ANALIZA FORMELOR CREDITULUI ÎN

ROMÂNIA

Profesor doctor Student,

Iași
2020
Cuprins

1. Teorii asupra creditului........................................................................................................3

2. Apariția creditului în România............................................................................................5
3. Creditul – accepțiuni generale.............................................................................................7
4. Funcțiile creditului...............................................................................................................7
5. Participanți și intermediari pe piața creditului.....................................................................8
6. Criterii de clasificare. Formele creditului............................................................................9
6.2. După calitatea debitorului..........................................................................................17
6.3. În funcție de scopul acordării creditelor.....................................................................19
6.4. După natura garanțiilor...............................................................................................19
6.5. După întinderea drepturilor creditorului....................................................................20
6.6. După modul de rambursare........................................................................................20
6.7. După termenul de rambursare....................................................................................20
7. Instituția de credit..............................................................................................................21
8. Concluzii:...........................................................................................................................22
Bibliografie...............................................................................................................................23

2
 1. Teorii asupra creditului

Relaţiile de credit au existat încă în economiile premonetare, când au apărut şi s-au

dezvoltat raporturile marfă-bani. Creditul a apărut pe baza dezvoltării producţiei de mărfuri.
Apariţia creditului se leagă de un anumit stadiu de dezvoltare al schimbului, când vânzătorul
preda valori de întrebuinţare în schimbul unor promisiuni că va primi cândva o valoare.
Teoriile economice atestă apariţia iniţială a noţiunii de credit încă în antichitate, în
Orientul Mijlociu, unde constituia monopolul marilor proprietari funciari şi al preoţilor.
Dovezi privind activitatea de acordare a împrumuturilor au fost găsite încă în Codul de legi a
lui Hammurabi în Babylonul Antic în sec.XVIII î.Hr. Negustoria de bani a existat probabil la
egipteni şi fenicieni, dar în mod sigur la greci (“trapeziţi”) şi romani (“argentari”).
Activitatea acestora era însă în realitate cămătărie (noțiunea de cămătărie provine de la
noţiunea de camătă, care reprezintă o dobândă foarte ridicată percepută la împrumuturi şi
practicată în sclavagism, feudalism şi capitalismul în ascensiune, din cauza resurselor băneşti
limitate şi a riscului de nerambursare.) şi zărăfie (Zărăfie înseamnă îndeletnicirea zarafului de
a schimba banii.).
Primele institute care au efectuat operaţii de profilul actualelor bănci au fost, probabil,
cele din oraşele-republici italiene, adică în sec. XII-XIV. Una din celebrele familii italiene din
domeniul activităţii de credit a fost familia Medici, care aflându-se la guvernarea provinciei
Florenţa, acorda împrumuturi familiilor princiare din Italia şi din întreaga Europă.
Prima bancă a fost, de asemenea, înfiinţată in Italia, în 1171, cunoscută sub denumirea
Banca din Veneţia, însă ea a fost recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub
denumirea Banco di Rialto. Creditul a devenit unul din mecanismele fundamentale ale vieţii
economice începând din 1850, după revoluţia industrială, făcând posibilă anticiparea
cumpărărilor, şi, astfel, exercitând un efect multiplicator asupra activităţii economice.
Pe parcursul dezvoltării ştiinţei economice au fost formulate diverse concepţii şi
expuse păreri cu privire la credit.
În formularea, dezvoltarea şi perpetuarea concepţiilor cu privire la credit şi dobândă,
gânditorii s-au angajat în explicarea, justificarea şi utilizarea dobânzii, latură specifică a
relaţiilor de credit. În general dobânda se considera ca ceva contrar eticii, în ciuda faptului că

3
realitatea relaţiilor economice afirma permanent prezenţa acestui „accident” economic în
cadrul procesului de creditare. Această poziţie a filosofilor, teologilor şi profeţilor s-a
manifestat din cele mai vechi timpuri şi a durat secole.
John Maynard Keynes, considerat a fi cel mai mare economist al secolului XX, va
avea alte idei referitoare la credit, dobândă şi rata dobânzii. Keynes pune accentul pe o
intervenţie indirectă de natură creditară. Tot el consideră că stimularea investiţiilor private
urma să se înfăptuiască prin intermediul micşorării ratei dobânzii.
Unul din scopurile principale ale politicii monetare ale lui Keynes este menţinerea
ratei dobânzii la cel mai scăzut nivel posibil. Asemeni lui Aristotel şi canoniştilor medievali,
savantul englez considera că banii nu produc nimic, de aceea trebuie stimulaţi şi încurajaţi, cei
care produc şi nu cei care, tezaurizând moneda, obţin venituri fabuloase.
Un credit ieftin nu numai că ar stimula investiţiile private, ci şi ar scoate terenul de sub
picioarele rentierilor. Iar printr-o micşorare progresivă a ratei dobânzii până la zero, această
clasă parazitară, care nu investeşte, nu produce, ar fi sortită pieirii. Reducerea ratei dobânzii
poate fi realizată pe calea sporirii cantităţii de bani aflaţi în circulaţie (măsură care în mod
evident duce la inflaţie).
Francezul Charles Gide defineşte creditul ca fiind schimbul unei bogăţii prezente
contra unei bogăţii viitoare, iar profesorul F.Leitner este de părere că ”sub credit înţelegem
cedarea şi primirea unui bun la o epocă, în credinţa că acelaşi bun sau altul de aceeaşi valoare
va fi restituit la o dată în viitor, potrivit înţelegerii între părţi”.
Una din cele mai complete definiţii a dat-o germanul Wagner, conform căreia creditul
se caracterizează în acel act de schimb privat-economic, prin care un subiect economic
cedează în proprietatea unui alt subiect economic, valori economice, cu rezerva dreptului de a
avea pretenţiuni asupra lor.

2. Apariția creditului în România

Pe măsura evoluției economiei românești în pas cu dezvoltarea procesului de

consolidare a statului național român prin actul din 24 ianuarie 1859, consfințit apoi prin
Marea Unire de la 1 decembrie 1918 în sistemul economic românesc a apărut problema
creditului. Desigur, cu ceva întârziere față de alte state acum membre ale Uniunii Europene,
această categorie financiară a apărut și s-a dezvoltat și în România sub formele cele mai
diverse. La formarea statului român pentru prima dată, la 24 ianuarie 1859, piața pe care am

4
putea-o numi ”de credit” din România, era dominată de cămătari care foloseau dobânzi
uluitoare, de 20-30%, pentru sumele pe care le împrumutau.
În domeniul privat proprietarii funciari, pentru a evita sistemul cămătăresc, au acționat și au
instituit sisteme bancare de două tipuri. Prima societate a fost cea de credit funciar-rural,
instituită în 1873, și apoi societățile de credit financiar-urban care s-au realizat în 1874 în
București și în 1881 la Iași. În felul acesta, dar tot cu sprijinul statului, s-au mai creat o serie
de instituții bancare, dintre care amintim: casele de credit agricol județene, creditul viticol,
creditul județean și comunal care ajutau finanțarea lucrărilor de urbanizare, dezvoltarea
cooperativelor de credit, a băncilor populare. Banca Centrală de Emisiune și Credit, cunoscută
și astăzi sub denumirea de Banca Națională a României, s-a înființat în 1880 și era constituită
ca o bancă particulară cu participație de capital a statului și a asigurat circulația monetară a
țării, creditul autohton care se baza pe rescontul hârtiilor de valoare de la principalele bănci.
Economia României, pe măsură ce s-a consolidat, a determinat consolidarea monedei
naționale solidă, convertibilă în aur (1 leu era egal cu 0,3226 gr. aur). Menționăm că valoarea
leului românesc era atunci egală cu valoarea francului francez, a lirei italiene și a altor
monede naționale europene.
Evoluția unui sistem bancar care în primă fază s-a numit Banca Centrală de Emisiune
și Credit și s-a dezvoltat pas cu pas ajungând la denumirea de astăzi, Banca Națională a
României, termen similar cu banca centrală a unei țări din Europa așa cum de regulă este
numită această instituție. Băncile au apărut și s-au dezvoltat în mod diferențiat de la o
perioadă istorică la alta, pe care a parcurs-o România. Astfel putem identifica perioada de
dinaintea primului război mondial, perioada interbelică, perioada restricționistă a celui de-al
doilea război mondial, apoi sistemul bancar specific economiei etatizate, pe care România a
parcurs-o în perioada 1945- 1989. De la două bănci particulare în anul 1880, rețeaua bancară
se dezvoltă și ajunge la 197 bănci în anul 1913, cu un capital de 216 milioane lei-aur. Băncile
astfel înființate, având resurse financiare externe au putut oferi credite mai ieftine, cu 10-12%
dobândă, față de scontul oficial al Băncii Naționale care, la vremea respectivă, era de
6%.După care în 1990 putem vorbi de sistemul bancar care s-a reorganizat și s-a dezvoltat în
condițiile pieței libere.
Apariția creditului a fost un factor determinant în stimularea dezvoltării economiei
românești. În tot acest interval de timp a apărut și s-a dezvoltat sistemul banca românesc care,
desigur a avut etape diferite.
În teoriile economice contemporane creditul este definit ca o relaţie bănească între o
persoană fizică sau juridică, numită creditor, care acordă unei alte persoane numită debitor, un

5
împrumut în bani sau care vinde mărfuri sau servicii pe datorie, în general cu o dobândă
stabilă în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau de reputaţia debitorului.
Creditul permite disponibilizarea de fonduri lichide pentru investiţii sau activităţi
curente. Fondurile disponibile, constând în economii pentru diferite perioade de timp, precum
şi fondurile strânse prin vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni pot fi folosite pentru acordarea de
împrumuturi întreprinderilor de stat şi particulare.
Creditul este unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social.
Utilizarea raţională a creditului sporeşte puterea productivă a capitalului şi asigură un volum
mare de produse. Pe măsura dezvoltării economico-sociale, rolul şi importanţa creditului în
economia fiecărei ţări au marcat o creştere considerabilă, având loc totodată, diversificarea
funcţiilor îndeplinite de credit.
În primul rând, creditul îndeplineşte o funcţie distributivă prin faptul că redistribuie
rezervele băneşti disponibile la un moment dat în economie sub forma împrumuturilor
acordate anumitor ramuri, sectoare sau domenii de activitate care au nevoie de mijloace de
finanţare. Prin disponibilităţi sunt desemnate atât excedentele din conturile întreprinderilor
deschise la bănci şi aflate temporar în stare inactivă, rezervele de casă ale firmelor păstrate în
conturi la bănci, cât şi sumele economisite de populaţie pentru diferite scopuri şi depuse spre
păstrare la băncile comerciale.
Deci, creditul apare ca un sistem de relaţii între bănci şi întreprinderi, în cadrul căruia
mijloacele băneşti ale întreprinderilor, cât şi mijloacele băneşti ale sistemului financiar devin,
în urma mobilizării lor de către bănci, resurse ale sistemului de credit şi sunt utilizate prin
redistribuire la acordarea creditelor economiei.

3. Creditul – accepțiuni generale

Definire: Creditul reprezintă o valoare actuală care se transmite de la un creditor

(investitor sau împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se angajează să-l ramburseze,
după un timp, în condițiile specificate în contractul de credit, în cadrul căruia debitorul
promite plata dobânzii pentru a remunera pe debitor.
Deși relațiile de credit au existat și în economiile pre monetare (schimburi de bunuri
actuale contra unor bunuri viitoare cu scopul de a susține o afacere prezentă, de a asigura
consumul actual), în economia actuală creditul ia forma unei relații bănești între creditor și
debitor.
Creditul este un mijloc de corelare a posibilităților de finanțare existente în societate

6
cu nevoile producției și ale consumului. Apariția relației dintre creditor și debitor este legată
de existența concomitentă a unor agenți economici care dispun de resurse bănești temporar
disponibile și a altora care au nevoi suplimentare de astfel de resurse. Astfel, apare o piață a
creditului în cadrul căreia se confruntă oferta și cererea de credit.
Activitatea de credit reprezintă o sferă a iniţiativei private ( antreprenoriatului), al cărei
scop este atragerea şi acumularea mijloacelor temporar disponibile, apoi repartizarea acestora
între anumite verigi economice în condiţii de plată, exigibilitate şi rambursabilitate.
Operaţiunile de credit întră în atribuţiile celor mai diverse instituţii bancare şi para
bancare. De aceea, sistemul de organizare a deservirii financiare şi de credit joacă un rol
important în dezvoltarea businessului subiecţilor economici şi al populaţiei, precum şi în
soluţionarea problemelor sectorului cheltuieli a bugetului de Stat.

4. Funcțiile creditului

Prin natura lui, creditul îndeplinește o serie de funcții social-economice pozitive:

• Creditul facilitează sporirea capitalului real, favorizând o mai buna utilizare a factorilor de
producție existenți. Prin intermediul creditului, resursele bănești existente pot fi valorificate în
sensul sporirii producției naționale, din pasive devin active.
• Contribuie la concentrarea activităților economice în unități mari. Facilitează distribuirea și
redistribuirea resurselor bănești între diferite întreprinderi și ramuri economice, orientându-le
spre unitățile mai bine situate pe piață, sporindu-le forța concurențiala, profitul încasat și
patrimoniul de care dispun.
• Accelerează tranzacțiile comerciale. Creditul ușurează desfacerea mărfurilor pe scară mare.
Comerciantul detailist obține mărfuri pe credit în schimbul unui efect comercial pe care
comerciantul angrosist o poate sconta la o banca, dacă nu poate aștepta restituirea sumei de
către debitorul sau.
• Sporește viteza de rotație a monedei și contribuie la dimensionarea ei. Banii de credit
contribuie și la sporirea cantității mijloacelor de plată în economia națională, influențând și în
sensul modificării structurii lor.
• Exercită o influență benefică asupra consumului, prin posibilitatea cumpărării pe credit și a
plății în rate a unor bunuri de folosință îndelungată.

5. Participanți și intermediari pe piața creditului

7
 În cadrul relațiilor de credit se disting următorii participanți, apreciați după rezultatul
bugetului lor :
• Unitățile excedentare, care economisesc și plasează aceste economii (familiile)
• Unitățile deficitare, ale căror cheltuieli de dezvoltare sunt superioare propriilor lor acumulări
sau economii (întreprinderi nefinanciare)
• Unități cu situații alternative, respectiv uneori excedentare, alteori deficitare (administrația și
exteriorul, acesta din urmă ca expresie a intervenției agenților economici externi pe piața
interna).
Ecuația general acceptată economii = investiții relevă faptul că în economie exista doi
poli : împrumutătorul final și împrumutatul ultim, participanți preponderenți ai procesului de
redistribuire a capitalului în economie, între care se desfășoară multiple circuite. Un prim
circuit este reprezentat de datoria primară. Întreprinderile nefinanciare emit acțiuni și
obligațiuni pe care le vând familiilor și își atrag astfel capitalul suplimentar de care au nevoie.
Întreprinderile nefinanciare recurg, de asemenea, la împrumuturi pe termen mediu și lung prin
efectele comerciale pe care le semnează. Această finanțare directa nu apelează la intermediari
financiari.
Intermediarii financiari au un rol deosebit în cadrul datoriei secundare. Datoria
secundara este compusă din ansamblul titlurilor de creanță pe termen scurt, mediu și lung,
emise de intermediarii financiari în contrapartida titlurilor datoriei primare pe care aceștia le
cumpără.
Principalii intermediari financiari sunt intermediarii financiari bancari (băncile
comerciale și banca de emisiune). Aceștia emit active secundare, constituite prin diferitele
forme de monede din circulație.
Intermediarii financiari nebancari sunt în principal organisme specializate în colectarea
economiilor : case de economii, fonduri de pensii, companii de asigurări. Acestea
nu au puterea sa creeze monedă. Emit quasi-moneda și uneori active financiare specifice
(valori mobiliare).
Instituțiile de credit joacă un rol intermediar între creditorii și debitorii potențiali. Ele
primesc plasamentele agenților economici și acordă credite altor agenți – celor care au nevoie
de resurse bănești. Dacă o categorie de agenți economici este global deficitară, o alta este
global excedentară.

6. Criterii de clasificare. Formele creditului

8
 Formele de credit corespund structurii relaţiilor de credit, reflectând particularităţile
creditorului şi debitorului, precum şi întrebuinţarea valorii împrumutate. Totodată, e necesar
să se aibă în vedere faptul că oricum s-ar schimba relaţiile dintre creditor şi debitor şi
caracterul folosirii valorii împrumutate, noţiunea de credit ca un tot unitar se păstrează.
După cum se ştie, forma cea mai simplă, forma iniţială sub aspect istoric a creditului,
şi de aceea mai puţin dezvoltată, este considerat creditul cămătăresc. Asupra acestei forme de
credit ne vom opri mai amănunţit cu altă ocazie, aici însă vom menţiona doar că ea a avut
două particularităţi distincte. În primul rând, banii luaţi cu împrumut erau folosiţi neproductiv,
adică nu în calitate de capital, ci ca mijloc de plată sau de cumpărare. În al doilea rând, ratele
foarte înalte ale dobânzilor pentru credit şi diversitatea mare a cotelor acestora.
Monopolul cămătăriei a durat până la apariţia băncilor, după care mişcarea capitalului
de împrumut a fost subordonată intereselor reproducţiei lărgite, iar creditul cămătăresc în
multe ţări a fost interzis prin lege.
În condiţiile actuale, în ţările cu o economie de piaţă dezvoltată creditele se prezintă
sub mai multe forme: bancar, comercial, pentru consum, de stat şi internaţional.
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai
multor criterii semnificative de clasificare, în funcție de care se disting următoarele:
1. După natura economică și participanții la relația de creditare, distingem:
a) creditul comercial;
b) creditul bancar;
c) creditul de consum;
d) creditul obligatar și
e) creditul ipotecar;
2. După calitatea debitorului se delimitează:
a) creditul acordat persoanelor fizice;
b) creditul acordat persoanelor juridice;
3. După calitatea debitorului și a creditorului se disting:
a) creditul privat și
b) creditul public;
4. După scopul acordării creditului:
a) credite de producție;
b) credite de circulație;
c) credite de consum;
5. După natura garanțiilor:

9
 a) credite reale;
b) credite personale;
6. După întinderea drepturilor creditorului:
a) credite denunțabile;
b) credite nedenunțabile;
c) credite legate;
7. După modul de stingere al obligațiilor de plată:
a) credite amortizabile;
b) credite neamortizabile;
8. După termenul la care trebuie rambursat creditul:
a) credite pe termen scurt;
b) credite pe termen mijlociu;
c) credite pe termen lung.

6.1. Clasificarea după natura economică reprezintă cel mai important criteriu în
raport cu care creditul îmbracă următoarele forme:
a) credit comercial;
b) credit bancar;
c) credit de consum;
d) credit obligatar;
e) credit ipotecar.
a) Creditul comercial se caracterizează prin următoarele:
 reprezintă creditul pe care și-l acorda agenții economici la vânzarea mărfurilor sub
forma amânării plăților; avantajul acestei forme de credit constă în faptul că
întreprinzătorii își pot desface producția fără să aștepte momentul în care
cumpărătorii vor deține bani. Se apreciază astfel, că se accelerează circuitul
capitalului real;
 creditul comercial prezintă unele limite, în sensul că orice întreprinzător va putea
vinde marfa pe credit în măsura în care acesta deține rezerve de capital care să îi
permită continuarea activității. De asemenea, creditul comercial este limitat
în funcție și de regularitatea încasării contravalorii mărfurilor; o alta limită a creditului
comercial derivă din destinația mărfurilor vândute prin acest tip de credit, respectiv cei
doi participanți la raportul de credit trebuie să aparțină aceluiași sector de activitate.
Creditul comercial se manifesta sub două forme:

10
 i. creditul cumpărător;
ii. creditul vânzător.
i. Creditul cumpărător se manifesta sub forma plăților în avans;
 acest credit apare ca o pre finanțare de către beneficiari a produselor pe
care intenționează să le achiziționeze;
 sunt frecvente în ramuri precum: agricultura și construcțiile de locuințe.
ii. Creditul vânzător:
 are ca obiect vânzarea mărfurilor cu plata amânată.
Factorii care converg la sporirea dimensiunilor creditului comercial decurg din cele
trei componente ale sale, respectiv cea tradițională, comercială și financiară.
Componenta tradițională reprezintă interesele comune ale participanților în sporirea
fluidității schimburilor și diminuarea costurilor de organizare a activității
comerciale. Se reduc costurile de depozitare ale stocurilor de mărfuri (pentru producător) și
costurile aferente mijloacelor de plată (în cazul cumpărătorilor).
Componenta comercială semnifică utilizarea creditului ca mijloc de
promovare a vânzărilor.
Componenta financiară reprezintă o altă motivație a creditului comercial și semnifică
punerea la dispoziția clientului, pentru o perioadă dată, a unei părți din capital sub formă de
marfă, pentru care plata este amânată .
Creditul comercial antrenează emisiunea de titluri specifice acestuia (cambii, bilete de
ordin) ca titluri de creanță, care prezintă avantajul scontării la bănci. În acest mod, creditul
comercial se transformă în credit bancar, iar prin cedarea portofoliului de efecte comerciale de
către o bancă comercială, băncii centrale prin rescontare, se antrenează un mecanism
de emisiune de monedă centrală.
Astăzi sunt tot mai dese cazurile în care agenții economici români beneficiază de
credite comerciale de la marile companii producătoare de utilaje din străinătate. Este adevărat
ca pentru asemenea credite se folosesc cel mai des garanțiile bancare.
De asemenea, specific pentru economiile de tranziție este existența unui « credit
comercial sălbatic », fără acorduri sau contracte, prin care beneficiarul plătește cu foarte
mare întârziere sau nu mai plătește deloc, volumul acestor arierate ajungând la nivele foarte
mari.
b) Creditul bancar
Este un credit sub forma bănească acordat de bancheri întreprinzătorilor. El poate fi
acordat indiferent de domeniul de activitate unde funcționează solicitantul de credite,

11
indiferent de mărimea activității acestuia (întreprindere mare, mijlocie, mică). Modalitățile
tehnice de creditare a activității curente a agenților economici pot fi: avansurile în cont curent,
linia de credit simplă, linia de credit confirmată, credite cu destinație specială.
 participanții la creditul bancar sunt reprezentați, la modul general, de un agent
economic, pe de o parte, și bancă, pe de altă parte.
 în condiții de insolvabilitate, cumpărătorul este obligat să restituie bunurile, iar uneori,
în funcție de clauzele contractuale, nu se mai pot recupera nici ratele achitate.
În relațiile de credit potențiali clienți trebuie să cunoască conceptele de bază ale activității
privind oferta de produse bancare.
Cunoaşterea şi respectarea elementelor creditului sunt foarte importante pentru
urgentarea recuperării creanţelor bancare. Aceste elemente privesc:
• schimbul în timp;
• subiecţii raportului de credit: debitorul şi creditorul;
• obiectul creditului (suma angajată)
• promisiunea de rambursare;
• scadenţa care reprezintă momentul rambursării creditului;
• dobânda ce constituie preţul creditului.
Elementele creditului determină trăsăturile esenţiale ale activităţii de creditare și
definesc principalul produs bancar.
„Creditul bancar este operaţiunea prin care se iau în stăpânire imediată resursele, în
schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoţită de plata unei
dobânzi ce remunerează pe împrumutător“.1
Creditul bancar cuprinde o sferă largă de relaţii și se angajează prin modalităţi diferite,
pe termen scurt şi pe termen mijlociu şi lung. Activitatea de acordare a creditului privește
operaţiuni bazate pe înscrisuri , garantate sau negarantate, în fiecare caz în parte sau, în cadrul
unui acord general.
Trăsăturile creditului bancar, privite prin analiza elementelor de creditare, se prezintă
astfel:
➢ Subiecţii raportului de credit, care sunt:
- creditorul (banca);
- debitorul (agentul economic – persoană juridică; populaţia; statul);
➢ Schimbul în timp și promisiunea (angajamentul) de rambursare, ce constituie un element
esenţial al raportului de credit şi necesar care presupune și angajarea unei garanţii
asiguratorie;

12
➢ Termenul de rambursare (scadenţa) ce reprezintă o trăsătură specifică a creditului care
poate fi: scurt, mijlociu şi lung;
➢ Dobânda care este o caracteristică esenţială a creditului. Ea reprezintă preţul creditului şi se
stabileşte prin negociere, stipulându-se în contractul de credit.
În condiţiile actuale dobânda variază foarte mult, fiind puternic influenţată de inflaţie.
Întotdeauna pentru ca o activitate de creditare să fie eficientă dobânda trebuie să fie real
pozitivă.
Este important de reţinut că în condiţiile procesului inflaţionist rata dobânzii îmbracă
două forme:
- dobânda nominală exprimată ca atare şi stipulată în contractul de credit (rata curentă de
piaţă);
- dobânda reală ce se stabileşte ca diferenţă între dobânda nominală şi gradul de eroziune al
capitalului determinat de evoluţia procesului inflaţionist.
c) Creditul de consum
îşi găseşte expresia mai cu seamă în acordarea termenelor de amânare a plăţii la
vânzarea mărfurilor. El poate fi dat şi de către bănci sau alte instituţii creditoare în cazul
cumpărării mărfurilor de consum şi plăţii serviciilor. Obiectul său îl constituie mărfurile de
folosinţă îndelungată şi serviciile. Creditul pentru consum poate îmbrăca formele de marfă şi
bănească. Dobânda la creditul pentru consum, care se deosebeşte printr-un nivel înalt, se
plăteşte din veniturile populaţiei şi apare ca o formă secundară a redistribuirii venitului
naţional. Creditul de consum este creditul pe termen scurt, mediu sau lung, acordat
persoanelor individuale destinat a acoperi costul bunurilor si serviciilor de care beneficiază
prin rețeaua de comercializare și servicii, sau pentru recreditarea creanțelor contractate în
acest scop.
Creditorii includ instituțiile de credit, companiile financiare, instituțiile de economii,
comercianții de detaliu. Creditul de consum a existat inițial sub forma « creditului deschis »,
respectiv a posibilității pe care comerciantul o acordă clienților solvabili de a achiziționa
mărfuri potrivit necesităților, urmând ca lichidarea datoriilor să se facă ulterior. Forma astfel
practicată a fost considerată drept credit cu rambursare neeșalonată.
De la începutul secolului XX, producția de masă de bunuri de folosință îndelungată și
necesitatea de a asigura accesul deschis la acestea a cumpărătorilor a determinat dezvoltarea
unor norme specifice de creditare, precum și a unei rețele ample de instituții de credit, în mare
parte legate de firmele producătoare. Astfel, cea mai mare parte a creditelor de consum există

13
și se acordă sub forma creditelor eșalonate, formă în care termenii raportului de credit
(plafonul acordat, cuantumul ratelor, scadența) se stabilesc la acordarea creditului.
O formă deosebită a creditelor eșalonate o reprezintă creditul revolving, apărut la sfârșitul
anilor ’30. Această formă s-a extins o dată cu amplificarea utilizării cărților de credit.
d) Creditul obligatar.
Reprezintă resursele mobilizate de participanții la relațiile de credit prin emisiunea
de obligațiuni (titluri de valoare cu scadenta mai mare de 1 an) și plasarea acestora pe
piața primară de capital. În calitate de debitori apar o diversitate de participanți, astfel:
i. Statul emite obligațiuni pe piața internă sau internațională, în vederea finanțării
deficitelor bugetare sau a unor obiective de investiții de interes național, aceste titluri
fiind o modalitate tradițională de procurare a resurselor de către trezoreria
statului. Asemenea obligațiuni nu sunt garantate propriu-zis, statul emitent garantând
cu încasările și calitatea sa de putere suverană. În cazul obligațiunilor lansate pe piața
internațională, garantarea este dată de situația economico-financiară a țării respective,
stabilitatea legislativă și politica, criterii care sunt luate în considerare în notațiile
acordate de către agențiile de rating (Standard and Poor’s, Moody’s etc.).
ii. Unitățile administrativ teritoriale ale statului, respectiv primăriile orașelor și
municipiilor, emit obligațiuni municipale, pentru acoperirea necesităților de fonduri
destinate finanțării unor obiective locale. Obligațiunile municipale sunt
garantate cu veniturile din impozitele și taxele locale pe care administrația locală
le va colecta în perioada viitoare.
iii. Societățile comerciale de mare dimensiune și cu un anumit impact pe piață și în rândul
populației recurg la emisiunea de obligațiuni, ca alternativă la creditul bancar, acestea
fiind desemnate cu termenul obligațiuni corporative. Garantarea împrumutului
obligatar este realizată cu starea de bonitate a emitentului și cu veniturile viitoare ce
vor fi obținute în urma realizării investițiilor pe seama resurselor atrase.
iv. Evoluțiile din ultimele decenii în materie de obligațiuni vizează și pe cele realizate de
persoane fizice, staruri de muzica rock sau de cinema (Rod Stewart a emis în anul
1997 obligațiuni în valoare de 10 milioane de dolari, la o dobândă de 10%, garantate
cu veniturile viitoare care urmau a fi obținute din vânzarea discurilor).
Aceasta din urmă categorie de obligațiuni este desemnată cu termenul de obligațiuni
exotice, incluzând și titlurile emise de marile companii producătoare și distribuitoare de filme
(Twenty Century Fox-Hollywood, Polygram etc.) a căror rambursare este garantată cu
veniturile din încasările viitoare.

14
 Din această enumerare a emitenților rezultă dimensiunile sporite ale pieței
obligațiunilor și preocupările investitorilor pentru plasarea disponibilităților în astfel de
instrumente ale pieței.
În calitate de creditori, deci de cumpărători ai obligațiunilor, apar investitorii persoane
fizice și cei instituționali, aceștia din urmă putând influența în mod semnificativ evoluția
pieței. Motivația investitorilor în orientarea către astfel de plasamente este dată de nivelul
dobânzii aferente, cât și de posibilitatea de tranzacționare pe piața secundară (la bursa de
valori), prin care se valorifică diferența favorabilă de preț dintre momentul cumpărării și cel al
vânzării acestor titluri financiare.
Deși se afirmă despre obligațiuni că acestea nu prezintă riscul de nerambursare din
partea emitentului, totuși acestea sunt supuse riscului de variație a ratei de dobândă, deci de
evoluția ratei de dobânda pe piață, în sensul creșterii sau descreșterii, îndepărtându-se de rata
nominală a dobânzii prevăzută în prospectul de emisiune. Din acest motiv, exista o tipologie
diversă de obligațiuni care își propun să elimine un asemenea risc, după cum
este cazul obligațiunilor indexate și al celor cu rată variabilă. Ideea de bază urmărită este
aceea de stabilire a nivelului ratei de dobândă, care constituie cost al împrumutului pentru
emitent și câștig pentru investitor, prin raportarea la evoluția ratei medii a dobânzii de pe piața
monetară.
De asemenea, rata de dobândă este indexată în funcție și de alți factori,
precum evoluția indicelui bursier, a prețului aurului sau a cursului bursier. În economiile
contemporane, creditul obligatar concretizat prin lansarea pe piața de capital de titluri
financiare deține o pondere importantă, în ansamblul ei și care se cuantifică prin ponderea
datoriei publice în PIB.
Din punct de vedere tehnic, împrumuturile obligatare prezintă particularități atât în ce
privește modalitățile de lansare cât și cele de rambursare. Astfel, emisiunile de obligațiuni pot
fi realizate direct de către debitorul emitent, la sediul acestuia, însă modalitatea de lansare cea
mai frecventă o constituie sindicatele sau consorțiile de plasare, formate, îndeosebi, din bănci
de investiții.
Creditul obligatar prezintă particularități și din punct de vedere al modalității
de rambursare, cu efecte asupra investitorilor și asupra emitenților, din punct de
vedere al veniturilor sub formă de dobânzi și al costurilor suportate de debitori. Se remarcă,
în acest sens, rambursarea prin anuități constante, în serii egale, la sfârșitul perioadei
sau prin tragere la sorți.

15
 Întrucât emitenții de obligațiuni prezintă o mare diversitate, de la guverne până la
nivelul corporațiilor, rolul agenților de rating este important, oferind investitorilor informații
cu privire la capacitatea de răscumpărare a obligațiunilor. Deși notațiile practicate de agențiile
de rating consacrate sunt diferite, totuși acestea furnizează aceleași semnale.
e) Creditul ipotecar reprezintă un credit garantat cu proprietăți imobiliare (clădiri,
terenuri etc.) care cunoaște mai multe forme și are o amploare deosebită, atât în țările
dezvoltate, cât și în economiile emergente. Astfel, putem vorbi despre:
 creditul ipotecar cu dobândă variabila;
 credit ipotecar cu rambursare progresiva (cu reduceri ale anuităților, mai mari la
începutul perioadei de rambursare);
 credit ipotecar inversat, purtător de anuități (caz în care împrumutul aduce
proprietarului un venit regulat), prin care se valorifica capitalul investit și se
beneficiază de dreptul de proprietate și de uzufruct în calitate de participanți, pe
aceasta piață apar societățile de asigurări, băncile comerciale, băncile mutuale, ceea ce
dovedește un interes sporit al investitorilor,ca urmare a importanței pe care o acordă
autoritățile acestui tip de credit.
Ca și în cazul altor forme ale creditului, bonitatea clientului ocupă un loc important.
În cazul persoanelor fizice, este necesar ca nivelul ratelor de rambursat și al dobânzilor
să nu depășească un anumit procent din veniturile nete ale debitorului și ale familiei acestuia.
În cazul persoanelor juridice, creditul ipotecar se acordă în funcție de situația
ultimului bilanț contabil, a balanței de verificare lunară și a indicatorilor:
 lichiditate curentă,
 solvabilitate patrimonială,
 rata profitului,
 grad de acoperire a dobânzii și
 viteza de rotație a activelor circulante etc.
Valoarea garanțiilor sub formă de ipoteci sau privilegii trebuie să fie mai mare decât
cea a creditului ipotecar, contractul de garanție încheindu-se în termen de 30 de zile de la
încheierea contractului de credit ipotecar. Instituția creditoare acordă creditul printr-o plată
integrală sau eșalonată, către vânzătorul sau constructorul imobilului, direct sau într-un cont
deschis pe numele acestuia. O prevedere a normelor legale este aceea a asigurării garanțiilor,
debitorul fiind obligat să încheie un contract de asigurare a bunurilor ipotecare, plata primelor
de asigurare trebuind să se realizeze odată cu rambursarea ratelor de credit. Costul creditului
ipotecar este stabilit în funcție de nivelul ratei de dobândă, care poate fi fixă sau variabilă, în

16
varianta ratei variabile a dobânzii fiind necesară corelarea acesteia cu rata medie a dobânzii de
pe piața monetară.
Întrucât, prin creditul ipotecar, în majoritatea țărilor s-a urmărit și dinamizarea pieței
de capital, și legea creditului ipotecar din Romania prevede posibilitatea titlurizării
ipotecilor prin următorul mecanism: creanțele ipotecare și privilegiile aparținând instituțiilor
creditoare, pot fi acordate unor instituții, fonduri ipotecare, autorizate să funcționeze pe piața
de capital. Acestea din urma pot emite, pe de o parte, titluri de valoare negociabile pe piața de
capital, în limita a 75% din valoare nominală a tuturor creanțelor și, pe de
altă parte, obligațiuni, în limita a 60% din valoarea portofoliului pe baza căruia se realizează
emisiunea.
6.2. După calitatea debitorului se face distincție între creditele acordate
persoanelor fizice și cele acordate persoanelor juridice.
6.2.1. Persoanelor fizice li se acordă următoarele tipuri de credit:
 credite de trezorerie, întâlnite în cazul în care băncile oferă posibilitatea efectuării
unui volum de plăți din contul curent și care depășește nivelul disponibilităților
existente. In aceste condiții, contul curent apare cu sold debitor;
 credite pentru construcții de locuințe, pe termen lung, cu garanții ipotecare. Dobânda
percepută este dobânda pieței; se plătește, în general la scadență. Dacă debitorul
dorește și are posibilitatea să ramburseze creditul într-un interval de timp mai scurt,
trebuie să suporte penalități. Ipoteca nu produce obligații decât în sarcina celui care o
constituie și reprezintă un contract imobiliar, care ia naștere din convenția părților,
potrivit legii;
 credite pentru consum destinate procurării unor bunuri care se plătesc în rate. O
pondere importantă dețin, în cadrul acestei categorii, creditele pentru
cumpărări de automobile. Aceste credite sunt cumpărate de către banca ce le acordă,
de la vânzătorul de automobile, în pachete de valori mari. În țările cu economie de
piață dezvoltată, există companii financiare, aflate în proprietatea marilor companii
constructoare de mașini, care acordă asemenea credite, făcând, astfel, concurență
puternică băncilor comerciale;
 credite pentru studii: se acordă studenților și acoperă, taxele anuale plătite
de aceștia. Asemenea credite dețin o pondere scăzută în portofoliul de credite
al băncilor, datorită nivelului scăzut al profitabilității acestora;
 liniile de credit pentru cărțile de credit. Utilizarea cărților de credit ca
instrumente de plată a impus ca băncile, în funcție de bonitatea fiecărui client, să

17
 stabilească un plafon debitor până la care să fie onorate plățile făcute prin cărțile
de credit, chiar dacă nu există disponibil în cont. Dobânzile percepute de
bancă au niveluri ridicate pentru soldurile debitoare, de unde rezultă
preocuparea clientului de a-și alimenta periodic conturile.
6.2.2. Creditele acordate persoanelor juridice (agenților economici) pot apărea sub
următoarele forme:
 credite de exploatare, destinate acoperirii cheltuielilor ce țin de activitatea curentă de
producție și de circulație a mărfurilor;
 credite de investiții, se acordă pe termen mijlociu și lung, fiind destinate construcțiilor
de imobile și de obiective industriale. Caracteristic acestor credite este gradul mare de
risc, de unde rezultă necesitatea unor calcule de actualizare și de eficiență a
investițiilor. Rambursarea se realizează în tranșe regresive, cu plata lunară a
dobânzilor aferente. Garanția creditului este reprezentat de investiția respectivă, la
care se adaugă alte active aparținând agentului economic;
 credite speciale, care se utilizează pentru finanțarea subscrierii de titluri de credit și
pentru finanțarea agenților de bursă;
 credite de mobilizare, obținute de agenții economici în urma scontării
cambiilor. Agenții economici beneficiază, de asemenea, și de credite sub forma:
avansurilor în cont curent și a liniilor de credite confirmate.
Din punct de vedere al calității debitorului, se face distincția între:
a) creditul privat, în care participanții la relația de credit sunt subiect de drept privat;
b) creditul public, în cadrul căruia debitorul este reprezentat de stat, care se împrumută
pe piața internă sau externă, pentru acoperirea deficitului bugetar. In acest
caz, populația, în ansamblul său, și agenții economici apar în calitate de creditori.
6.3. În funcție de scopul acordării creditelor, se remarcă următoarele forme:
a) credite de producție care pot fi: credite de exploatare; credite de investiții;
b) credite de speculație, care urmăresc valorificarea unei conjuncturi favorabile
pentru consolidarea situației financiare a întreprinderii;
c) credite de circulație, folosite pentru acoperirea unor cheltuieli de stocare și transport
al mărfurilor. Se prezintă sub formă de avansuri pentru mărfurile vândute ți
neîncasate.
6.4. După natura garanțiilor, se întâlnesc următoarele forme de credit:
a) credite reale și
b) credite personale.

18
 a) Creditele reale sunt cele pentru care garanția se prezintă sub formă de:
 garanție imobiliară, concretizată într-un contract de ipotecă asupra terenului sau
clădirilor. Valoarea unei asemenea garanții este superioară mărimii creditului; în
cazul în care creditul nu se rambursează, creditorul intra în posesia garanției pe
care o valorifică, recuperându-și suma împrumutată;
 garanție mobiliară, de natura valorilor mobiliare, sau a altor active (metale prețioase,
bunuri etc.). In cazul nerambursării împrumutului, debitorul este deposedat de
garanție.
b) Creditele personale au la bază garanții morale, care se pot prezenta astfel:
 credite în alb, acordate unei persoane fizice, fără nici o formalitate;
 credite personale cu gaj individual, caz în care o terță persoană garantează
rambursarea cu propria-i răspundere morală;
 credite personale cu gaj colectiv, întâlnite atunci când mai multe persoane garantează
rambursarea, cu răspundere morală.
6.5. După întinderea drepturilor creditorului se disting trei forme ale
creditului:
a) credite denunțabile, care se manifestă atunci când creditorul își rezervă dreptul ca
oricând, înainte de scadență, să ceara rambursarea acestui credit, cu sau fără avizarea
debitorului;
b) credite nedenunțabile, când creditorul are dreptul de a cere ramburs la o scadenta
dinainte stabilită;
c) credite legate, caz în care creditorul condiționează acordarea creditului de folosirea sa
în anumite scopuri convenite cu debitorul.
6.6. După modul de rambursare, se face distincția între:
a) credite neamortizabile, pentru care rambursarea se face în tranșe egale sau neegale,
formate din rate de rambursat și dobânzi;
b) credite amortizabile, pentru care rambursarea se face integral la scadență;
Modul de rambursare prezintă importanță atât pentru debitor, cât și pentru creditor,
întrucât în funcție de acest element se poate evalua costul creditului și rambursarea
împrumutului pentru debitor, precum și recuperarea creditului și obținerea de venituri de către
creditor. Același credit rambursat în modalități diferite generează fluxuri financiare
diferite.
De asemenea, și creditorul este interesat de recuperarea creditului în prima
perioadă,ceea ce îl motivează să prefere rambursarea în rate egale.

19
 6.7. După termenul de rambursare, se remarcă:
a) credite pe termen scurt, pe perioade care nu depășesc 12 luni. Acestea reprezintă
forma curenta a creditului bancar, întrucât corespunde exigentei de lichiditate impuse
băncilor;
b) credite pe termen mediu, a căror durată de rambursare este de la 1 an la 5ani. Se
acordă pentru activitatea de export-import, ori pentru activitatea de investiții;
c) credite pe termen lung, a căror durată de rambursare depășește 5 ani.
Această durata este specifică creditelor pentru construcții de locuințe și a creditelor
obligatare.

7. Instituția de credit

Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, se pot desprinde câteva caracteristici

esențiale ale creditului în perioada actuală și anume:
 s-au produs schimbări în destinația creditului, în sensul că a sporit ponderea celor
speculative și a celor destinate satisfacerii nevoilor statului;
 se produc modificări frecvente ale nivelului dobânzii, cu scopul de a
favoriza sau limita dimensiunile creditului;
 se remarcă sporirea creditului bancar în detrimentul celui comercial;
 prin scontarea efectelor de comerț (a cambiilor) se realizează împletirea creditului
comercial cu cel bancar.
Conform legislației în vigoare privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului,
instituţia de credit este:
a) o entitate a cărei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile
de la public și în acordarea de credite în cont propriu;
b) o entitate, alta decât cea prevăzută la lit. a), care emite mijloace de plată în formă de
monedă electronică, denumită în continuare instituţie emitentă de monedă electronică.
Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi funcţiona cu
respectarea dispoziţiilor generale aplicabile instituţiilor de credit şi a cerinţelor specifice, în
una din următoarele categorii:
a) bănci;
b) organizaţii cooperatiste de credit;
c) bănci de economisire şi creditare în domeniul locativ;
d) bănci de credit ipotecar;

20
e) instituţii emitente de monedă electronică.
Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea,
autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit. Pentru supravegherea
prudenţială a instituţiilor de credit dintr-un alt stat membru, care desfăşoară activitate în
România, în special printr-o sucursală, Banca Naţională a României colaborează cu
autorităţile competente din statul membru de origine şi din alte state membre în care instituţia
de credit desfăşoară activitate.

8. Concluzii:

Obiectul creditului comercial este capitalul-marfă, iar obiectul creditului bancar este
capitalul bănesc de împrumut. Creditori debitori, în cazul creditului comercial, sunt
întreprinzătorii în funcţiune. În cazul creditului bancar întreprinzătorii în funcţiune apar numai
în rolul de debitori, iar creditori întotdeauna sunt băncile.
Economisirea fără investire conduce la tezaurizare, care poate provoca recesiune. Din
faptul că nu orice individ dispune de calităţile necesare sau capitalului necesar pentru a
desfăşura activitatea de întreprinzător, se poate observa importanţa pe care o are creditul în
procesul de transformare a economiilor în investiţii. Deci, creditul este un important factor al
creşterii economice.
Creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale
inovaţiei ceea ce favorizează concurenţa, cu efectele sale pozitive asupra economiei în
ansamblul său.
Reglând dimensiunile cererii şi ale ofertei de mărfuri tocmai prin creditarea
consumului pe de o parte şi creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie la
stabilitatea preţurilor.
Ca urmare a naturii sale, creditul contribuie la viteza de rotaţie a banilor, la
multiplicarea monedei scripturale, la rularea continuă a fondurilor.
Un rol deosebit îl are creditul în promovarea relaţiilor economice internaţionale prin
creditarea activităţilor de comerţ exterior cel mai frecvent cu avantaje deosebite pentru
producător. Nu putem ignora nici importanţa creditului în acoperirea bugetului de stat prin
creditul public, nici prezenţa din ce în ce mai masivă a lui în rândul populaţiei sub formele
sale de credit de consum, credit ipotecar etc. De asemenea, creditul exercită o influenţă
benefică asupra consumului, prin cumpărarea pe credit şi plata în rate a unor bunuri de
folosinţă îndelungată.

21
 Rolul şi amploarea creditului au crescut mult, o dată cu dezvoltarea economico-
socială, devenind o activitate economică deosebit de importantă. Odată cu relevarea acestor
funcţii importante, trebuie menţionat, în acelaşi timp că abuzul de credit prezintă şi
dezavantaje importante, putând să determine pierderi pentru instituţiile de credit, falimente ale
instituţiilor insolvabile sau influenţe negative asupra conjuncturii economice.
Creditului ipotecar a avut efecte pozitive în dezvoltarea societății românești, dar
trebuie promovat în mod responsabil și pe principii bancare sănătoase.

Bibliografie:

 Marinela Daniela Manea, Rada Postolache, Creditul bancar Editura C.H. Beck;
 Rodica Diana Apan, Creditul destinat consumului Editura Sfera;
 Richard Lloyd, Analiza creditului Editura Capital;
 N Dardac, C Basno, C.Floricel „Monedã şi credit“, Editura Didacticã şi
Pedagogicã, Bucureşti 1994;
 Bogdan Căpraru, Ghid privind Creditele;
 Romanian Statistical Review - Supplement nr. 3 / 2018;
 www.edituraagir.ro

22