită din perspectiva abordării lucrarea are un caracter

deopotrivă dogmatic şi artistic. Ea se aseamănă, în acest sens, exerciţiului duhovnicesc pe
care îl propun chiar icoanele. Dacă ele se fundamentează dogmatic, dar necesită o experienţă
artistică, la fel, expunerea din această lucrare se întemeiază dogmatic, dar face apel la o
experienţă artistică proprie. Dogma hristologică în icoanele şi compoziţiile iconografice ale
praznicelor împărăteşti din Mitropolia Olteniei este o lucrare dogmatică, întrucât urmează o
expunere de tip sistematic, diacronică şi anacronică, ancorată în hotărârile Bisericii, în
scrierile patristice şi în expresiile liturgice ale ekklesiei. Totodată, este o lucrare artistică,
întrucât invită la o interpretare a compoziţilor iconografice care, fără să se depărteze de
adevărul Bisericii, pune în lumină contextul specific al unei zone. Sensibilităţile Sfinţilor care
au pictat aici, dar şi sensbilităţile celor care fac parte din comunităţile de aici sunt
importante pentru înţelegerea deplină a patrimoniului bisericesc din Mitropolie. Îndrăznesc
să spun, că Dogma hristologică în icoanele şi compoziţiile iconografice ale praznicelor
împărăteşti din Mitropolia Olteniei este o lucrare cu implicaţii artistice şi pentru că autoarea
obişnuieşte să exprime prin culoare toată drepta teologhisire. Obişnuinţa aceasta se reflectă
viu în felul cum sunt lecturate icoanele praznicelor împărăteşti.