BT4 Logica-Manual MATIC A5 CIP+ISBN

Andreea Elena MATIC
LOGICĂ
Manual pentru studenţi
LUMEN, 2017
1
Andreea Elena MATIC
LOGICĂ. MANUAL PENTRU STUDENŢI
Copyright Editura Lumen, 2017

Iaşi, Ţepeş Vodă, nr.2
Editura Lumen este acreditată CNCS
edituralumen@gmail.com
prlumen@gmail.com
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com
Redactor: Roxana Demetra STRATULAT

Design copertă: Roxana Demetra STRATULAT
Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin

fotocopiere, scanare, multiplicare neautorizată, indiferent de
mediul de transmitere, este interzisă.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

MATIC, ANDREEA ELENA
Logică : manual pentru studenţi / Andreea Elena Matic. - Iaşi :
Lumen, 2017
ISBN 978-973-166-450-7
17
2
Andreea Elena MATIC
LOGICĂ
Manual pentru studenţi
LUMEN, 2017
3
4
Andreea Elena MATIC
CUPRINS
Cuvânt înainte ...................................................................................7

CAPITOLUL 1. Apariţia şi importanţa logicii. Definiţii ale
logicii ..................................................................................................9
§ 1.1 Repere de ordin istoric.......................................................9
§ 1.2 Definiţii ale logicii............................................................ 17
§ 1.3 Utilitatea logicii ................................................................ 24
CAPITOLUL 2. Principiile logicii ............................................. 27
§ 2.1 Principiul identităţii ......................................................... 29
§ 2.2 Principiul necontradicţiei ................................................ 32
§ 2.3 Principiul terţului exclus ................................................. 34
§ 2.4 Principiul raţiunii suficiente ........................................... 38
§ 2.5 Rolul principiilor clasice în logica modernă ................. 41
CAPITOLUL 3. Logică, limbaj şi comunicare ........................ 43
§ 3.1 Logică şi limbaj ................................................................ 43
§ 3.1 Logică şi comunicare ....................................................... 48
CAPITOLUL 4. NOŢIUNEA, FORMĂ LOGICĂ
FUNDAMENTALĂ .................................................................... 51
§ 4.1 Aspecte de ordin general privind noţiunea ................. 51
§ 4.2 Structura noţiunilor ......................................................... 54
§ 4.3 Raporturile logice dintre noţiuni ................................... 59
§ 4.3.1 Raporturile extensionale dintre noţiuni ................ 59
§ 4.3.2 Raporturile intensionale dintre noţiuni ................. 62
§ 4.4 Clasificarea noţiunilor ..................................................... 63
§ 4.5 Operaţii logice cu noţiuni generale ............................... 67
§ 4.5.1 Operaţiile logice constructive biunivoce
(specificarea şi generalizarea) .............................................. 68
§ 4.5.2 Diviziunea şi clasificarea ......................................... 69
§ 4.5.3 Definirea noţiunilor ................................................. 73
5
Logică. Manual pentru studenţi
CAPITOLUL 5. Propoziţia ........................................................ 79

§5.1 Definirea şi clasificarea propoziţiilor ............................. 79
§5.2 Propoziţia categorică ........................................................ 82
§5.3 Relaţiile logice dintre propoziţii ...................................... 88
CAPITOLUL 6. Raţionamentul................................................. 93
§ 6.1 Inferenţele imediate......................................................... 95
§ 6.1.1 Conversiunea ............................................................ 95
§ 6.1.2 Obversiunea .............................................................. 96
§ 6.2 Silogismul......................................................................... 97
§ 6.2.1 Legile generale ale silogismului ............................ 100
§ 6.2.2 Entimema – silogismul prescurtat ....................... 110
§ 6.2.3 Raţionamentele compuse ...................................... 112
§ 6.2.4 Verificarea validităţii silogismelor ........................ 114
§ 6.2.5 Modalităţi de aplicare a silogismului în domeniul
juridic şi în administraţia publică ...................................... 119
§ 6.3 Inferenţele inductive ..................................................... 121
§ 6.4 Inferenţele probabile ..................................................... 129
§ 6.5 Inferenţele cauzale ......................................................... 131
§6.5.1 Metodele inductive de stabilire a legăturii cauzale
între fenomene .................................................................... 135
CAPITOLUL 7. ÎNTEMEIEREA CORECTĂ ŞI
EROAREA ÎN DEMONSTRAŢII ŞI ARGUMENTĂRI.. 147
§ 7.1 Cerinţele întemeierii corecte ........................................ 147
§ 7.2 Demonstraţia .................................................................. 153
§ 7.3 Erorile în demonstraţii şi argumentări ........................ 157
BIBLIOGRAFIE ........................................................................ 171
6
Cuvânt înainte
Manualul de faţă este un instrument de lucru adresat
mai ales studenţilor de la specializarea Administrtaţie publică şi
deoarece, tratează cele mai importante probleme şi noţiuni ale
logicii, el poate fi de folos oricărei persoane care doreşte să
înţeleagă şi să aprofundeze acest domeniu. Lucrarea este
structurată în şapte capitole, în cuprinsul cărora am descris şi
explicat cele mai importante concepte ale logicii, teoria fiind
însoţită de exemple edificatoare, iar la finalul fiecărui capitol
există şi câte un set de exerciţii.
Logica este ştiinţa gândirii corecte şi, prin urmare, în
principalele sale aspecte are caracter peren. Multe din ideile şi
principiile de bază ale logicii au fost formulate încă din
Antichitate de Aristotel şi sunt la fel de valabile şi astăzi. Legat
de acest aspect, Immanuel Kant scria că logica a fost complet
elaborată de Aristotel şi că nu i se mai poate adăuga nimic nou1.
Chiar dacă această afirmaţie nu este tocmai corectă deoarece
logica, fiind un domeniu al cercetării ştiinţifice omeneşti, îşi
poate modifica conţinutul prin raportare la percepţia noastră cu
privire la regulile gândirii corecte, ea cuprinde totuşi o doză
importantă de adevăr. Logica este un domeniu al cercetării
omeneşti şi este astfel, supusă schimbării, iar „schimbarea,
prefacerea aceasta, fără niciun înţeles de valorificare, se vădeşte
şi în logică, dacă nu altfel, cel puţin prin schimbarea
substratului pe care s-au clădit, în diferitele epoci ale spiritului
omenesc, sistemele de logică.”2
Gândirea corectă şi eficientă este idealul oricărei
persoane, atât în viaţa de zi cu zi, în aspectele pragmatice ale
existenţei, cât şi în domeniul cercetării ştiinţifice. Omul este o
1 Kant, Immanuel - Critica raţiunii pure, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 29.
2 Ionescu, Nae – Istoria logicei, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 72.
7
fiinţă socială şi una din dimensiunile sale esenţiale este

comunicarea cu semenii. În acest scop este important, pentru
fiecare din noi, să înţelegem ce ni se spune şi să ne transmitem
gândurile corect. De asemenea, este important să identificăm
erorile atât în argumentările şi demonstraţiile proprii cât şi în
ale celorlalţi. Atunci când facem parte din auditoriu este
important să înţelegem problema expusă şi să nu ne lăsăm
manipulaţi de sofisme sau de alte artificii pe care le poate folosi
cel care susţine o teză şi urmăreşte, prin orice mijloace, ca
aceasta să fie acceptată (chiar dacă ea nu este adevărată sau
corect întemeiată). Apoi, atunci când susţinem ceva, trebuie să
înţelegem care este nivelul intelectual şi cultural al auditoriului
şi cum să ne raportăm la acesta în aşa fel încât ideile noastre să
fie înţelese şi acceptate.
Cele mai multe erori, neînţelegeri şi conflicte apar între
persoane atunci când comunicarea este defectuasă şi nu
respectă legile gândirii corecte. Eficienţa acţiunilor fiecăruia
dintre noi depinde de modul în care ne trasmitem ideile şi
înţelegem mecanismele de funcţionare ale lumii înconjurătoare.
Logica intervine în toate acestea, iar lipsa logicii în gândire şi
acţiune este o inepuizabilă sursă de erori şi eşecuri.
Autoarea
8
CAPITOLUL 1.
Apariţia şi importanţa logicii. Definiţii ale logicii
§ 1.1 Repere de ordin istoric
Dacă avem în vedere superioritatea şi rafinamentul
nivelului celui mai abstract al gândirii, pe care logica il
structurează şi configurează, putem afirma că aceasta este una
dintre cele mai vechi ramuri ale ştiinţei, mai veche şi decât
geometria. De altfel, este imposibil de conceput cunoaşterea,
gândirea şi dezvoltarea ştiinţifică în absenţa logicii.
Filosofii sofişti din Grecia Antică au fost primii care au
studiat arta argumentării şi au dezvoltat o teorie a argumentării.
Prin însuşirea teoriei argumentării, o persoană învăţa să îşi
impună propria părere în faţa celorlalţi, într-un mod aparent
legitim (spunem aparent deoarece sofiştii utilizau mai multe
metode de manipulare a auditoriului în aşa fel încât să convingă
cu orice preţ). Filosoful şi logicianul român Nae Ionescu scria
că problematica logicii s-a constituit „din necesitatea practică
de a-ţi impune părerea ta [...] pentru că în momentul în care eu
vreau să învăţ arta de a convinge, trebuie să îmi dau seama de
schema generală a gândirii mele. Primii logicieni sau prima
atitudine logică, dar absolut pură, mai pură decât cea care a
urmat în filosofia greacă, prima atitudine logică, în istoria
gândirii europene, este aceea a sofiştilor, pentru că sofiştii sunt
primii gânditori care încearcă să privească gândirea omenească
sub aspectul structurii ei formale. Pe sofişti nu-i interesează
întru nimic conţinutul afirmaţiei. Ei spun: meşteşugul meu
trebuie să se potrivească pentru orice afirmaţie; orice afirmaţie
poate să fie dovedită, deci pentru orice afirmaţie trebuie să
construiesc sistemul meu de impunere. Aşa fiind, însă, nu
conţinutul afirmaţiei mele mă interesează, ci structura generală,
9
cadrul în care această afirmaţie intră.”3 Însă demersul sofiştilor

a mers numai până la crearea instrumentului de care aveau
nevoie. Ei nu au conceput o structură formală a logicii.
Urmărind un scop strict subiectiv şi uneori imoral (convingerea
celuilalt cu orice preţ – „căştigarea[...] unor reţete cu ajutorul
cărora filosoful sau retorul, în cazul special, caută să-şi impună
părerea lui”4), sofiştii nu au făcut decât să întrezărească o ştiinţă
ale cărei baze au fost puse ulterior de Aristotel.
Primele lucrări de logică îi aparţin lui Aristotel din
Stagyra (n.384 – d.322 a.n.Chr.), şi au fost scrise cu cincizeci
de ani înainte de primul tratat (cunoscut) de geometrie,
Elementele lui Euclid. Ca orice alt domeniu al ştiinţei, logica nu
a avut o evoluţie liniară; în istoria ei sunt cuprinse atât
perioade de dezvoltare intensă, de adevărate revoluţii ştiinţifice
cât şi perioade mai sărace5, de criză sau regres, în care regăsim
doar reflecţii informative pe temele ştiinţifice fundamentale.
Numele de logică s-a consacrat, relativ târziu, fiind
propus, în secolul al II lea p.n.Chr.6, de comentatorul
Alexandros din Aphrodisias. Pentru părintele logicii,
Aristotel, ştiinţa cunoscută astăzi sub numele de logică, se
intitula analitică (adică, teoria abstractului sau a probabilului).
Analitica lui Aristotel se ocupa cu studiul şi analiza
raţionamentului demonstrativ, dialectica cu analiza
raţionametul probabil, iar eristica, studia raţionamentul cu
premise aparent probabile.

4 Ibidem, p. 76.
5 De exemplu, în Roma Antică, Seneca în lucrarea Eipstolae ad Lucilium,
XLVIII, considera demne de dispreţ, şaradele logicienilor. Un exemplu:

„Soarecele (în latină mus) este o silabă.”, „Şoarecele roade brânza.”, deci „Silaba roade
brânza.”
6 Au mai fost şi alte denumiri propuse, în afară de logică: Epicur propusese
canonica şi Zenon din Elea - dialectica, Petre Botezatu – Introducere în logică,

Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 17.
10
Andreea Elena MATIC
Din punct de vedere etimologic, termenul de logică

provine de la celebrul cuvânt grecesc logos care se traduce prin
raţiune, cuvânt, vorbire sau gând.
Opera aristotelică din domeniul logicii cuprinde şase
scrieri (sau cărţi) care, împreună, formează un tratat numit
Organon (instrument). De menţionat că nici numele
tratatului şi nici al fiecăreia dintre cărţile componente nu au
fost date de însuşi Aristotel7. Cele şase cărţi care compun
Organon-ul sunt:
1. Categoriile - în care este expusă teoria propoziţiilor
şi sunt analizate categoriile (predicatele cele mai generale).
2. Despre interpretare – care tratează teoria
propoziţiilor (în special raportul de opoziţie dintre propoziţii).
3. Analitica primă – unde Aristotel expune teoria
formală a silogismului.
4. Analitica secundă – are drept principal subiect
teoria demonstraţiei.
5. Topica – analizează argumentarea dialectică şi
raţionamentele probabile.
6. Respingerile sofistice – are ca subiect
argumentarea eristică (sau incorectă).
Clarificarea celor ce urmează a fi expuse în lucrarea de
faţă, implică, înainte de a merge mai departe, să ne întoarcem în
trecutul foarte îndepărtat, în agora cetăţii Atena din secolul al
IV lea înainte de Christos, acolo unde şi-au desfăşurat
activitatea filosofică cei doi mari predecesori ai lui Aristotel:
Socrate şi Platon.
Socrate (469 - 399 a.n.Chr.), una dintre cele mai
remarcabile personalităţi ale omenirii, nu a lăsat posterităţii
nimic scris. Înţelepciunea sa a ajuns până la noi, prin
intermediul conversaţiilor sale, purtate cu diverşi interlocutori,
oameni din toate clasele şi categoriile sociale ale Atenei (şi nu
7Se presupune că Andronicos din Rhodos a realizat ordonarea tematică şi

editarea operei lui Aristotel (sec. I a.n.Chr.).
11
numai ale Atenei) conversaţii consemnate de Platon, în

celebrele scrieri cunoscute sub numele de dialoguri. Astfel, au
ajuns la noi, peste milenii, concepţiile socratice despre
Dreptate, Bine, Frumos, Iubire, Prietenie, etc.
În conversaţiile sale, Socrate, începe prin a afişa faţă de
interlocutori, o aparentă naivitate. Procedeul este cunoscut sub
numele de ironie. Naivitatea se manifestă prin aceea că
filosoful se arată necunoscător cu privire la problema abordată.
În faţa aroganţilor atotştiutori, Socrate afirmă modest că nu ştie
nimic, pentru ca apoi, încet-încet, să îi încurce, subtil, din
întrebare în întrebare (întrebări simple în aparenţă dar de fapt
încuietoare) iar ceilalţi sfârşeşc, inevitabil, prin a se contrazice,
zăpăci şi a-i da dreptate filosofului. În a doua parte a discuţiei,
printr-o metodă numită maieutică (sau descoperitoare, care
naşte idei) interlocutorii sunt ajutaţi să priceapă rostul lor în
lume şi în cetate. Maieutica este un procedeu de generalizare
inductivă, un mod de raţionare cu ajutorul căruia, dintr-un
număr limitat de cazuri, se poate stabili adevărul tuturor
celorlalte cauze similare posibile.
Una din marile realizări ale lui Socrate se referă la
analiza principiului identităţii. Astfel, „prin stabilirea faptului că
toată gândirea stă sub egida principiului identităţii, el a încercat
să dea oarecum o justificare, pe de o parte a materialului de-a
dreptul, pe de altă parte gândirii. Numai în virtutea faptului că
noi putem gândi identitatea unui obiect, există pentru noi
posibilitatea de judecată şi cunoaştere. Principiul identităţii
ducea, [...], la crearea unor realităţi fixe, în înţelesul că sunt
mereu identice cu ele însele, realităţi care pentru Socrate
înseamnă sâmburele existenţei.”8
Motto-ul vieţii şi gândirii lui Socrate a fost îndemnul de
pe frontispiciul Oracolului din Delphi. „Cunoaşte-te pe tine
însuţi!”. Având idei democratice, juste în mod obiectiv şi
8 Ionescu, Nae – Istoria logicei, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 86-87.
12
Andreea Elena MATIC
impărtăşindu-le concetăţenilor săi, conducătorii Atenei au ajuns

să îl considere un pericol, atât pentru forma de guvernare a
cetăţii, cât şi pentru interesele lor proprii aşa că, pentru a-l
elimina din viaţa publică l-au acuzat de coruperea tineretului. A
fost arestat, judecat politic şi condamnat la moarte în mod
meschin şi abuziv iar condamnarea a constat din obligarea
filosofului să bea cucută. Discipolii săi, nu puţini la număr, au
încercat să îl salveze, organizând o evadare care i-ar fi permis
lui Socrate să îşi continue viaţa în exil. Însă, din respect pentru
cetate şi valorile ei, filosoful şi-a acceptat pedeapsa, fiind o
dovadă vie a atitudinii pe care cetăţenii trebuie să o manifeste
pentru legile cetăţii, chiar şi atunci când acestea sunt injuste.
Cel mai important şi celebru discipol al lui Socrate,
Platon (n. cca. 427 î.Hr. - d. cca. 347 î.Hr.), care a fost şi
maestrul sau învăţătorul lui Aristotel, a pus bazele filosofiei
antice greceşti şi, pe cale de consecinţă, ale filosofiei în genere.
Dialogurile lui Platon, sunt împărţite pe categorii, iar cele de
tinereţe reflectă marca gândirii lui Socrate, a cărui nedreaptă
condamnare la moarte l-a impresionat profund pe Platon,
consecinţa fiind că a încercat, prin opera scrisă, să reabiliteze
numele maestrului (în acest sens, cel mai elocvent este, poate,
dialogul Apologia lui Socrate).
Pentru Platon, punctul cheie este că „noţiunea,
conceptul, ideea, adică tot ce este fix, stabil, incoruptibil, tot ce
nu se poate schimba, reprezintă realitatea adevărată şi eternă.”9
Prin expunerile lui Platon cu privire la concepte, numite Idei, şi
cu punerea accentului nu asupra a ceea ce percepem prin
simţuri ci asupra unei cunoaşteri abstracte, pur intelectuale,
logica a primit suficiente elemente pentru a fi formulată,
construită şi studiată, iar acest demers a fost înfăptuit de unul
din discipolii lui Platon, Aristotel.
13
Platon considera că distincţia dintre opinie şi ştiinţă

este fundamentală în cunoaşterea adevărată. Opinia se
originează în simţurile noastre, motiv pentru care este foarte
utilă în practică în viaţa de zi cu zi dar, din păcate, este
aproximativă, iar obiectul ei pieritor. Mai mult decât atât, este
îndeobşte cunoscut că simţurile ne pot înşela. Adevărata
cunoaştere este obţinută prin exerciţiul inteligenţei. Numai prin
acest tip de cunoaştere putem accede la Ideile în sine.
Precizările de mai sus sunt importante pentru a înţelege
mai bine influenţele care s-au exercitat asupra gândirii filosofice
a lui Aristotel, „filosoful care ne înfăţişează primul sistem
complet de logică şi, într-un oarecare fel, ultimul sistem
complet de logică, în înţelesul că toate problemele, care se pot
pune într-o asemenea disciplină, au fost puse de gânditorul
acesta şi rezolvate într-un oarecare fel.”10
Pentru Aristotel, logica este, prin excelenţă,
instrumentul gândirii corecte, fără a fi propriu-zis o ştiinţă, este
un mod util de a accede la cunoaştere, ceea ce implică şi
eliminarea din gândire erorilor de judecată. Astfel, se poate
extrapola şi considera că logica, nu este altceva decât gândirea
care se gândeşte pe sine11.
În perioada Renaşterii, interesul oamenilor de ştiinţă s-a
întors către subiectiv şi practic, iar logica, cel puţin în aparenţă,
nu s-a modificat în această perioadă, faţă de logica grecească
sau scolastică, ultima fiind specifică Evului Mediu, dar foarte
puţin diferită de logica aristotelică. Opera cea mai importantă a
logicii din această perioadă este Novum organon, a lui Francis
Bacon, care a explicitat toate descoperirile Renaşterii în această
materie. Bacon scrie că unul din elementele constitutive ale
logicii este judecata, spre deosebire de greci (Socrate, Platon şi
Aristotel) care dăduseră întâietate conceptului. Elementul
10Ibidem, p. 99.
11 Aristotel - Metafizica, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti,
2010, p. 487.
14
Andreea Elena MATIC
constitutiv al înţelegerii umane este judecata, nu conceptul.

Prin judecată individul constată anumite stări de fapt sau legi
ale naturii şi poate verifica veridicitatea lor. Francis Bacon a
realizat o analiză detaliată a raţionamentelor inductive şi
cauzale.
În secolul al XVIII-lea, reprezentanţii Şcolii de la Port
Royal au relansat ideea că logica este arta de a gândi (corect).
Pentru filosoful francez René Descartes logica are rolul de a
conduce în mod corect intelectul în căutarea adevărului. Pe
Descartes îl interesa mai ales deducţia bazată pe intuiţie, având
ca punct de plecare matematica (deducţia matematică).
În ceea ce priveşte logica, cea mai importantă figură a
epocii moderne, a fost G.W. Leibniz (n. 1646 - d. 1716) a
cărui operă s-a publicat abia la începutul secolului al XIX-lea.
Scopul declarat al lui Leibniz era crearea unei ştiinţe universale
(mathesis universalis) care să includă şi logica. Conform acestui
filosof, logica trebuie să aibă un limbaj matematic special şi să
poată ajunge la concluzii corecte într-un mod cvasi – mecanic.12
Proiectul lui Leibniz consta din crearea unei logici matematice,
dar nu a reuşit să atingă acest scop din cauza a două principii
prea înguste aflate la baza proiectului său: reducerea
propoziţiilor la forma inerenţei (în aşa fel încât predicatul să fie
cuprins în subiect) şi forţarea analogiei dintre operaţiile logice
pe de o parte şi cele aritmetice, pe de altă parte. „Importanţa
logicii leibniziene [...] este, fără îndoială extraordinară, fiindcă,
mai întâi, pentru prima oară se afirmă caracterul de lărgire a
cunoştinţelor pe care trebuie să îl aducă logica şi, apoi,pentru
prima oară se afirmă caracterul de structură nominalistă a
logicii, prin tendinţa de a se crea calculul logic.”13
Ulterior, Immanuel Kant (n. 1724 – d. 1804) a
considerat că logica este o teorie a cunoaşterii în care, adevărul
12 Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997,

p. 346.
15
sau falsul nu constă din potrivirea sau nepotrivirea obiectelor

cu realitatea în sine ci, în concordanţa obiectelor cu
reprezentările noastre asupra lor. Filosoful german numea logică
transcendentală domeniul prin intermediul căruia dorea să
determine legile intelectului raportate la obiectele a priori.
Această concepţie filosofică bazată pe logică vizează aspecte
diferite ale gândirii faţă de logica generală statuată de Aristotel.
Immanuel Kant era de părere că „dacă gândirea
respectă legile silogismului, pe de o parte, iar pe de altă parte
verifică principiul non-contradicţiei, adică dacă nu facem
afirmaţii de natură contradictorie, atunci gândirea noastră este
valabilă logic.”14
În ceea ce priveşte logica aristotelică, Kant era de
părere că este atât de corectă şi completă încât nu i se mai pot
aduce îmbunătăţiri sau completări. „[Logica] de la Aristotel
încoace nu a mai avut nevoie să facă un pas înapoi, dacă nu
vrem să îi socotim ca ameliorări înlăturarea unor subtilităţi
inutile sau o determinare mai clară a celor expuse, ceea ce
aparţine însă mai mult eleganţei decât ştiinţei. Trebuie să mai
remarcăm că până astăzi ea nu a putut face niciun pas înainte şi
că, după toată aparenţa ea pare să fie închisă şi terminată.”15
Deşi afirmaţia nu este corectă din punctul de vedere al
„conţinutului de adevăruri ale logicii ca ştiinţă, [ea este valabilă]
din punctul de vedere al sistematicii logicii”16.
Un alt filosof care a utilizat termenul de logică într-o
manieră şi mai îndepărată de sensul obişnuit a fost G.W.
Hegel (n.1770-d.1831). Logica era acea parte a sistemului
filosofic hegelian care, în termeni clasici, aparţine, de fapt,
ontologiei, teoriei despre existenţă. Astfel, filosoful considera
14 Ibidem, p. 185.
15 Kant, Immanuel - Critica raţiunii pure, Editura IRI, Bucureşti, 1998, p. 29.
16
Andreea Elena MATIC
că „raţiunea este sufletul lumii, [...] cea mai intimă şi proprie

natură a ei”17.
George Boole (n.1815 – d. 1864) a fost întemeietorul
logicii simbolice. În lucrările sale, Mathematical Analysis of Logic şi
Law of Thought a înlocuit analogia cu numere cu noţiunea de
clase, având ca punct de plecare clasa universală (1) şi clasa nulă
(0). Apoi a extins apoi interpretarea la x=1 (x este adevărat) şi
x=0 (x este fals), notând cu 1 necesarul şi cu 0 imposibilul.
Domeniul iniţiat de Boole a fost intitulat algebra logicii,
motivat de faptul că a descoperit structuri comune logicii şi
matematicii, traducând unele reguli logice în limbaj algebric.
Ulterior, mergând pe acest fir al gândirii, Gotlob Frege
(n.1848 – d.1925) care a conceput matematica ca pe o parte a
logicii, fiind urmat de Bertrand Russell (n.1872 – d.1970) şi
A. W. Whitehead (n.1861 – d.1947) care au creat cel mai
cuprinzător tratat de logică matematică: Principia Mathematica
(1910 -1913).
§ 1.2 Definiţii ale logicii

Este foarte greu de furnizat o definiţie completă a
logicii deoarece este complicat să cuprinzi într-o frază
semnificaţia acestui instrument extrem de util al gândirii
raţionale. Din acest motiv, subcapitolul de faţă se intitulează
„definiţii ale logicii”. Este important să menţionăm că, uneori
există controverse şi cu privire la definiţiile unor ramuri ale
ştiinţei al căror obiect de cercetare este foarte îngust şi relativ
uşor de precizat. Aici, fiind vorba despre gândirea însăşi şi
procedeele folosite de indivizi atât în aspecte practice ale vieţii
de zi cu zi cât şi în cele abstracte ale cercetării ştiinţifice,
dificultăţile elaborării unei definiţii acceptate de toată lumea, nu
au încetat să apară şi să se manifeste.
17 G. W. Hegel – Logica, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p.75.
17
La modul cel mai general, logica este considerată

ştiinţa legilor sau regulilor care guvernează gândirea
corectă. În procesul de derivare a unor propoziţii din altele,
logica poate fi gândită ca un set de reguli în baza cărora
raţionamentele (inferenţele) pe care le realizăm sunt evaluate ca
fiind corecte sau incorecte.
Multe din controversele logicienilor se referă la
utilizarea termenului gândire în definiţia logicii. Noţiunea sau
conceptul de gândire poate să creeze mici confuzii prin
apropierea logicii de psihologie, aceasta din urmă studiind şi ea
mecanismele gândirii, deşi din altă perspectivă. Acest argument
merită să fie luat în considerare având în vedere că, de-a lungul
istoriei ştiinţei, confuzia menţionată s-a şi creat în rândurile
celor care s-au ocupat cu studiul psihologiei (mai ales)18.
Evitarea confuziilor implică realizarea unei distincţii clare între
accepţiunea logică şi cea psihologică a unor termeni precum
gândire, raţionament şi inferenţă. În vederea unei cunoaşteri şi
aplicări corecte a logicii trebuie înţeleasă corespondenţa dintre
„pe de o parte, rezultatele teoretice stabilite de logică, care se
referă la raporturile dintre propoziţii şi, pe de alta, regulile de
raţionament, întemeiate pe aceste rezultate”.19
Din punct de vedere psihologic, raţionamentul este
„actul sau procesul mintal, efectuat de cineva, prin care se trece
de la premise la concluzie. Acest act sau proces poate fi studiat
sub multiple aspecte şi în raport cu factori ce ţin de contextul
în care se desfăşoară şi de particularităţile psihice ale subiectului
uman care îl efectuează. De la un acelaşi grup de premise la o
aceeaşi concluzie, trecerea poate avea loc în mod diferit (ca
18În acest sens menţionăm apariţia curentului psihologist în logică, în cadrul

căruia s-a argumentat că, având în vedere că gândirea este un fapt psihic ea
constituie, în mod exclusiv, obiectul de studiu al psihologiei, iar logica este
doar o ramură a psihologiei.
19 Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – Logică generală,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 15.
18
Andreea Elena MATIC
timp, efort, grad de certitudine sau evidenţă, trăiri afective ce-l

însoţesc, etc.) la subiecţi diferiţi (ca vârstă, temperament,
inteligenţă, cultură, preocupări) sau la acelaşi subiect în situaţii
sau momente diferite.”20 Din punct de vedere logic ne
interesează doar dacă concluzia este corect întemeiată pe acele
premise. Pentru logică prezintă importanţă doar relaţia dintre
premise şi concluzii, nu procesul efectiv al gândirii prin care se
trece de la premise la concluzie. Astfel, în logică,
„raţionamentul este, pur şi simplu, un ansamblu de propoziţii
dintre care una, numită concluzie, este susţinută cu referire la
celelalte, numite premise.”21
Mai mult decât atât, activitatea de raţionare a
individului poate constitui obiectul de analiză al psihologiei şi
pentru a depista normalitatea sau patologia psihică. „Gândiţi-vă
la comportamentul paranoicilor. [...] Când persoana este foarte
inteligentă, ne poate uimi cu cele mai incredibile – şi totuşi
plauzibile – interpretări ale celor mai nevinovate remarci. [...]
Cineva atins de o astfel de tulburare poate culege cele mai
nesemnificative detalii, construind o teorie laborioasă şi
coerentă despre motivul unei conspiraţii împotriva sa. Iar dacă
adunaţi zece paranoizi, toţi în aceeaşi stare de aiureală
episodică, ei vor furniza zece interpretări distincte – şi totuşi
coerente – ale evenimentelor.”22
De asemenea, gnoselogia sau teoria cunoaşterii este o
ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul gândirii raportată la
obiectul gândirii. Acest din urmă aspect o diferenţiază de
logică, pentru care obiectul gândirii nu este luat în calcul.
În aceste context, ar fi bine să reluăm pe scurt cele
prezentate şi să arătăm, punctual, prin ce se deosebeşte logica
de alte domenii ştiinţifice înrudite:
20 Ibidem, p. 11.
21 Ibidem, p. 11.
22 Taleb, Nassim Nicholas – Lebăda neagră. Impactul foarte puţin probabilului,
Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2010, p. 102.
19
1) Psihologia are ca principal obiect de studiu

fenomenele psihice ale individului, gândirea umană fiind doar
unul dintre acestea (alături de senzaţie, percepţie, temperament,
caracter, etc.). Perspectiva psihologică asupra gândirii se referă
la perspectiva subiectivă a individului care gândeşte, ea nu
vizează corectitudinea formală a gândirii lui (decât, poate, în
măsura în care aceasta implică un aspect patologic). Gândirea,
în cadrul psihologiei, este studiată ca un proces psihic complex,
în aspectele sale normale şi patologice. În ceea ce priveşte
logica, aşa cum am mai spus, aspectul care interesează este doar
gândirea corectă.
2) Gnoseologia, cunoscută şi sub numele de teoria
cunoaşterii, studiază modul în care este posibilă cunoaşterea
umană. În cadrul acestui domeniu al filosofiei, raportarea se
face, în special la ceea ce putem cunoaşte (obiectul cunoaşterii),
nu la validitatea raţionamentelor care fac posibilă cunoaşterea
(validitatea este acceptată implicit).
3) Retorica sau arta discursului, vizează obţinerea
performanţei şi cultivarea talentului de a vorbi frumos şi de a
prezenta o teză cu argumente convingătoare, dar acest lucru nu
implică neapărat rostirea sau aflarea adevărului ci, mai ales,
convigerea auditoriului să accepte sau să fie de acord cu ceea ce
susţine oratorul.
4) Hermeneutica, numită şi teoria interpretării, este o
ramură a filosofiei care se ocupă cu studiul interpretării
creaţiilor spirituale şi artistice ale indivizilor, căutând să
descifreze sensurile, mai mult sau mai puţin ascunse ale
operelor literare, picturilor, etc. Evident că şi în acest domeniu,
corectitudinea gândirii sau coerenţa acesteia este presupusă
implicit.
5) Teologia, diferă în mod evident de logică, dar a
preluat de la aceasta modul valid de argumentare al tezelor şi,
de exemplu, prin opera filosofului şi teologului Toma
20
Andreea Elena MATIC
DÁquino (celebra lucrare Summa Theologica), în care a

demonstrat logic existenţa lui Dumnezeu.
***
Atingerea scopurilor banale (sau mai puţin banale) din
viaţa noastră de zi cu zi, la fel ca şi înţelegerea şi realizarea
descoperirilor ştiinţifice complexe presupun, în egală măsură,
folosirea adecvată a legilor şi principiilor logice, într-o manieră
mai mult sau mai puţin conştientă. În acest proces, definirea
unui domeniu atât de indispensabil gândirii corecte, cum este
logica, ne apare ca o necesitate. În primul rând, o definiţie (a
oricărui obiect, concept, domeniu de cercetare, etc.) trebuie să
cuprindă formularea (enumerarea, explicarea, după caz)
succintă a proprietăţilor esenţiale ale definitului. Dar, şi aici
apare primul obstacol, problematica logicii este mult mai
complexă decât se arată în definiţia pe care anterioară. Logica,
cu siguranţă, nu studiază doar relaţia dintre premisele şi
concluzia unui raţionament valid. Mai sunt multe alte relaţii
logice posibile între propoziţii: de pildă, relaţia logică în baza
căreia două propoziţii nu pot fi ambele adevărate în acelaşi
timp, contradicţie, contrarietate, etc.
Un raţionament este logic valid dacă „adevărul
premiselor lui garantează adevărul concluziei”23. Concluzia
raţionamentului valid nu poate fi falsă dacă premisele sunt
adevărate. „Forma unui raţionament valid este, aşadar, aceea în
virtutea căreia între premisele şi concluzia lui există o anumită
relaţie logică, denumită de obicei relaţie de consecinţă sau de
decurgere logică.”24
Într-o altă accepţiune, a unei enciclopedii
contemporane de filosofie, logica este considerată „teoria
23 Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – Logică generală, p. 11.

24 Ibidem, p. 13.
21
derivării cunoştinţelor sau teoria inferenţelor valide”25. Apoi, în

viziunea logicianului A. Church obiectul logicii constă din
„analiza propoziţiei şi a demonstraţiei, ţinând seama de forma
lor şi făcând abstracţie de conţinut.”26 Termenul demonstraţie
folosit în această definiţie are sens restrâns, matematic, de
raţionament matematic, iar cel de validitate, are un sens mai
general, fiind posibilă aplicarea lui în orice domeniu; din acest
motiv se consideră, de către unii logicieni, că ar fi mai utilă
înlocuirea termenului de demonstraţie cu cel de raţionament
sau inferenţă.27
În vederea stabilirii validităţii unui raţionament sau a
unei inferenţe, aspectul important, care ne interesează, este
forma logică a propoziţiei, nu şi conţinutul ei (acesta fiind
utilizat adesea, dar numai cu titlu de exemplu pentru a facilita
înţelegerea procedurii de stabilire a validităţii). Din acest punct
de vedere se poate statua că logica este o ştiinţă a inferenţelor
valide, „ştiinţă care elaborează criterii şi procedee de
recunoaştere a raţionamentelor valide din orice domeniu al
cunoaşterii şi al activităţii practice”.28
O altă problemă care poate apărea atunci când ne
propunem să elaborăm o definiţie a logicii este generată de
conţinutul succint pe care este indicat să îl aibă o definiţie.
Atunci când definim un lucru, obiect sau noţiune trebuie să
scoatem în evidenţă aspectele cele mai importante şi mai
generale, lăsând la o parte, multitudinea de nuanţe pe care le
presupune şi le implică logica (pe care noi ne propunem să o
definim). Astfel, dacă luăm de bună definiţia conform căreia
logica este o teorie a inferenţelor valide, cel care şi-o însuşeşte
25 Ibidem, p. 14.
26 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică şi filosofie, Editura Politică, Bucu-
reşti, 1966, p. 144.
27 Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – op. cit., p. 144.
p. 14 -15.
22
Andreea Elena MATIC
ar putea fi îndreptăţit să creadă că logica se ocupă doar cu

relaţia de derivare a concluziilor unui raţionament din
premisele acestuia. Este clar că un asemenea lucru nu poate fi
adevărat: studiul logicii presupune şi alte relaţii logice: de pildă,
relaţia a două propoziţii care nu pot fi adevărate, dar pot fi
ambele false, posibila incompatibilitate dintre două sau mai
multe propoziţii, etc.
Logica presupune folosirea unor variabile (care datează
de la începuturile logicii, de tipul: Toţi B sunt C; Unii B sunt C
etc.), un limbaj standard (diferit de limbajul natural: Toţi
fumătorii îşi dăunează grav sănătăţii – Toţi S sunt P), realizează o
sistematizare deductivă a rezultatelor (aceste rezultate nu sunt
întâmplătoare ci strâns legate între ele şi organizate în sisteme)
şi cuprinde legi sau teze logice (de tipul schemelor de
raţionament dacă...atunci.., etc.). Deşi folosirea unui limbaj
standardizat în logică s-a realizat încă din Antichitate, adevărata
formalizare a logicii a avut loc mai târziu, atunci când aceasta a
preluat o serie importantă de simboluri matematice şi s-a
dezvoltat logica simbolică sau logica matematică.
Să luăm, cu titlu de exemplu, raţionamentul de mai jos,
în care, în stânga avem forma lingvistică a raţionamentului şi, în
dreapta, forma logică, standardizată, în care sunt folosite
simboluri general acceptate. Unul şi acelaşi lucru poate fi
formulat diferit la nivel lingvistic, existând diferenţe de nuanţă,
dar care nu afectează forma logică a propoziţiei, ea rămâne la
fel. Astfel, în loc de Sedentarismul dăunează grav sănătăţii putem
scrie: Cine este sedentar riscă să se îmbolnăvească; Dacă eşti sedentar,
atunci îţi dăunezi grav sănătăţii etc., dar formalizarea logică se
păstrează:
Sedentarism dăunează grav sănătăţii. Toţi B sunt C.

Unii medici sunt sedentari. Unii D sunt B.
Unii medici îşi dăunează grav sănătăţii. Unii D sunt C.
23
Concluzia acestui raţionament - Unii medici îşi dăunează

grav sănătăţii (Unii D sunt C) - nu poate fi adevărată împreună cu
propoziţia Niciun medic nu îşi dăunează grav sănătăţii (Niciun D nu
este C).
Lista posibilelor definiţii ale logicii ar putea continua în
cuprinsul acestui subcapitol, dar majoritatea definiţiilor cuprind
concepte a căror înţelegere prealabilă este necesară pentru
înţelegerea lor (a definiţiilor), aşa că ar fi prematură expunerea
lor. Totuşi, cele mai importante aspecte au fost analizate, iar
studiul logicii poate continua în acest moment, obiectul de
cercetare al logicii apărând acum destul de clar cititorului.
§ 1.3 Utilitatea logicii

Atunci când ne gândim la utilitatea logicii, primul lucru
care ne vine în minte este caracterul necesar al gândirii logice în
vieţile noastre. Toate deciziile pe care le luăm şi toate acţiunile
noastre au la bază logica gândirii (sau ar trebui să aibă). Unele
decizii sunt importante: ce carieră să alegem, dacă e bine să
sacrificăm viaţa de familie în favoarea carierei pentru a ne
asigura un job mai bine plătit; altele sunt minore: cu ce să ne
îmbrăcăm ţinând cont de vreme sau locul unde mergem, cu ce
partid să votăm, etc. În toate aceste aspecte, pe care le
analizăm, mai mult sau mai puţin conştient, avem şansele să
obţinem rezultate mai bune dacă raţionamentele noastre sunt
valide. Legile logicii acţionează de multe ori inconştient în
gândirea noastră, asemenea regulilor gramaticale. Nu ne
gândim în mod explicit la regulile gramaticale atunci când
formulăm o propoziţie, dar în mod implicit, toate regulile sunt
respectate: conjugarea verbelor, acordul subiectului cu
predicatul, etc.
Aceeaşi situaţie se impune, în mod evident şi atunci
când avem reuşite în acţiunile noastre. Dincolo de acele aspecte
în care hazardul este dominant, gândirea logică este relevantă
(chiar şi atunci când ne hotărâm să jucăm la loto).
24
Andreea Elena MATIC
Un alt aspect al utilităţii gândirii logice se referă strict la

logică ca ştiinţă. De ce mai este necesară elaborarea şi
teoretizarea ştiinţei logicii dacă este absolut evident că toţi
oamenii o cunosc şi o folosesc în mod eficient?
Aşa cum am menţionat în secţiunile anterioare, obiectul
de studiu al logicii este gândirea corectă (sau corectitudinea
gândirii). Este clar că toţi oamenii respectă legile logicii în viaţa
lor de zi cu zi chiar dacă nu au studiat logica la şcoală. Este şi
mai clar că savanţii o folosesc (implicit) în cercetările lor
ştiinţifice. De ce să mai studiem atunci logica ca disciplină de
sine stătătoare?
Pentru că unele probleme ale logicii scapă gândirii
spontane sau inconştiente. Prin studiul logicii ne înţelegem mai
bine şi ne aprofundăm gândirea, îi dăm mai multă coerenţă şi
evităm capcanele. Putem fi mai consecvenţi şi mai clari în
demonstraţiile noastre şi putem cultiva acele trăsături sau
aspecte care dau maximul de eficienţă raţionamentelor noastre.
Uneori, tocmai pentru că ne dorim ca lucrurile să fie
într-un anumit fel, interpretăm greşit realitatea şi în gândirea
noastră se strecoară erori. Prin aplicarea logicii devine posibilă
aplicarea conştientă (şi, deci, mai eficientă) a regulilor logice.
Mai mult decât atât, suntem în măsură să analizăm atât propria
noastră gândire cât şi pe a celorlalţi.
Logica rezolvă probleme care nu puteau fi soluţionate
în mod spontan sau inconştient, pretinde o ascuţime a minţii
care ne sporeşte capacitatea de abstractizare (care se pare că ne
creează ceva probleme). Anumite probleme ştiinţifice care se
impun a fi rezolvate sau depăşite de cercetătorii unui domeniu
numai prin metodele consacrate ale logicii, metodele intuitive
nefiind suficiente.
Logica nu este doar o disciplină menită să chinuie
studenţii la examene. Ea ne face conştienţi de claritatea şi
consecvenţa gândirii noastre. Ne ajută să nu facem confuzii, să
25
nu ne contrazicem în acţiunile şi afirmaţiile noastre, să ştim să

ne argumentăm convingerile etc.
Acestea fiind spuse, să mergem mai departe şi să
vedem, mai precis, cu ce se ocupă logica.
Exerciţii
1. Care sunt principalele momente ale istoriei logicii?

2. Enumeraţi lucrările care formează celebrul tratat de logică
Organon al lui Aristotel şi precizaţi principalele concepţii
ale acestuia referitoare la ştiinţa logicii.
3. Explicaţi care sunt dificultăţile care apar atunci când se
încearcă obţinerea unei definiţii exhaustive a logicii.
4. Scrieţi un scurt eseu în care să argumentaţi importanţa şi
utilitatea logicii.
26
CAPITOLUL 2.
Principiile logicii
Principiul este, de regulă, considerat ca fiind „o lege de
maximă generalitate”29 aflată la baza celorlalte legi dintr-o
ramură ştiinţifică sau dintr-un domeniu de cercetare al
cunoaşterii. Unul din cele mai cunoscute şi uzitate principii,
atât în ştiinţă cât şi în viaţa de zi cu zi, este principiul cauzalităţii,
el se află la baza unor legi ştiinţifice care exprimă raporturi
cauzale determinate30). Astfel, raportându-ne şi la principiul
cauzalităţii putem afirma că „principiile logice sunt acele legi de
maximă generalitate, din care derivă celelalte legi şi reguli
logice, care asigură validitatea operaţiilor logice cu propoziţii şi
termeni.”31
Primul care care a identificat şi formulat cele patru
principii fundamentale ale logicii a fost Aristotel iar ulterior,
formularea acestora a fost completată de filosoful G. W.
Leibniz, după cum urmează:
1. Principiul identităţii - „Fiecare lucru este ceea ce
este. Şi în atâtea exemple câte vreţi A este A, B este B”32.
2. Principiul necontradicţiei – „este peste putinţă ca
unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi să nu i se
potrivească, sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat”33.
3. Principiul terţului exclus – „dar nu este cu putinţă
nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre
29 Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundaţiei Studiilor Europene, Cluj

Napoca, 2006, p. 75.
30 Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – op. cit., p. 33.
31 Ibidem, p. 33.
32 Leibniz, G. W. – Nouveaux essais sur léntendement humain, Flammarion,
Paris, 1935, IV,II, I.

33 Aristotel – Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1999, 1005b, p. 129.
27
extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie

neapărat sau să fie afirmat sau negat fiecare predicat.”34
4. Principiul raţiunii suficiente – „niciun fapt nu
poate fi adevărat sau real, nicio propoziţie veridică fără să existe
un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi
nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori, nu ne
pot fi cunoscute”35.
Ceea ce se impune a fi reţinut este că cele patru
principii fundamentale ale logicii sunt primordiale şi de
referinţă în raport cu toate celelalte legi şi reguli ale logicii.
Practic, orice lege sau regulă a logicii se raportează, în mod
necesar, la principiile fundamentale. Dacă luăm, de exemplu,
una din regulile generale ale silogismului, aceea conform căreia
silogismul conţine numai trei termeni iar termenul mediu
trebuie să îşi păstreze semnificaţia în ambele premise,
semnificaţia mai profundă a acestei legi constă din respectarea
riguroasă a principiului identităţii.
Nimic din ceea ce este valid şi adevărat în domeniul
logicii nu poate încălca vreunul din cele patru principii. Pe de
altă parte, simpla respectare a principiului identităţii nu ne
spune despre un lucru sau obiect decât că este ceea ce este (de
exemplu un pix este un pix, o uşă este o uşă, etc.), nu aflăm cu
ajutorul principiului identităţii nimic nou despre acel obiect.
Astfel, spunem despre principiile logice că sunt pur formale şi
fac posibil procesul de raţionare, modul în care putem fi siguri
că gândim corect. Părintele logicii, Aristotel, a observat că
principiile logicii descriu sau cuprind trăsături de maximă
generalitate ale realităţii.
Principiile logice, fiind maximul de generalitate al
gândirii corecte, nu au la bază alte legi, mai cuprinzătoare, prin
intermediul cărora să poată fi demonstrate. Pur şi simplu, legi
34 Leibniz, G.W. – Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1972, paragraful 32.
35 Ibidem.
28
Andreea Elena MATIC
„mai generale” nu există. Adevărul lor este însă atât de evident

încât, dacă încercăm să le negăm sau să presupunem că nu sunt
adevărate, ajungem imediat la blocaje ale gândirii şi consecinţe
absurde, inacceptabile.
Concluzia firească care se desprinde de aici este că „o
gândire logică, în toate articulaţiile ei, presupune satisfacerea
principiilor şi acestor legi logice. Ea nu este posibilă fără
satisfacerea principiilor”36.
§ 2.1 Principiul identităţii

Principiul identităţii, formulat cu maximum de
simplitate - „A este A” - poate, la prima vedere, să pară banal
cititorului. Dacă este să îl analizăm, trebuie să ne oprim, în
primul rând la semnificaţia verbului „este” care indică
constanţa proprietăţilor fundamentale ale obiectului, care îl fac
să fie ceea ce este şi nimic altceva, dincolo de variaţia şi
multitudinea proprietăţilor sale accidentale. Acest prim principiu
ne arată că setul de proprietăţi care îi garantează specificitatea şi
unicitatea este constant, chiar dacă multe din proprietăţile sale
se modifică constant.
Cele mai frecvente încălcări ale principiului identităţii în
gândirea noastră se referă la:
1. Folosirea unui termen în mod diferit (cu sensuri
diferite) într-un raţionament. Respectarea principiului identităţii
în gândire, îi conferă acesteia precizia absolut necesară şi celor
mai simple reflecţii ale noastre. Atunci când, în cadrul unei
inferenţe sau unui raţionament ne referim la un anumit obiect,
îl numim şi, implicit, indicăm, prin noţiunea (cuvântul,
expresia) care îl desemnează, este necesar să înţelgem că ne
referim strict la acel obiect şi la niciun altul. Pentru ilustrare,
vom lua următorul exemplu:
36 Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – op. cit., p.36.
29
Iarba este verde.

Verde este adjectiv.
Iarba este adjectiv.
Este evident că acest raţionament încalcă exigenţa

preciziei, termenul verde, care este termenul mediu al
silogismului, fiind folosit în contexte diferite în cele două
premise.
Consecinţa încălcării principiului identităţii constă din
aceea că am formulat un raţionament nevalid şi nu am adus
niciun spor de cunoaştere prin exemplul nostru (în afară de
cazul în care vrem să considerăm că şi prin eroare aflăm totuşi
ceva nou, ce nu este corect).
Deşi poate nu pare, faţă de relativa simplitate a celor
stipulate de acest principiu, totuşi, încălcarea principiului
identităţii este des întâlnită în limbajul comun şi apare ca o
consecinţă a relaţiei neunivoce dintre obiecte şi cuvinte.
2. Omonimia este situaţia în care unul şi acelaşi cuvânt
are mai multe sensuri diferite (de exemplu lac – iaz, apă
stătătoare şi lac – preparat chimic, manechin – un obiect realizat
din lemn, plastic, etc. care înfăţişează corpul omenesc şi
manechin – persoană angajată pentru a prezenta haine) poate
conduce deseori la situaţii de încălcarea principiului identităţii.
Conform Dicţionarului general al limbii române, doi sau mai
mulţi termeni sunt omonimi dacă un „cuvânt are aceeaşi formă
cu alt cuvânt sau cu alte cuvinte, de care se deosebeşte însă ca
sens.”37
3. Polisemia, „însuşirea unui cuvânt de a avea mai multe
înţelesuri”38, apare atunci când sensurile unui termen sunt
înrudite sau au origine comună (de exemplu, cuvântul pământ
37 Dicţionarul general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1987, p. 709.
38 Ibidem, p. 799.
30
Andreea Elena MATIC
are mai multe înţelesuri între care există legături dar şi diferenţe
care pot crea confuzii dacă nu sunt folosite corect în
raţionamente: planetă, scoarţa globului terestru, întindere de
uscat, teren arabil, etc). Şi o atare situaţie „facilitează încălcarea
principiului identităţii, deoarece, folosind acelaşi cuvânt, se
poate trece uşor de la un înţeles la altul”39.
4. Sinonimia, „însuşirea unor cuvinte, expresii, afixe sau
construcţii gramaticale de a avea acelaşi înţeles cu altele”40 (de
exemplu: secol - veac, etc.), situaţia în care acelaşi obiect poate
fi desemnat de cuvinte sau expresii diferite, poate constitui o
sursă de încălcări ale principiului identităţii. Sinonimia este utilă
prin aceea că ne permite să utilizăm termeni diferiţi pentru a
desemna unul şi acelaşi obiect, ne ajută să menţinem un discurs
clar, armonios, fără prea multe repetări de cuvinte şi fără riscul
de a greşi prin inserarea paralogismelor şi sofismelor în
argumentare.
În vederea evitării confuziilor şi a încălcării principiului
identităţii, situaţie în care ajugem la concluzii nevalide, este
recomandabilă definirea noţiunilor pe care le folosim în
raţionamente şi specificarea sensului pe care îl avem în vedere
pentru fiecare termen (dacă acesta nu rezultă cu uşurinţă din
context). De asemenea, se impune examinarea atentă a modului
în care ideile noastre decurg unele din altele, analiza limbajului
nefiind întotdeauna suficientă pentru a ne asigura
corectitudinea reflecţiilor.
Situaţiile de încălcare a principiului identităţii pot
rezulta atât din neatenţie, cât şi din manevre dolosive de
manipulare a interlocutorilor, prin folosirea intenţionată a unor
termeni sau cuvinte urmărind să convingă cu argumente care
doar par valide, dar nu sunt (aici avem în vedere utilizarea de
paralogisme sau sofisme).
39Petre Botezatu – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 29.

40Dicţionarul general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
31
În scopul respectării fără mari dificultăţi a regulilor

fundamentale ale gândirii, revenim la ideea cu care am început
şi anume, diferitele sensuri ale verbului a fi, pe care în cuprinsul
principiului identităţii îl folosim la persoana a treia singular:
este. În cadrul principiul identităţii, formulare „A este A” ne
spune doar că un lucru este ceea ce este, exprimă identitatea lui
A cu sine, nimic mai mult.
În ceea ce priveşte principiul identităţii, acest verb are
un înţeles deosebit, adică:
a) nu exprimă posesia unei calităţi sau însuşiri (de
exemplu, cartea este interesantă);
b) nu se referă la apartenenţa la o anumită clasă de obiecte
(de exemplu, Londra este o capitală);
c) nu indică incluziunea într-o clasă (adică, un raport de
subordonare, nu de identitate, de exemplu, Tigrul este
mamifer);
d) nu se referă pur şi simplu la existenţa a ceva, a unei
situaţii, stări de fapt, lucru, etc. (de exemplu, este ger);
e) nu redă o operaţia de identificare a obiectului desemnat
(de exemplu, Londra este capitala Marii Britanii).
Formularea de raţionamente valide presupune, în mod

necesar, ca noţiunile sau termenii folosiţi să îşi păstreze sensul
pe tot parcursul argumentului, pentru a asigura claritate
gândirii, aşa încât aceasta să fie corectă şi pentru ca mesajul să
fie înţeles corespunzător de destinatar (în cazul comunicării).
Încălcarea principiului identăţii constituie una din principalele
surse ale erorii de raţionare, a nevalidităţii raţionamentelor şi
argumentelor noastre.
§ 2.2 Principiul necontradicţiei

Deşi este, în ordine, al doilea principiu fundamental al
logicii, principiul necontradicţiei (sau noncontradicţiei) pentru
32
Andreea Elena MATIC
Aristotel era cel mai important din cele patru. La o analiză

atentă observăm că acest principiu constă din formularea
negativă a principiului identităţii: este imposibil în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport să fie adevărate A şi non-A sau, cu alte cuvinte, una şi
aceeaşi propoziţie nu poate fi, în acelaşi timp, şi adevărată şi falsă.
Altfel spus, o propoziţie oarecare p şi negarea ei non-p,
nu pot fi ambele adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Dacă una este adevărată, atunci, în mod obligatoriu, cealaltă
este falsă. Să luăm următorul exemplu:
Studentul S a obţinut note bune la examene în sesiunea aceasta.

Studentul S nu a obţinut note bune la examene în sesiunea aceasta.
Este evident că aceste două propoziţii nu pot fi ambele

adevărate în acelaşi timp şi sub acelaşi raport.
Din punct de vedere formal, contradicţia este prezentă
numai atunci când, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, se neagă
şi se afirmă unul şi acelaşi predicat pentru un anumit subiect.
Deci, nu este exclus ca, în perioade sau momente diferite şi sub
raporturi diferite (în contexte diferite), să se poată afirma şi
nega acelaşi predicat pentru un subiect în mod corect. De
exemplu, să analizăm propoziţiile:
Concepţia lui Einstein a avut un caracter progresist.

Concepţia lui Einstein nu a avut un caracter progresist.
Aceste propoziţii sunt ambele adevărate, dar în

momente diferite sau în contexte diferite. De aici putem
concluziona că principiul non-contradicţiei interzice doar
contradicţia formală.
Demonstraţia principiului non-contradicţiei se
realizează prin metoda reductio ad absurdum, adică metoda
reducerii la absurd. Dacă încercăm să negăm valabilitatea lui,
consecinţa este dispariţia însuşirilor esenţiale ale tuturor
33
lucrurilor. Nu ne mai putem baza pe nimic pentru a distinge

obiectele sau conceptele unele de altele. De exemplu, nu mai
putem afirma sau nega despre pătrat că are sau nu patru laturi
(conform prezumţiei că principiul non-contradicţiei este fals, el
are şi nu are patru laturi în acelaşi timp), toate lucrurile s-ar
confunda (nu se mai respectă nici principiul identităţii). Cea
mai gravă consecinţă ar fi că ne-am afla în imposibilitate de a
mai distinge ce este adevărat de ceea ce este fals.
Astfel, în logica formală, principiul non-contradicţiei
joacă un rol fundamental şi orice idee sau argumentare reuşită,
implică, cu necesitate, lipsa contradicţiilor din conţinutul ei.
§ 2.3 Principiul terţului exclus

Principiului necontradicţiei ne spune că este imposibil
ca A şi non-A să fie ambele adevărate, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport. Apare atunci întrebarea firească: pot fi, totuşi,
ambele false? Răspunsul ne este oferit de principiul terţului
exclus, al treilea principiu fundamental al logicii, conform
căruia: una din cele două propoziţii trebuie să fie, obligatoriu
adevărată sau, în mod necesar A sau non-A, a treia posibilitate fiind
exclusă.
Dacă reformulăm, rezultă că, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport, cu privire la orice propoziţie A există doar două
posibilităţi: să fie acceptată ca adevărată într-un sistem de
propoziţii sau să nu fie acceptată, o a treia posibilitate nu există.
Deci, o anumită trăsătură sau însuşire fie aparţine, fie nu
aparţine unui obiect sau lucru, a treia posibilitate fiind exclusă.
Principiul terţului exclus se aplică doar în situaţiile în
care putem reţine doar două valori de adevăr (adevărat şi fals)
posibile, el excluzând din start existenţa unei eventuale a treia
valori de adevăr (de exemplu: probabilul). Principiul terţului
exclus se aplică doar acolo unde acţionează principiul bivalenţei
care se caracterizează prin aceea că împarte mulţimea
34
Andreea Elena MATIC
propoziţiilor în două submulţimi: submulţimea propoziţiilor

adevărate şi submulţimea propoziţiilor false.
Propoziţiile viitoare contingente constituie o situaţie
deosebită care a fost semnalată de Aristotel. Dacă luăm, de
exemplu, propoziţia
Mâine va avea loc o bătălie terestră.
şi contradictoria ei
Mâine nu va avea loc o bătălie terestră.
apare imediat concluzia că trebuie să admitem existenţa unei a
treia variante (tertium datur) – care ne spune că valoarea de
adevăr a celor două propoziţii este, la acest moment, nedecisă
sau nedeterminată. Despre un eveniment viitor putem afirma
că este necesar fie să se producă fie să nu se producă, nu că
producerea lui este necesară. Astfel, pentru propoziţiile viitoare
contingente, este necesară aplicarea unei logici trivalente (cu
trei valori de adevăr).
Se impune să precizăm, de asemenea, că principiul
terţului exclus se aplică numai propoziţiilor care se referă la
mulţimi finite de elemente, infinitul rămânând, totuşi,
nedeterminat. În ceea ce priveşte propoziţiile despre mulţimi
infinite funcţionează logica intuiţionistă. Astfel, despre
propoziţia p conform căreia un element al mulţimii infinite M are
proprietatea R nu putem afirma cu siguranţă că este adevărată,
motivat de faptul că este falsă supoziţia falsităţii ei.41
Valabilitatea principiului terţului exclus a fost
demonstrată de Aristotel tot prin metoda reducerii la absurd
(reductio ad absurdum). Astfel, dacă presupunem că principiul nu
este valabil, suntem nevoiţi să acceptăm noţiuni intermediare
între termenii opuşi precum: afirmaţie şi negaţie, adevărat şi
fals, etc. Consecinţa admiterii interpunerii unui termen
35
intermediar între termenii opuşi ne aduce în situaţia gravă în

care nu se mai poate afirma despre nimic că este adevărat.
Aplicabilitatea principiului terţului exclus implică trei
aspecte ale identităţii: identitate de timp, identitate de relaţie şi
de obiect. Identitatea de obiect nu era specificată la primele
două principii, nefiind necesară în cazul lor deoarece atunci
când afirmăm că un lucru posedă sau nu o anumită calitate sau
proprietate, pe lângă identitatea proprietăţii presupunem,
implicit, şi identitatea lucrului care are sau nu respectiva
calitate. Să analizăm următorul exemplu, format din două
propoziţii din care una este negaţia celeilalte:
Zebra este neagră.

Zebra nu este neagră.
Aceste propoziţii par a fi, în acelaşi timp, ambele

adevărate şi ambele false, dar, de fapt, ne aflăm în prezenţa
unei erori de formulare sau a unei formulări incomplete. În
mod corect, propoziţia ar arăta în felul următor „O parte a pielii
zebrei este neagră”. Din punct de vedere logic, între cele două
propoziţii există un raport de subcontrarietate, nu de
contradicţie.
Ar mai fi de menţionat că nu întotdeauna din negarea
predicatului unei propoziţii rezultă contradictoria ei. Vom
obţine în mod sigur o contradicţie dacă subiectul propoziţiei
este un obiect sau un lucru singular. Să luăm următorul
exemplu de propoziţie singulară
Parisul este capitala Franţei.
Contradictoria ei este
Parisul nu este capitala Franţei.
36
Andreea Elena MATIC
În cazul în care avem de-a face cu clase de obiecte, prin

negare se ajunge la relaţia mai slabă de contrarietate, nu la
contradicţie. Iată un exemplu oferit de însuşi Aristotel42:
Orice om este drept.

Niciun om nu este drept.
Cele două propoziţii de mai sus nu pot fi ambele
adevărate, dar pot fi ambele false. Propoziţia adevărată ar avea
forma particularei Unii oameni sunt drepţi. Aceasta din urmă şi
particulara negativă Unii oameni nu sunt drepţi pot fi ambele
adevărate, însă nu pot fi ambele false, din cauză că se află una
faţă de cealaltă în raport de subcontrarietate.
Dacă avem în vedere şi cazul obiectelor inexistente,
Aristotel este de părere că, în situaţia acestora, poate fi aplicat
principiul terţului exclus:
Socrate este bolnav.

Socrate nu este bolnav.
Astfel, dacă individul Socrate nu există, cea de a doua
propoziţie este adevărată. Dacă Socrate există, stabilim valoarea
de adevăr a celor două propoziţii raportându-ne la starea de
sănătate a subiectului în cauză. Multe secole mai târziu,
Bertrand Russell a considerat că propoziţii de tipul Actualul rege
al Franţei este chel sunt lipsite de sens şi nu are rost să susţină
cineva că ar avea vreo valoare de adevăr, deoarece nu există,
actualmente, o persoană care să fie regele Franţei.
La final, putem conchide că principiul terţului exclus
asigură gândirii noastre consecvenţă, iar argumentelor şi
demonstraţiilor rigoare. Deşi există logici moderne (de pildă
logica dinamică a contrariilor concepută de Stephane Lupasco)
care ne vorbeşte despre necesitatea unei logici a terţului inclus
42 Aristotel – Despre interpretare, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, 7, 17b,

p. 15.
37
pentru a explica corespunzător descoperirile teoriei relativităţii

şi mecanicii cuantice, gândirea noastră nu se poate lipsi de acest
principiu fără a risca să îşi piardă coerenţa.
§ 2.4 Principiul raţiunii suficiente

Ultimul principiu fundamental al logicii clasice ne
spune că, pentru a accepta sau respinge o propoziţie, se impune
să avem o raţiune suficientă sau un temei raţional. Conform
acestui principiu, toate cunoştinţele noastre trebuie să aibă o
întemeiere suficientă, adică să existe un set de premise din care
concluzia să rezulte cu necesitate – nihil est sine ratione.
Aplicându-se la mai multe tipuri de obiecte, acest
principiul poate îmbrăca forme diferite:
1. principiul raţiunii suficiente a devenirii – orice stare este
precedată de o alta din care rezultă cu necesitate, de
îndată ce cauza (starea precedentă) apare;
2. principiul raţiunii suficiente a existenţei – obiectele aflate în
spaţiu şi în timp se determină şi se condiţionează unele
pe altele;
3. principiul raţiunii suficiente a acţiunii – decizia de a efectua
o acţiune trebuie să aibă la bază un motiv sau un temei;
4. principiul raţiunii suficiente a cunoaşterii – formularea
oricărei judecăţi are la bază un temei.43
Relaţia de condiţionare dintre lucruri sau dintre
propoziţii care exprimă cunoştinţele noastre despre lucruri, se
realizează între doi termeni: condiţia şi consecinţa. „Condiţionarea se
manifestă în faptul că prezenţa sau absenţa condiţiei este asociată cu
prezenţa sau absenţa condiţionatului.”44 De exemplu, dacă un număr
este par (condiţia) atunci el trebuie să fie divizibil cu doi
(condiţionatul). Întotdeauna, valoarea de adevăr a propoziţiei
43 Arthur Schopenhauer, op. cit. Dima, Teodor. ş.a. , p. 41.

44 Botezatu, Petre – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 41.
38
Andreea Elena MATIC
condiţionante depinde de valoarea de adevăr a propoziţiei

condiţionate. În ceea ce priveşte tipurile de condiţii distingem:
 Condiţia necesară este condiţia sine qua non, în absenţa
căreia consecinţa nu se produce (dacă nu învăţ, atunci voi
lua notă mică la examen). Cu alte cuvinte, dacă propoziţia
p este un temei necesar pentru propoziţia q, atunci
adevărul lui q nu se poate dovedi fără adevărul lui p.
 Condiţia suficientă poate genera consecinţe, dar este doar
una din cauzele posibile ale unui efect (pneumonia este
cauzată de pneumococ, dar poate fi cauzată şi de alţi factori).
 Condiţia necesară şi suficientă satisface ambele cerinţe, şi
determină producerea consecinţei.
 Condiţia nici necesară şi nici suficientă nu satisface niciuna
dintre cerinţe şi echivalează practic cu absenţa condiţiei
Raportat la cele menţionate până acum, logicianul
român Petre Botezatu45 decrie şase tipuri de condiţionări (vom
ilustra chiar cu exemplele din matematică furnizate de autorul
clasificării):
1. condiţionarea N-S (necesară şi suficientă) – condiţia
necesară şi consecinţa suficientă. Numai falsitatea condiţiei (nu
şi adevărul ei) poate atrage falsitatea consecinţei; iar adevărul
consecinţei (nu şi falsitatea ei) determină adevărul condiţiei. De
exemplu, Numărul care nu este divizibil cu doi, nu este divizibil nici cu
50 (condiţie necesară) şi Numărul care este divizibil cu 50 este
divizibil şi cu 2 (consecinţă suficientă).
2. condiţionarea S-N (suficientă – necesară)- condiţia
suficientă şi consecinţa necesară. Adevărul condiţiei atrage şi
adevărul consecinţei, iar falsitatea consecinţei implică falsitatea
condiţiei. De exemplu: Toate elementele grupei litiu sunt întotdeauna
monovalente, deci elementele care nu sunt totdeauna monovalente nu fac
parte din grupa litiului.
39
3. condiţionarea NS-SN (necesară şi suficientă şi suficientă şi

necesară): condiţia NS şi consecinţa SN se traduce prin aceea că
adevărul sau falsitatea condiţiei se leagă de adevărul sau
falsitatea consecinţei, iar adevărul sau falsitatea consecinţei este
legată de adevărul sau falsitatea condiţiei. Aceasta este legătura
cea mai strânsă care poate exista între două propoziţii. Un
număr este divizibil cu trei dacă şi numai dacă suma cifrelor sale este
divizibilă cu trei.
4. Condiţionarea NN (necesară-necesară): condiţia este
necesară şi consecinţa este tot necesară. Într-o atare situaţie,
falsitatea condiţiei se însoţeşte cu adevărul consecinţei iar
falsitatea consecinţei cu adevărul condiţiei. De exemplu, dacă
nu este adevărat că unii oameni sunt buni atunci trebuie să fie
adevărat că unii oameni nu sunt buni; invers (dacă nu este adevărat
că unii oameni nu sunt buni atunci este adevărat că unii oameni sunt
buni).
5. Condiţionarea SS (suficientă suficientă): condiţia suficientă
şi consecinţa suficientă. Aici adevărul condiţiei implică
falsitatea consecinţei, iar adevărul consecinţei implică falsitatea
condiţiei. Antigelul împiedică îngheţarea apei, iar îngheţarea apei
dovedeşte absenţa antigelului.
6. Condiţionare NS-NS (necesară şi suficientă şi necesară şi
suficientă): condiţia este necesară şi suficientă iar consecinţa tot
necesară şi suficientă. Adevărul şi falsitatea condiţiei implică
falsitatea şi adevărul consecinţei, iar adevărul şi falsitatea
consecinţei, falsitatea şi adevărul condiţiei (de fapt, acesta este
raportul dintre propoziţiile contradictorii).46
În domeniul dobândirii cunoaşterii prezintă interes
condiţiile suficiente, ele având valoare explicativă. Condiţiile
necesare se referă, de obicei, la factori auxiliari. Astfel ni se
46 Ibidem.
40
Andreea Elena MATIC
relevă motivul denumirii celui de al patrulea principiu:

principiul raţiunii suficiente47.
Dacă un element sau un factor nu este nici suficient
nici necesar pentru existenţa altuia, atunci între cei doi nu există
o relaţie de determinare ci o relaţie de independenţă.
Demonstrarea independenţei reciproce dintre noţiuni este
importantă din punctul de vedere al cunoaşterii ştiinţifice. De
pildă, în cadrul sistemelor axiomatice trebuie dovedită
independenţa axiomelor unele de altele, în caz contrar cele
deduse din altele sunt teoreme.
Datorită principiului raţiunii suficiente nu putem primi
ca adevărate propoziţii nedemonstrate ştiinţific (neîntemeiate)
şi acceptăm doar acele adevăruri demonstrate pentru care
există condiţii suficiente. Principiul raţiunii suficiente conferă
afirmaţiilor noastre un caracter întemeiat, şi, prin aceasta,
valoare gândirii raţionale omeneşti.
§ 2.5 Rolul principiilor clasice în logica modernă

Datorită implementării gândirii, simbolizării şi stilului
matematicii în logică, nu se poate nega că logica clasică nu a
suferit anumite modificări, unele fiind chiar structurale. De
exemplu, anumite tipuri de logică nu îşi însuşesc cele patru
principii. Avem în vedere aici logica simbolică, logica dinamică
a contrariilor, etc. În unele sisteme de logică importanţa lor a
fost redusă drastic, fiind considerate „legi obişnuite ale unor
calcule logice”48 (calculul propoziţiilor, al predicatelor, al
claselor).
Principiul terţului exclus nu este admis în logica
intuiţionistă. În logicile modale situaţia principiilor este delicată,
apărând alte legi care deţin controlul în calculele logice.
47 Botezatu, Petre – Constituirea logicităţii, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopendică, Bucureşti, 1983, p. 193.
41
Pe de altă parte, logicianul Petre Botezatu afirmă că

„întregul proces de construire a logicii implică intervenţia
primelor trei principii.”49 De asemenea, principiile se regăsesc şi
în metalogică şi se susţine că au o valoare ce depăşeşte logica, şi
anume, valoare ontologică.
Important de reţinut este că principiile sunt utilizate de
fiecare din noi în viaţa de zi cu zi, cât şi în domeniile ştiinţifice
şi, se poate afirma că, în afara lor, gândirea îşi pierde sensul, iar
cunoaşterea este cvasi-imposibilă.
Exerciţii
1. Arătaţi într-un scurt eseu care este importanţa principiilor

logicii pentru gândirea umană?
2. Exemplificaţi raţionamente în care este încălcat principiul
identităţii.
3. Alcătuiţi câte o scurtă expunere a fiecăruia din cele patru
principii fundamentale.
4. Scrieţi un eseu în care să argumentaţi dacă este sau nu
posibilă gândirea omenească corectă fără a avea la bază
cele patru principii fundamentale ale logicii.
49 Ibidem, p. 44.
42
CAPITOLUL 3.
Logică, limbaj şi comunicare
§ 3.1 Logică şi limbaj
Logica este, prin excelenţă, ştiinţa gândirii corecte şi a
raţionamentelor valide. Din punct de vedere etimologic,
termenul de logică se originează în grecescul logos, un concept
cu o încărcătură importantă de semnificaţii, tradus prin cuvânt,
gândire sau raţiune. Obiectul de studiu al logicii este gândirea
corectă, iar gândirea, nu se poate exprima altfel decât printr-un
limbaj, care este de regulă compus din cuvinte. Gândirea se
manifestă şi se formează numai prin intermediul unui limbaj;
este imposibil pentru noi să ne închipuim o gândire în afara
unui limbaj care să o exprime. Astfel, limbajul şi gândirea
„rămân indisociabile; sunt, deopotrivă imposibile, o gândire în
afara limbajului şi un limbaj vid de orice conţinut de gândire.”50
La modul cel mai general, prin limbaj se înţelege un
sistem de semne cu semnificaţie, un sistem de simboluri.51
Încadrându-ne în această definiţie, va trebui să excludem
limbajul animal deoarece acest limbaj indică, are aptitudinea de
a comunica informaţii sau avertismente dar nu conferă
semnificaţii.
Limba, este diferită de limbaj, şi constituie un sistem de
simboluri şi reguli care face posibilă comunicarea între două sau mai multe
persoane. Limba reprezintă „un aspect abstract, general, […] o
sumă de deprinderi şi principii de organizare, [...] un sistem
care guvernează orice act concret de comunicare.”52

51 Ibidem.
52 Graur, Al. – Tratat de lingvistică generală, Editura Academică, Bucureşti,
1971, p. 32-33.
43
Orice limbă este compusă din două elemente

fundamentale: lexicul, adică totalitatea cuvintelor şi
simbolurilor şi gramatica, care cuprinde ansamblul regulilor
de folosire corectă a lexicului.
Este ştiut că orice limbă poate fi utilizată în mai multe
ipostaze, şi astfel s-a impus şi noţiunea de limbaj prin care se
înţelege o limbă concretizată, într-o anumită ipostază a folosirii
ei.53 Astfel, există mai multe tipuri de limbaj: ştiinţific, artistic,
politic, poetic, filosofic, curent, de argou, etc. Cel mai des
folosit este limbajul curent, care serveşte comunicării cotidiene
dintre indivizii unei societăţi.
Lingvistul şi filosoful francez Ferdinand de Saussure
afirma că limba este o parte esenţială a limbajului şi „este,
totodată, un produs social al facultăţii limbajului şi un
ansamblu de convenţii necesare, adoptate de corpul social
pentru a îngădui exercitarea acestei facultăţi de către indivizi.
[...] este un tot în sine şi un principiu de clasificare. De îndată
ce îi dăm primul loc printre faptele de limbaj, introducem o
ordine naturală într-un ansamblu care nu se pretează la nicio
altă clasificare.”54
Din cele mai vechi timpuri, filosofii se întreabă dacă
limba este naturală (inerentă existenţei) sau convenţională
(născocită de oameni pentru a facilita comunicarea). Polaritatea
opţiunilor filosofilor subzistă încă din Antichitate şi nu s-a
atenuat nici până acum. Există suficiente argumente ale
filosofilor pentru a admite (sau nega) ambele opinii. Filosoful
grec Democrit (cca 460 – 360 a.n.Chr.) era adeptul teoriei
convenţionaliste afirmând caracterul arbitrar al cuvintelor din
limbă. În acest sens a argumentat că există multe nume (sau
cuvinte) care desemnează aceleaşi obiecte (sinonomia) şi dacă
originea cuvintelor ar fi naturală, o atare situaţie nu ar fi
53Dima, Teodor, Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – op. cit., p. 24.

54Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi,
1998, p. 36, paragrafele [52, 53].
44
Andreea Elena MATIC
întâlnită (un trandafir s-ar numi în mod necesar trandafir şi

atât). Apoi, unul şi acelaşi cuvânt poate avea mai multe sensuri
sau semnificaţii, iar faptul că anumite obiecte nu au nume poate
fi un argument împotriva naturalismului, etc. Poziţia
convenţionalistă a fost susţinută şi de filosofi precum Thomas
Hobbes (1588 – 1679) conform căruia limba a rezultat în urma
unei convenţii sociale, J. G. Fichte (1762 - 1814) care afirma că
limba este un produs al fanteziei, A. Humboldt (1769 – 1859) –
limba apare ca un produs al dezvoltării spiritului.
În concepţia naturalistă se afirmă că există unitate între
limbă (cuvinte şi regulile de gramaticale de folosire a lor) şi
realitate (obiectele care sunt desemnate prin acele cuvinte).
Adept al acestei concepţii, grecul Cratylos a mers până la afirma
că acela care stăpâneşte cuvintele, stăpâneşte şi realitatea. Stoicii
erau convinşi că există asemănări importante între sunetele
limbii şi cele ale naturii. G. Cardanus (1501 -1576) a susţinut
char că lexicul este dependent de climă, iar G.W. Leibniz (1646
– 1716) era de părere că între obiecte şi cuvinte există identitate
relaţională. Şi exemplele ar putea continua.
Unele nume apar în limbă pe măsură ce noi oamenii
identificăm obiecte noi, fie prin descoperirea lor în natură, fie
prin evoluţia ştiinţei şi tehnologiei. Totuşi, nu se poate nega un
grad de convenţionalism în desemnarea numelor diferitelor
obiecte sau lucruri.
Limbajul natural prezintă dificultăţi datorită polisemiei
anumitor cuvinte. Dacă ne referim numai la limba română şi
luăm, de exemplu, cuvântul este, constatăm că acesta are foarte
multe nuanţe şi sensuri la care între care trebuie să distingem
pentru a ne menţine în cadrele gândirii corecte. Să luăm
următoarele trei exemple:
Londra este.
Londra este capitala Marii Britanii,
Londra este un oraş.
45
Prima propoziţie foloseşte termenul este pentru a

desemna existenţa, a doua identitatea şi cea de a treia
apartenenţa la o clasă.
Limbajul ştiinţific preia termeni din limbajul natural,
dar le atribuie semnificaţii diferite care necesită definiţii şi
precizări terminologice, menite să evite confuziile şi erorile de
raţionare (de exemplu, folosirea net diferită a noţiunilor de
timp şi spaţiu în teroria relativităţii pe de o parte, şi în fizica
clasică, pe de altă parte).
Filosoful francez René Descartes (n. 1596 – d. 1650),
fiind conştient de erorile şi confuziile din limbajul natural, şi-a
propus să creeze un limbaj simbolic - mathesis universalis – care
să înlocuiască limbajul natural. Ideea a fost reluată ulterior de
G. W. Leibniz (n. 1646 – d. 1716) care a numit limbajul
simbolic superior characteristica universalis şi apoi de George
Boole (1815 - 1864) părintele logicii simbolice. Primul limbaj
formalizat a fost realizat însă de Gottlob Frege (1848 - 1925)
având ca model aritmetica. Limbajul formalizat al lui Frege
cuprinde: reguli de desemnare (a termenilor), reguli de adevăr
(stabilirea valorii de adevăr a propoziţiilor) şi reguli de formare
a propoziţiilor în limbajul respectiv.
Raportul dintre logică şi gramatică a fost studiat de
Aristotel atunci când a statuat diferenţa dintre forma logică şi
forma gramaticală a propoziţiilor. Gramatica şi logica
analizează formele limbajului făcând abstracţie de conţinutul
acestuia55, dar logica se ocupă doar de corectitudinea logică
(validitatea raţionamentelor), iar gramatica de corectitudinea
lingvistică a expresiilor folosite. Astfel, se constată că unele
expresii deşi au sens din punct de vedere lingvistic, nu au sens
din punct de vedere logic.
55 Gramatica se ocupă de regulile lingvistice în baza cărora se formează

propoziţiile, iar logica studiază regulile raţionării corecte sau valide.
46
Andreea Elena MATIC
Pentru a ilustra acest aspect să luăm următoarele

exemple:
1. Ursul mănâncă miere.
2. Lusr ănamcaî miere.
3. Urs mănănc miere.
4. Stâlpul mănâncă miere.
Prima propoziţie are atât sens lingvistic (spune ceva)

cât şi logic, a doua nu are sens nici gramatical, nici logic, a treia
are sens lingvistic, este incorectă gramatical şi are şi sens din
punct de vedere logic. Cea de a patra are sens lingvistic, este
corectă gramatical, dar logic nu are sens.
Limbajul îşi relevă importanţa în domeniul logicii şi
prin prisma funcţiilor pe care le îndeplineşte:
1. funcţia de fixare a cunoştinţelor – acestea se exprimă prin
noţiuni şi propoziţii şi nu pot exista în afara limbajului;
2. funcţia constitutivă – limbajul este mediul în care se
formează cunoaşterea şi conştiinţa de sine a individului;
3. funcţia comunicativă – prin limbaj se transmit cunoştinţele
şi ideile între oameni;
4. funcţia de semnalizare – prin limbaj cel care vorbeşte îşi
transmite starea către cel care ascultă, acest lucru făcând
posibilă reacţia celui de al doilea;
5. funcţia expresivă – prin limbaj se transmite şi starea celui
care comunică;
6. funcţia argumentativă – cu ajutorul limbajului ne
întemeiem afirmaţiile şi raţionamentele. 56
56 Dima, Teodor; ş.a. – op. cit., p. 28.
47
§ 3.1 Logică şi comunicare

Comunicarea este acea activitate fundamentală a fiinţei
umane prin care aceasta se relaţionează cu semenii săi.
Comunicarea prin folosirea unui limbaj complex a făcut
posibilă acumularea cunoştinţelor de la o generaţie la alta şi
evoluţia societăţii omeneşti. În absenţa comunicării şi a
mijloacelor de păstrare şi transmitere a experienţei şi
cunoştinţelor, evoluţia artistică şi ştiinţifică a fiinţei umane nu
ar fi fost posibilă.
Comunicarea presupune transmiterea informaţiei, de la
emiţător la receptor. Emiţătorul mesajului este persoana (sau
grupul de persoane) care deţine o anumită informaţie, pe care o
transmite cu un anumit scop unei alte persoane (sau grup de
persoane) – receptorul. Receptorul poate primi mesajul
intenţionat sau accidental. El are rolul de ascultător, iar scopul
ascultării este de a înţelege, de a memora cele auzite, de a
evalua informaţia, de a răspunde la întrebări, de a combate cele
spuse de emiţător etc.
Procesul de comunicare conţine, în afară de emiţător şi
receptor, încă patru elemente: canalul de comunicare, mesajul
transmis, codul şi feed-back-ul.
Canalul de comunicare este calea concretă prin care se
transmite mesajul şi poate fi verbal, vizual, auditiv, etc. Cele
mai frecvente probleme de comunicare apar datorită
distorsiunilor aferente canalului de comunicare.
Mesajul este compus din informaţiile transmise. Pentru
a fi înţeles cât mai uşor şi fără distorsiuni, mesajul trebuie să fie
adaptat la nivelul cunoştinţelor şi posibilităţilor de înţelegere ale
auditoriului.
Codul reprezintă sistemul de semne utilizat pentru a
transmite mesajul. De regulă este vorba de limba în care se
vorbeşte, deşi mesajul nu este niciodată doar verbal, el fiind
însoţit de gesturi, intonaţie, etc.
48
Andreea Elena MATIC
Feed-back-ul este răspunsul receptorului la mesaj şi

reflectă modul în care a fost înţeles şi însuşit mesajul transmis.
Reacţiile emoţionale sau comportamentale la mesaj constituie
efectul acestuia, nu feed-back-ul său.
Comunicarea intrapersonală este comunicarea unei
persoane cu sine şi reflectă modul în care se percepe pe sine. În
acest tip de comunicare emiţătorul şi receptorul sunt una şi
aceeaşi persoană, iar maximul de eficienţă este atins atunci când
atitudinea faţă propria persoană este pozitivă.
Prin comunicare interpersonală noi relaţionăm cu
semenii noştri şi urmărim atingerea unor scopuri. Dacă
mijlocul de relaţionare nu este ales corect, în comunicare pot
apărea blocaje serioase şi conflicte. Această comunicare poate fi
directă (faţă în faţă) sau indirectă (scris, e-mail, etc.).
Comunicarea publică constă din situaţia în care
emiţătorul se adresează unui grup de indivizi: discursul
politicianului, pledoaria avocatului, etc.
Comunicarea non-verbală presupune o serie de semne
transmise prin gesturi, mimică, mişcări, etc. Ea are rolul de a
accentua comunicarea verbală, de a întări mesajul transmis prin
cuvinte. Conform specialiştilor, canalul nonverbal ocupă cam
65% din totalul comunicării, doar 35% din mesaj fiind transmis
verbal.
Barierele în comunicare pot apărea la nivelul celui care
transmite un mesaj (chiar inconştient, emiţătorul poate
transmite semnale contradictorii) sau la nivelul celui care îl
recepţionează (prejudecăţi, valori, opinii, credinţe). Uneori
mesajul nu este înţeles deoarece este transmis într-un mod
neinteligibil pentru auditor. Alteori, transmiterea mesajului este
afectată de prejudecăţile, lipsa de interes sau blocaje
emoţionale.
Eliminarea barierelor din comunicare şi eficientizarea
acesteia presupun cunoaşterea mai profundă a propriei
49
persoane şi a celuilalt, asigurarea unui mediu lipsit de bruiaje,

respectarea diferenţelor culturale, religioase şi de opinie, etc.
În procesul comunicării, prin argumentare, încercăm să
expunem şi să impunem validitatea judecăţilor noastre. Orice
argumentare presupune comunicare cu celălalt şi folosirea unui
limbaj. De asemenea, orice argumentare reuşită implică
cunoaşterea şi folosirea corectă a regulilor gândirii valide.
Argumentarea, ca mod de întemeiere a ideilor noastre, va fi
analizată pe larg în ultimul capitol al lucrării de faţă. Vom
reveni asupra ei după ce vom studia noţiunea, propoziţia şi
raţionamentul.
Exerciţii
1. Care sunt cele şase elemente ale comunicării?

2. Sunt posibile logica şi gândirea în afara limbajului?
Argumentaţi răspunsul.
3. Explicaţi şi argumentaţi concepţia naturalistă cu privire la
originile limbii şi limbajului.
4. Scrieţi un eseu în care să explicaţi modul în care limbajul,
comunicarea şi logica sunt legate între ele.
5. Alcătuiţi câte una sau două premise care să justifice
următoarele concluzii:
a) Eram trist că nu aveam pantofi noi până am văzut un
om fără picioare.
b) Dacă tot a luat foc casa, măcar să ne încălzim (proverb
italian)
c) Câinele care latră nu muşcă (proverb românesc).
d) Iubirea, ca şi ploaia, nu-şi alege iarba pe care cade
(proverb sud-african).
e) Hoţul neprins, negustor cinstit (proverb românesc).
50
CAPITOLUL 4.
NOŢIUNEA, FORMĂ LOGICĂ
FUNDAMENTALĂ
§ 4.1 Aspecte de ordin general privind noţiunea
Dintre formele logice fundamentale, noţiunea este cea
mai simplă. În ordinea complexităţii urmează apoi propoziţia,
care este alcătuită din termeni sau noţiuni, şi, la final,
raţionamentul sau inferenţa (forma logică cea mai complexă)
format din propoziţii.
Să începem prin a lua o noţiune oarecare, să zicem
mamifer, şi să o analizăm pentru a descoperi care sunt sensurile
pe care i le putem atribui. Pentru aceasta vom identifica
trăsăturile definitorii sau determinante care fac posibilă
identificarea entităţilor numite mamifere. Începem să aşternem
pe o coală albă tot ce cunoaştem despre mamifere (că nasc pui
vii, că pot fi bipede sau patrupede etc.). Ne dăm repede seama
că, uneori, este suficientă stabilirea unei singure proprietăţi, şi
atunci, spunem că ne aflăm în prezenţa unei noţiuni sintetice.
Dacă luăm în calcul toate însuşirile posibile ale mamiferului
obţinem o noţiune analitică57.
Din punct de vedere etimologic, termenul de noţiune
îşi are originea în latinescul notio, notionis – care se traduce prin
cunoaştere sau ştiinţă.
Într-o primă accepţiune prin noţiune se înţelege un
ansamblu de determinări gândite de care dispunem despre un
obiect real (ex. mamifer), presupus real (extraterestru) sau
imaginar (centaur, balaur, etc.).58 Conform altei definiţii putem
considera că noţiunea este acea formă logică fundamentală care
57 Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997, p. 17.

58 Ibidem.
51
reflectă clase sau mulţimi de obiecte şi fenomene, împreună cu

proprietăţile caracterisitice ale acestora. Sau: noţiunea este
„sinteza cunoştinţelor referitoare la un obiect determinat”59.
În altă ordine de idei, lexicul unui limbaj natural este
format din „totalitatea cuvintelor utilizate în comunicarea
cotidiană dintre oameni”60. Unele cuvinte nu desemnează
lucruri, concepte sau obiecte şi, implicit, nici noţiuni, ele având
un rol strict operaţional sau de legătură. Aceste cuvinte
constituie termeni sincategorematici şi sunt: conjucţiile (pe,
sub, la, şi etc.), particulele care leagă subiectul de predicat
(este), particule care stau pe lângă predicat (de exemplu, în mod
necesar, în afară de etc.). Precizăm că acele cuvintele care nu
sunt şi noţiuni nu pot fi definite, nu putem enumera trăsăturile
lor fundamentale, de sine stătătoare. Termenii operaţionali sau
de legătură au sens în contextele în care sunt folosite, nu au un
sens de sine stătător. De exemplu, cuvântul dinozaur are sens şi
separat, de unul singur (deoarece este o noţiune care
desemnează o clasă de obiecte) şi atunci când formează
propoziţii împreună cu altele.
Termenii categorematici constă din acele cuvinte sau
expresii care desemnează obiecte. Prin obiect, în logică, se
înţelege „tot ceea ce poate fi desemnat ca ceva, adică tot ceea ce
poate figura ca termen în enunţuri.”61 Obiectele, la rândul lor,
pot fi concrete (pot fi identificate în spaţiu şi timp – laptop,
stilou etc.) şi abstracte (nu pot fi identificate sau localizate în
timp şi spaţiu: numere, proprietăţi, categorii etc.)
Pentru ca un obiect să poată fi desemnat printr-o
noţiune, acesta trebuie să aibă sens, să nu cuprindă contraziceri
(sau contradicţii). De exemplu, termenul de om se poate referi
la persoana umană ca entitate, la cuvântul om, un substantiv, şi
59 Botezatu, Petre – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 118

60 Dima, Teodor; ş.a . – op. cit., p. 81.
Napoca, 2006, p. 101.
52
Andreea Elena MATIC
la noţiunea (generală). Unul şi acelaşi cuvânt poate avea mai

multe sensuri, o asemenea situaţie fiind numită omonimie, de
exemplu cuvântul broască are mai multe sensuri dintre care
amintim: animal şi broasca de la uşă. Dacă sensurile diferite ale
cuvântului sunt apropiate între ele, ne aflăm într-o situaţie de
polisemie (ex. pâmânt – planetă, teren arabil, sol, Terra etc.). Iar
aceste exemple vizează numai limba română. Este de la sine
înţeles că asemenea situaţii există în orice limbă. În concluzie,
mai toţi termenii pot să îşi modifice sensul în contexte diferite.
Dacă luăm în calcul şi contextul istoric, noţiunile îşi
modifică sensul în funcţie de trecerea timpului, descoperirile
ştiinţifice, apariţia unor obiecte sau entităţi noi etc. De
exemplu, noţiunea de atom este foarte veche, fiind folosită în
ştiinţă şi filosofie încă din Antichitate. Însă descoperirile fizicii
moderne au modificat substanţial conţinutul acestei noţiuni, ea
având astăzi un înţeles mult diferit de cel iniţial - element
fundamental (ultim) al materiei. Este evident că folosirea
aceluiaşi cuvânt pentru a desemna două entităţi între care astăzi
sunt diferenţe fundamentale poate crea confuzii în discurs,
distincţia între ele fiind posibilă în funcţie de contextul în care
sunt menţionate.
Sinonimia, adică situaţia în care două sau mai multe
cuvinte diferite au acelaşi înţeles (exprimă una şi aceeaşi
noţiune) este de asemenea de natură să afecteze studiul şi
cunoaşterea noţiunilor, dar ajutătoare în vorbirea şi scrierea
curentă deoarece evităm repetările recurente. De exemplu:
patrie - moşie, ţară, glie.
Aşa cum rezultă din cele expuse mai sus, „proprietatea
desemnării o au, în special substantivele şi pronumele”62. Orice
termen este alcătuit din nume (forma lingvistică) şi noţiune
(forma logică). În vorbire şi scriere, verbele şi adverbele se
unesc cu pronumele şi substantivele, formează propoziţii şi,
astfel, fac posibilă comunicarea.
62 Dima, Teodor; ş.a . – op. cit., p. 81.
53
Orice noţiune are o formă specifică de materializare

lingvistică – numele. Numele poate fi compus dintr-un singur
cuvânt (om) şi atunci spunem că este simplu sau dintr-un grup
de cuvinte sau o expresie, şi se numeşte complex (de exemplu
fulg de nea etc.).
§ 4.2 Structura noţiunilor

„Termenii sunt realităţi de alt ordin şi de altă natură
decât obiectele şi decât cuvintele şi au alcătuire proprie fiind
formaţi din conţinut (intensiune) şi sferă (extensiune)”63.
Orice noţiune este, deci, alcătuită din două elemente:
sfera sau extensiunea (mulţimea obiectelor care o compun) şi
conţinutul sau intensiunea (totalitatea proprietăţilor comune
caracteristice obiectelor care alcătuiesc clasa la care se referă
noţiunea).
Sfera noţiunii constă din totalitatea sau clasa
obiectelor care cad sub incidenţa termenului, adică a obiectelor
la care termenul poate fi aplicat64, de exemplu, noţiunea de
triunghi (include toate figurile geometrice cu trei laturi), animal
(include toate animalele), pădure etc.
Sfera unei noţiuni se mai numeşte şi extensiune sau
denotaţie. Iniţial, se considera că sfera noţiunii era compusă
din totalitatea obiectelor cunoscute de acelaşi tip. Dar, deşi este
practică, această definiţie nu este completă, deoarece, în multe
situaţii nu ne este cunoscută totalitatea speciilor existente. Mai
adecvat pare a fi să considerăm că sfera unei noţiuni este
compusă din totalitatea trăsăturilor sau determinărilor
obiectelor desemnate prin acea noţiune.
Determinările (trăsăturile sau notele) obiectelor pot fi
definitorii sau nedefinitorii pentru un obiect. Dacă luăm, de

Napoca, 2006, p.103.
54
Andreea Elena MATIC
exemplu, noţiunea de pătrat, pe care îl definim ca fiind un romb

cu toate unghiurile egale, am ales o notă definitorie a obiectului, pe
când a spune numai că pătratul este un patrulater nu este suficient
pentru a individualiza pătratul, cu aşa descriere ne-am putem
referi, la fel de bine, şi la un romb.
Sfera unei noţiuni se referă la clasa de obiecte pe care o
conţine. Aceste obiecte din cuprinsul sferei, pot fi, la rândul lor,
clase de obiecte, caz în care sfera noţiunii este o mulţime de
mai multe submulţimi. Din acest motiv, logicienii disting între
denotaţie, care este alcătuită din mulţimea indivizilor ce
compun sfera noţiunii, şi extensiune, adică mulţimea
subclaselor din sferă. Această distincţie este importantă
deoarece, majoritatea noţiunilor sunt mulţimi de mulţimi, adică
reuniuni de mulţimi. De exemplu, noţiunea de animal este o
clasă, formată din sublcasa vertebratelor şi subclasa animalelor
nevertebrate, acestea două, la rândul lor, cuprinzând alte
subclase.
Dacă sfera unei noţiuni cuprinde sfera altei noţiuni
atunci spunem că ele se află în raport de generalitate (de
exemplu, sfera noţiunii de animal cuprinde sfera noţiunii de
mamifer). În această situaţie, termenul care include se numeşte
gen, iar termenul inclus, specie. Calitatea de gen sau specie a
unei noţiuni este relativă: într-un anumit context o noţiune
poate fi specie (de exemplu, noţiunea de floare faţă de noţiunea
de plantă) şi în altul gen (floare – trandafir).
Noţiunea gen este alcătuită din mai multe specii şi are o
sferă mai largă, conţinând mai multe elemente decât fiecare
specie a sa (de fapt, conţine suma speciilor sale). Pe de altă
parte, cu cât sfera unei noţiuni este mai largă, cu atât conţinutul
ei este mai sărac sau mai îngust (din conţinutul noţiunii de
animal lipsesc notele specifice caracteristice doar subclasei
mamiferelor).
Având în minte conceptele de gen şi specie, logicienii
au împăţit noţiunile în:
55
genul suprem (summun genus) – noţiunea cu cea mai

mare sferă, care nu este niciodată specie;
 noţiuni care pot fi atât gen cât şi specie (marea
majoritate a noţiunilor);
 specii ultime (infima species) – noţiuni care pot fi doar
specii.
Desigur că această împărţire are mai mult valoare
teoretică decât practică, în realitate nu putem fi niciodată siguri
că o noţiune este gen suprem sau specie ultimă. Pentru a putea
lucra totuşi cu astfel de noţiuni, se vorbeşte despre un gen
suprem într-un domeniu al cunoaşterii şi mai este numit şi
categorie.
În funcţie de numărul elementelor pe care le conţine,
sfera unei noţiuni poate fi: vidă (atunci când nu are nici un
element – pătrat rotund), singulară (cu un singur element –
Michael Jackson, Regele Pop-ului), cu mai mult de un element:
finită – italian, astronom, infinită determinată – număr prim,
număr par şi infinită nedeterminată – corp.
Sfera noţiunii mai poate fi: precisă (dacă pentru orice
obiect putem decide cu certitudine dacă aparţine sau nu sferei
respectivului termen – paralelipiped, stilou, pisică etc.) sau
imprecisă atunci când nu putem decide cu siguranţă dacă
noţiunea aparţine sau nu sferei respective (de exemplu matur,
tânăr etc.).
Prin conţinutul sau intensiunea unei noţiuni
înţelegem totalitatea determinărilor cuprinse în noţiunea
corespunzătoare.65 Acest element al noţiunii este fundamental
deoarece, pe baza însuşirilor enumerate şi acceptate ca fiind
definitorii pentru un obiect, se poate stabili care sunt
elementele componente ale sferei sale.
În principiu, noţiuni cu intensiuni diferite pot avea
aceeaşi sferă (de exemplu, triunghi echilateral şi triunghi
65 Enescu, Gheorghe – op. cit., p. 27.
56
Andreea Elena MATIC
echiunghiular - se referă la aceeaşi figură geometrică, deoarece

dacă triunghiul are unghiurile egale, va avea, obligatoriu, laturile
egale) dar invers este imposibil. Termenii cu extensiuni diferite
nu pot avea aceeaşi intensiune, deoarece au trăsături sau
determinări diferite.
Nu toate trăsăturile sau caracteristicile unui obiect sunt
determinante pentru natura sa. Unele sunt accidentale (de
exemplu, culoarea părului unei femei nu este o notă
determinantă a acesteia, ci accidentală adică, nu este un element
în prezenţa căruia să putem stabili dacă o persoană face parte
sau nu din clasa femeilor; de fapt, nici măcar prezenţa sau
absenţa părului nu este determinantă în acest sens).
În funcţie de importanţa lor pentru stabilirea
apartenenţei obiectului la o clasă, notele pot fi: proprii, generice
şi accidentale. Notele proprii sunt trăsăturile caracteristice ale
unei noţiuni, care o dieferenţiază de toate celelalte (noţiuni).
Aceste note pot fi regăsite, în mod exclusiv în conţinutul unei
singure noţiuni. Notele generice se regăsesc atât în conţinutul
unei specii cât şi în conţinutul genului său. Genul unei specii
este format din notele sale proprii şi notele generice ale genului
său. Notele accidentale sunt, pentru noţiunea gen, notele
proprii ale speciei, propriul speciei este accidentul genului.
In intensiunea unei noţiuni, sunt incluse, de obicei,
numai notele proprii şi cele generice. Există opinii conform
cărora notele accidentale nu trebuie luate în considerare. Din
punctul nostru de vedere şi aceste note au importanţa lor, fiind
utilizate şi la individualizarea noţiunilor singulare. În logica
modernă se merge pe ideea de a fi luate în calcul numai notele
genului apropiat şi diferenţele specifice ale obiectului, adică nici
măcar notele proprii şi generice în totalitatea lor.
Noţiunile sunt exprimate prin cuvinte, iar sensul
cuvintelor folosite pentru a desemna obiecte trebuie să
corespundă conţinutului noţiunilor exprimate. Aşa cum am
57
spus anterior, noţiunea sau termenul este altceva decât cuvântul

prin care este desemnat obiectul sau obiectul însuşi.
Raporturile dintre sfera (extensiunea) unei noţiuni şi
conţinutul (intensiunea) acesteia sunt destul de strânse având în
vedere că sunt aspecte ale unei unice forme logice
fundamentale. „Notele care alcătuiesc conţinutul sunt
proprietăţi ale obiectelor care alcătuiesc sfera. [...] Cu alte
cuvinte, genul include specia în sferă, specia cuprinde genul în
conţinut.”66
Legătura dintre sferă şi conţinut poate fi studiată „şi din
punctul de vedere al variaţiei mărimii lor”67şi astfel, se obţine
legea variaţiei inverse a intensiunii şi extensiunii – conform căreia, cu
cât intensiunea unei noţiuni este mai mare, cu atât sfera ei este
mai mică şi invers. De fapt, acest lucru este absolut firesc! Să
luăm un exemplu oarecare: noţiunea de plantă care are o sferă
foarte mare, cuprinzând tot ce înseamnă foarte multe specii,
apoi adăugăm o determinare nouă, aceea de trunchi lemnos, înalt
şi puternic, restrângem clasa plantelor la arbori, care are o sferă
mai mică. Înaintând în demersul nostru adăugând şi
determinarea arborilor de a avea frunze veşnic verzi obţinem
coniferele (o sferă şi mai mică). Pas cu pas, am trecut de la gen
la specie. Acelaşi lucru îl putem realiza şi invers, scoţând din
determinările sau notele obiectelor: tringhi dreptunghic isoscel
> triunghi dreptunghic (am eliminat cerinţa celor două laturi
egale) > triunghi (am eliminat şi nota care cere să existe un
unghi de 90° de grade în triunghi).
Această lege poate fi formulată în mai multe moduri şi
are o serie de particularităţi:
1. legea raportului invers este valabilă şi cu referire la intensiunea
convenţională şi sfera (extensiunea) colectivă, cu specificaţia că, în
acest caz reţinem doar notele generice şi proprii. Atunci când
restrângem sfera noţiunii adăugând o notă sau alta, în funcţie
66 Botezatu, Petre – op. cit., p. 140.

67 Ibidem, p. 141.
58
Andreea Elena MATIC
de specificul sau prevederea notei, clasa se va restrânge mai

mult sau mai puţin. De exemplu, raportat la noţiunea de om,
nota sex feminin restrânge mult mai puţin sfera noţiunii decât
nota centenar sau sugar.
2. legea raportului direct – se aplică atunci când includem
în conţinutul noţiunii şi notele accidentale, consecinţa fiind că
noţiunea mai generală are un conţinut mai larg (cuprinde o
descriere mai amplă a obiectului).
3. legea corelată a raportului invers – acţionează atunci când
intensiunea unei noţiuni este dată de o notă aleasă spontan, de
exemplu, om viu (care este în viaţă) şi om viu cu coloană
vertebrală. Aici am crescut intensiunea dar extensiunea a rămas
acceaşi.
§ 4.3 Raporturile logice dintre noţiuni

Raporturile dintre noţiuni au fost clasificate de
logicianul român Petre Botezatu, care a folosit în acest scop
criterii sau metode formale şi genetice. De asemenea, ele diferă
după cum avem în vedere sfera (extensiunea) noţiunilor sau
conţinutul (intensiunea) acestora. Le vom analiza pe scurt în
cele ce urmează.
§ 4.3.1 Raporturile extensionale dintre noţiuni

I. Raporturi extensionale dintre noţiuni stabilite
prin metoda formală
Acestea au la bază raporturile de incluziune şi
excluziune care se pot stabili între sferele noţiunilor. Rezultă
astfel, următoarele şapte relaţii:
1. Incluziunea parţială neexhaustivă – noţiunile A şi
B se includ parţial reciproc, de exemplu, A=triunghi
dreptunghic şi B=triunghi isoscel; există A care sunt B şi A
care nu sunt B şi invers.
59
2. Incluziunea parţială exhaustivă – extensiunea lui

A este inclusă total în sfera lui B, nu există A care să nu fie B
(A=număr par şi B=număr întreg). Dacă toţi A sunt B şi există
B care nu sunt A şi, de asemenea există non-A care sunt non-B.
3. Excluziunea neexhaustivă se referă la doi termeni
care nu au elemente comune şi nici nu epuizează tot universul
discursului. De exemplu, noţiunile de triunghi şi pentagon, se
exclud reciproc şi nu epuizează întreaga clasă a figurilor
geometrice. Raportul dintre aceste două noţiuni este cunoscut
sub numele de contrarietate.
4. Incluziunea totală conversă presupune că, date
fiind două noţiuni, A şi B, nu există B care să nu fie A sau, cu
alte cuvinte B (de exemplu trandafir) este inclus total în A
(floare).
5. Incluziunea totală reciprocă presupune că întreg
universul discursiv este alcătuit din noţiunile A şi B, care au şi o
anumită parte a sferelor lor comună. Acesta este un raport de
subcontrarietate între noţiuni: există A care nu sunt B şi B care
nu sunt A, există A care sunt B şi nu există non-A care să fie
non-B.
6. Excluziunea neexhaustivă – presupune că A
include strict pe B şi B include strict pe A. Este, de fapt, un
raport de identitate între termeni.
7. Excluziunea exhaustivă – presupune că A şi B
epuizează întreg universul discursiv, dar nu au niciun element
comun, sunt în raport de contradicţie unul faţă de celălalt.
II. Raporturi extensionale dintre noţiuni stabilite
prin metoda genetică
În cadrul acestei metode, sunt identificate raporturile
extensionale dintre noţiuni ţinând cont de apartenenţa sau
neapartenenţa termenilor sau noţiunilor la sisteme diferite. Se
pleacă, în acest context, de la ideea că termenii formează
sisteme. În funcţie de apartenenţa sau neapartenenţa termenilor
60
Andreea Elena MATIC
la un anumit sistem avem raporturi interioare şi raporturi

exterioare.
A. Raporturile interioare se stabilesc între termenii
care fac parte din acelaşi sistem. Un exemplu de sistem de
termeni ar fi următorul: lege, lege organică, lege constituţională,
lege ordinară. În acest sistem se pot stabili următoarele tipuri
de relaţii:
a) Raportul supraordonare, de la noţiunea gen la
noţiunea specie, adică lege – lege organică;
b) Raportul de subordonare, de la specie la gen, în
exemplul nostru, lege ordinară – lege;
c) Raportul de coordonare, între speciile aceluiaşi gen,
lege organică – lege ordinară. Toate speciile genului pe care l-
am ales ca şi exemplu, formează termeni exclusivi. Dar acesta
este doar un exemplu şi între noţiuni se pot stabili şi alte
raporturi de excluziune.
B. Raporturile exterioare se stabilesc între termeni
care aparţin unor sisteme diferite. Şi în acest caz putem avea
mai multe situaţii:
1. Din aceeaşi mulţime de obiecte s-au alcătuit sisteme
diferite. Una şi aceeaşi mulţime de obiecte poate fi aranjată sau
ordonată în funcţie de criterii diferite. De exemplu, numerele
întregi (din care îl excludem pe zero, datorită proprietăţilor sale
specifice) se pot împărţi, în funcţie de divizibilitatea cu doi în
numere pare şi numere impare; apoi, în funcţie de mărimea faţă
de zero, în numere negative şi numere pozitive.Cele patru clase
formate se suprapun parţial, termenii fiind încrucişati. De
exemplu, unele numere pare sunt pozitive, altele sunt negative.
Rezultă încă două raporturi care se adaugă la cele trei
menţionate anterior:
d) Raportul de încrucişare este acel raport stabilit între
specii care provin din împărţiri pe criterii diferite ale aceluiaşi
gen. Termenii coordonaţi (numere pare şi impare) sunt
61
exclusivi, pe când termenii încrucişaţi (numere pare şi numere

pozitive) se încrucişează.
e) Raportul de identitate se stabileşte între speciile
aceluiaşi gen obţinute prin aplicarea unor criterii diferite, dar
identice. Deşi termenii sunt diferenţiaţi prin trăsături diferite,
sferele lor sunt identice.
2. Sisteme de termeni alcătuite din mulţimi diferite de
obiecte generează următorul raport dintre termeni:
f) Raportul dintre termeni care aparţin unor sisteme
diferite de termeni, sisteme alcătuite din mulţimi diferite. De
exemplu, elementele chimice se împart în metale şi nemetale,
iar animalele în vertebrate şi nevertebrate. Să încercăm să
stabilim un raport între metale şi animale nevertebrate.
Constatăm repede că cele două mulţimi nu au niciun element
comun. Aceşti termeni sunt disparaţi unul faţă de celălalt,
adică sunt specii ale unor genuri diferite; la fel se întâmplă
dacă vrem să comparăm noţiunea gen element chimic cu
noţiunea de animal vertebrat.
§ 4.3.2 Raporturile intensionale dintre noţiuni

Dacă doi termeni pot constitui simultan note (sau
trăsături) ale intensiunii unui alt termen, spunem despre aceştia
că sunt concordanţi, se află într-un raport de concordanţă.
Dacă însă doi termeni nu pot figura împreună ca note ale unui
al treilea ei se află în raport de opoziţie.
Să luăm câteva exemple: numărul natural doi este în
acelaşi timp şi număr par şi număr prim. În raport de el,
noţiunile de număr par şi număr prim sunt concordante. Dar
dacă luăm drept referinţă numărul trei, acesta este prim dar nu
este şi par, deci, cele două noţiuni se vor afla, de această dată,
în raport de opoziţie.
Faţă de raporturile extensionale dintre noţiuni analizate
până acum putem deduce că termenii identici, supraordonaţi,
subordonaţi, încrucişaţi şi subcontrari sunt concordanţi, iar
62
Andreea Elena MATIC
termenii contradictorii (unul este negaţia celuilalt, de exemplu:

infinit - finit) şi contrarii (care împart conţinutul unui termen în
mai mult de două clase, de exemplu alb –negru – cenuşiu) sunt
termeni opuşi.
Termenii contradictorii se caracterizează prin aceea că
fiecare din ei are ca trăsătură determinantă absenţa notelor
termenilor opuşi, unul fiind negaţia celuilalt şi împart universul
discursiv în două submulţimi.
Termenii contrari au ca şi trăsături note opuse celorlaţi
şi încă o serie de trăsături proprii. De asemenea, ei impun
existenţa unor clase intermendiare de elemente. Aceşti termeni
nu pot fi afirmaţi în acelaşi timp despre un obiect, dar pot fi
negaţi în acelaşi timp.
§ 4.4 Clasificarea noţiunilor

Din compararea noţiunilor rezultă că există între ele
diferenţe atât în ceea ce priveşte extensiunea (sau sfera) cât şi în
ceea ce priveşte intensiunea (sau conţinutul). Pentru o trecere
în revistă exhaustivă a tipurilor de noţiuni ne vom referi, pe
rând, la criteriile de clasificare ale sferei şi, apoi, ale
conţinutului.
I. Tipurile de noţiuni din punctul de vedere al
extensiunii, sunt:
a) După cum conţin sau nu vreun element în sfera lor,
avem noţiuni vide şi noţiuni nevide. Noţiunile vide apar ca o
consecinţă a unor contradicţii logice explicite (cercul pătrat) sau
implicite (balaur, centaur, etc.). Deşi în anumite contexte
noţiunile vide prezintă utilitate epistemologică (de exemplu cel
mai mare număr natural nu există), în mod normal propoziţiile
care conţin aceşti termeni sunt absurde sau false (Regele Franţei
este chel.)
b) Din punct de vedere semantic, termenii pot fi
generali sau singulari. Noţiunea singulară se referă la o clasă
formată dintr-un singur obiect (Mihai Eminescu, Bucureşti
63
etc.), iar noţiunea generală reflectă o clasă de minim două

obiecte; de regulă, fiind însă vorba despre o clasă cu foarte
multe obiecte (stilou, triunghi, etc.)
c) Noţiunile generale, care descriu clase de obiecte, pot
fi, la rândul lor, noţiuni colective şi noţiuni distributive.
Noţiunile colective desemnează o clasă de noţiuni compusă
din elemente care, împreună acătuiesc un întreg indivizibil, iar
proprietăţile întregului nu sunt transferabile şi părţilor sale, de
exemplu bibliotecă, pădure, echipă de fotbal, etc. (astfel, dacă spunem
că biblioteca este bine aprovizionată, acest lucru nu este şi o
trăsătură a cărţilor componente). Noţiunile distributive se
caracterizează prin aceea că tot ce putem afirma că este o
determinare a clasei, este şi o determinare a fiecărui element din
clasă. De pildă, în cazul noţiunilor om sau floare, ceea ce este
adevărat despre întreaga clasă, este adevărat şi despre fiecare
element (de exemplu, în ceea ce priveşte omul: biped, vertebrat,
etc.).
Interesant la această clasificare a noţiunilor în colective
şi divizive, este faptul că, în contexte diferite, o noţiune poate fi
colectivă sau, respectiv, divizivă. De exemplu, în propoziţia
Perii sunt pomi fructiferi, perii are sens distributiv. Însă în
propoziţia Perii reprezintă 30% din pomii fructiferi ai acestei livezi,
perii are sens colectiv. În funcţie de context, de la caz la caz, se
va stabili sensul corect în care este folosit fiecare termen. Sau,
dacă luăm un alt exemplu, noţiunea de om este divizivă, iar cea
de omenire colectivă.
d) Noţiuni precise şi noţiuni vagi. O noţiune este
precisă dacă putem preciza despre orice obiect ales, dacă face
sau nu parte din mulţimea sau clasa respectivă, de referinţă
(triunghi, metal, etc.). Spunem despre o noţiune că este vagă,
dacă nu putem specifica, dincolo de orice îndoială, cu
certitudine absolută, că un obiect oarecare aparţine sau nu
clasei de referinţă (bătrân, drept, viteaz, etc.). Sfera unei noţiuni
vagi este împărţită în două: nucleul (partea precisă, faţă de care
64
Andreea Elena MATIC
putem fi siguri dacă un obiect aparţine sau nu clasei – de

exemplu dacă considerăm că tinerii sunt persoane cu vârsta
între 18 şi 30 de ani, despre cineva de 19 ani putem afirma cu
certitudine că este tânăr) şi marginea (partea în care condiţia pe
care o punem obiectului pentru a stabili apartenenţa sau
neapartenenţa lui la o clasă, nu mai este aplicabilă, de exemplu,
o persoană de 30 de ani şi 6 luni – poate fi sau nu considerată
tânără, o introducem sau nu în clasa vizată?).
II. Tipurile de noţiuni din punctul de vedere al
intensiunii, sunt:
a) Noţiuni abstracte şi noţiuni concrete. Distincţia
dintre cele două tipuri de noţiuni se referă la „împrejurarea că
unii termeni (de exemplu individ, bun pentru a fi ales, etc.)
organizează logic un ansamblul de însuşiri ale obiectelor, iar
alţii (precum individualitatea, eligibilitatea, etc.) organizează logic o
însuşire desprinsă din celelalte.”68 Noţiunile absolute sunt
noţiunile descrise sau desemnate de note (trăsături) care pot fi
enunţate despre fiecare element al clasei (de exemplu casă,
maşină, om, etc.) noţiunea de casă desemnează atât fiecare casă
luată izolat cât şi totalitatea caselor, care constituie extensiunea
sau sfera.
Noţiuni gen mama, mătuşa sunt relative deoarece se
aplică unei perechi de persoane, dintre care una este mama sau
mătuşa şi cealaltă este copilul sau nepotul. Chiar dacă raportăm
la un subiect atât o noţiune absolută, cât şi una relativă,
diferenţa dintre ele persistă. De exemplu, dacă spun poşeta mea,
această expresie exprimă posesia unui lucru; dar atunci când
spun fiica mea evidenţiez relaţia cu o persoană, nu faptul de a
poseda ceva.
b) Distincţia dintre noţiunile independente şi
noţiunile corelative reflectă relaţia de dependenţă sau de
independenţă dintre noţiuni. Astfel, dacă avem două noţiuni şi
68 Marga, Andrei – op. cit., p. 109.
65
niciuna nu o afectează pe cealaltă sau pe negaţia celeilalte,

spunem despre ele că sunt independente. De exemplu,
noţiunile de zgomot şi culoare pot fi gândite separat. Nu este
nevoie de una din ele pentru a o înţelege sau folosi pe cealaltă
sau negarea celeilalte. Noţiunile corelative, pe de altă parte, au
sens doar împreună (de exemplu, cauză – efect) şi nu pot fi
gândite sau definite decât prin raportare una la cealaltă.
c) Dacă grupăm noţiunile în funcţie de prezenţa sau,
dimpotrivă, absenţa unor însuşiri, obţinem noţiuni pozitive şi
noţiuni negative. Noţiunile pozitive se caracterizează prin
prezenţa unor însuşiri determinate (de a fi rotund – cercul, cu
unghiuri drepte – dreptunghiul, roşu - macul, etc.), iar cele
negative prin lipsa însuşirilor (nedrept – fără dreptate,
dezordonat – fără ordine, etc.). Trebuie să avem totuşi în
vedere şi faptul că, uneori, deşi denumirea obiectului este
negativă, acest lucru nu denotă lipsa unei însuşiri ci prezenţa
altei însuşiri opuse şi, deci, noţiunea nu este negativă (de
exemplu imens – indică proporţiile mari ale obiectului, nu
imposibilitatea de a-l măsura, adică o lipsă; ireproşabil, etc.).
Alte noţiuni, de exemplu – bolnav, deşi sună pozitiv, indică o
absenţă, absenţa sănătăţii. Alte exemple ar fi: oscilant, criticabil
– care sunt tot negative, deşi, din felul cum sunt formulate par
pozitive.
d) Tot din punctul de vedere al intesiunii, noţiunile mai
pot fi simple şi compuse. Noţiunile simple sunt alcătuite
dintr-un cuvânt (de exemplu carte, manual), iar cele compuse
din mai multe cuvinte. Acestea din urmă sunt cunoscute sub
numele de expresii (de exemplu manual de logică, carte de
colorat).
66
Andreea Elena MATIC
§ 4.5 Operaţii logice cu noţiuni generale

Operaţiile logice constructive pot fi definite ca acele
operaţii „prin care se formează noţiuni din alte noţiuni date”69. În ceea
ce priveşte originea noţiunilor, ele pot proveni din experienţă
(noţiunile ultime), dar majoritatea sunt create pe baza altor
noţiuni. Majoritatea noţiunilor cu care operăm sunt din a doua
categorie. Uneori, pentru construcţia unei noţiuni este necesară
construcţia succesivă anterioară a multor altora. „Derivarea
unei noţiuni din alte noţiuni constituie o operaţie logică, pe care o
numim constructivă având în vedere natura ei.”70 Construirea
noţiunilor a fost studiată multă vreme ca metodă (pornind de la
Aristotel şi Platon) dar logicienii moderni (aici îl avem în
vedere, mai ales, pe Petre Botezatu) au stabilit faptul că
operaţiunea constituie, de fapt, o inferenţă.
Operaţia de construire a unei noţiunii este univocă
dacă construim o noţiune pornind de la mai multe noţiuni.
Procesul invers, de a construi mai multe noţiuni pornind de la
una singură este o operaţie biunivocă.
Din alt punct de vedere „considerând antecedent
noţiunea (noţiunile) gen, şi secvent noţiunea (noţiunile) specii,
vom numi descendentă construcţia care merge de la antecedent la
secvent, şi ascendentă construcţia care merge de la secvent la
antecendent.”71
Având în vedere caracterul mobil şi reversibil al gândirii
putem concluziona că şi operaţiile logice au caracter reversibil.
Construim de pildă, din noţiunea de număr natural noţiunea de
număr întreg; apoi, absolut nimic nu ne împiedică să revenim
de la numerele întregi la cele naturale. Deci, fiecare operaţie
logică are, ca şi corespondent, o operaţie logică inversă, iar
operaţiile logice se realizează între noţiunile gen şi speciile lor.
69 Botezatu, Petre – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p.173.

70 Ibidem.
71 Ibidem, p. 173.
67
În funcţie de aspectele menţionate mai sus, combinând

cele două criterii, în logică se disting patru tipuri de operaţii
(inferenţe) constructive: diviziunea (construcţie univocă şi
descendentă), clasificarea (construcţie univocă şi ascendentă),
specificare (construcţie biunivocă şi descendentă) şi
generalizarea (construcţie biunivocă şi ascendentă). În cele ce
urmează le vom analiza pe rând.
§ 4.5.1 Operaţiile logice constructive biunivoce

(specificarea şi generalizarea)
Specificarea este „operaţia logică prin care construim
specia dintr-un gen al său.”72 Prin această operaţie, se realizează
trecerea la un termen subordonat, care va avea o sferă mai
mică.
Generalizarea este operaţia inversă specificării, „prin
care construim un gen dintr-o specie a sa”73. Sfera noţiunii
construite va fi, de data aceasta, mai mare. Generalizarea poate
fi gândită ca un proces de abstractizare, iar specificarea un
proces de determinare.
Pentru a realiza aceste două operaţii logice care au ca
efect mărirea sau micşorarea sferei unei noţiuni, acţionăm
asupra conţinutului sau asupra sferei noţiunii iniţiale.
Dacă acţionăm asupra extensiunii, rezultă operaţia de
reuniune a mulţimilor, adică alăturarea mai multor specii din a
căror sumă rezultă noţiunea gen.
Vertebrate+nevertebrate = animale
Specie+specie=gen
Apoi, din intersectarea mulţimilor sau a claselor putem
obţine reducerea sferei, adică o noţiune specie.
72 Botezatu, Petre – op. cit, p. 174.

73 Ibidem, p. 174.
68
Andreea Elena MATIC
Animale & vertebrate= vertebrate

Gen & specie= specie
Dacă avem în vedere folosirea intensiunii atunci rezultă

două operaţii: determinarea şi abstractizarea. Abstractizarea
presupune eliminarea din conţinutul noţiunii a diferenţei
specifice (de exemplu din noţiunea triunghi echilateral eliminăm
diferenţa specifică, adică proprietatea triunghiului de a avea
laturi egale şi obţinem noţiunea gen de triunghi). Invers, prin
determinare, readucem în intensiune nota specifică, iar
rezultatul este reducerea sferei şi obţinerea noţiunii specie.
Pentru ca generalizarea şi specificarea să se realizeze
corect, logicienii ne învederează respectarea următoarelor legi:
1. Orice specificare sau generalizare trebuie să conţină trei
termeni: noţiunea iniţială, diferenţa specifică şi noţiunea
obţinută.
2. Noţiunea iniţială trebuie să fie în raport de ordonare cu
noţiunea construită (să fie gen şi specie una faţă de
alta).
3. Nota pe care o adăugăm sau eliminăm trebuie să fie o
diferenţă specifică. Dacă nota nu este o diferenţă
specifică nu se poate construi în mod corect o nouă
noţiune.
4. Noţiunea care rezultă trebuie să fie o noţiune (gen sau
specie) existentă şi cunoscută.
§ 4.5.2 Diviziunea şi clasificarea

Diviziunea este operaţia logică care constă din
„descompunerea genului în speciile sale”74. Clasificarea este operaţia
inversă, prin care „alcătuim genul din speciile sale”75. Diviziunea şi
clasificarea sunt operaţii logice inverse una faţă de cealaltă. Ele

75 Ibidem.
69
se deosebesc de operaţiile biunivoce prin aceea că, în cadrul lor,

fie pornim de la una sau mai multe noţiuni, fie obţinem două
sau mai multe noţiuni, nu doar una singură.
Prin diviziune împărţim noţiunea gen în speciile sale şi
ea nu trebuie confundată cu împărţirea întregului în elementele
sale componente (raportul parte-întreg). De exemplu,
împărţirea corpului în: cap, gât, membre, torace etc. nu este o
diviziune, dar împărţirea animalelor în vertebrate şi
nevertebrate este.
Conform unei alte definiţii, diviziunea este „operaţia
prin care se trece de la o noţiune dată la n noţiuni coordonate
în funcţie de un criteriu dat”76. Diviziunea poate fi dihotomică
(de exemplu, numerele naturale se împart în pare şi impare),
trihotomică sau politomică, în funcţie de numărul de subclase
formate. Cea mai sigură diviziune este şi cea mai simplă, deci
cea dihotomică, deoarece ne conferă siguranţă cu privire la
completitudinea ei.
Elementele proprii ale diviziunii sunt:
a) noţiunea de divizat sau totum divisum;
b) criteriul după care se realizează împărţirea în specii sau
fundamentum divisionis;
c) noţiunile specii pe care le obţinem sau membra dividentio.
Pentru o realizare corectă a diviziunii se impune
respectarea următoarelor reguli:
1. Suma noţiunilor specii obţinute prin diviziune să
fie constituită din noţiunea gen iniţială, adică diviziunea
trebuie să fie adecvată. Dacă suma speciilor este mai mică
decât totum divisum, atunci diviziunea este incompletă, dacă este
mai mare ajungem la altă noţiune, iar scopul operaţiei logice nu
este atins.
2. Fundamentul sau criteriul diviziunii trebuie să
fie unic pe o treaptă a acesteia (a diviziunii). De exemplu,
76 Enescu, Gheorghe – op. cit., p. 31.
70
Andreea Elena MATIC
dacă alegem noţiunea de munte şi folosim un criteriu unic

(originea acestora) obţinem munţi vulcanici şi munţi de
încreţire. Dacă la cele două specii menţionate adăugăm şi
munţii calcaroşi (care implică criteriul structurii) atunci cele trei
specii vulcanici, de încreţire şi calcaroşi nu constuie o diviziune
corectă a noţiunii de divizat, deoarece am încălcat legea care ne
cere un unic criteriu de divizare pentru o anumită treaptă.
3. Membrii diviziunii trebuie să conste din specii
care se exclud reciproc. Speciile care formează diviziunea nu
trebuie să se suprapună. Dacă divizăm noţiunea de omenire sau
populaţie în femei, bărbaţi, bătrâni şi copii, noţiunile specii
bătrânii şi copii s-ar suprapune, ei putând să fie atât de sex
fenimin cât şi de sex masculin. Speciile, în acest exemplu, nu
sunt divizate exact.
4. Diviziunea nu trebuie să se facă în salturi, adică,
speciile obţinute nu trebuie să fie îndepărtate de noţiunea gen
iniţială.
***
Clasificarea este operaţia prin care grupăm o serie de

noţiuni mai puţin generale, pe baza unor note din conţinutul
lor, în noţiuni gen. Prin această metodă alcătuim noţiunea gen
din speciile sale.
Elementele componente ale clasificării sunt:
a) noţiunile care alcătuiesc obiectul clasificării;
b) clasele de noţiuni care rezultă în urma clasificării;
c) criteriul sau fundamentul clasificării.
Deşi prin această operaţie construim noţiuni gen, ea nu
trebuie confundată cu generalizarea. Diferenţa dintre cele două
constă din aceea că prin generalizare vizăm noţiuni deja
existente pe când, clasificarea se realizează direct asupra
obiectelor şi este un proces de formare a noţiunilor.
71
Orice proces de clasificare corectă implică respectarea

următoarelor reguli:
1. Fiecare element din clasificare trebuie să fie
distribuit într-o clasă – numai aşa clasificarea este completă.
Dacă o clasificare lasă rest, adică una sau mai multe noţiuni, nu
pot fi introduse în clasele componente, ea nu si-a atins scopul.
2. Fiecare obiect trebuie să fie distribuit într-o
singură clasă. În caz contrar ne-am afla în prezenţa unor
suprapuneri, ceea ce înseamnă că asemănările şi deosebirile
dintre obiecte nu au fost stabilite corect, exhaustiv.
3. Între elementele unei clase rezultante,
asemănările trebuie să fie mai semnificative (importante)
decât deosebirile. Dacă elementele sunt în clase diferite,
atunci diferenţele trebuie să fie mai semnificative decât
asemănările.
4. Pe o treaptă a clasificării, criteriul de deosebire
între specii trebuie să fie unic, să se realizeze pe baza
aceloraşi însuşiri.
Clasificarea poate fi naturală sau artificială. Clasificarea
naturală presupune împărţirea genului în specii ţinând cont de
caracteristicile fundamentale ale obiectelor. Asemenea
clasificări întâlnim în botanică, zoologie, chimie (realizarea
sistemului periodic al elementelor chimice de către savantul rus
D. Mendeleev ţinând cont de numărul sarcinilor electrice din
atomii fiecărui element chimic). Clasificarea artificială
presupune împărţirea genului în specii pe criterii pragmatice, de
exemplu trecerea studenţilor în catalog în ordine alfabetică.
Din cele enunţate în această secţiune, putem
concluziona că diviziunea şi clasificarea sunt operaţii logice
inverse prin care se coboară de la gen la specie şi invers. La
clasificare ne interesează asemănările dintre obiecte, iar la
diviziuni deosebirile.
72
Andreea Elena MATIC
§ 4.5.3 Definirea noţiunilor

Definirea noţiunilor este cel mai important proces logic
care precede raţionamentul şi este condiţia indispensabilă a
raţionamentului corect.77 Scopul oricărei definiţii este de a ne
dezvălui caracteristicile specifice şi esenţiale ale unui obiect,
acele trăsături care îl fac să fie unic şi il deosebesc de toate
celelalte. Faptul că folosim noţiunile, atât în procesul de gândire
cât şi în cel de comunicare, implică, în mod necesar asigurarea
clarităţii exprimărilor noastre. În acest sens, atunci când
folosim o noţiune într-un argument sau discurs, atât noi, cât şi
cel căruia ne adresăm trebuie să ştie despre ce vorbim (sau
gândim). Pentru ca acest scop să fie realizat sau realizabil
trebuie să cunoaştem cât mai exact extensiunea şi intensiunea
corectă a termenilor implicaţi în gândire şi vorbire (sau scriere).
Precizarea termenilor se realizează cu cea mai mare
claritate prin definiţii. Definiţia implică clarificarea sau
explicitarea sensului unui termen cu ajutorul altor termeni. O
definiţie trebuie să aibă lungimea unei propoziţii sau a unei
fraze şi să cuprindă trăsăturile esenţiale şi specifice ale
obiectului, nu descrierea sa detaliată.
Orice definiţie este alcătuită din trei elemente:
a) definitul (definiendum), adică obiectul sau termenul
pe care vrem să îl definim;
b) definitorul (definiens), partea care defineşte, formată
din genul proxim şi diferenţa specifică;
c) relaţia de echivalenţă dintre definiens şi definiendum.
Structura standard a definiţiei arată în felul următor:
A=dfBC şi se traduce prin „A este echivalent prin definiţie cu
BC” , unde A este definiendum-ul sau termenul care de definit iar
BC definitorul, definiens. Apar două elemente B şi, respectiv C,
pentru a evidenţia că unul este genul proxim (sau cel mai
apropiat gen cunoscut), iar celălalt este diferenţa specifică (care
73
diferenţiază obiectul de genul său proxim şi îl individualizează).

Una şi aceeaşi noţiune poate avea mai multe definiţii corecte,
cu diferenţe specifice sau genuri proxime diferite.
Triunghiul echilateral = df. triunghiul cu toate
unghiurile egale.
Triunghiul echilateral = df. triunghiul cu toate laturile
egale.
Noţiunile pot fi definite prin mai multe modalităţi, în
funcţie de elementul la care se face apel. Astfel, definiţiile
denotative implică folosirea extensiunii, iar definiţiile
conotative implică utilizarea conţinutului sau a însuşirilor
noţiunilor de definit.
Definiţiile denotative se împart în trei clase distincte,
după cum urmează:
1. Definiţii prin exemplificare (se indică un obiect din
sfera noţiunii definite)
Capitală este, de exemplu, Parisul.
2. Definiţii prin enumerare (definitorul cuprinde toate

elementele cunoscute din clasa definitului)
Prin continent înţelgem următoarele entităţi: Europa, Africa, Asia,
America de Nord, America de Sud şi Australia.
3. Definiţii ostensive care se realizează prin indicare

definitului
Acesta este un mamifer.
Iată un vulcan.
Definiţiile denotative au o mare utilitate practică şi sunt

des folosite în comunicarea uzuală, dar prezintă un grad ridicat
de imprecizie şi pot crea confuzii deoarece înlocuiesc generalul
prin particular şi nu precizează sensul exact al lui definiens.
74
Andreea Elena MATIC
Definiţiile conotative, care precizează sau indică

trăsăturile caracteristice specifice definitului sunt mult mai
adecvate în procesul de cunoaştere. Ele sunt:
4. Definiţia prin sinonimie care presupune definirea
unui termen prin alt termen cunoscut care are acelaşi
sens: Sinceritate=df cinste, francheţe.
5. Definiţia prin gen proxim şi diferenţa specifică,
care implică introducerea în definiens a genului
termenului de definit împreună cu stabilirea
deosebirilor faţă de toţi termenii anteriori, prin
enunţarea unei trăsături specifice definitului.
Triunghiul isoscel este triunghiul care are două laturi egale.
Pentru asigurarea corectitudinii acestei definiţii genul

folosit să fie genul proxim, iar trăsătura care individualizează
definitul – diferenţa specifică. Altfel, definiţia nu va fi corectă.
Dacă avem mai multe genuri proxime sau diferenţe specifice,
este posibilă formularea mai multor definiţii corecte, aşa cum
am specificat deja la începutul acestei secţiuni.
După criteriul valorii gnoseologice (de cunoaştere)
definiţiile pot fi ştiinţifice (stabilesc trăsături esenţiale ale
definitului) şi neştiinţifice (sau accidentale, care urmăresc doar să
distingă obiectul definit de alte obiecte78).
Definiţiile matematice sunt de trei feluri: genetice, nominale şi
axiomatice. Definiţiile genetice indică modul în care a fost construit
obiectul (7=6+1). Definiţiile nominale se caracterizează prin aceea
că sunt exclusiv convenţionale (stabilite prin convenţie de
membrii societăţii) şi definesc cuvântul care desemnează
obiectul, nu obiectul însuşi (aceasta fiind definiţia reală).
Caracterul convenţional al definiţiei nominale implică stabilitate
prin respectarea înţelesului convenit al termenului de către cei
care îl folosesc, altfel, comunicare devine imposibilă. Definiţiile
75
axiomatice sunt implicite, spre deosebire de cele explicite care

explică sensul termenului, şi de aceea, foarte dificil de realizat.
S-a constatat că, de obicei, dat fiind caracterul lor de maximă
generalitate, sunt prea largi. De exemplu definiţa lui zero:
a+0=a.
***
În vederea realizării progresului în cunoaştere şi
comunicare, pentru asigurarea preciziei şi calităţii, logicienii au
identificat o serie de reguli sau legi a căror respectare
cumulativă este necesară pentru o bună definire:
1. Regula adecvării – definiţia trebuie să convină numai
entităţii definite, sfera definitorului trebuie să coincidă cu sfera
definitului79. Altfel, definiţia este prea largă sau prea îngustă în
raport cu definitul, sau, se intersectează parţial cu acesta. De
exemplu, dacă spunem că infracţiunea este o faptă
condamnabilă din punct de vedere social, definiţia este prea
largă deoarece există şi alte fapte condamnabile din punct de
vedere social care nu constituie infracţiuni, ele fiind
contravenţii sau încălcări ale unor norme morale.
Apoi, dacă definitorul este inclus în definit, definiţia va
fi prea îngustă. De exemplu, matematica este ştiinţa care studiază
cifrele. Situaţia de încrucişare o ilustrăm prin următorul exemplu:
mamiferele sunt animale patrupede. Eroarea este evidentă: unele
mamifere sunt patrupede, altele nu şi invers, unele patrupede
sunt mamifere, altele nu.
Practic, pentru a asigura corectitudinea definiţiei, între
definit şi definitor trebuie să existe identitate de sens.
2. Regula ireflexivităţii ne interzice să definim un termen
prin el însuşi, definiţia nu trebuie să fie tautologică (de
exemplu: turismul este o activitate turistică).
3. Regula asimetriei – ne cere ca definiţia să nu fie
circulară, adică dacă un termen A este definit printr-un termen
76
Andreea Elena MATIC
B, atunci B nu trebuie să-l cuprindă în definiţia sa pe A, pentru

că ne–am afla în prezenţa unui cerc vicios.
4. Regula clarităţii şi univocităţii implică cerinţa ca definiţia
să nu cuprindă termeni metaforici sau vagi. De pildă, celebra
expresie a lui Blaise Pascal omul este o trestie gânditoare, deşi este
foarte elocventă şi înţelegem ce vrea să ne transmită, nu
constituie o definiţie.
5. Regula formei afirmative conform căreia o definiţie
satisfăcătoare trebuie să ne arate ce este un lucru, nu ce nu este
el. Foarte rar o definiţie negativă, care exprimă o absenţă, este
corectă. De pildă, definiţia noţiunii de burlac= df. bărbat
necăsătorit sau bolnav=df. persoană care nu este sănătoasă.
6. Regula eliminabilităţii este legată, de fapt, de regula care
ne cere să existe o identitate de sens între definit şi definitor.
Dacă aceasta este asigurată, atunci, oricând, în exprimare,
definitul poate fi înlocuit de definitor.
Exerciţii
1. Daţi exemple de trei noţiuni omonime.

2. Daţi exemple de trei noţiuni sinonime.
3. Stabiliţi înţelesurile termenului experienţă din următoarele
propoziţii:
Paul are destulă experienţă pentru a realiza lucrarea încredinţată.
Experienţa efectuată nu a confirmat adevărul ipotezei.
Experienţa Mariei este un exemplu pentru noi toţi.
4. Enumeraţi cel puţin cinci cuvinte care nu exprimă noţiuni.
5. Se dau noţiunile: A=tigru, B=animal, C=mamifer,
D=vertebrat, E=fiinţă vie. Întrebări:
a) Care din cei cinci termeni are cea mai mare
intensiune şi, respectiv extensiune?
b) Care este ordinea crescătoare a acestor termeni în
funcţie de intensiune?
c) Dar în funcţie de extensiune?
77
d) Cum se modifică intensiunea şi extensiunea

termenului B=animal, dacă adăugăm şi expresia „de
pradă”?
6. În ce sensuri este utilizat termenul şiret în raţionamentul de
mai jos:
Şiretul este din pânză.
Motanul este şiret.
Motanul este din pânză.
7. Oferiţi cel puţin câte trei exemple de noţiuni comparabile
şi incomparabile.
8. Realizaţi abstractizarea determinărilor pentru: tenismen,
atlet, fotbalist.
9. Specificaţi care este structura fiecăreia din următoarele
definiţii şi dacă sunt corecte cu motivarea răspunsului:
a) Dansul este activitatea dansatorului.
b) Balena este un animal acvatic.
c) Virtutea este, de fapt, un viciu deghizat.
d) Inculpatul este persoana cercetată pentru săvârşirea
unei infracţiuni.
e) Omul este un animal biped şi fără pene.
f) Telefonul mobil este un mijloc de comunicare.
10. Se dau următoarele clasificări:
a) Locuitorii unui sat: femei, bărbaţi, copii şi
agricultori;
b) Studenţii unei grupe: studenţi foarte buni, buni, slabi
şi foarte slabi;
c) Personalul medical: medici şi asistenţi.
Prezentaţi structura şi crireriul de clasificare pentru
fiecare şi decideţi motivat dacă este corectă sau nu.
11. Explicaţi ce înseamnă o definiţie prea îngustă şi una prea
largă. Oferiţi câte un exemplu pentru fiecare.
78
CAPITOLUL 5.
Propoziţia
§5.1 Definirea şi clasificarea propoziţiilor
Termenul de propoziţie îşi are originea etimologică în
latinescul propositio prin care se înţelege premisă, teză sau
inferenţă. Iniţial, în logica clasică, ceea ce numim noi astăzi
propoziţie, era cunoscut sub numele de judecată, prin judecată
înţelegându-se „forma logică prin care se enunţă ceva despre
altceva”80. Respectând definiţia, putem oferi diferite exemple
de judecăţi:
Toate pisicile sunt mamifere.
Toate corpurile au greutate.
Apa fierbe la 100° C.
Voi studia engleza sau franceza.
Toţi oamenii sunt muritori.
Niciun om nu este de pe Marte, etc.
Judecăţile au fost analizate de logicieni şi filosofi de-a
lungul secolelor, fiind elaborate diverse definiţii şi clasificări.
Nu vom intra în amănunte, literatura în domeniu fiind extrem
de vastă, dar vom exemplifica o clasificare a judecăţilor care a
avut puternice ecouri în filosofie. Filosoful Immanuel Kant a
împărţit judecăţile în sintetice şi analitice. Judecăţile analitice sunt
acelea în care predicatul este afirmat sau negat în baza analizei
subiectului (de exemplu: Omul este o fiinţă bipedă) iar judecăţile
sintetice sunt acelea „în care predicatul se atribuie printr-o
Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundaţiei Studiilor Europene, Cluj

80
Napoca, 2006, p. 134.
79
legătură (sinteză) cu subiectul”81 (de exemplu: Elefantul trăieşte

mult).
Termenul de judecată a fost înlăturat din logică şi
datorită conotaţiei sale psihologice. Pentru a nu se crea
confuzii, ceea ce în logica clasică a fost acceptat ca judecată
reprezintă astăzi, ca urmare a diversificării cercetărilor logicii
moderne, doar o clasă a propoziţiilor, cunoscută sub numele de
clasa propoziţiilor cognitive. În funcţie de intenţia urmărită
prin pronunţarea lor sau de scopul pragmatic al celui care
transmite mesajul, propoziţiile se împart în: cognitive (Şahul este
un sport al minţii), interogative (Joci şah? Îţi place să joci şah?),
deontice (Mihai joacă şah) şi axiologice (Şahul este un sport
interesant).
Faţă de această clasificare a tipurilor de propoziţii,
logicienii şi-au pus întrebarea care este ordinea corectă de
analiză a lor. Concluzia a fost că trebuie respectat procesul
gândirii, iar în cadrul acestuia se începe cu propoziţiile
interogative: este sesizată o problemă (sau un aspect al realităţii)
şi ne întrebăm care este natura acesteia. Apoi se continuă cu
propoziţiile cognitive (obiectul este analizat şi descris),
propoziţiile axiologice (obiectul de studiu este evaluat şi se emit
judecăţi cu privire la valoarea lui) şi se încheie totul cu
recomandări sau indicaţii de acţiune (propoziţii deontice).
Dacă dorim să realizăm o clasificare mai detaliată a
propoziţiilor este recomandabil să ne raportăm la ceea ce
enunţă propoziţiile:
1) Propoziţiile cognitive, numite şi propoziţii de
predicaţie. Ele ne transmit informaţii despre proprietăţile
obiectelor (Uşa este din lemn) sau despre relaţiile dintre obiecte
(Galaţiul este la 15 km de Brăila) şi pot fi exprimate sub forma
afirmaţiilor (Aristotel a fost filosof şi logician) sau negaţiilor (Nu
există viaţă pe Marte). Datorită faptului că ne transmit informaţii
81 Kant, Immanuel – Critica raţiunii pure, Editura Iri, Bucureşti, 1998,

p. 48-49.
80
Andreea Elena MATIC
cu valoare logică, ele pot fi adevărate, false, probabile, posibile,

absurde etc. De exemplu, propoziţia despre Aristotel este
adevărată, iar cea referitoare la existenţa vieţii pe Marte,
probabilă.
Propoziţiile cognitive se mai pot prezenta sub
următoarele forme „A are proprietatea B” (Omul este corect) şi se
numesc propoziţii de intensiune.
Propoziţiile de forma „A aparţine clasei B” sunt
propoziţii de extensiune (se referă la sfera noţiunilor –
Batracienii sunt nevertebrate).
2) Propoziţiile interogative, aşa cum s-a specificat
deja, constă din întrebări şi solicită un răspuns (Unde te duci?
Care este capitala Franţei? Ce este un electron?).
3) Propoziţiile imperative care redau comenzi sau
ordine (Vino aici!).
4) Propoziţiile normative care cuprind norme,
instrucţiuni sau reguli. Ele pot fi: de obligaţie (Trebuie să
traversezi strada pe verde), de permisie (Ai voie să adresezi întrebări),
sau de interdicţie (Este interzis să traversezi pe roşu).
5) Propoziţiile optative care exprimă intenţii, dorinţe
sau opţiuni ale subiectului (Aş dori să obţin note bune la toate
examenele).
6) Propoziţii deprecative, care redau rugăminţi (Te rog
să fii politicos!).
7) Propoziţiile axiologice sunt cele prin care se fac
aprecieri sau care exprimă valoarea subiectului (Cartea este
interesantă).
Se cuvine să subliniem că, din toate tipurile de
propoziţii menţionate, propoziţiile cognitive deţin ponderea
cea mai importantă deoarece au rolul de a transmite informaţii
şi, prin raportare la informaţiile transmise, capătă sens şi
celelalte tipuri de propoziţii. Prin intermediul lor se formează
raţionamentele noastre.
81
În funcţie de structura propoziţiilor, rezultă

următoarele tipuri:
1) Propoziţii simple (sau elementare) care sunt
compuse din două noţiuni absolute, exprimă o singură relaţie
între două (sau mai multe) noţiuni şi cuprind o singură
afirmaţie sau negaţie (Omul este muritor).
2) Propoziţii compuse (sau moleculare) care sunt
legături de propoziţii elementare (sau propoziţii atomare) cu ajutorul
unor cuvinte de legătură (sau conectori) sau a unor funcţii82. De
exemplu, dacă aplicăm negaţia la o propoziţie simplă, obţinem
ceva de tipul: Nu este adevărat că apa fierbe la 100°C. Apoi dacă
luăm două propoziţii atomare şi aplicăm conjuncţia rezultă:
Afară este frig şi plouă.
3) Propoziţii modale, care sunt, de fapt, tot un tip de
propoziţii compuse, în conţinutul cărora intră o operaţie logică
modală (posibil, imposibil, necesar etc.) care se referă la
conţinutul de informaţii al propoziţiei afectate, nu la valoarea
de adevăr a acesteia (Este imposibil ca toţi elevii să ia bacalaureatul).
§5.2 Propoziţia categorică

Propoziţia categorică exprimă un raport unic stabilit
între două noţiuni absolute sau, cu alte cuvinte, este propoziţia
în care un termen, numit predicat logic, este afirmat sau negat,
în legătură cu un alt termen, subiectul logic. De exemplu:
Omul este inteligent – Omul nu este inteligent.
Propoziţia categorică deci, fie exprimă o relaţie între
termeni, fie descrie o calitate a subiectului, are o calitate
(afirmativă sau negativă), are o extensiune (se aplică la un
element, la unele elemente sau la toate elementele dintr-o
82 Marga, Andrei – op. cit., p. 138.
82
Andreea Elena MATIC
clasă), este determinată modal (asertorică sau modală), este

simplă sau complexă.83
Să luăm următoarele exemple:
Pisicilor le place peştele.
Viruşii nu sunt animale.
Primul exemplu reprezintă un raport de subordonare
între două noţiuni: pisici şi cei cărora le place peştele, prima noţiune
fiind inclusă în cea de a doua, pisicile fiind doar una din
categoriile de fiinţe cărora le place peştele. Al doilea exemplu,
ne prezintă două noţiuni care se exclud reciproc, nu au niciun
element comun (viruşii şi animalele)
Datorită legăturii lor intrinseci cu propoziţiile cognitive,
propoziţiile categorice au valoare de adevăr. Ele pot fi
adevărate false sau probabile. „Valoarea de adevăr a unei
propoziţii este o proprietate obiectivă a ei, dată de
corespondenţa ei cu realitatea la care se referă.”84 Dar, în
legătură cu valoarea de adevăr a propoziţiilor se cuvine să
precizăm faptul că, atunci când spunem că o propoziţie este
adevărată, spunem, de fapt că, din câte ştim noi, acea
propoziţie este adevărată. De multe ori, valoarea de adevăr a
unei propoziţii se referă la ceea ce cunoaştem noi despre
conţinutul propoziţiei şi nu avem posibilitatea de a verifica,
prin comparare cu realitatea, adevărul ei. Uneori, adevărul
propoziţiei nu poate fi stabilit cu certitudine deoarece se referă
la evenimente care au avut loc cu mult timp în urmă şi nu
există probe certe din care să rezulte când sau cum exact a
avut loc evenimentul (naşterea unui filosof din Antichitate,
dispariţia dinozaurilor etc.). Propoziţia care se referă la
dispariţia dinozaurilor are o valoare de adevăr bine determinată,
doar că noi nu cunoaştem (încă) această valoare. S-au emis mai
multe ipoteze de către oamenii de ştiinţă, dar niciuna nu a fost
confirmată cu certitudine.
84 Dima, Teodor; ş.a. – op. cit., p. 47.
83
Alte ori ar fi posibil să aflăm exact corespondenţa

dintre conţinutul propoziţiei şi realitate, dar procesul ar implica
cheltuieli prea mari (de timp şi resurse) astfel că nu este
rentabil.
Deci, este important să reţinem faptul că atribuirea unei
valori de adevăr pentru o propoziţie nu reflectă întotdeauna
realitatea, ci nivelul nostru de cunoaştere al acesteia.
Putem concluziona că propoziţia categorică este acel
tip de propoziţie în care se enunţă ceva despre un obiect
sau o clasă de obiecte. Având aceasta în minte, să analizăm
structura propoziţiilor categorice.
Din punctul de vedere al structurii, propoziţiile
categorice sunt alcătuite din subiectul logic, predicatul logic şi
copula. Noţiunile de subiect şi predicat au fost preluate din
gramatică, dar au un înţeles specific logicii şi nu trebuie
confundate.
Subiectul logic al propoziţiei constă din termenul
despre care se enunţă (se afirmă sau se neagă) ceva în
propoziţia respectivă şi este notat cu S.
Predicatul logic constă din ceea ce se spune despre
subiectul logic (enunţă prezenţa sau absenţa unei însuşiri a
subiectului) şi se notează cu P.
Copula este elementul care creează legătura dintre
subiect şi predicat (de regulă vorbim de verbul a fi - este, a
avea- are, au, etc.).
Propoziţia cea mai simplă este de tipul S este P, unde S
este subiectul şi P este predicatul. La această formă pot fi aduse
toate propoziţiile cognitive, indiferent de modul în care sunt
formulate (Toate păsările au aripi – Toate păsările sunt
înnaripate).
Subiectul logic S poate fi o noţiune singulară sau
generală. Predicatul logic P este un termen general, obiectual şi
84
Andreea Elena MATIC
distributiv în raport cu subiectul.85 Nu este obligatoriu ca S şi P

să fie noţiuni simple, pot fi complexe (omul tânăr, etc.).
După cum în propoziţie se afirmă sau se neagă ceva,
aceasta poate fi afirmativă (S este P) sau negativă (S nu este P).
Apoi, în ceea ce îl priveşte pe S (subiectul logic) acesta
poate fi însoţit de unul şi numai unul din următorii cuantori (în
mod explicit sau implicit):
a) cuantorul universal (toţi, toate, oricare, orice,
niciuna, niciunul etc.);
b) cuantorul particular (unii, unele, câteva etc.);
c) cuantorul individual (el, ea, acesta, un nume
propriu etc.).
Distribuirea termenilor în propoziţiile categorice se face
prin raportare la sfera acestora. Un termen este distribuit dacă
în propoziţie este cuprinsă totalitatea sferei sale şi nedistribuit
dacă este cuprinsă doar într-o parte a sferei sale. În funcţie de
acest rezultă:
1) Propoziţiile universal afirmative
Toţi S sunt P care se notează astfel: SaP. De exemplu,
Toţi copii sunt jucăuşi.
2) Propoziţiile particular afirmative
Unii S sunt P care se notează astfel: SiP. De exemplu,
Unii oameni sunt corecţi.
3) Propoziţiile universale negative
Niciun S nu este P care se notează astfel: SeP. De
exemplu, Niciun om nu este marţian.
Propoziţiile particulare negative
Unii S nu sunt P care se notează astfel: SoP. De
exemplu, Unii copii nu sunt atenţi.
Propoziţiile particulare, la rândul lor, pot fi deschise
(Unii S sunt P) sau închise (Numai unii S sunt P). Particularele
închise au proprietatea de a se transforma în particulare
85
deschise de calitatea inversă. De exemplu, propoziţia Numai

unii S sunt P devine Unii S nu sunt P. Particulara deschisă având
forma cea mai simplă este considerată fundamentală în logică.
O propoziţie de forma Numai S sunt P este, de fapt, o
universală afirmativă Toţi S sunt P. Dar există şi situaţii când, de
fapt, exprimă o particulară afirmativă. De exemplu, Numai trei
pisici au fost găsite în viaţă este particulară deoarece se referă la un
număr exact de elemente din sfera lui S. Dar o putem
transforma într-o propoziţie singulară categorică: Totalul pisicilor
care au fost salvate este cinci.
Propoziţiile singulare sunt propoziţiile în cadrul
cărora predicatul P se referă la un singur element al noţiunii
generale S. Ele pot fi considerate universale (subiectul este o
clasă cu un singur element) afirmative sau negative, cum cum
predicatul lor afirmă sau neagă ceva despre subiect. De
exemplu,
Parisul este capitala Franţei.
Această poşetă este roşie.
Acest diamant nu este veritabil.
Cu menţiunea că raporturile dintre subiectul şi
predicatul unei propoziţii logice pot fi descrise şi prin metode
grafice, din care amintim metoda diagramelor Venn, pentru
studiul şi prezentarea cărora facem trimitere la lucrarea
logicianului Petre Botezatu, Introducere în logică86.
Modul în care are loc distribuirea termenilor în
propoziţiile categorice diferă, în funcţie de tipul propoziţiei. În
cele ce urmează, vom analiza pe scurt acest aspect, pentru a
face posibilă înţelegerea raporturilor dintre propoziţii.
Începem prin a preciza că putem considera că un
termen este distribuit într-o clasă, dacă şi numai dacă în
propoziţia din care face parte se ia în considerare întreaga sa
86Botezatu, Petre – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 110 şi

urm.
86
Andreea Elena MATIC
extensiune; şi invers, este nedistribuit, dacă nu se ia în

considerare întreaga sa sferă.
1. Propoziţia universală afirmativă – SaP
Această propoziţie ne informează că Toţi S sunt P, adică,
cu alte cuvinte, orice element din sfera lui S este şi element al
lui P. Mai spunem că S este inclus în P, însă nu ştim dacă şi
reciproca este valabilă, adică orice P este şi S. În exemplul Toţi
trandafirii sunt flori ştim că nu toate florile sunt trandafiri. Dar în
propoziţia Toţi studenţii bursieri sunt integralişti, nu ştim (decât
dacă verificăm în fiecare caz), că şi toţi integraliştii sunt
bursieri, probabil nu sunt.
2. Propoziţia universală negativă – SeP
Conform acestei propoziţii Niciun S nu este P. Cele două
clase, S şi P, nu au niciun element comun. Ştim atunci că nici P
nu este element al lui S. De exemplu, Nicio caisă nu este legumă.
3. Propoziţia particulară afirmativă – SiP
Conform acestei propoziţii, Unii S sunt P, există cel
puţin un element al lui S (posibil mai multe) care este inclus în
clasa lui P. Nu ştim nimic nici despre întreaga sferă a lui S nici
despre întreaga sferă a lui P. S nu este distribuit în P. De
exemplu, Unele fete sunt marjorete.
4. Propoziţia universală negativă – SoP
Conform acestei propoziţii, Unii S nu sunt P, există cel
puţin un element al lui S (posibil mai multe) care nu este inclus
în clasa lui P. La fel ca mai sus, nu ştim nimic nici despre
întreaga sferă a lui S nici despre întreaga sferă a lui P. S nu este
distribuit în P. De exemplu, Unele fete nu sunt marjorete.
Sintetizând cele prezentate, putem concluziona că
subiectul S este distribuit în propoziţiile universale şi
nedistribuit în cele particulare şi predicatul P este distribuit
doar în propoziţiile negative.
87
§5.3 Relaţiile logice dintre propoziţii

În această secţiune nu ne vom referi la relaţiile care se
stabilesc între toate tipurile de propoziţii posibile ci, strict,
numai la propoziţiile categorice. Am arătat deja că logica
lucrează cu simbolurile S (subiectul logic – noţiune generală) şi
P (predicatul logic – noţiune generală), aceşti doi combinându-
se în patru tipuri de propoziţii notate astfel: SaP (Toţi S sunt
P), Sep (Niciun S nu este P), SiP (Unii S sunt P) şi SoP (Niciun
S nu este P).
În logică, spunem despre două propoziţii că sunt opuse
dacă au calitate diferită (SaP şi SeP, SiP şi SoP) sau cantitate
diferită (SaP şi SiP, SeP şi SoP) sau ambele. Oricare două
propoziţii categorice cu acelaşi subiect şi predicat formează,
împreună, inferenţe imediate.
Inferenţa imediată este raţionamentul în cadrul căruia
avem o premisă şi o concluzie. Practic, raporturile existente
între propoziţii creează raţionamente. Aceste raporturi dintre
două propoziţii pot fi:
a) raport de contrarietate, între două universale opuse;
b) raport de subcontrarietate, între două particularele de
calitate opusă;
c) raport de sublaternare, între o propoziţie universală şi
particulara de aceeaşi calitate;
d) raport de contradicţie, între propoziţii diferite şi
calitativ şi cantitativ.
Raporturile dintre propoziţii sunt reprezentate grafic
printr-o schemă cunoscută sub numele de pătratul lui Boethius
(n. 480 – d. 524).
88
Andreea Elena MATIC
A contrarietate E
Contradicţie
I subcontrarietate O
a) Raportul de contrarietate (SaP – SeP) ne spune

că două propoziţii universale, din care una afirmă ceea ce neagă
cealaltă nu pot fi ambele adevărate, dar pot fi ambele false în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport. Rezultă de aici că raportul de
contrarietate are la bază principiul non-contradicţiei.
Astfel, dacă notăm adevărul cu 1 şi falsul cu 0, rezultă
următoarele combinaţii posibile:
(SaP=1) --> (SeP=0)
(SeP=1) --> (SaP=0)
(SaP=0) --> (SeP=1)
(SeP=0) --> (SaP=1)
Din raportul de contrarietate se obţin două inferenţe imediate:
(1) SaP --> non SeP
Toţi oamenii sunt muritori implică că Niciun om nu este nemuritor.
(2) SeP --> non SaP
Niciun om nu este nemuritor implică că Toţi oamenii sunt muritori.
b) Raportul de subcontrarietate (stabilit între SiP

şi SoP) ne spune că două propoziţii aflate într-un astfel de
raport nu pot fi ambele false, dar pot fi ambele adevărate.
Acest raport are la bază principiul terţului exclus care nu
89
permite ca două propoziţii particulare opuse să fie ambele false,

dar le permite să fie adevărate.
(SiP=0) --> (SoP=1)
(SoP=0) --> (SiP=1)
(SiP=1) --> (SoP=?)
(SoP=1) --> (SoP=?)
Ceea ce ne spune schema de mai sus este că atunci
când ştim despre SiP că este adevărată, SoP poate fi atât
adevărată cât şi falsă şi la fel dacă începem prin a stabili
adevărul lui SoP. Din acest raport rezultă următoarele inferenţe
imediate:
(1) Non SiP --> SoP
(2) Non SoP --> SiP
c) Raportul de subalternare (stabilit între SaP şi

SiP; SeP şi SoP) condiţionează în felul următor propoziţiile:
 dacă propoziţia universală este adevărată, atunci şi
particulara sa de aceeaşi calitate este adevărată;
 dacă particulara este falsă, atunci şi universala sa de
aceeaşi calitate este falsă.
Cu alte cuvinte, dacă universala este falsă, nu putem
afirma nimic cu certitudine despre particulara sa de aceeaşi
calitate, ea putând fi atât adevărată cât şi falsă. La fel şi invers,
adevărul particularei nu oferă certitudini cu privire la adevărul
universalei de aceeaşi calitate.
A-I E-O
(SaP=1) --> (SiP=1) (SeP=1) --> (SoP=1)
(SiP=0) --> (SaP=0) (SoP=0) --> (SeP=0)
(SaP=0) --> (SiP=?) (SeP=0) --> (SoP=?)
(SiP=1) --> (SaP=?) (SoP=1) --> (SeP=?)
90
Andreea Elena MATIC
Inferenţele imediate care rezultă din acest raport ne

informează că afirmarea propoziţiilor universale implică
afirmarea particularelor de aceeaşi calitate şi negarea
particularelor implică negarea propoziţiilor universale de
aceeaşi calitate.
(1) SaP --> SiP
(2) Non SiP --> non SaP
(3) SeP --> SoP
(4) Non SoP --> non SeP
d) Raportul de contradicţie (stabilit între SaP şi

SoP; SeP şi SiP) ne spune că două propoziţii aflate în raport
de contradicţie nu pot fi, ambele, în acelaşi timp şi sub acelaşi
raport, nici adevărate nici false. Acest raport implică atât
principiul noncontradicţiei cât şi principiul terţului exclus. Din
combinarea tuturor tipurilor de propoziţii rezultă opt inferenţe
imediate:
(1) (SaP=1) --> (SoP=0) adică Sap --> non SoP
(2) (SaP=0) --> (SoP=1) adică non Sap --> SoP
(3) (SoP=1) --> (SaP=0) adică Sop --> non SaP
(4) (SoP=0) --> (SaP=1) adică non Sop --> SaP
(5) (SeP=1) --> (SiP=0) adică Sep --> non SiP
(6) (SeP=0) --> (SiP=1) adică non Sep --> SiP
(7) (SiP=1) --> (SeP=0) adică Sip --> non SeP
(8) (SiP=0) --> (SeP=1) adică non Sip --> SeP
Exerciţii
1. Realizaţi următoarele sarcini cu privire la propoziţiile de

mai jos: scrieţi-le în forma standard, identificaţi subiectul
91
logic şi predicatul logic şi arătaţi cum sunt distribuiţi

termenii folosiţi.
a) Fiecare persoană merită o a doua şansă.
b) Nimeni nu poate învăţa germana în câteva zile.
c) Tigrii sunt animale vertebrate.
d) Unele cărţi nu sunt interesante.
e) Problemele de logică sunt dificile.
f) Anumite locuri în care am fost nu mi-au plăcut.
2. Alcătuiţi câte trei propoziţii pentru fiecare (SaP, SeP,SiP şi
SoP).
3. Enumeraţi şi definiţi propoziţiile în raport de ce anume
enunţă acestea.
92
CAPITOLUL 6.
Raţionamentul
Raţionamentul este format din propoziţii logice şi
reprezintă forma logică cea mai complexă, prin intermediul
căreia, o propoziţie numită concluzie, este derivată, în mod
valid, din una sau mai multe propoziţii numite premise.
Deşi există o varietate foarte mare de raţionamente
(după cum vom avea şi noi posibilitatea să aflăm în cele ce
urmează), conform clasificării clasice, ele se împart în două
clase mari:
I. Inferenţe (sau raţionamente) deductive – în
cadrul cărora, demersul gândirii se realizează de la premise
generale către formularea de concluzii particulare. Deducţia
este „cea mai riguroasă formă a argumentării [adică] un
argument deductiv (plin de succes) este acela în care, dacă
premisele sunt adevărate, atunci concluzia trebuie să fie, de
asemenea, adevărată. ”87
Raţionamentul deductiv se bazează pe „existenţa unei
legături între ceea ce este adevărat cu privire la toate obiectele
unei clase şi ceea ce este adevărat cu privire la un obiect sau la
unele obiecte ale acelei clase, în sensul că al doilea adevăr
rezultă din primul. În virtutea acestui fundament derivăm
deducţii.”88 De exemplu
Toate florile sunt plante.
Trandafirii sunt flori.
Trandafirii sunt plante.
De esenţa raţionamentului este trecerea, prin
respectarea legilor gândirii corecte, de la ceea ce ştim deja, la
Aristotel – Analitica primă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, I, 4, 24a.

87

88
Napoca, 2006, p. 180.
93
obţinerea unor noţiuni, teorii sau cunoştinţe noi. Pentru a ne

afla în prezenţa unei concluzii corecte, raţionamentul trebuie să
fie valid, iar premisele sale adevărate.
II. Inferenţe (sau raţionamente) inductive – în care
procesul gândirii se deplasează de la cazuri particulare către o
concluzie generală sau tot o concluzie particulară, dar al cărei
subiect are o sferă mai largă decât premisele.
De exemplu, dintr-un număr finit (dar mare) de
observaţii efectuate a rezultat că ciorile au culoarea neagră.
Atunci se generalizează, cu o concluzie universală afirmativă
care ne spune că Toate ciorile sunt negre. Însă, concluzia acestui
raţionament nu poate fi niciodată 100% sigură, decât dacă am
analizat toată elementele din sfera noţiunii despre care afirmăm
ceva în concluzie, în cazul nostru, toate ciorile. Cum evident nu
putem face asta, trebuie să fim conştienţi că există oricând
posibilitatea să fie observată o cioară care să nu fie neagră şi, în
acest mod, concluzia noastră să fie infirmată. Este celebru în
acest sens exemplu lebedei negre.89
În funcţie de numărul de premise implicate în
efectuarea raţionamentului există:
a) Inferenţe imediate care sunt acele raţionamente în
care, derivarea concluziei se face dintr-o singură
premisă (conversiunea şi obversiunea);
b) Inferenţe mediate, care cuprind două sau mai multe
premise din care rezultă, în mod logic, concluzia.
În cele ce urmează, le vom studia pe rând.
89 Vezi Taleb, Nassim Nicholas – Lebăda neagră, Editura Curtea Veche, 2010.
94
Andreea Elena MATIC
§ 6.1 Inferenţele imediate
§ 6.1.1 Conversiunea
Primul tip de inferenţă imediată este conversiunea,
care se caracterizează prin aceea că dintr-o propoziţie numită
premisă derivăm o concluzie, care are aceeaşi calitate şi aceiaşi
termeni cu premisa dar, are funcţiile schimbate.
Premisa se mai numeşte şi convertenda, iar concluzia
conversa. Diferenţa dintre cele două propoziţii constă din
inversarea subiectului cu predicatul: subiectul premisei este
predicatul concluziei şi predicatul premisei devine subiectul
concluziei. Schematic, propoziţia SP devine prin conversie PS.
Dacă premisa este adevărată, atunci şi concluzia trebuie să fie
adevărată. Totuşi, pentru ca raţionamentul să fie valid, trebuie
respectată legea conform căreia concluzia nu spune mai mult
decât premisa, în caz contrar, conluzia ar aduce mai multe
informaţii decât premisa, ceea ce ar avea, ca şi consecinţă,
pierderea siguranţei cu privire la adevărul inferenţei.
Având acestea în minte, precum şi informaţiile despre
propoziţiile categorice, obţinem următoarele tipuri de
conversiune:
1) SaP – Toţi S sunt P. --> PiS – Unii P sunt S.
Toţi bursierii sunt integralişti devine, prin conversiune,
Unii integralişti sunt bursieri.
În legătură cu acest tip de conversiune, observăm că

propoziţia concluzie este particulară, nu universală ca premisa
sa. Acest lucru are loc deoarece ştim că toată clasa lui S este
distribuită în clasa lui P, dar nu putem fi siguri de situaţia
inversă, nu ştim despre distribuirea lui P în S decât că este, cel
puţin parţială. Acest tip de conversiune se numeşte conversiune
prin limitare sau accident.
95
2) SeP – Niciun S nu este P --> PeS – Niciun P nu

sunt S.
Niciun copil nu este cuminte, devine, prin conversiune,
Nicio persoană cuminte nu este copil.
3) SiP – Unii S sunt P --> PiS – Unii P sunt S.
Unele studente sunt sportive, devine, prin conversiune,
Unele sportive sunt studente:
4) SoP – Unii S nu sunt P --> ---
Propoziţia de tipul SoP nu are conversă deoarece,
subiectul S este nedistribuit în clasa lui P, dar ar trebui să fie
distribuit în PoS, deoarece aici devine predicat. Din cele
menţionate rezultă contradicţia şi, deci, imposibilitatea unei
conversiuni logic corecte.
§ 6.1.2 Obversiunea
Obversiunea este acel tip de inferenţă imediată prin
care dintr-o propoziţie premisă (obvertenda) este derivată o
propoziţie concluzie (obversa) care are calitate opusă, în care
subiectul este acelaşi iar predicatul este contradictoriul
predicatului iniţial, formula fiind S-P --> S –nonP.
Prin obversiune, propoziţia iniţială se modifică sub
două aspecte, fără a fi schimbată şi cantitatea propoziţiilor
implicate:
 Predicatul P al premisei este înlocuit cu nonP
(contradictoriul lui) în concluzie;
 Termenul de legătură, copula este, devine negarea
ei: nu este.
1) SaP – Toţi S sunt P  Se~P – Nici S nu este non P.
Toţi trandafirii sunt flori devine, prin obversiune, Niciun
trandafir nu este non-floare.
2) SeP – Niciun S nu este P  Sa~P – Toţi S sunt non P.
Niciun nevertebrat nu este mamifer, devine, prin obversiune,
Toate nevertebratele sunt non-mamifere.
96
Andreea Elena MATIC
3) SiP – Unii S sunt P  So~P – Unii S nu sunt non P.

Unii sportivi sunt bursieri, devine, prin obversiune,
Unii sportivi nu sunt non- bursieri.
4) SoP – Unii S nu sunt P  Si~P – Unii S sunt non P.
Unii sportivi nu sunt bursieri, devine, prin obversiune,
Unii sportivi sunt non-bursieri.
Deşi exemplele date nu sunt, în anumite formulări,

utilizate aşa în limbajul curent, am preferat această manieră
pentru a scoate în evidenţă modul de formare al propoziţiilor.
Conversiunea şi obversiunea pot fi utilizate succesiv,
dacă concluziile permit operaţia următoare şi se obţin, astfel,
raţionamente mai complexe. Vom da, în continuare, un singur
exemplu (sunt mai multe posibile şi corecte): SaP se
converteşte în PiS care, prin obversiune, devine Po~S.
Toţi trandafirii sunt flori  Unele flori sunt trandafiri. Unele flori nu
sunt trandafiri.
§ 6.2 Silogismul
Ceea ce noi numim silogism în vorbirea curentă, este,
de fapt, cazul clasic de raţionament deductiv cu două premise.
În literatura de specialitate el este numit silogism categoric
simplu, dar îl vom numi în continuare doar silogism pentru a
simplifica expunerea.
Silogismul constituie masterpiece-ul logicii aristotelice,
descoperirea personală a Stagyritului. Aristotel a realizat o
analiză minuţioasă a silogismului, a descoperit formele valide
ale acestuia şi a elaborat o veritabilă teorie logică a acestui tip
de raţionament deductiv. Conform lui Aristotel, „silogismul
este o vorbire în care, dacă ceva a fost dat, altceva decât datul
urmează cu necesitate din ceea ce a fost dat. Înţeleg prin
expresia: din ceea ce a fost dat, că de aici rezultă întotdeauna o
97
consecinţă, iar prin această expresie din urmă, că nu mai este

nevoie de niciun alt termen din afară pentru a face consecinţa
necesară.”90 Această definiţie poate, la fel de bine, să descrie şi
noţiunea, mai generală, de raţionament, fiind excluse doar
inferenţele imediate. În continuare, Stagyritul precizează că „ori
de câte ori trei termeni sunt în aşa fel raportaţi unul la altul,
încât cel din urmă să fie conţinut în cel mijlociu ca un tot, iar
cel mijlociu să fie conţinut în termenul prim sau exclus din el
luat ca un tot, termenii extremi trebuie să fie raportaţi într-un
silogism perfect.”91
Logica modernă a arătat că silogismul „se sprijină pe –
şi în forma sa perfectă exprimă direct – proprietatea de
tranzitivitate a relaţiei de incluziune a claselor”92. Silogismul are deci,
la bază, raporturile dintre sferele noţiunilor. Logicianul român
Petre Botezatu a scris că, în concepţia sa, silogismul este
„prototipul inferenţelor mediate tranzitive, la care operaţia
logică constă în transferul unei note de la o noţiune la alta.
Specific silogismului este faptul că noţiunile în cauză sunt clase
de obiecte, iar nota transmisibilă este o însuşire obişnuită, adică
nu este o relaţie şi nici atributul existenţei. Clasele în care
operează transferul sunt genul şi specia (sau specia şi noţiunea
individuală), iar notele tranzitive sunt notele genului şi ale
speciei (sau ale speciei şi noţiunii individuale).”93
Silogismul este, la modul cel mai general, o „inferenţă
mediată deductivă”94.
Silogismul argumentativ este un raţionament deductiv
prin intermediul căruia „un termen mediu de factură universală,
conţinut într-o judecată de predicţie şi o altă judecată de
90 Aristotel – Analitica primă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958, I, 4, 24b,

18-22.
91 Ibidem, I, 4, 25b, 32-34.
93 Ibidem, p. 198.
98
Andreea Elena MATIC
predicţie, ambele adevărate, realizează trecerea spre o concluzie

validă de tip particular.”95
Silogismul este alcătuit din trei propoziţii dintre care
două sunt premisele şi cea de a treia este concluzia. Exemplu:
Toate mamiferele sunt vertebrate.
Leii sunt mamifere.
Leii sunt vertebrate.
Orice silogism trebuie să fie alcătuit din următoarele

elemente:
a) M – termenul mediu, noţiunea care apare în ambele
premise, nu şi în concluzie (în exemplul nostru, mamiferele);
b) P - predicatul logic, termenul major, termen extrem, care
apare în premisa majoră şi în concluzie (vertebrate);
c) S - subiectul logic, termenul minor, termen extrem, care
apare în premisa minoră şi în concluzie.
Aşa cum rezultă din cele de mai sus, termenul mediu
apare doar în premise, termenii extremi apar în câte o premisă
şi în concluzie, iar în total, silogismul conţine trei propoziţii.
În funcţie de cele trei elemente, rezultă patru figuri ale
silogismului, prin aranjarea termenilor în premise în toate
modurile posibile. Astfel, se obţin patru moduri silogistice
deoarece există patru combinaţii posibile:
M–P P- M M- P P- M
S–M S –M M- S M- S
S–P S–P S–P S–P
Figura 1 Figura 2 Figura 3 Figura 4
Modul unui silogism este dat de calitatea şi cantitatea

premiselor şi concluziei sale. De pildă, din analiza modului
EAO – 4 aflăm că premisa majoră este o propoziţie universală
95Dobrinescu, Ion – Introducere în logica juridică, Editura Lumina Lex,

99
negativă, premisa minoră este o propoziţie universală

afirmativă şi concluzia este o propoziţie particulară negativă, iar
figura silogismului este 4.
§ 6.2.1 Legile generale ale silogismului

Legile generale ale silogismului „concretizează
exigenţele principiilor logice”96 pentru aceste raţionamente.
Logicienii au stabilit că orice silogism valid trebuie să respecte,
cumulativ, următoarele şapte legi (există păreri conform cărora
se impune şi respectarea uneia a opta legi). Acestor legi
generale li se adaugă apoi, legile speciale ale fiecăreia dintre cele
patru figuri ale silogismului, ceea ce înseamnă că fiecare
silogism valid are, de fapt, la bază, mai mult de şapte (sau opt)
legi.
„1. Silogismul conţine trei termeni.
2. Concluzia nu conţine termenul mediu.
3. Un termen nu poate fi distribuit în concluzie, dacă
nu a fost distribuit în premise.
4. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin
una din premise.
5. Din două premise afirmative nu poate rezulta o
concluzie negativă.
6. Din două premise negative nu poate deriva o
concluzie.
7. Concluzia urmează partea cea mai slabă:
a) dacă una din premise este negativă, concluzia este
negativă;
b) dacă una din premise este particulară, concluzia este
particulară.

96
Napoca, 2006, p. 182.
100
Andreea Elena MATIC
8. Din două premise particulare nu se poate deriva o

concluzie.”97
Legile silogismului se demonstrează prin metoda reductio
ad absurdum, adică presupunem că ele nu sunt adevărate şi, din
această presupunere referitoare la fiecare dintre ele, rezultă
contradicţii. Prin urmare, legile trebuie să fie adevărate. Desigur
că demonstraţia se face pentru fiecare din cele opt legi, separat;
vom reda demonstraţiile în cadrul analizei legilor speciale ale
silogismului.
I. Legile speciale şi modurile figurii 1
Structura generală a figurii 1 este: M-P

S-M
S-P
Legile speciale ale figurii 1 sunt următoarele:
1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă.
2. Premisa majoră trebuie să fie universală.98
Cele două principii speciale ale figurii 1 se
demonstrează prin metoda reductio ad aburdum: dacă am
presupune că premisa minoră este negativă, atunci şi concluzia
ar trebui să fie negativă deoarece P trebuie să fie distribuit (în
calitatea sa de predicat). Într-o atare situaţie şi premisa majoră
ar trebui să fie negativă, fapt interzis de legile generale ale
silogismului. Prin urmare premisa minoră trebuie să fie o
propoziţie afirmativă.
În ceea ce priveşte a doua lege, dacă minora este
afirmativă înseamnă că are predicatul M (termenul mediu
nedistribuit). M trebuie să fie distribuit într-una din premise, iar

101
în premisa majoră este subiect, ceea ce ne cere ca aceasta să fie

o propoziţie universală.
Din aplicarea legilor speciale rezultă următoarele
moduri valide ale figurii 1:
 moduri valide tari (principale): BARBARA (aaa-1),
CELARENT (eae-1), DARII (aii-1) şi FERIA (eio-1);
 moduri valide slabe (subalterne): BARBARI (aai-1) şi
CELARONT (eao-1).
Despre un mod silogistic valid se spune că este slab sau
subaltern atunci când este posibil, în aceeaşi figură, un mod
silogistic cu aceleaşi premise dar cu o concluzie mai tare,
universală, care se numeşte mod principal.
Modurile figurii 1 sunt:
MaP MeP MaP MeP MaP MeP
SaM SaM SiM SiM SaM SaM
SaP SeP SiP SoP SiP SoP
Exemple:
Modul BARBARA
Toţi eroii au fost oameni.
Toţi zeii au fost eroi.
Toţi zeii au fost oameni.99
Modul CELARENT
Niciun om nu a călătorit pe Marte.
Toţi pământenii sunt oameni.
Niciun pământean nu a călătorit pe Marte.
Modul DARII
Toţi trandafirii sunt flori.
Unele plante sunt trandafiri.
Unele plante sunt flori.
99 Ibidem, p. 201.
102
Andreea Elena MATIC
Modul FERIO
Niciun om nu este nevertebrat.
Unele mamifere sunt oameni.
Unele mamifere nu sunt nevertebrate.
Modul BARBARI
Toţi eroii au fost oameni.
Toţi zeii au fost eroi.
Unii zei au fost oameni.
Modul CELARONT
Niciun om nu a călătorit pe Marte.
Toţi pământenii sunt oameni.
Unii pământeani nu au călătorit pe Marte.
II. Legile speciale şi modurile figurii 2
Structura Figurii 2 a silogismulu este următoarea: P-M

S-M
S-P
Legile speciale ale figurii 2 sunt următoarele :

1.Una dintre premisele silogismului trebuie,
obligatoriu, să fie negativă.
Această lege se demonstrează cel mai uşor prin
reducere la absurd: dacă ambele premise ar fi afirmative,
termenul mediu M nu ar fi distribuit în niciuna dintre ele, şi nu
ar putea face legătura între subiectul şi predicatul concluziei.
Mai mult, una din legile generale ale silogismului ne spune că
nu pot fi ambele negative, prin urmare, rezultă ceea ce era de
demonstrat: una din premise este negativă.
2.Premisa majoră trebuie să fie, în mod
obligatoriu, universală.
Din prima lege specială, conform căreia una din
premise este negativă, rezultă că şi concluzia silogismului este
103
tot negativă. Într-o propoziţie negativă, predicatul P trebuie să

fie distribuit, ceea ce implică, în mod obligatoriu, distribuirea sa
şi în premisa majoră din care face parte. Prin urmare, premisa
majoră să fie o propoziţie universală.
Din aplicarea legilor speciale rezultă următoarele
moduri valide ale figurii 2:
 moduri valide principale: CESARE (aee-2),
CAMESTRES (eae-2), FESTINO (eio-2), BAROCO
(aoo-2);
 moduri valide subalterne: CESARO (aeo-2) şi
CAMESTROP (eao-2).
Modurile valide ale figurii 2 arată astfel:
PaM PeM PeM PaM PaM PeM
SeM SaM SiM SoM SeM SaM
SeP Sep SoP SoP SoP SoP
Exemple:
Modul CESARE
Niciun trandafir nu este legumă.
Toate cerealele sunt legume.
Niciun trandafir nu este cereală.
Modul CAMESTRES
Nicio legumă nu este floare.
Modul FESTINO
Niciun numar prim nu are divizori proprii.
Unele numere impare au divizori proprii.
Unele numere impare nu sunt prime.100
100 Botezatu, Petre – op. cit., p.203.
104
Andreea Elena MATIC
Modul BAROCO
Toate teoriile ştiinţifice beneficiază de prezumţia de adevăr.
Unele ipoteze nu benficiază de prezumţia de adevăr.
Unele ipoteze nu sunt teorii ştiinţifice.
Modul CESARO
Toate cerealele sunt legume.
Unii trandafiri nu sunt cereale.
Modul CAMESTROP
Nicio legumă nu este floare.
Unii trandafiri nu sunt legume.
III. Legile speciale şi modurile figurii 3

Structura generală a celei de a treia figuri a silogismului este:
M-S
M-P
S-P
Legile speciale ale figurii 3 a silogismului sunt

următoarele:
1. Premisa minoră trebuie să fie afirmativă.101
Pentru demonstrarea acestei legi se foloseşte tot
metoda reducerii la absurd: dacă premisa minoră ar fi negativă,
atunci şi concluzia raţionamentului va fi negativă şi, drept
consecinţă, P ar fi distribuit. Dacă este distribuit în concluzie,
înseamnă că trebuie să fie distribuit şi în premisă, ceea ce ar
cere ca premisa majoră să fie negativă. Însă, un silogism valid
nu poate avea ambele premise negative. Deci, pe cale de
consecinţă, premisa minoră trebuie să fie pozitivă.
101 Ibidem.
105
2. Concluzia silogismului nu poate fi o propoziţia

universală, ea trebuind să fie particulară.
Din prima lege, adică, din faptul că premisa minoră este
afirmativă, rezultă că termenul S nu este distribuit în premise şi
deci, nu va putea fi distribuit în concluzie care, pe cale de
consecinţă, va fi o propoziţie particulară.
Figura 3 nu are moduri valide subalterne, toate sunt
principale: DARAPTI (aai-3), DISAMIS (iai-3), DATISI (aii-3),
FELAPTON (eao-3), BOCARDO (eio-3) şi FERISON (oao-
3).
Structura logică a acestora este următoarea:
MaP MiP MaP MeP MeP MoP
MaS MaS MiS MaS MiS MaS
SiP SiP SiP SoP SoP SoP
Exemple
Modul DARAPTI
Toate legumele sunt plante.
Toate legumele sunt consumate uzual de oameni ca hrană.
Unele plante sunt consumate uzual de oameni ca hrană.
Modul DISAMIS
Unele metale au timpul de înjumătăţire foare lung.
Toate metalele sunt elemente chimice.
Unele elemente chimice au timpul de înjumătăţire foare lung.
Modul DATISI
Toate diamantele sunt minerale.
Unele diamante au un grad mare de puritate.
Unele substanţe cu grad mare de puritate sunt minerale.
Modul FELAPTON
Niciun metal nu este halogen.
Toate metalele sunt bune conductoare de electricitate.
Unele substanţe bune conductoare de electricitate nu sunt
halogeni.
106
Andreea Elena MATIC
Modul BOCARDO
Unele mamifere nu sunt patrupede.
Toate mamiferele sunt animale.
Unele animale nu sunt patrupede.
Modul FERISON
Niciun computer nu este viu.
Unele computere pot face raţionamente.
Unele obiecte care pot face raţionamente nu sunt vii.
IV. Legile speciale şi modurile figurii 4
Structura generală a figurii 4 este: P-M

M-S
S-P
Legile speciale ale figurii 4 sunt următoarele:
1. Dacă premisa majoră este afirmativă, atunci
premisa minoră este obligatoriu universală.
Pentru a demonstra valabilitatea acestei legi utilizăm
următoarele argumente: dacă premisa majoră este afirmativă, de
tipul P-M, atunci, M, predicatul ei, este nedistribuit. Acest fapt
implică că M trebuie să fie distribuit în premisa minoră, M-S, în
cadrul căreia este subiect. Pe cale de consecinţă, aceasta va fi o
propoziţie universală.
2. Dacă una dintre premise este o propoziţie
negativă, atunci majora trebuie să fie o propoziţie
universală.
Demonstarea acestei legi este următoarea: dacă o
premisă este negativă atunci, conform legilor generale ale
silogismului, şi concluzia acestuia trebuie să fie negativă. Dacă
concluzia este negativă atunci P, predicatul, va fi distribuit, ceea
107
ce implică caracterul lui distribuit şi în premisa majoră, care va

fi, astfel, universală.
3. Dacă premisa minoră este afirmativă, atunci
concluzia silogismului nu poate fi universală, ea fiind o
propoziţie particulară.
Demonstrăm această lege specială astfel: premisa
minoră, fiind afirmativă, are predicatul (S) nedistribuit. S este
subiectul concluziei şi va trebui să fie nedistribuit în cuprinsul
acesteia, ceea ce ne cere, o concluzie particulară.
Modurile figurii patru nu au fost stabilite de Aristotel,
ci de urmaşii săi logicieni, prin derivare din figura 1. Din acest
motiv, unii cercetători nu recunosc figura 4 ca pe o figură
silogistică de sine stătătoare. Reţinem totuşi că figura 4 are
următoarele moduri valide:
 Tari: BRAMANTIP (aai-4), CAMENES (aee-
4), DIMARIS (iai-4), FESAPO (eio-4),
FERISON (iai-4);
 Slab: CAMENOP (aeo-4)
Structura celor şase moduri valide este următoarea:
PaM PaM PeM PeM PiM PaM
MaS MeS MaS MiS MaS MeS
SiP SeP SoP SoP SiP SoP
Exemple
Modul BRAMANTIP
Toate elementele chimice sunt formate din atomi.
Unele elemente formate din atomi sunt metale.
108
Andreea Elena MATIC
Modul CAMENES
Niciun element chimic nu are număr diferit de protoni şi electroni.
Niviun element cu număr diferit de protoni şi electroni nu este metal.
Modul DIMARIS
Unele diamante sunt montate în bijuterii.
Toate bijuteriile sunt foarte valoroase.
Unele diamante sunt foarte valoroase.
Modul FESAPO
Niciun halogen nu este metal.
Toate metalele sunt bune conductoare de căldură.
Unii condutori de căldură nu sunt halogeni.
Modul FERISON
Niciun halogen nu este metal.
Unele metale sunt solide la temperatura obişnuită.
Unele substanţe solide la temperatura obişnuită nu sunt halogeni.
109
Modul CAMENOP
Niciun element chimic nu are număr diferit de protoni şi electroni.
Unele elemente cu număr diferit de protoni şi electroni nu sunt metale.
§ 6.2.2 Entimema – silogismul prescurtat

Nu întotdeauna în vorbire sau argumentare, regăsim
silogismul în forma sa clasică cu două premise şi o concluzie.
Dacă este prescurtat, modelul silogistic al argumentării ia forma
entimemei. Ar fi de menţionat că, în concepţia lui Aristotel,
entimema este un raţionament pe bază de semne şi de caractere
verosimile102, nu un raţionament prescurtat cum susţin logicienii
moderni. Entimema mai era numită de Aristotel şi silogismul
oratorilor deoarece premisa majoră, fiind considerată evidentă şi
cunoscută, nu era menţionată expres.
În epoca noastră, entimema „a ajuns să indice silogismul
eliptic, neformulat complet: una din propoziţii este
subînţeleasă.”103
În funcţie de propoziţia care lipseşte premisa majoră,
premisa minoră sau concluzia, există trei tipuri (sau forme) de
entimeme:
1. Entimema de ordinul I - nu are premisa majoră.
Acest tip de silogism este destul de frecvent în argumentare,
motivat de faptul că premisa majoră a raţionamentului este, de
obicei, o lege generală cunoscută sau presupus a fi cunoscută.
De exemplu, silogismul:
102 Aristotel – Organon, vol. II: Analitica primă, II, 27, 70. Editura IRI,
Bucureşti, 1998.
110
Andreea Elena MATIC
Conducerea unui autoturism, pe drumurile publice, de către o persoană

care nu posedă permis de conducere, constituie infracţiune (lege
cunoscută)
X a condus fără a avea permis de conducere,
X a săvârşit o infracţiune.
se reduce la entimema: X a săvârşit o infracţiune deoarece a condus o
maşină fără a avea permis de conducere.
2. Entimema de ordinul II – lipseşte premisa minoră.

De exemplu, Toţi membrii echipei au fost prezenţi la antrenament, deci
şi Paul (care este membru al echipei) a fost prezent la antrenament. Lipsa
premisei minore este întâlnită atunci când interlocutorii cunosc
starea sau situaţia unui element al clasei (a subiectului
concluziei) şi nu mai este necesară menţionarea expresă a
acestui aspect.
3. Entimema de ordinul III – raţionamentul din
cuprinsul căruia lipseşte menţionarea expresă a concluziei.
Scopul nemenţionării concluziei este, de obicei, dorinţa
vorbitorului ca aceasta să fie sesizată de auditor. Acest
procedeu permite verificarea antenţiei şi gândirii celui care
ascultă, precum şi claritatea exprimării celui care vorbeşte. De
exemplu: Toţi studenţii trebuie să înveţe pentru a promova examenele în
sesiune şi tu eşti student...(prin urmare, trebuie să înveţi).
Un alt exemplu de raţionament în care nu este necesară
menţionarea explicită a concluziei ar fi următorul:
Toţi moştenitorii trebuie să accepte moştenirea în termen de un an
de la data decesului celui care lasă moştenirea.
Ion nu a acceptat moştenirea în termenul de un an.
Ion este exclus de la moştenire.
Sau, cunoscând norma generală, premisa majoră, o
formulare corectă este şi următoarea: „Ion nu a acceptat moştenirea
în termen, deci este străin de moştenire (a pierdut calitatea de moştenitor al
defunctului”.
111
§ 6.2.3 Raţionamentele compuse

Polisilogismul este „un raţionament compus, alcătuit din
mai multe silogisme, în care concluzia primului silogism
(prosilogismul) deţine şi funcţia de premisă a silogismului următor
(episilogism).”104
Acest tip de raţionament compus poate fi construit în
două moduri:
a) Când concluzia primului silogism devine premisa
majoră a celui de al doilea, obţinem un polisilogism progresiv care
arată astfel:
MaP Toţi M sunt P.
NaM Toţi N sunt M.
NaP Toţi N sunt P.
SaN Toţi S sunt N.
SaP Toţi S sunt P
Exemplu
Toate legile naturii au caracter obiectiv.
Toate legile fizcii sunt legi ale naturii.
Toate legile fizicii au caracter obiectiv.
Legile teoriei relativităţii sunt legi ale fizicii.
Legile teoriei relativităţii au caracter obiectiv.
b) Când concluzia primului silogism devine premisa

minoră a celui de al doilea, suntem în prezenţa unui polisilogism
regresiv, a cărui schemă este următoarea:
SaN Toţi S sunt N.
NaM Toţi N sunt M.
SaM Toţi S sunt M.
MaP Toţi M sunt P.
SaP Toţi S sunt P
112
Andreea Elena MATIC
Exemplu
Legile fizicii sunt legi ale naturii.
Legile teoriei relativităţi sunt legi ale naturii.
Legile naturii au caracter obiectiv.
Soritul este polisilogismul din care, pentru uşurarea

formulării, au fost eliminate concluziile intermendiare. Ca şi
polisilogismul, şi soritul are două forme:
a) Soritul care corespunde polisilogismului progresiv,
numit goclenian, după inventatorul său, Rudolph Goclenius
(sec. Al XVI-lea):
MaP Toţi M sunt P
NaM Toţi N sunt M.
SaN Toţi S sunt N.
SaP Toţi S sunt P
Legile pe care trebuie să le respecte acest tip de
raţionament pentru a fi valid sunt următoarele:
1. Nu este posibilă decât o singură premisă
negativă şi anume, prima.
2. Nu este posibilă decât o singură premisă
particulară şi anume, ultima.
Premisa minoră a soritului gocletian trebuie să fie
afirmativă, deoarece este alcătuit din silogisme de figura 1 ale
cărei legi speciale impun acest aspect. Premisa majoră este deci
singura care poate fi negativă. Dacă premisele ar fi particulare,
atunci şi concluziile intermediare ar fi particulare, ceea ce nu
este acceptabil (raţionamentul nu ar mai fi valid). De exemplu
Toate ştiinţele naturii au caracter obiectiv.
Toate legile fizicii sunt legi ale naturii.
113
b) Soritul care corespunde polisilogismului regresiv,

numit şi aristotelic are următoarea schemă:
SaN Toţi S sunt N.
NaM Toţi N sunt M.
MaP Toţi M sunt P.
SaP Toţi S sunt P
Acest sorit, pentru a fi valid, trebuie să respecte

următoarele legi:
1. O singură premisă, ultima, poate să fie negativă.
2. O singură premisă, prima poate fi particulară.
Demonstraţia acestor legi respectă regulile menţionate
mai sus, fiind analoagă, aşa că nu o mai reluăm. Exemplu:
Legile fizicii sunt legi ale naturii.
Legile naturii au caracter obiectiv.
§ 6.2.4 Verificarea validităţii silogismelor

Primul pas în vederea stabilirii dacă un silogism este
valid sau nu presupune aşezarea, sau reformularea sa, în aşa fel
încât să stabilim cărei figuri îi aparţine. În acest mod ne putem
da seama care sunt legile speciale pe care trebuie să le respecte
raţionamentul respectiv pentru a fi valid.
În fapt, această operaţiune nu este întotdeauna uşoară.
Limba vorbită cuprinde o varietate foarte mare de exprimări,
motiv pentru care să aduci raţionamentul la una din figurile
clasice ale silogismului poate constitui o adevărată provocare.
Multe silogisme apar sub forma entimemei în vorbirea curentă
şi trebuie identificată premisa lipsă sau concluzia care nu este
menţionată expres de vorbitor.
Primul pas constă din identificarea celor trei termeni:
termenul mediu, termenul major şi termenul minor. În practică,
114
Andreea Elena MATIC
cea mai relevantă este concluzia. În funcţie de ea trebuie să

reconstruim silogismul.
Verificarea validtăţii silogismului se poate realiza prin
mai multe metode. În cele ce urmează le vom prezenta pe scurt
pe cele mai uzitate dintre ele.
I. Metoda verificării prin utilizarea legilor generale

ale silogismului.
Pentru a ilustra această metodă vom relua prevederile
legilor generale ale silogismului:
1. Termenul mediu trebuie să fie distribuit în cel puţin
una dintre premise.
2. Termenul major şi termenul minor nu pot fi
distribuiţi în concluzie, dacă nu au fost distribuiţi, în
prealabil, în premise.
3. Din două premise negative nu se poate formula o
concluzie valabilă.
4. În cazul în care una dintre premise este negativă,
atunci şi concluzia va fi negativă.
5. Dacă ambele premise sunt afirmative, atunci şi
concluzia va fi afirmativă.
6. Din două premise particulare nu se poate deriva o
concluzie.
7. Dacă una dintre premise este particulară, atunci şi
concluzia va fi tot o propoziţie particulară.
De exemplu, să analizăm silogismul (1)
Unele plante nu sunt flori.
Unele plante nu sunt trandafiri.
Structura lui este următoarea: PaM

SoM
SoP.
115
Am identificat silogismul în cauză: aparţine figurii 2,

modul BAROCO. Următorul pas constă din verificarea
respectării legilor generale: termenul mediu este distribuit în
premisa minoră (SoM), S nu este distribuit nici în premisă nici
în concluzie, iar P, termenul major este distribuit atât în
premisă (o propoziţie universală) cât şi în concluzie (o
propoziţie negativă), doar una dintre premise este negativă, iar
concluzia este şi ea tot negativă. A cincea lege nu se aplică
deoarece nu ne aflăm în situaţia unui silogism cu cele două
premise afirmative. Apoi, una din premise este o propoziţie
universală (PaM), iar concluzia este o propoziţie particulară aşa
cum ne cere ultima lege.
Este suficient ca una din aceste legi să fie încălcată,
pentru ca raţionamentul să nu fie valid. În exemplul ales,
silogismul este valid deoarece respectă, cumulativ, toate legile.
Să luăm un alt exemplu, de data aceasta un silogism
nevalid (2):
Toate reptilele acvatice au pielea acoperită cu solzi
Toţi crocodilii au pielea acoperită cu solzi.
Toţi crocodilii sunt reptile acvatice.
Acesta este un raţionament de figura 2 PaM.
SaM
SaP
Concluzia sa este o propoziţie adevărată, dar silogismul
încalcă prima lege, termenul mediu nefiind distribuit în niciuna
dintre premise. Prin urmare, silogismul nu este valid. În acest
caz particular, din întâmplare, concluzia este adevărată.
II. Metoda verificării prin legile particulare ale

fiecărei figuri silogistice
Primul pas în această verificare constă din stabilirea
figurii silogismului analizat, fie în baza concluziei, fie în baza
termenului mediu. După aceea, se stabileşte care sunt legile
speciale aplicabile şi dacă acestea sunt respectate. Dacă
116
Andreea Elena MATIC
continuăm analiza primului exemplu, observăm că sunt

aplicabile cele două legi speciale ale figurii 2 care ne cer ca una
dintre premise să fie o propoziţie negativă (este premisa
minoră) şi ca premisa majoră să fie o propoziţie universală
(PaM). Încă o dată se confirmă faptul că silogismul (1) este
valid.
III. Metoda antilogismului

Această metodă presupune reformularea celor patru
tipuri de propoziţii în raport de clasa vidă:
Toţi S sunt P se traduce prin Nu există S care să nu fie P sau
S~P=0
Unii S nu sunt P se traduce prin Există cel puţin un S care nu este P,
adică S~P≠0
Niciun S nu este P se traduce prin SP=0
Unii S sunt P se traduce prin SP≠0
Metoda antisilogismului presupune transcrierea în
notaţia de mai sus a premiselor şi a contradictoriei concluziei
sale. Silogismul este valid dacă antilogismul astfel format
respectă următoarele trei condiţii: (1) este format din două
inegalităţi şi o egalitate, (2) cele două egalităţi să aibă un termen
comun care o dată este afirmat şi o dată negat şi (3) inegalitatea
trebuie să conţină ceilalţi doi termeni cu semnele lor. De
exemplu, silogismul
Unii trandafiri sunt roşii.
Unele flori sunt roşii
Are următoarea structură:
MiP iar antilogismul arată astfel MP≠0
MaS M~S=0
SiP S~P≠0
Antilogismul are două inegalităţi (premisa majoră şi
contradictoria concluziei) şi o egalitate (premisa minoră), în
cele două inegalităţi P apare o dată pozitiv şi o dată negativ, iar
117
inegalitatea conţine cei doi termeni cu semnele lor. Prin

urmare, putem fi siguri că acest raţionament este valid.
IV. Metoda interpretării

Dacă, aşa cum am văzut la silogismul (2) concluzia
silogismului este adevărată, deşi silogismul nu este valid, acest
lucru nu se datorează modului în care concluzia se întemeiază
pe premise, ci are un alt temei. Uneori se poate ca atât
premisele cât şi concluzia să fie adevărată, dar silogismul să nu
fie valid. De exemplu
Toate patrulaterele au unghiuri.
Rombul are unghiuri.
Rombul este un patrulater.
Structura silogismului este: PaM
SaM
SaP
Dar, în realitate, rombul nu este patrulater deoarece are
unghiuri. Antilogismul raţionamentului este următorul P~M=0
şi nu respectă regulile menţionate anterior: termenul comun al
celor două egalităţi
S~M=0
S~P≠0
nu este o dată pozitiv şi o dată negativ, el este negativ în
ambele propoziţii.
Caracteristica principală a silogismului nevalid este că el
poate deriva, din premise adevărate, şi concluzii adevărate şi
concluzii false. Uneori îţi poţi da seama de falsitatea concluziei,
dar acest lucru presupune să fii în cunoştinţă de cauză cu
privire la adevărul sau falsitatea concluziei din alte surse.
Practic, nu se pot obţine cunoştinţe noi sigure pe baza unui
astfel de silogism. Nevaliditatea modului silogistic este mult
mai evidentă atunci când concluzia este, cu certitudine (din
ceea ce ştim) o propoziţie falsă. De exemplu
118
Andreea Elena MATIC
Toate triunghiurile au unghiuri.

Intersecţia a două drepte are unghiuri.
Intersecţia a două drepte este un triunghi.
Metoda interpretării constă din găsirea unui exemplu,
pentru orice mod silogistic, în care din premise adevărate să
rezulte o concluzie falsă. Astfel, cu un singur asemenea
exemplu, devine absolut evident că modul silogistic în cauză,
nu este valid. Din premise adevărate nu poate să rezulte o
concluzie falsă decât dacă operaţia logică este incorectă.
Aristotel însuşi folosea această metodă, prin
intermediul căreia putem demonstra nevaliditatea unui
silogism. Demonstrarea validitităţii silogismului prin această
metodă nu este posibilă în acest mod deoarece, ar trebui să
furnizăm o infinitate de exemple, ceea ce evident, este material
imposibil.
§ 6.2.5 Modalităţi de aplicare a silogismului în

domeniul juridic şi în administraţia publică
Am ales pentru exemplificare domeniul juridic
deoarece, în administraţia publică, activitatea funcţionarilor are
la bază aplicare (evident corectă) a normelor juridice.
Caracteristic domeniului juridic sau oricărui domeniu în care
activitatea principală constă din punerea în aplicare a legii, este
că, în cadrul silogismului, premisa majoră este dintr-o normă
juridică (prezumată a fi cunoscută de toţi cei cărora li se
adresează), „iar caracterul afirmativ al unei premise conţinând
judecata de predicţie este reprezentat de condiţia, calitatea sau
proprietatea pe care o exprimă fapta săvârşită de individ sau
starea în care se află. ”105 De exemplu, raţionamentul următor
Uciderea unei persoane este interzisă şi constituie infracţiunea de omor.
X şi-a ucis concubina.
X a săvârşit infracţiunea de omor.
105 Dobrinescu, Ion – op. cit., p. 93.
119
În cadrul silogismului juridic, avem două premise: o

normă juridică în vigoare şi o situaţie de fapt probată empiric
din care putem deduce o concluzie corectă din punct de vedere
legal. Norma juridică are rolul unei premise universale
afirmative, despre care nu putem afirma că este adevărată sau
falsă, ea fiind o propoziţie normativă, adică o propoziţie care
cuprinde o normă a cărei respectare este obligatorie. Premisa
minoră este o propoziţie particulară care descrie situaţia de
fapt: X a realizat acţiunea de ucidere (interzisă de Codul penal)
asupra concubinei sale. Obţinerea concluziei din premise se
face cu ajutorul termenului mediu, iar derivarea concluziei din
premise are caracter necesar deoarece, premisele
raţionamentului sunt adevărate şi legile silogismului sunt
respectate. Practic, adevărul concluziei este asigurat de
prescripţia normei juridice. În ceea ce priveşte comportamentul
indivizilor, acesta constă din stări de fapt, a căror adevăr poate
fi probat. Legea nu trebuie probată, ea este prezumată a fi
cunoscută de toată lumea, instituie sau interzice anumite acţiuni
sau inacţiuni, adică creează obligaţii pentru membrii societăţii.
Structura logică a normei juridice nu este cea clasică de forma
„S este P” ci „S trebuie să fie P ”. Un silogism juridic va avea
următoarea formă:
Toţi S trebuie să facă/să nu facă M
S1 este un individ al clasei S,
Toţi S1 trebuie să facă/să nu facă M.
Uneori, formularea unui silogism juridic sau judiciar
presupune o activitate prealabilă de căutare şi identificare a
normei juridice aplicabile unei situaţii de fapt date, ceea ce nu
este întotdeauna uşor. Sistemul legislativ al unui stat este
deschis şi reflectă realităţile sociale ale momentului. Nu orice
faptă sau activitate socială este reglementată juridic. Uneori,
apar relaţii sociale noi, inexstente anterior şi care se cer a fi
reglementate prin norme juridice noi. Alte ori suntem în
prezenţa unor activităţi nereglementate juridic dar care, pe
120
Andreea Elena MATIC
măsură ce societatea evoluează sau valorile sociale se modifică,

se impune să fie reglementate (de exemplu, uniunea consesuală
între persoane de acelaşi sex sau adopţia unui copil de către un
cuplu de homosexuali).
Premisa minoră a unui silogism judiciar redă situaţia de
fapt, permisă sau interzisă de premisa majoră, adică de norma
juridică. De fiecare dată premisa minoră are ca şi predicat
termenul mediu al silogismului. Mai mult, descrierea minuţioasă
a stării de fapt în premisa minoră este obligatorie, deoarece
numai astfel ne asigurăm că încadrarea juridică se face corect,
iar silogismul este valid şi adevărat.
§ 6.3 Inferenţele inductive

Aristotel considera că „noi învăţăm sau prin inducţie,
sau prin demonstaţie, cunoaşterea nu poate fi dobândită altfel.
Într-adevăr, demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la
particular. Dar nu putem ajunge la general decât pe calea
inducţiei, căci aşa numita abstracţie matematică este scoasă la
lumină prin inducţie – pentru că fiecărui gen îi aparţin, la baza
naturii sale determinate, anumite proprietăţi care pot fi tratate
ca separate, deşi ele nu există izolat.”106
Ulterior, descoperirile ştiinţifice au atenuat această
distincţie clasică. „S-a descoperit curând că gândirea
matematică este deductivă fără să fie silogistică şi că invenţia
experimentală trece de la fapte la legi, fără să generalizeze
întotdeauna. A devenit evident că definiţiile clasice delimitau
numai specii de deducţie şi de inducţie, mai mult sau mai puţin
curente.”107
Dintre filosofii care au tratat această problemă îl
amintim pe Rudoph Carnap, care era de părere că, într-un
106 Aristotel – Analitica secundă, Organon, volumul II, I, 18, 81 a-b, Editura
Iri, Bucureşti, 1998.
121
raţionament deductiv, dacă premisele sunt adevărate şi

concluzia trebuie să fie adevărată, adevărul ei fiind la fel de
sigur ca adevărul premiselor. Inducţia este tocmai invers: oricât
de multe cazuri particulare adevărate am găsi, tot nu putem fi
100% siguri că generalizarea, concluzia este, de asemenea,
adevărată. Concluzia oricărei inducţii este doar probabilă, iar
gradul ei de probabilitate depinde de la caz la caz.
Însă nu orice concluzie probabilă a unui raţionament
este de natură inductivă. Logica probabilităţilor şi calculul
probabilităţilor sunt considerate a avea o natură deductivă.
Astfel, la momentul actual, distincţia clasică dintre inducţie şi
deducţie nu mai este considerată exhaustivă şi nu mai acoperă
toate situaţiile posibile.
La modul general, prin inducţie se înţelege
procedeul logic de generalizare prin care, se realizează
trecerea de la situaţiile sau cazurile particulare ale unei
clase sau mulţimi de obiecte, la concluzii despre toate
obiectele posibile ale clasei sau mulţimii respective.
Aşa cum am mai scris la începutul acestui capitol,
filosoful Karl Popper a fost unul dintre cei care au observat că
„oricât de multe lebede albe vom constata că există, aceasta nu
justifică concluzia că toate lebedele sunt albe”.108 Prin urmare,
nicio generalizare nu poate fi absolut sigură, ci numai cu un
grad mai mare sau mai mic de probabilitate.
Inducţia, la rândul ei, poate fi de două feluri: de la
particular la particular şi de la particular la general.
I. Inducţia de la particular la particular se împarte,

la rândul ei, în două categorii:
a) Transducţia este un tip de raţionament inductiv în

care se porneşte de la una sau mai multe premise particulare şi
108Popper, Karl – Logica descoperirilor ştiinţifice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1981, p. 23.
122
Andreea Elena MATIC
se ajunge la o concluzie care este tot o propoziţie particulară.

Pentru a se putea trage o concluzie particulată din premise
particulare, este necesar să existe o legătură între premise şi
concluzie, o asemănare importantă sau o trăsătură comună
definitorie.
Acest tip de raţionament este foarte des întâlnit în
realitate, motiv pentru care, pare ciudat că i se acordă atât de
puţină atenţie de către logicieni. O explicaţie posibilă pentru
această atitudine este lipsa caracterului general sau legic al
concluziei. Un exemplu de asemenea raţionament ar fi
următorul:
Venus este o planetă care se roteşte în jurul Soarelui.
Pâmântul este o planetă care se roteşte în jurul Soarelui.
Pe Pământ există viaţă.
Pe Venuv există viaţă. (concluzie probabilă).
Totuşi, exemplul acesta de transducţie seamănă foarte
mult cu următorul, analogia.
b) Analogia este un tip de raţionament inductiv în
cadrul căruia, concluzia se obţine prin transferul unei
proprietăţi de la un obiect la altul datorită trăsăturilor lor
comune importante, deci a asemănării dintre obiecte. De
exemplu, avem obiectul X care are proprietatea p şi un alt
obiect Y care seamănă cu X. Concluzia analogiei este că şi Y
are proprietatea p. De exemplu
Tablourile sunt opere de artă.
Gravurile se aseamănă cu tablourile.
Gravurile sunt opere de artă.
Deşi în mod clasic analogia este considerată o formă de
inducţie, nu există consens de idei între specialişti cu privire la
natura logică a acestui tip de raţionament. Cert este că, de la
premise înspre concluzie, nu avem un nivel de generalitate
diferit. Singurul lucru nou pe care îl aflăm este că, dacă două
obiecte se aseamănă (în aspectele lor importante) şi unul are o
proprietate cunoscută, putem atribui această proprietate şi celui
123
de al doilea. „Raportul dintre asemănarea obiectelor şi

apartenenţa notelor se supune principiului raţiunii
suficiente.”109
Analogiile au un rol important în cunoaşterea ştiinţifică
deoarece ne pot sugera ipoteze sau teorii care pot fi apoi
verificate prin testări şi experimente. Un alt mod de a valorifica
analogia este modelarea, adică construirea de modele pe baza
proprietăţilor cunoscute ale obiectelor şi asemănărilor dintre
acestea.
Logicienii au statuat că, concluzia unei analogii este cu
atât mai probabilă sau, o analogie este cu atât mai sigură în ceea
ce priveşte predicţiile pe care le face, cu cât:
a) asemănările dintre obiectele între care se face
analogia sunt mai importante şi mai multe decât trăsăturile prin
care se deosebesc;
b) trăsăturile comune ale obiectelor, cele prin care se
aseamănă, sunt mai importante decât aspectele prin care se
deosebesc, iar noua proprietate (cea referitor la care formulăm
concluzia) este legată de asemănări, nu de deosebiri;
c) sunt mai multe obiecte comparate care au aceleaşi
proprietăţi, decât cele între care există deosebiri;
d) concluzia este o propoziţie cu un grad mai mic de
generalitate decât premisele din care a fost dedusă.
II. Inducţia de la particular la general poate fi

completă sau incompletă.
a) Inducţia completă este acel tip de inferenţă

inductivă în care, trecerea de la particular la general se referă la
o clasă finită de obiecte. Procedeul de verificare al unui astfel
de raţionament inductiv constă din examinarea fiecărui obiect
al clasei şi, dacă se constată că toate obiectele au o anumită
124
Andreea Elena MATIC
proprietate, putem afirma că întreaga clasă de obiecte are acea

proprietate.
A este silitor.
B este silitor.
C este silitor.
D şi E sunt silitori.
A, B, C, D şi E sunt membrii echipei olimpice de fizică.
Membrii echipei olimpice de fizicăsunt silitori.
Inducţia completă presupune parcurgerea următoarelor
etape:
1. Se dă o clasă finită (şi nu foarte mare de obiecte), de
exemplu planetele din sistemul nostru solar.
2. Este analizat fiecare membru al clasei (toate cele
nouă planete).
3. Se constată că fiecare membru al clasei posedă o
aceeaşi proprietate (se rotesc în jurul Soarelui pe o
traiectorie eliptică).
4. Se conchide că întreaga clasă de obiecte posedă
acea proprietate.
Acest tip de raţionament poate fi aranjat şi sub forma
unui silogism de figura a treia (DARAPTA sau DARAPTI) cu
premise compuse şi exclusive şi se foloseşte pentru
determinarea legilor intermediare, de generalitate mijlocie, care
unesc câteva specii într-un gen.110
Un caz special de inducţie completă este inducţia
diferenţială. Aceasta se caracterizează prin faptul că are o
concluzie particulară. Schema logică a acestei inferenţe
inductive este următoarea:
1. Se dă o clasă finită (şi relativ mică, nu foarte mare) de
obiecte.
2. Se analizează fiecare membru al clasei.
3. Din analiză rezultă că unii membri ai clasei posedă o
anumită proprietate.
110 Ibidem p. 241.
125
4. Se concluzionează că numai o subclasă a mulţimii

analizate posedă acea proprietate.
În termenii logicii propoziţiilor, concluzia acestui
raţionament va fi de forma Numai unii S sunt P. Ea reprezintă o
lege intermediară sau cu un grad de generalitate mai mic, dar
care poate avea utilitate mare în practică şi în descoperirea altor
legi cu caracter mai mare de generalitate.
Inducţia matematică constituie „un procedeu de
generalizare certă adaptat şirului numerelor” 111. Ea este
specifică domeniului matematicii în care nu se poate aplica
inducţia completă dată fiind infinitatea şirului numerelor.
Inducţia matematică are în vedere proprietăţile numerelor
naturale şi modul în care acestea decurg unele din altele.
Operaţiile clasice sunt adunarea şi scăderea şi, prin intermediul
lor, se pot forma sau genera numerele, în mod analog
noţiunilor care se formează prin generalizare sau determinare.
Acest tip de inducţie are la bază două axiome, primele
două din cele postulate de matematicianul italian Giuseppe
Peano (1858-1932):
1. Succesorul unui număr este tot un număr.
2. Două numere nu au niciodată acelaşi succesor.112
Prin acest tip de raţionament, dacă descoperim că un
anumit număr (să zicem n) posedă o anumită proprietate,
atunci şi succesorul său n+1, va avea şi el proprietatea
respectivă, şi aşa mai departe. Este necesar să constatăm, cu
certitudine, că primul număr din serie are respectiva
proprietate.
După aceea, pentru a demonstra adevărul concluziei
inducţiei se foloseşte metoda reducerii la absurd: presupunem
că n+1 nu are acea proprietate şi, pas cu pas, vom ajunge la o
contradicţie matematică. Inducţia nu se realizează neaparat cu
privire la orice număr natural, poate fi orice număr întreg, real,
111 Botezatu, Petre – op. cit., p.242.

112 Ibidem, p. 242.
126
Andreea Elena MATIC
prim, etc. Important este să stabilim cu certitudine proprietatea

pentru primul număr din serie. Proprietăţile numerelor pot fi:
comutativitatea, distributivitatea, asociativitatea, etc.
b) Inducţia este incompletă atunci când clasa conţine
un număr atât de mare de obiecte încât este imposibil verificăm
dacă fiecare dintre ele deţine sau nu o anumită proprietate.
Ideea este că, cu cât verificăm mai multe, cu atât mai mare este
siguranţa noastră în privinţa concluziei, fără să putem totuşi, să
ajungem la certitudine. Întotdeauna, concluzia raţionamentului
poate fi cel mult probabil adevărată, întrucât nu putem fi 100%
siguri că toate obiectele clasei deţin respectiva proprietate.
Cel mai mare progres în cunoaştere se obţine atunci
când concluzia este o propoziţie universală, când din
cunoaşterea unor părţi sau unor aspecte ale obiectelor, putem
trage concluzii despre întreaga clasă de obiecte. Dacă
raţionamentul este deductiv, cum se întâmplă, de regulă, în
matematică, putem fi siguri de propoziţile universale deduse, în
mod matematic corect, din alte propoziţii universale. Însă, în
ceea ce priveşte ştiinţele empirice, baza sau fundamentul,
constă din observarea sau cunoaşterea lumii pe cale
experimentală. Din analiza unor cazuri sau situaţii concrete,
prin inducţie, se pot trage concluzii universale despre întreaga
clasă, fără ca acea clasă să fi fost studiată în mod exhaustiv
deoarece în majoritatea situaţiilor ar fi şi imposibil. Totuşi
oamenii de ştiinţă trag concluzii universale care apoi sunt
supuse diverselor teste; dacă un singur caz, rezultat din
experienţă, postulează altfel decât teoria, ea este înlăturată (sau,
în cel mai bun caz modificată) oricât de multe confirmări ar fi
avut anterior.
Certitudinea pe care o putem avea este că „toate notele
genului sunt note ale speciei şi că toate notele speciei sunt note
ale noţiunilor individuale. Drumul invers nu mai este însă tot
aşa de sigur. Numai unele note ale noţiunii individuale sunt şi
note ale speciei, numai unele note ale speciei sunt şi note ale
127
genului şi nu putem şti dinainte cu ce fel de notă operăm.”113

De exemplu, să luăm propoziţia: Numărul 2 este un număr prim.
Calitatea de a fi număr prim este o trăsătură a numărului 2 (un
individ al speciei numerelor pare). Dacă extindem această
trăsătură la întreaga clasă a numerelor pare ar rezulta că Toate
numerele pare sunt prime. Or acest lucru este, în mod evident, fals.
Trecerea corectă de la individ la specie şi de la specie la gen se
face printr-o propoziţie particulară: Unele numere pare sunt prime.
Singura certitudine pe care o putem avea, apare atunci
când avem o propoziţie particulară negativă. Atunci putem fi
siguri că, dacă particulara este falsă şi universala tot falsă este.
Din contră, propoziţia Unii S sunt P, poate să implice, în egală
măsură, atât că Unii S nu sunt P cât şi Toţi S sunt P.
Reducţia este procedeul prin care se realizează
derivarea premisei din concluzie: este procedeul invers al
deducţiei. De exemplu, din adevărul propoziţiei Toţi S sunt P
rezultă, cu certitudine, adevărul subalternei sale, propoziţia Unii
S sunt P.
Inducţia prin simplă enumerare în care nu am
întâlnit vreun caz contrazicător114 (numită astfel de filosoful
Francis Bacon) se bazează pe ideea corectă, enunţată anterior,
că „întrucât notele genului sunt notele comune speciilor, cu cât
vom constata la mai multe specii prezenţa aceleiaşi note, cu atât
creşte probabilitatea ca această notă să aparţină întregului gen.
Fiecare specie aduce un spor de probabilitate, dar fără a putea
atinge vreodată certitudinea – decât doar atunci când am
experimentat toate speciile genului.”115 Schema unui astfel de
raţionament se prezintă în felul următor:
Toate obiectele din clasa S sunt cunoscute şi cât mai multe posedă
proprietatea x.
Niciun obiect cunoscut din clasa S nu exclude proprietatea x.
114 Ibidem, p. 239.
115 Ibidem, p. 239.
128
Andreea Elena MATIC
Din acestea, rezultă cu un grad mare de probabilitate (nu

certitudine) concluzia că:
Toate obiectele din clasa S posedă proprietatea x.
Inducţia ştiinţifică implică folosirea relaţiilor necesare

pentru a spori gradul de certitudine al concluziilor noastre.
Datorită gradului mai mare de certitudine pe care îl implică, ea
este considerată superioară inducţiei prin enumerare. O relaţie
necesară „este şi generală, dacă unul din termenii relaţiei se
repetă. Relaţia fiind necesară, ori de câte ori apare un termen,
trebuie să apară şi celălalt.”116 Chiar şi aşa concluzia obţinută
tot nu este o certitudine. De exemplu
Triunghiul este, în mod necesar, o figură geometrică cu trei laturi.
Triunghiul face parte din clasa poligoanelor.
Dar poligoanele nu au, în mod necesar trei laturi. Pot

avea şi mult mai multe.
Ceea ce trebuie să ştim atunci când facem o
generalizare de acest tip este că nota sau trăsătura pe care o
avem în vedere nu este specifică speciei. Doar aşa o putem
atribui, în mod corect, genului.
§ 6.4 Inferenţele probabile

Atât în cele mai riguroase domenii ale ştiinţelor cât şi în
deciziile vieţii noastre de zi cu zi, realizăm (şi folosim)
raţionamente de ale căror concluzii nu putem fi 100% siguri.
Ele sunt doar probabile, iar acest lucru nu ţine de eventuala
superficialitate a analizei noastre ci, de însăşi natura lor.
Concluziile noastre pot avea un grad mai mare sau mai mic de
probabilitate, în funcţie de numărul de premise avute la
dispoziţie, dar nu ne vor putea furniza certitudinea. Să luăm un
exemplu banal: luni, marţi şi miercuri a fost soare, deci, putem
116 Ibidem, p. 240.
129
fi înclinaţi să credem că vremea frumoasă va continua şi joi, şi

să plecăm de acasă fără umbrelă. Meteorologii analizează
mişcările şi intensitatea vântului, curenţilor de aer, etc. şi
estimează probabilitatea ca şi vremea de joi să fie frumoasă cu
un grad mai mare de probabilitate decât am făcut noi, în baza
vremii din zilele anterioare, dar şi prognoza lor tot probabilă
rămâne.
Din acest motiv au existat logicieni şi filosofi care au
fost de părere că raţionamentul probabil nu ar trebui incluse în
cunoaşterea ştiinţifică. Aceste păreri, cel puţin controversate, au
rămas însă minoritare. Important este, într-un anumit domeniu,
să ştii în ce măsură te poţi baza pe o anumită concluzie şi să fii
conştient că ea poate fi, oricând, infirmată.
Dintre raţionamentele menţionate în subcapitolul
anterior, probabile sunt analogia şi inducţia incompletă.
Modurile principale ale raţionamentului probabil sunt necesar
şi posibil, împreună cu negaţiile lor, contingent sau nenecesar şi
imposibil. „Posibilul este subalternul necesarului: ceea ce este
necesar este şi posibil, ceea ce nu este posibil, nu este necesar.
Raportul este acelaşi între imposibil şi contingent. Necesar şi
imposibil sunt contrarii: ceva ce nu poate fi necesar şi imposibil
în acelaşi timp, dar poate să nu fie nici una, nici alta. Posibil şi
contingent sunt subcontrarii: ceva poate să nu fie niciuna nici
alta, dar poate fi şi una şi alta. Iar posibil şi imposibil, respectiv
necesar şi contingent sunt contradictorii: unul este negaţia
celuilalt. Toate acestea constituie inferenţe modale nemijlocite.”117
Apariţia inferenţelor probabile în gândire are două
cauze posibile:
a) premise problematice care nu permit derivarea unor
concluzii certe. Astfel, modul care este prezent în
premise se transmite şi concluziei.
b) natura operaţiei logice implicate în demersul
raţional (premise asertorice).
117 Botezatu, Petre, op. cit., p. 243.
130
Andreea Elena MATIC
§ 6.5 Inferenţele cauzale

Inferenţele cauzale sunt acele raţionamente care
cuprind legăturile de tip cauzal care se stabilesc între lucruri sau
fenomene. Aşa cum am arătat şi la analiza silogismului, nu
întotdeauna este uşor să extragi din multitudinea de expresii
verbale din comunicare şi din diversitatea relaţiilor care se
stabilesc între ele, raţionamentul a cărui validitate trebuie
analizată. În ceea ce priveşte silogismul am revelat dificultăţile
ocazionate de limbaj deoarece există multe moduri în care
poate fi exprimat acelaşi lucru.
Cauzalitatea este unul dintre principiile ontologice
fundamentale. Ea a constituit obiectul analizei filosofilor şi
fizicienilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, fără ca
subiectul să fie epuizat. Fenomenele lumii exterioare sunt
întreţesute, iar legăturile dintre ele sunt atât de strânse şi
complete încât, uneori, poate fi dificil să separi cauza şi efectul
ei de restul relaţiilor. Însă, fără doar şi poate, nu este nici
imposibil. Pentru a le diferenţia de alte tipuri de legături
cercetătorii ai stabilit că ele au un caracter „constant şi activ,
genetic.”118 Chiar şi după ce am identificat raportul cauzal
dintre entităţi, tot mai rămâne un grad de incertitudine referitor
la modul în care au fost individualizate (definite) entităţile
implicate în acel raport. Cu alte cuvinte, în anumite condiţii,
problema cauzalităţii, care stă, de multe ori, la baza deciziilor şi
acţiunilor noastre, poate fi extrem de dificilă. Alăturarea sau
conexare fenomenelor se realizează cu ajutorul unor indicii:
coprezenţa, coapariţia, codispariţia şi covariaţia. Fiecare din
aceste stări este cuprinsă în propoziţii asertorice de existenţă119
denumite, după tipul indiciului: propoziţii de prezenţă,
propoziţii de apariţie, propoziţii de dispariţie şi propoziţii de
118 Dima, Teodor; ş.a., p. 207.

119 Ibidem.
131
variaţie, iar din propoziţiile rezultate se construiesc

raţionamentele pe care le numim cauzale.
„Inferenţele cu ajutorul cărora stabilim legăturile
cauzale – aşa numitele metode inductive – se sprijină pe axioma că,
dacă există raport cauzal, atunci fenomenele respective sunt
prezente împreună, apar şi dispar împreună, variază împreună.”120
Dintre problemele pe care le ridică cauzalitatea, una
mai dificilă se referă al nesiguranţa care poate persista: de pildă,
am ales un anumit fenomen, pe baza indiciilor, şi considerăm
că acesta este cauza, antecedentul, celui de al doilea. De unde
ştim că aceea este cu adevărat cauza? Sau singura cauză? Poate
fi doar o condiţie a producerii efectului sau, doar una din
cauze. Greu de spus. De exemplu, atunci când scăpăm un
obiect din mână, să spunem o carte, el cade pe pământ. Dar
cade pentru că l-a scăpat sau pentru că intervine forţa
gravitaţională?
Pentru a clarifica această situaţie se impune să
distingem între următoarele situaţii:
a) Existenţa, în acelaşi timp, a cauzelor şi a condiţiilor.
Pentru ca evenimentul efect să se producă, cauza lui trebuie să
apară sau să se manifeste în anumite condiţii. Condiţiile diferă
de cauză prin aceea că ele pot varia cu privire la unul şi
fenomen, dar cauza rămâne constantă, este întotdeauna aceeaşi.
La o analiză superficială, condiţiile şi cauzele se pot confunda
uşor.
b) În funcţie de complexitatea cauzelor, pot fi generate
mai multe efecte, care se întrepătrund şi se amestecă între ele.
Dacă cauzele unor fenomene sunt compuse, la fel vor fi şi
efectele generate de ele. De exemplu, efectele de acelaşi tip
cresc cantitativ atunci când cauzele care le produc se combină
sau sunt mai mari (mareele sunt mai mari atunci când, din
diverse motive de aşezare a astrelor, atracţia Soarelui se
însumează cu atracţia Lunii). Mai este posibilă, în acest context
120 Botezatu, Petre- Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 245.
132
Andreea Elena MATIC
şi combinarea calitativă121 a efectelor care sunt de calitate

diferită şi, din amestecul lor este generat un efect total, nou
care nu este o adunare a efectelor parţial ci un fenomen nou,
ceea ce indică un şir cauzal complex.
Dacă nu ştim despre efectul analizat că este simplu sau
compus, nu putem şti nici despre cauza lui dacă este totală sau
parţială.
c) Pluralitatea cauzelor se traduce prin aceea că un
fenomen poate fi generat de cauze diferite sau independente.
De exemplu, unul şi aceaşi fenomen, curentul electric poate
proveni din reacţii chimice, diferenţe de temperatură, variaţii
ale câmpului magnetic, etc.
În anumite situaţii, succesiunea fenomenelor are o
cauză unică, diferită. Adică, de exemplu succesiunea zi-noapte,
are o cauză unică, rotaţia Pământului în jurul Soarelui şi axei
proprii, nu ziua este cauza nopţii sau invers.
O dificultate în această chestiune a plurităţii cauzelor
sau a faptului că unul şi acelaşi fenomen poate avea mai multe
cauze posibile, se referă la coapariţia cauzei şi efectului. Un
efect care poate fi produs de cauze alternative se confruntă şi
cu faptul că unele din cauzele care îl generează nu apar
întotdeauna. Adică, un lucru poate fi cauza altui lucru, chiar
dacă nu apare mereu când efectul se produce.
În principiu, inferenţele cauzale constituie descrieri ale
fenomenelor conectate cauzal. De regulă, asta înseamnă că
dacă se produce sau apare fenomenul cauză, atunci se produce
sau apare şi fenomenul efect. Dacă între două fenomene există
o legătură cauzală, atunci ele sunt coprezente, motiv pentru
care se mai spune că între ele există un raport de condiţionare
între cauză (fenomenul condiţie) şi efect (fenomenul
consecinţă). „Condiţionarea este numai suficientă, nu este şi
121 Ibidem, p. 246.
133
necesară, deoarece coprezenţa poate fi şi rezultatul întâmplării, o

simplă coincidenţă în timp.”122
Inferenţele ipotetico-categorice au două moduri
conclusive:
Modus ponendo-ponens:
Dacă există legătură cauzală, atunci există coprezenţă.
Există legătură cauzală
Există coprezenţă.123
Modus tollendo-tollens:
Nu există legătură coprezenţă
Nu există legătură cauzală.124
Modul ponendo-ponens presupune cunoaştere prealabilă a
existenţei legăturii cauzale dintre fenomene, iar modul tollendo-
tollens indică inexistenţa legăturii de cauzalitate într-o situaţie
dată. Însă niciunul din aceste raţionamente nu ne poate ajuta să
inferăm existenţa unei legături cauzale anterior necunoscute
(anterior realizării raţionamentului). Pentru a putea infera
existenţa unei legături cauzale între fenomene, logicienii aplică
modului ponendo-ponens, operaţiunea de reducţie. Se obţine
astfel, următorul tip de raţionament:
Există coprezenţă.
Există, probabil, legătură cauzală.125
Coprezenţa nu indică, în mod necesar, o legătură de
cauzalitate, ea putând fi şi efect al întâmplării; fenomenul care
apare primul poate fi doar o condiţie a producerii efectului sau
doar o cauză parţială a lui. Concluzia logicienilor este că
„inferenţele cu ajutorul cărora stabilim existenţa legăturilor
cauzale probabilifică logic concluzia [...] Numai dacă premisa
122 Dima, Teodor, - op. cit., p. 208.

123 Ibidem, p. 208.
124 Ibidem, p. 208.
125 Ibidem, p. 208.
134
Andreea Elena MATIC
majoră a inferenţelor cauzale ar fi o propoziţie ipotetică

exclusivă, adică s-ar referi la o cauză unică, atunci concluzia ar
fi obţinută cu certitudine, dar ne-am afla în domeniul
deducţiei”126.
§6.5.1 Metodele inductive de stabilire a legăturii

cauzale între fenomene
Aşa cum a observat filosoful englez David Hume, ceea
ce putem noi să observăm în lumea exterioară este succesiunea
evenimentelor. Din această succesiune, pentru a înţelege mai
bine şi a putea controla ceea ce ni se întămplă, noi oamenii,
avem obiceiul să formulăm anumite explicaţii. Faptul că, prin
acţionarea asupra unui fenomen numit cauză determinăm
producerea altuia, numit efect, ne poate îndreptăţi să afirmăm
că am descoperit o legătură cauzală.
Metodele prin care stabilim legăturile cauzale dintre
fenomene se numesc metode inductive şi au fost sistematizate
pentru prima dată de filosoful Francis Bacon, în lucrarea
Novum Organonum (1620). Cercetarea ştiinţifică presupune, în
primă fază, colectarea sau faptelor despre care avem cunoştinţă
prin experienţă. În faza următoare, se trece la gruparea acestor
date sau fapte, în baza unor trăsături caracteristice comune,
pentru a se putea trage concluzii cu caracter general. Gruparea
faptelor trebuie să se realizeze în trei tabele: tabelul esenţei şi al
prezenţei (care curpinde „cazurile care concordă în aceeaşi
natură, deşi în materie sunt neasemănătoare”127), tabelul deviaţiei
sau a absenţei în faptele cele mai apropiate („un sumar al cazurilor în
care natura respectivă lipseşte”128) şi tabelul gradelor sau al
comparaţiei (care cuprinde „un sumar de cazuri în care natura
126 Dima, Teodor – op. cit., p. 208.

127 Bacon, Francis – Novum Organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, II,
11.
128 Ibidem, II, 12.
135
cercetată se înfăţişează în diferite grade, adică mai mult sau mai

puţin”129).
Pornind de la aceste trei tabele, filosoful John Stuart
Mill a elaborat următoarele cinci metode pentru stabilirea
legăturii cauzale dintre fenomene: metoda concordanţei,
metoda diferenţei, metoda variaţiilor concomitente, metoda
combinată a concordanţei şi diferenţei şi metoda rămăşiţelor.
În cele ce urmează, le vom analiza pe rând.
I. Metoda concordanţei
Metoda concordanţei este derivată din tabelul
prezenţelor şi al esenţelor şi implică compararea şi analizarea
cazurilor în care fenomenul efect este prezent, ceea ce
înseamnă că şi cauza lui trebuie să fie prezentă - adveniente causa,
advenit effectus.130
La baza acestei metode stă următoarea inferenţă (pe
care am amintit-o în secţiunea anterioară):
Există coprezenţă.
Există, probabil, legătură cauzală.131
Utilizarea acestei metode presupune studierea unui
număr suficient de mare de situaţii în care se produce
evenimentul efect şi observarea acelui fenomen care, dincolo
de condiţii şi variaţii diferite, însoţeşte constant apariţia
efectului. De exemplu, atunci când se analizează producerea
unor accidente rutiere care s-au soldat cu consecinţe grave şi, se
observă că, de fiecare dată, apare fenomenul conducerii cu
neadaptarea vitezei la condiţiile de drum. Dar să nu uităm că
mai există şi alte posibilităţi: consumul de alcool etc.
129 Bacon, Francis – Novum Organon, Editura Academiei, Bucureşti, 1957, II,
13.
130 Botezatu, Petre- Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 248.
131 Ibidem, p. 249.
136
Andreea Elena MATIC
Schematic, să spunem că C este evenimentul care apare

mereu:
A, B, C ...E
C, D, F....E
C, G, H....E
C, M, N ...E
şi concluzionăm că C este cauza lui E. Desigur că lucrurile nu
sunt chiar atât de simple cum par. Evenimentul care se repetă
mereu poate fi o condiţie, iar cauzele pot fi alternative sau
poate fi doar o cauză parţială, motiv pentru care se impune
verificarea experimentală a lui C în calitate de cauză a
fenomenului E. „În condiţii ideale, metoda concordanţei cere
cazurilor examinate să se deosebească în toate privinţele, afară de una
singură.”132 Însă în practică, în procesul descoperirii cauzei unui
fenomen, este foarte greu să obţii o asemenea situaţie.
Din motivele expuse, metoda aceasta nu este foarte
sigură, ea fiind folosită mai mult pentru infirmarea unor teze, în
baza ideii că ceea ce nu apare ca antecedent nu poate constitui
cauza unui fenomen. Deci, în acest mod se poate deriva un
modus tollens133 valabil prin descoperirea că, dacă nu există
coprezenţă, nu poate exista nici legătură cauzală. Pentru a fi
siguri de rezultatele obţinute prin această metodă se impune
verificarea ei cu ajutorul celorlalte, pe care le analizăm în
continuare.
II. Metoda diferenţei

Metoda diferenţei derivă din tabelul absenţelor şi
presupune compararea situaţiilor în care fenomenul este
prezent cu situaţiile în care acelaşi fenomen este absent. Cauza
şi efectul trebuie să apară şi să dispară împreună, adică dacă
este prezent efectul înseamnă că a fost precedat de cauză, iar
132 Ibidem p. 248.

133 Vezi secţiunea anterioară.
137
absenţa efectului implică şi absenţa cauzei. Inferenţa care stă la

baza acestei metode este următoarea:
Dacă este raport cauzal, atunci este coapariţie sau codispariţie.
Este coapariţie sau codispariţie.
Este probabil un raport cauzal.134
Se poate observa că metoda diferenţei este inversă
primei metode analizate, metoda concordanţei. Dacă la prima
metodă cerinţa era apariţia unei circumstanţe comune care
indica existenţa raportului de cauzalitate, aici se cere ca un
fenomen să apară şi să dispară împreună cu altul despre care se
presupune că ar fi cauza lui. De exemplu, propagarea sunetului
se face prin aer. Dacă eliminăm aerul din mediul în care se
produce sunetul, acesta nu se mai propagă.
Dacă A este cauza lui a, atunci schema metodei
diferenţei va arăta astfel:
ABCD.....a
(~A)BCD....(~a)
Fenomenul efect a se produce în prezenţa lui A şi nu se
produce în absenţa lui. Adică, „antecedentul (secventul) care
prin apariţia sau dispariţia lui, în împrejurări neschimbate, face
să apară sau să dispară fenomenul este cauza (efectul)
fenomenului.”135
În acest moment, trebuie să analizăm dacă coapariţia
sau codispariţia sunt semnele unei legături cauzale reale sau ne
aflăm doar în prezenţa unei condiţii sau a unei cauze parţiale.
Se spune, între agricultori, că ploaia este esenţială pentru o
recoltă bună. Dar ne putem da seama că producerea ploii este
doar o condiţie a bogăţiei recoltei care trebuie plantată, lucrată,
culeasă etc.
Metoda diferenţei implică faptul că, toate cazurile
analizate trebuie să fie identice în toate privinţele, în afară de
una singură, motiv pentru care este greu de realizat în practică.
134 Botezatu, Petre - Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 250.
135 Ibidem.
138
Andreea Elena MATIC
Mediul ideal pentru verificarea acestei metode este cel al

experimentului în laborator. Acolo unde experimentatorul
controlează toate elementele şi poate sesiza coapariţia şi
codispariţia cauzei şi a efectului.
Concluzia obţinută prin metoda diferenţei nu este certă
ci doar probabilă, dar este mai sigură decât metoda
concordanţei deoarece scade probabilitatea producerii
simplelor coincidenţe şi nu este direct afectată de posibilitatea
pluralităţii cauzelor pentru producerea aceluiaşi eveniment
efect.
Pluralitatea cauzelor ne poate ajuta pentru a determina
situaţia negativă, adică inexistenţa raportului cauzal între
fenomenele studiate.
Dacă există raport cauzal, atunci este coapariţie sau codispariţie.
Nu este coapariţie sau codispariţie.
Nu există raport cauzal.
Atunci când un fenomen are o cauză unică, aceasta
apare şi dispare odată cu el, iar metoda diferenţei ne poate
furniza rezultate certe. De exemplu, atunci când se săvârşeşte o
infracţiune suspectul se afla la locul faptei, este posibil ca el să
fi fost autorul. Dar dacă are un alibi şi ştim sigur că nu a fost la
locul faptei, atunci este sigur că nu el este autorul infracţiunii.
În anumite situaţii, apariţia sau dispariţia unui fenomen
poate să modifice efectul sau alte împrejurări ale
experimentului, fără să fie totuşi cauza lui. Adică se poate ca A
să fie cauza lui a numai în prezenţa factorilor B şi C. În
prezenţa altor factori, F şi G de pildă, chiar dacă A se produce,
a nu apare. Pe de altă parte, producerea lui B şi C are şi alte
efecte secundare, modificând starea lui a. Aceste situaţii sunt
des întâlnite atunci când se analizează viaţa psihică a unei
persoane, unde, uneori, este greu să discernem între efectul
principal şi efectele secundare.
Metoda diferenţei este, de obicei, folosită împreună cu
metoda concordanţei. În urma concordanţei dintre fenomene
139
emitem ipoteze, pe care apoi le putem verifica experimental

prin metoda diferenţei.
III. Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei
Coabsenţa şi coprezenţa sunt indicii ale existenţei unui

raport de cauzalitate între fenomene deoarece fenomenele
legate cauzal trebuie să apară sau să nu apară împreună.
Dacă există legătură cauzală, este coabsenţă.
Este coabsenţă.
Probabil există legătură cauzală.
Simpla coabsenţă a unor fenomene nu constituie un
semn al raportului cauzal dintre ele. Despre două fenomene
trebuie să ştim (sau să bănuim) dinainte că au o legătură cauzală
pentru ca apoi să o verificăm prin coabsenţa lor. De exemplu
ziua şi noapte sunt coabsente, dar niciuna nu reprezintă cauza
celeilalte.
Această metodă presupune două fază ale cercetării
raportului cauzal. În primă fază, vom studia coapariţia
fenomenelor despre care credem că ar fi în relaţie cauzală şi
apoi, studiem codispariţia lor. Abia în faza a doua a cercetării
noastre putem să luăm în considerare existenţa unui raport
cauzal între fenomenele studiate. De exemplu, descoperirea
mijlocului de transmitere a unei boli contagioase s-a realizat în
felul următor: s-a observat că persoanele infestate neinternate
în spital transmit boala, pe când cei internaţi nu. Diferenţa
dintre cele două categorii de bolnavi consta din hainele purtate,
ale celor din afara spitalului conţinând păduchi. Medicii şi-au
dat seama că păduchii sunt agentul prin care se transmite
tifosul. Pentru a verifica metoda, au realizat un experiment în
laborator, pe maimuţe, iar datele experimentale au confirmat
ipoteza.
140
Andreea Elena MATIC
Schema acestei metode este următoarea:

ABC.....a (~A) BC....(~a)
AMN....a (~A) MN...(~a)
ADE.....a (~A) DE....(~a)
Din această schemă rezultă că A este cauza lui a
deoarece apar şi dispar împreună. Deci „antecedentul
(secventul) care într-o serie de cazuri este singurul prezent
odată cu fenomenul dat şi în altă serie de cazuri, asemănătoare
cu prima, este singurul absent odată cu fenomenul dat este
cauza (efectul) fenomenului.”136
Metoda aceasta nu trebuie confundată cu aplicarea
succesivă a primelor două. În practică, de multe ori prin
metoda diferenţei se realizează un control sau o verificare a
metodei concordanţei, ceea ce este altceva decât metoda
combinată a concordanţei şi diferenţei care se sprijină pe
absenţa fenomenului efect, nu pe dispariţia lui.
„Dacă se poate suprima cauza, se aplică metoda diferenţei,
care este superioară. Chiar dacă se păstrează un grup de control
(cum se face întotdeauna în biologie şi medicină), este tot
metoda diferenţei. Când nu se poate suprima cauza, se recurge la
metoda combinată, care pune în loc cazurile de absenţă a
fenomenului.”137
Forţa probantă a metodei combinate este inferioară
forţei probante a metodei diferenţei, deoarece prima se
realizează prin trecerea la alte cazuri, unde pot apărea elemente
noi sau diferite care perturbă fenomenele iniţiale. În schimb,
metoda diferenţei analizează o diferenţă unică în producerea
fenomenelor, cea negativă. Adică, dacă există mai multe cauze
posibile ale aceluiaşi fenomen, descoperim una din aceste
cauze, dar nu putem demonstra că ceva nu este cauză.
În ceea ce priveşte cauzele unice avem următoarea
inferenţă certă:
141
Dacă există legătură cauzală, este coabsenţă.

Nu este coabsenţă.
Nu există legătură cauzală.
IV. Metoda variaţiilor concomitente

Metoda variaţiilor concomitente rezultă din tabelul
gradelor propus de Francis Bacon. Fenomenul cauză determină
variaţia, creşterea sau descreşterea fenomenului efect conform
dictonului: variante causa, varietur effectus.
Raţionamentul corespunzător acestei metode este unul
probabilist.
Dacă există raport cauzal, există covariaţie.
Există covariaţie.
Probabil există raport cauzal între fenomene.
Un exemplu foarte cunoscut ar fi dilatarea corpurilor
prin încălzire. Cu cât temperatura este mai mare, cu atât creşte
şi dilatarea, adică corpurile se măresc.
A1BC.....a1
A2 BC1...a2
A3B1C ....a3
Principiul acestei metode este următorul: „antecedentul
(secventul) care variază (creşte sau descreşte) odată cu
fenomenul dat este cauza (efectul) fenomenului.”138 De
asemenea, ca şi la metodele anterioare, antecedentul el poate fi
doar o condiţie sau una din cauze (dacă sunt mai multe).
Se poate observa că această metodă este un caz
particular al metodei concordanţei pentru că variaţia intensităţii
cauzei afectează şi intensitatea efectului, ceea ce conferă un
grad mai mare de siguranţă concluziilor noastre.
Metoda variaţiilor concomitente presupune, ca metode
de lucru, obsevaţia şi experimentul. În ceea ce priveşte unele
forţe, cum ar fi gravitaţia, folosim observaţia, în timp ce pentru
altele este mult mai util şi rapid experimentul. Această metodă
138 Ibidem, p. 254.
142
Andreea Elena MATIC
implică existenţa unor variaţii concomitente cantitative, de

creştere sau descreştere, ale fenomenelor cauză şi fenomenelor
efect. De multe ori, variaţia prin creştere sau descreştere a
cauzelor şi efectelor poate fi reprezentată prin metode
matematice.
De asemenea, această metodă poate fi folosită şi la
infirmarea legăturilor cauzale dintre fenomene, adică ceea ce nu
variază în raport cu un anumit fenomen, nu poate fi cauza sau
efectul acestuia:
Dacă există raport cauzal, există covariaţie.
Nu există covariaţie.
Nu există raport cauzal între fenomene.
V. Metoda rămăşiţelor sau a reziduurilor

Metoda rămăşiţelor este un caz particular al metodei
concordanţei, constând din situaţia în care „dacă efectul
prevăzut al unor cauze cunoscute prezintă unele anomalii, adică
o rămăşiţă neexplicată, atunci printre cauzele date trebuie să existe
o rămăşiţă care să explice anomalia efectului.”139 Dacă nu ar fi
aşa, ar trebui să acceptăm existenţa unor evenimente (efecte)
fără cauze. „Ceea ce este nou, neexplicat în efect trebuie să aibă
un antecedent între cauzele date: manente causa, permanent effectus.
Efectul fiind prezent şi cauza trebuie să fie prezentă, numai că
este amestecată printre celelalte cauze ale efectului total şi la
început nu o observăm.”140
Şi această ultimă metodă are la bază principiul clasic al
cauzalităţii, care presupune prezenţa concomitentă a cauzei şi a
efectului, cu deosebirea că noua cauză nu este observată de la
început, ci este dedusă din prezenţa efectului. Un efect nou
implică existenţa unei cauze noi, de aceeaşi natură cu celelalte
cauze (dacă şi efectul este de aceeaşi natură cu celelalte efecte).
139 Ibidem.
140 Ibidem.
143
Dacă acceptăm ideea conform căreia cauzele de aceeaşi

natură produc efecte de aceeaşi natură, acceptăm, implicit, că
efecte de aceeaşi natură sunt produse de cauze de aceeaşi
natură. Exemple cunoscute în acest sens întâlnim în domeniul
astronomiei: există în Univers multe corpuri cereşti care nu
emit lumină (de exemplu planetele) motiv pentru care sunt greu
de depistat. De exemplu, existenţa planetei Neptun a fost iniţial
postulată teoretic şi abia apoi detectată experimental. Existenţa
ei fusese iniţial bănuită ca urmare a deviaţiilor mişcării planetei
Uranus, care nu puteau fi explicate decât prin atracţia
gravitaţională a unui corp ceresc necunoscut. Ulterior, acest
corp ceresc s-a dovedit a fi planeta Neptun.
Metoda rămăşiţelor funcţionează conform următorului
principiu: „rămăşiţa efectelor cunoscute are drept cauză
rămăşiţa cauzelor cunoscute.”141
Ca metodă de cercetare, metoda rămăşiţelor este o
metodă sigură şi impune respectarea următoarelor condiţii
speciale:
a) Trebuie să existe, în prealabil, un stadiu avansat al
cercetărilor ştiinţifice şi să fi fost stabilite mai multe legături
cauzale aşa încât să poată fi prevăzute efectele acestor cauze.
Dacă apare şi un efect neaşteptat, neprevăzut iniţial, poate fi
aplicată metoda rămăşiţelor.
b) Trebuie să existe „un sistem închis de legături
cauzale”142, cum ar fi de exemplu, sistemul planetar în cadrul
căruia s-a descoperit, înainte de a fi vizibilă pentru astronomi,
planeta Neptun.
Aceste cinci metode inductive nu sunt folosite izolat în
cercetarea ştiinţifică. De regulă, ele sunt folosite împreună
pentru a se verifica, pe mai multe căi, adevărul unor ipoteze şi
teorii ştiinţifice. Desigur că în utilizarea lor se ţine cont de
142 Botezatu, Petre – op. cit, p. 255.
144
Andreea Elena MATIC
specificul problemei ştiinţifice cercetate şi se aplică, în fiecare

caz în parte, metodele considerate potrivite.
Exerciţii
1. Se dau raţionamentele:
a) Din cele 25 de mere cumpărate, 20 sunt stricate
deci, probabil, toate merele sunt stricate.
b) Cel care urcă pe munte fără să fie antrenat se
accidentează pentru că cei neantrenaţi nu au
pregătirea fizică necesară.
c) Având în vedere că în ultimele două seri am câştigat
la jocurile de noroc, voi câştiga şi în seara aceasta.
Analizaţi structura fiecărui raţionament şi precizaţi, pentru
fiecare, dacă este inductiv sau deductiv.
2. Daţi câte un exemplu pentru următoarele tipuri de
raţionamente: inductiv, deductiv, imediat şi mediat.
3. Construiţi conversa validă pentru fiecare din următoarele
propoziţii:
a) Toţi sportivii sunt competitivi.
b) Unele parfumuri nu sunt persistente.
c) Niciun copil nu este cuminte.
d) Unele activităţi sunt interzise.
4. Precizaţi cărei figuri silogistice îi aparţine fiecare din
schemele următoare:
1. MP 2. PM 3. MP 4. PM
SM SM MS MS
SP SP SP SP
5. Construiţi schema de inferenţă pentru fiecare din
următoarele moduri silogistice: eae-2, ieo-1, aaa-1, aoo-3 şi
aeo-4 şi daţi câte un exemplu pentru fiecare, în limbaj
natural.
145
6. Identificaţi premisele şi concluziile următoarelor

raţionamente şi construiţi schema de inferenţă
corespunzătoare:
a) Toate ieşirile în natură sunt agreate de copii, iar
mersul pe munte este o ieşire în natură. Deci
mersul pe munte este agreat de copii.
b) Sportul este benefic pentru sănătate. Deci unele
activităţi sunt benefice pentru sănătate deoarece
sportul este o activitate.
c) Cum nu iese fum fără foc şi din casa vecinului iese
fum, înseamnă că în casa vecinului au făcut focul.
d) În bibliotecă sunt unele cărţi cu filele netăiate, deci
unele cărţi nu au fost citite.
146
CAPITOLUL 7.
ÎNTEMEIEREA CORECTĂ ŞI EROAREA ÎN
DEMONSTRAŢII ŞI ARGUMENTĂRI
§ 7.1 Cerinţele întemeierii corecte
Modul în care construim raţionamente şi comunicăm
sau folosim concluziile raţionamentelor noastre implică, în
vederea obţinerii unor rezultate satisfăcătoare, şi verificarea
corectitudinii întemeierii acestora. De regulă, ideea de
întemeiere este strâns legată de noţiunea de argumentare.
Întemeierea este „operaţia de indicare a temeiurilor din care o
propoziţie, a cărei pretenţie de validitate este controversată,
poate fi derivată”143. Astfel, putem afirma că „cerinţa
întemeierii (fundamentării), exprimată de principiul raţiunii
suficiente, drept cerinţa fundamentală a raţiunii.”144
Validitatea este una dintre problemele centrale ale
logicii, ea constând din temeiul în baza căruia sunt acceptate
sau respinse anumite propoziţii. Este adevărat că, în unele din
acţiunile noastre, acceptăm anumite afirmaţii ca fiind adevărate
mai uşor decât în altele. Cea mai riguroasă verificare a
adevărului sau falsităţii propoziţiilor este realizată în
cunoaşterea ştiinţifică. Acolo, cercetătorii examinează în
detaliu, fundamentarea descoperirilor ştiinţifice şi este normal
să fie aşa. „Conţinutul principal al termenului de fundamentare
este dat de stabilirea adevărului aserţiunilor (deci un sens legat
de procesul de cunoaştere) şi de determinarea unui interlocutor

Napoca, 2006, p. 230.
144 Ibidem.
147
de a accepta acest adevăr (deci un sens legat de

recunoaştere).”145
Întemeierea sau fundamentare este „operaţia prin care
se indică temeiul aserţiunilor; temeiul este o propoziţie sau un
şir de propoziţii din care se poate deriva o aserţiune pe baza
unui procedeu logic valid.”146
Pentru a ne argumenta corect ideile şi pentru a fi
convingători (atât în faţa celorlalţi cât şi faţă de noi înşine)
gândirea noastră trebuie să respecte cerinţe de tip logic, aletic,
retoric şi cultural. Vom analiza pe rând, în cele ce urmează,
conţinutul fiecăruia dintre ele, împreună, fireşte cu consecinţele
încălcării lor. Trebuie specificat că cerinţa logică vizează
validitatea logică a gândirii şi implicit a discursului, iar în cadrul
demonstraţiilor aceasta este cea mai importantă.
Cerinţa logică este implicată chiar şi în cel mai simplu
sau banal act al gândirii. Orice argument am formula, el
reprezintă, într-o formă sau alta, o inferenţă. Printr-o
întemeiere sau inferenţă se pot aduce argumente pentru a
susţine adevărul concluziei (sau ceea ce consideră vorbitorul că
este adevărul concluziei) sau argumente pentru a combate
pretenţia de adevăr a unei propoziţii care constituie concluzia
unui raţionament cu care vorbitorul nu este de acord.
Justificarea sau întemeierea pozitivă constituie „întemeierea
prin care se aduc argumente favorabile tezei”147 iar întemeierea
negativă sau respingerea „întemeierea prin care se aduc
argumente defavorabile tezei”148. Însă, indiferent dacă este
susţinută sau combătută concluzia, ambele argumentări
constituie întemeieri, distincţia fiind relativă deoarece atunci

146 Ibidem, p.220.
Napoca, 2006, p. 234.

148 Ibidem.
148
Andreea Elena MATIC
când se combate adevărul unei propoziţii se susţine, implicit,

inversul a ceea ce afirmă ea.
În diferite tipuri de raţionamente, concluzia este, după
caz: necesară sau posibilă/probabilă. Aristotel a stabilit
distincţia dintre analitică, teoria derivării adevărurilor
stringente sau necesare şi topică, teoria derivării adevărului
probabil. Pentru Aristotel „raţionamentul este o vorbire, în
care anumite lucruri date rezultă cu necesitate altceva, pe
temeiul celor date. El este o demonstraţie când raţionamentul
este obţinut din premise adevărate şi prime sau din premise a
căror cunoaştere derivă din premise adevărate şi prime.
Dimpotrivă este dialectic raţionamentul care rezultă din
premise probabile.”149 Anterior, în Analitica primă, Aristotel
scrisese că „orice demonstraţie şi orice silogism dovedesc cu
necesitate sau că ceva aparţine sau că ceva nu aparţine la ceva;
şi aceasta sau universal sau particular şi, mai departe, sau direct
sau ipotetic.”150 Premisa demonstrativă este certă, spre
deosebire de premisa dialectică care este doar probabilă, dar
ambele sunt folosite în argumentarea silogistică.
Demonstraţia este cea mai sigură şi solidă formă de
argumentare. De-a lungul timpului, s-a procedat la eliminarea
gradată a intuiţiei din demonstraţie până la nivelul actual al
sistemelor axiomatice. În Antichitate, demonstraţia avea forma
unei axiomatici de conţinut.
Argumentarea este, de asemenea, o formă
fundamentală de întemeiere. Prin argumentare, conform lui
Charles Perelman, vorbitorul dobândeşte, prin persuasiune,
adeziunea auditoriului la teza sa. Acest proces de comunicare şi
înţelegere se realizează prin intermediul limbajului şi al
raţionalităţii ambelor părţi. Auditoriul poate fi universal (atunci
149 Aristotel – Organon, vol. IV, Topica, I, 1, 100a, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1963.
150 Aristotel – Organon, vol. II, Analitica primă, I, 23, 40b, Editura Iri,
Bucureşti, 1998.
149
când o teză este publicată şi accesibilă întregii umanităţi),

individual (cel care vorbeşte se adresează unui interlocutor prin
dialog) sau subiectul însuşi (analiza interioară şi deliberarea
asupra subiectului). Importanţa efectelor argumentării este
întâlnită mai ales în discursurile practice care urmăresc să
convingă auditoriul. Discursurile teoretice expun cunoştinţe
sau idei a căror valoare de adevăr este stabilită sau consacrată,
pe când discursul practic trebuie să convingă prin justeţea
argumentelor prezentate. Discursul teoretic seamănă mult cu
demonstraţia deoarece cuprinde o justificare raţională şi
necesară.
Orice argumentare începe cu „ridicarea explicită a unei
pretenţii de adevăr sau justeţe; aceasta este treapta iniţială.
Argumentarea continuă cu treapta a doua, ce constă în
indicarea mijloacelor de întemeiere, şi se încheie cu treapta a
treia, adică cu stabilirea legăturii între susţinerea respectivă şi
mijloacele de întemeiere.”151
Cerinţe sau condiţiile alethice presupun folosirea, în
argumentare, a unor premise adevărate. În practică însă, nu
întotdeauna sunt utilizate premise adevărate. Mai înainte de
cerinţa adevărului apare cerinţa relevanţei argumentelor folosite
în susţinerea tezei. Desigur că cerinţa aletică este necesară acolo
unde sunt implicate demonstraţii, dar poate lipsi din unele
argumentări. Relevanţa argumentelor poate fi ilustrată în
următorul exemplu: are loc la o televiziune o dezbatere publică
pe tema capacităţii autorităţilor publice locale de a acţiona rapid
în situaţia în care ninge abundent. Într-o astfel de discuţie în loc
să se aducă argumente cu privire la modul în care se intervine
efectiv pentru fluidizarea traficului se discută despre caracterul
impredictibil a unui astfel de eveniment. Relevant aici nu este
caracterul mai mult sau mai puţin previzibil al unei ninsori, ci
151Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – Logică generală,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p.230.
150
Andreea Elena MATIC
modul în care autorităţile locale iau măsuri cât mai rapide

pentru a preveni blocajele şi alte probleme care pot apărea.
Şi în desfăşurarea proceselor, fie ele civile, penale sau
de altă natură, relevanţa şi utilitatea argumentelor este uneori
primordială în comparaţie cu valoarea de adevăr. Nu este
nevoie ca o sută de oameni să vină să declare că unul şi acelaşi
lucru este adevărat, este suficient să o facă unul sau maxim doi
martori. De asemenea unul din motivele pentru care un
judecător poate respinge administrarea unei probe este lipsa de
relelvanţă a acesteia în raport de soluţionarea cauzei. De
exemplu, dacă un părinte care este obligat la plata pensiei de
întreţinere pentru copilul său minor, nu are niciun beneficiu în
ceea ce priveşte soluţionarea cauzei dacă arată că în trecut a
plătit cu regularitate, dar acum nu mai doreşte să o facă.
Obligaţia subzistă, iar faptul că a fost îndeplinită în trecut nu
absolvă pentru prezent şi viitor (până la majorat sau la
finalizarea studiilor universitare).
Mergând mai departe, se poate vorbi despre irelevanţa
globală a premiselor (cum este cazul exemplului nostru
referitor la autorităţile locale) şi irelevanţa locală. „Un argument
este global irelevant dacă nu are legătură cu niciuna dintre
verigile argumentării, iar un argument este local irelevant dacă
nu are legătură cu o verigă anumită a argumentării, dar are
legătură cu secvenţa de paşi din care constă acea
argumentare.”152 De exemplu, faptul că nu au fost înregistrate
cazuri de bolnavi într-o anumită regiune pentru o boală cum
este SIDA, nu este neapărat un semn al imunităţii mari a
populaţiei în acest sens. Cauzele sunt probabil cu totul altele.
Prin argumentele irelevante (local sau global) se
urmăreşte uneori, divagarea discuţiilor, dar scopul vizat este, în
continuare, persuandarea auditoriului cu privire la teza

152
Napoca, 2006, p. 275.
151
susţinută. Divagarea are drept scop distragerea auditoriului de

la anumite aspecte care sunt defavorabile tezei argumentate.
Condiţiile sau cerinţele retorice se referă la rolul
emoţiilor în argumentare. Aici se are în vedere separarea dintre
raţiune şi sentimente, emoţii sau pasiuni. Evitarea folosirii
emoţiilor în argumentare nu este realistă. În schimb, pentru o
argumentare cât mai corectă se impune evitarea
emoţionalismelor sofistice. Adică, „nu este logic permis ca
emoţiile să înlocuiască probele şi să influenţeze structura
argumentării. Dacă se petrece o asemenea înlocuire sau o
asemenea influenţare, avem de-a face cu apelul sofistic la emoţiile
auditoriului.”153 Reacţiile emoţionale stârnite de vorbitor prin
discursul său nu trebuie confundate cu pathosul, adică cu
emoţia inerentă a vorbitorului faţă de discursul său şi de tema
aleasă.
Condiţiile sau cerinţele culturale ale argumentării şi
gândirii se referă la locul unde se desfăşoară argumentarea şi la
problema abordată. Genul discursului este „un model discursiv
ce cuprinde un ansamblu de reguli de funcţionare şi de
constrângere”154. Argumentatorul şi interlocutorul comunică cu
atât mai bine cu cât este identificat mai rapid rolul fiecăruia în
contextul dat şi particularităţile acestuia. Este vorba aici despre
diferite tipuri de discursuri (medicale, personale, consultaţii
juridice, etc.). În funcţie de context, fiecare dintre cei doi va
adopta un rol şi va folosi limbajul corespunzător acelui rol.
153Ibidem, p. 277..
154Ruth Amossy - Lárgumentationdans le discours, Armand Collin, Paris, 2006,
p. 217, op. cit. Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundaţiei Studiilor
Europene, Cluj Napoca, 2006, p. 286.
152
Andreea Elena MATIC
§ 7.2 Demonstraţia
Gândirea logică impune demonstrarea adevărului sau
falsităţii tuturor propoziţiilor pe care le folosim. Nu putem
accepta pur şi simplu o propoziţie ca fiind adevărată pentru că
intuiţia noastră ne poate înşela. Un exemplu clasic în acest sens,
pe care l-am mai folosit în lucrarea de faţă, este teza
geocentristă conform căreia Pământul se află în centrul
Universului. Deşi nu se poate afirma că această teză a fost
acceptată fără demonstraţii, ea era demonstrată foarte laborios,
şi, în mod fundamental greşit.
Demonstraţia este cea mai importantă şi riguroasă
formă de întemeiere a propoziţiilor şi presupune
„axiomatizarea şi formalizarea propoziţiilor şi a operaţiilor
utilizate pentru efectuarea ei”155. Ea permite o întemeiere sigură
a noilor cunoştinţe permiţând înaintarea de la o propoziţie
universală la altă propoziţie universală (generală) sau la alta cu
caracter factual.
Axiomele sunt singurele propoziţii acceptate fără
demonstraţie. Deşi au existat multe dispute între raţionalişti şi
empirişti, unii susţinând demonstraţia deductivă iar alţii pe cea
inductivă, se cuvine să precizăm că ambele sunt utile şi că ele
sunt folosite în diferite domenii ale cunoaşterii în funcţie de
specificul obiectului cercetării.
În ceea ce priveşte deducţia, modelul clasic este cuprins
în lucrarea Elementele care a fost scrisă de matematicianul
Euclid, în Antichitate. Scopul deducţiei este să fie definite şi
demonstrate riguros toate noţiunile şi judecăţile dintr-un sistem
ştiinţific.
Sistemele deductive conţin două părţi importante:
definiţia (pe care am expus-o în capitolul 4) şi demonstraţia.
Demonstraţie constă dintr-o „înlănţuire de inferenţa care,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p.223.
153
sprijinindu-se pe anumite propoziţii date, stabileşte adevărul

sau falsitatea altor propoziţii”156.
Demonstraţia este alcătuită din trei elemente:
1. teza demonstraţiei sau concluzia – propoziţia care trebuie
demonstrată, de exemplu, suma unghiurilor unui triunghi este
de 180°;
2. fundamentul demonstraţiei sau premisele – propoziţiile şi
noţiunile care susţin demonstraţia, de exemplu definiţii, axiome
şi teoreme;
3. procedeul demonstraţiei – inferenţele logic valide în baza
cărora este derivată teza, de exemplu silogismul.
Referitor la aceste trei elemente ale oricărei
demonstraţii pot fi enunţate cinci reguli de a căror respectare
depinde realizarea unei demonstraţii corecte:
I. două reguli referitoare la concluzie, adică la teza care
trebuie demonstrată:
1. Concluzia sau teza trebuie să fie o propoziţie
precisă şi clară.
2. Pe tot parcursul demonstraţiei teza trebuie să
rămână neschimbată (să nu fie încălcat principiul
identităţii).
II. Două reguli referitoare la premise sau fundamentul
demonstraţiei:
3. Premisele trebuie să fie toate adevărate; dacă
măcar una este falsă, concluzia nu mai poate fi
obţinută logic din premise.
4. Fundamentul sau premisele trebuie să fie un temei
suficient pentru obţinerea concuziei.
III. O regulă referitoare la procedeul demonstraţiei:
5. Demonstraţia trebuie să fie realizate prin procedee
valide. Lipsa de validitate a procedeului conduce la
lipsa de certitudine cu privire la adevărul
concluziei.
154
Andreea Elena MATIC
În subcapitolul următor vom vedea în ce constă erorile

produse prin încălcarea acestor reguli.
În demonstraţiile sale Euclid folosea metoda deductivă
prin care se face trecerea de la condiţie la concluzie, nu
neapărat de la general la particular. Cea mai riguroasă formă de
deducţie este deducţia matematică prin care se folosesc calcule
logice specifice logicii matematice.
Demonstraţia deductivă se caracterizează prin aceea că
nu provine din experienţă, ci numai din axiome, definiţii şi
teoreme. Faptele nu intervin în procesul deducţiei.
Demonstraţia inductivă, specifică biologiei, fizicii, etc. porneşte
de la experienţă şi cazuri particulare şi generează concluzii
universale. Ştiinţe precum matematica au o legătură indirectă cu
realitatea înconjurătoare, ele abstractizând anumite laturi ale
experienţei.
Un sistem ipotetico-deductiv are la bază un set de
axiome. Aceste axiome nu sunt demonstrabile, dar stau la baza
demonstrării tuturor teoremelor derivate din ele. Un sistem de
axiome corect rebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) să fie necontradictoriu – adică din el să nu
rezulte, în acelaşi timp, şi adevărul şi falsitatea unei
teoreme;
b) să fie complet – axiomele să fie necesare şi
suficiente pentru demonstrarea tuturor teoremelor;
c) să fie independent – nicio axiomă să nu poată fi
dedusă din celelalte.
Axiomele, deşi nu sunt propriu-zis demonstrate,
rezultatele lor au fost confirmate indirect „de practica milenară
a omenirii”157. Dacă axiomele unui sistem ipotetico-deductiv
sunt adevărate, atunci sunt adevărate toate teoremele derivate
în mod corect din ele.
Demonstraţia deductivă se realizează prin inferenţe,
care întemeiază tezele pe fundamente. Descoperirea
155
demonstraţiilor este un efort creator care presupune atât

cunoştinţe de specialitate cât şi imaginaţie.
În funcţie de procedeul folosit, demonstraţia poate fi
directă sau indirectă. Demonstraţia directă are la bază modus
ponens,
p --> q
p .
q
Demonstraţia indirectă implică folosirea procedeului de
reducere la absurd: presupunem că teza este falsă, adică
contradictoria ei este adevărată şi. din această presupunere
rezultă, cu necesitate o contradicţie. Prin urmare, teza este
adevărată. Modul logic folosit este modus tollens.
p --> q
~q .
~p
În sistemele ipotetico-deductive formalizate s-a încercat

eliminarea completă a limbajului natural, adică formalizarea
completă. Acest lucru este însă imposibil, imposibilitatea
demersului fiind dovedită prin demonstrarea teoremei
incompletitudinii sistemului ipotetico-deductiv: dacă acesta este
total formalizat este, obligatoriu, şi incomplet. „Dacă un
formalism este necontradictoriu, necontradicţia nu poate fi
demonstrată numai cu ajutorul resurselor logice pe care le
conţine. Demonstraţia lui Gödel constă, în esenţă, în aceea că
se construieşte, în limitele sistemului formal, o propoziţie
indecidabilă, o propoziţie care, cu mijloacele sistemului, nu
poate fi nici dovedită, nici respinsă.”158
156
Andreea Elena MATIC
§ 7.3 Erorile în demonstraţii şi argumentări

Aristotel a tratat problema raţionamentelor false –
sofisme şi paralogisme - în lucrarea Respingerile sofistice. Este clar
că nu orice raţionament este corect sau valid, iar noi trebuie să
învăţăm să le recunoaştem şi să le distingem, ceea ce nu este
uşor de fiecare dată. Confuzia poate apărea deoarece există o
„oarecare asemănare între adevărat şi aparent. Astfel, printre
oameni, unii au o bună stare corporală, iar alţii numai aparenţa
ei. [...] Unii oameni sunt frumoşi prin frumuseţea lor, alţii au
numai aparenţa frumuseţii, datorită podoabelor. [...] Tot aşa,
raţionamentul şi respingerea sunt uneori autentice, alteori nu
sunt, deşi neexperienţei îi par autentice, căci cei
neexperimentaţi obţin despre lucruri o vedere oarecum de la
distanţă”159.
În viziunea lui Aristotel, confuziile între raţionamentele
valide şi nevalide se datorează lipsei de experienţă sau
cunoaşterii insuficiente a regulilor gândirii corecte. Odată
depăşit acest obstacol, atât cel care formulează raţionamentele
cât şi auditoriul, pot evita atât formularea de raţionamente
nevalide cât şi luarea drept corecte a sofismelor şi
paralogismelor.
De exemplu, atunci când două sau mai multe persoane
au fost implicate într-un incident, de exemplu un accident auto,
fiecare va încerca, cu orice preţ, să îşi demonstreze nevinovăţia.
Într-o atare cauză este evident că obiectivitatea lipseşte şi cei
implicaţi vor vrea să îşi demonstreze teza lor (cine avea viteză
legală, cine trebuia să acorde prioritate, etc.).
Nu este cazul să argumentăm importanţa descoperirii
demonstraţiilor, raţionamentelor şi argumentărilor incorecte.
Însăşi definiţia logicii ne spune că ea se ocupă cu stabilirea şi
cunoaşterea regulilor gândirii corecte. Erorile pot apărea din
Aristotel – Organon, vol. IV, Respingerile sofistice, 1, 164a, Editura Ştiinţifică,

159
Bucureşti, 1963.
157
ignoranţă (necunoaşterea regulilor gândirii corecte) sau pot fi

intenţionate, generate de interesul de a susţine o teză cu orice
preţ, chiar în detrimentul adevărului.
Conform clasificării realizate de Aristotel, sofismele pot
fi de limbaj (in dictione) sau în afara limbajului (extra dictione); abia
în secolul al XIX-lea a fost propusă o clasificare diferită:
sofisme formale şi sofisme materiale. Eroarea constă fie în
încălcarea unei reguli de gândire (formale) sau un viciu de
conţinut (adică raţionamentul sau argumentarea, care formal
sunt corecte, au la bază o serie de premise false). Dacă ne aflăm
în a doua situaţie, pentru a stabili lipsa de corectitudine a
raţionamentului trebuie să ne raportăm la conţinutul
propoziţiilor care îl formează şi să verificăm aceste aspecte în
cadrul domeniului vizat de conţinut. Cu alte cuvinte, trebuie să
verificăm corectitudinea informaţiilor transmise prin acele
propoziţii.
În ceea ce priveşte demonstraţia, erorile pot viza
oricare din cele trei elemente ale sale, după cum urmează:
A. teza demonstraţiei sau concluzia poate fi înlocuită
cu una falsă sau teza însăşi poate fi imprecisă;
B. fundamentul demonstraţiei poate fi fals sau, cel
puţin, nedemonstrat;
C. procedeul de demonstrare, poate include metode
incorecte sau nevalide.
A. Înlocuirea tezei de demonstrat este un procedeu

subtil care constă din demonstrarea corectă a unei alte teze.
Acest procedeu este folosit de avocaţi în pledoariile lor atunci
când nu este demonstrată nevinovăţia inculpatului dar se insistă
pe motivele „scuzabile” care l-au adus în situaţia de a săvârşi
infracţiunea: situaţia materială grea, lipsa unui loc de muncă
stabil, lipsa unei educaţii corespunzătoare etc. Se susţine
nevinovăţia inculpatului într-o manieră indirectă, prin
158
Andreea Elena MATIC
deturnarea auditoriului de la fapta săvârşită, la circumstanţele

personale ale infractorului.
Desigur că o atare metodă este utilizată şi în alte
domenii, nu numai în cel juridic: fizică, matematică, etc.
„Substituirea argumentului în combatere constă în înlăturarea
argumentului, dar aceasta nu înlătură teza: falsitatea condiţiei
nu atrage falsitatea consecinţei, căci consecinţa poate decurge
din altă condiţie”160. De exemplu faptul că infractorul avea o
situaţie materială precară şi nu avea un loc de muncă stabil nu
duce la concluzia că nu este vinovat de săvârşirea infracţiunii de
furt, aşa cum încearcă să insinueze apărătorul acestuia.
Atunci când teza care trebuie demonstrată conţine cel
puţin un termen imprecis sau este în totalitate imprecisă, ea
devine greu, dacă nu chiar imposbil de demonstrat. Acest tip de
eroare se încadrează în categoria erorilor semantice care sunt
erorile „ce se petrec atunci când limbajul folosit pentru a
explica un argument are semnificaţii multiple sau este excesiv
de vag, în aşa fel încât interferează cu evaluarea a ceea ce este
legat de argument”161. Acest tip de eroare se datorează, în
primul rând, impreciziei limbajului motiv pentru care se mai
numesc şi sofisme ale limbajului. Ele pot fi:
a) Omonimia, datorită căreia un termen este exprimat
printr-o expresie echivocă, de exemplu ştiinţa literelor.
Folosirea acestei expresii într-un silogism, fără
precizarea exactă a înţelesului ei, poate crea confuzii şi
conduce la erori.
b) Amfibolia – eroarea care apare atunci când întreaga
propoziţie este echivocă datorită modului de exprimare.
De exemplu, propoziţia Eu intenţionez să cumpăr această
carte şi să merg acolo mâine. Sensul ei este confuz pentru că
160Botezatu, Petre – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 267.

161Nolt, J.; Rohatyn, D.; Varzi, A. – Theory and Problems of Logic, McGraw-
Hill, New York, 1998, p. 206, op. cit. Marga, Andrei, p. 319.
159
nu se înţelege dacă eu intenţionez să fac ambele lucruri

mâine dau doar pe al doilea.
c) Compoziţia sau sofismul compunerii care „constă în
confuzia dintre o relaţie în principiu şi o relaţie în
anumite circumstanţe”162. Un exemplu clasic de
asemenea eroare a fost oferit de Aristotel: cel care nu
scrie, scrie. Prin această formulare s-ar fi vrut să se spună
că cel care are capacitatea de a scrie, nu scrie nimic acum,
d) Diviziunea (despăţrirea defectuoasă a cuvintelor): de exemplu,
Unde e tatăl tău? În curte taie un om, lemne. Corect ar
fi fost: în curte, taie un om lemne.
e) Accentuarea sau situaţia unui cuvânt care, dacă este
pronunţat cu accent diferit, are sensuri diferite. De
exemplu, a te recrea semnidică atât odihnă, relaxare cât şi
a te produce din nou. În funcţie de cum este pronunţat
sau folosit, poate fi o sursă de eroare.
f) Forma limbajului poate conduce la erori atunci când
obiecte diferite sunt exprimate identic. De exemplu,
expresia a fi simţit poate avea atât sensul că cineva simte
ceva cât şi sensul că cineva este simţit de altcineva.
g) Caracterul vag „constă din împrejurarea că semnificaţia
unui termen este atât de neclară (imprecisă,
nedeterminată, indistinctă, confuză) încât şi în cazul
unei inferenţe corecte nu se argumentează nimic”163.
h) Dubla gândire constă din inventarea unui limbaj paralel
cu realitatea, şi este permisă numai argumentarea în
interiorul acelui limbaj.
În contextul erorilor semantice trebuie avut în vedere
faptul că unele formulări paradoxale care nu constituie erori
sau sofisme, ci sunt metode de folosire a limbajului care au
menirea de a acceantua anumite idei sau teze. De exemplu,
162 Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundaţiei Studiilor Europene,

Cluj- Napoca, 2006,p. 320.
163 Ibidem, p. 321.
160
Andreea Elena MATIC
fraza lui Thomas Hobbes Profeţia este adesea cauza fenomenelor

profeţite.
Mai mult chiar, limbajul pe care îl folosim atât în plan
profesional, cât şi în viaţa de zi cu zi, are o conotaţie
emoţională menită să persuadeze auditoriul, să îl facă să accepte
mai uşor teza de care dorim să îl convingem. De aceea trebuie
să avem în vedere faptul că nu orice accentuare sau repetare
este semnul sau sursa unei erori logice.
Erorile referitoare la ignorarea tezei implică încălcarea
unor reguli referitoare la teza de demonstrat şi sunt numite
ignorantio elenchi. Asemenea erori sunt:
„a) Argumentum ad personam: invocarea persoanei, în
locul ideii. De exemplu, în Evul Mediu nu se acceptau petele în
Soare, fiindcă nu le-a văzut şi Aristotel.”164
b) Argumentul autorităţii: de exemplu, specialiştii susţin
aceasta, aşa s-a stabilit (autoritatea dogmatică), autoritatea rău
plasată (de exemplu, prin invocare argmentelor lui Newton din
fizică în filosofie) refuzul oricărui argument care contrazice o
teză (autoritatea postulată).
Desigur că, atât timp cât este corectă şi argumentată
opinia specialistului, ea trebuie luată în considerare atunci când
se urmăreşte stabilirea unei situaţii specifice unui domeniu.
Erorile constă din acele păreri care contravin faptelor şi sunt
susţinute iraţional. Tot o eroare este şi negarea sau
neacceptarea unei opinii numai pentru că vine de la un anumit
specialist cu care cineva nu este, în principiu, de acord.
c) „Demonstraţia excesivă: are la bază principiul – cine
demonstrează mai mult, nu demonstrează nimic: pentru
demonstrarea unui caz particular, se invocă o premisă
universală, care însă poate să nu fie valabilă în toate cazurile.”165
De exemplu, acest student este interesat de viitoarea lui
165 Ibidem, p. 268.
161
profesie, deoarece toţi studenţii sunt interesaţi de viitoarea lor

profesie.
Folosirea unei premise universale este corectă numai în
situaţia în care ceea ce se afirmă despre întreaga clasă este
valabil şi pentru fiecare element al ei. În toate celelalte situaţii,
pentru a fi siguri de adevărul concluziei trebuie să aducem
dovezi suplimentare.
Situaţia fundamentului nedemonstrat se întâlneşte
atunci când premisa are aparenţa unui adevăr demonstrat dar,
de fapt, nu este. Cazurile tipice de fundament nedemonstrat se
referă la anticiparea fundamentului – petitio principii (situaţia în
care fundamentul este demonstrat direct în baza tezei sau a
concluziei, adică atât premisa cât şi concluzia sunt demonstrate
fiecare pe baza celeilalte) şi cercul vicios – circullus in
demonstrando (fundamentul sau premisa „se întemeiază indirect
pe teză”166).
d) Argumentum ad hominem – respingerea unor
argumente deoarece sunt formulate de o persoană cu anumite
calităţi sau defecte în care vorbitorul nu are încredere. Acest
argument este numit abuziv atunci când este explicată gândirea
unei persoane prin intermediul biografiei sale, preferinţelor
politice sau sexuale. şi cirmcumstanţial atunci când se susţine că
o anumită argumentare este realizată din interes şi nu
corespunde cu comportamentul celui în cauză: diferenţa dintre
ce predică un preot şi ce face acesta în viaţa lui particulară. Este
imoral adulterul, chiar dacă şi preotul care predică fidelitatea a
fost (sau este) el însuşi infidel. Comportamentul, chiar
inadecvat, al celui care susţine o idee, nu este temei suficient
pentru a respinge acea idee.
e) Argumentum ad ignoratiam presupune a accepta ca
adevărată o teză deoarece nu putem dovedi contradictoria ei,
ceva de genul: trebuie să fie aşa pentru că nu putem demonstra că este
invers.
166 Ibidem, p. 268.
162
Andreea Elena MATIC
f) Argumentum ad populum sau argumentul majorităţii: este

aşa fiindcă o mulţime de oameni crede asta, sau majoritatea
oamenilor dintr-o comunitate. Este clar că o asemenea
susţinere nu oferă un fundament logic pentru acceptarea unei
teze ci, maxim, un argument de tip emoţional.
g) Argumentum ad consequentiam - constă din eroarea de a
invoca consecinţele unei teze sau afirmaţii pentru a susţine
valoarea acesteia. De exemplu, pregătirea unui avocat este bună
dacă câştigă procesul clientului său.
h) Argumentum ad baculum – eroarea prin invocarea
forţei, prin intimidarea auditoriului.
i) Argumentum ad misericordiam – presupune invocarea de
argumente care ar fi greu de acceptat pentru auditor deoarece
ar produce consecinţe negative pentru acesta. De exemplu,
invocarea de către avocat a consecinţelor negative ce se vor
răsfrânge asupra vieţilor copiilor inculpatului, dacă acesta ar fi
condamnat la o pedeapsă cu închisoarea cu executarea efectivă
a acesteia în regim închis. Acest argument este un apel la milă
sau la simpatie şi conţine argumente care vizează latura
emoţională a auditoriului.
j) Argumentum ex silentio – un tip de eroare ce constă din
absenţa contraargumentelor faţă de teza care urmează să fie
demonstrată.
k) Eroarea obiecţiilor – o teză este infirmată de susţineri
contrarii: nu se poate afirma că acest funcţioanr este incompetent deoarece
multă lume îl laudă.
l) Sofismul omului de paie – cel care susţine o teză,
deformează teza oponentului său şi o combate pe aceasta. De
exemplu, din faptul că cineva susţine că guvernul ar trebui să
fie format din specialişti ai fiecărui domeniu, adversarul
conchide că acea persoană este împotriva unui anumit partid şi
combate această aşa zisă afirmaţie a celuilalt.
163
B. Erorile care privesc fundamentul demonstraţiei se

pot referi atât la falsitatea acestuia cât şi la faptul că
fundamentul nu este demonstrat. În ceea ce priveşte
fundamentul fals, numit şi error fundamentalis, acesta este
prezentat, în demonstraţie, drept adevăr. Procedura prin care
este demonstrată concluzia este corectă, dar pentru că
premisele sunt false (sau una dintre ele este falsă), adevărul
concluziei nu este, de fapt, dovedit. Concluzia derivată dintr-o
premisă falsă poate fi atât adevărată cât şi falsă. De exemplu, în
Antichitate se credea, intuitiv, că Pământul se află în centrul
sistemului solar, lucru despre care ştim astăzi că nu este
adevărat. Din această premisă falsă s-a desprins concluzia că
Universul este finit, deoarece, în caz contrar, el nu s-ar putea
roti în jurul Pământului în 24 de ore, ci într-un interval
temporal infinit. De fapt, noi nu ştim cu certitudine nici la ora
actuală dacă Universul este infinit sau finit, dar este clar că
demonstraţia expusă nu este valabilă.
a) Error fundamentalis – implică folosirea de premise
false pentru demonstrarea concluziei. De exemplu Politicianul X
nu este de încredere deoarece niciun politician român nu este un om de
încredere. Premisa că niciun politician român nu este de
încredere, este desigur o generalizare falsă. Atunci, indiferent
dacă concluzia este s-au nu adevărată, întemeierea ei nu este
corectă.
b) Petitio principii – „este o eroare frecventă, ce constă
din aceea că teza de demonstrat este presupusă de argumentele
invocate în sprijinul ei”167. De exemplu, teza unui filosof cu
privire la o anumită chestiune, trebuie acceptată deoarece acel
filosof a studiat în detaliu problema respectivă.
c) Petitio de contrari – presupune întemeierea unei teze
pe argumente contradictorii sau incompatibile. Mascarea
contradictorialităţii premiselor se realizează, de obicei, prin

164
Andreea Elena MATIC
folosirea unui limbaj complicat. Acest tip de eroare presupune

de obicei, utilizarea iniţială a unei teze în argumentare şi
înlocuirea ei, pe parcurs, cu contradictoria ei.
d) Accidentul – presupune considerarea că o anumită
trăsătură accidentală a unui lucru este de fapt determinantă
pentru acel lucru. De exemplu, anumite substanţe stupefiante sunt
utile în tratarea unor boli deci, ele sunt utile tuturor oamenilor.
C. Erorile care privesc procesul însuşi al demonstraţiei,
pot fi de două feluri: demonstraţia este corectă dar teza nu este
o derivare a premiselor şi a doua, demonstraţia este incorectă
deoarece nu respectă legile gândirii corecte.
Demonstraţia corectă în care concluzia nu este derivată
propriu-zis din premise este o inferenţă naivă, bazată doar pe
legături verbale dintre obiecte. De exemplu, forma rotundă a
Pământului nu rezultă din felul în care apar corăbiile la orizont,
aşa cum s-a susţinut de multe ori, ci din faptul că umbra
oricărui corp pe Pământ este circulară.
Demonstraţia incorectă, în care legile gândirii corecte
nu sunt respectate, poate fi de mai multe tipuri:
1. Saltul în argumentare (saltus in concludendo), adică
prezentarea concluziei fără ca aceasta să fie suficient
justificată, fără ca premisele „să alcătuiască condiţia
suficientă a concluziei”168;
2. Împărţirea termenilor (quaternio terminorum) adică folosirea
termenului mediu în sensuri diferite în premise,
consecinţa fiind că acesta nu îşi mai poate exercita
funcţia de liant între subiectul şi predicatul concluziei:
a) omonimia: folosirea unuia şi aceluiaşi termen,
dar în contexte diferite şi cu sensuri diferite:
Iarba este verde.
Verde este adjectiv.
Iarba este adjectiv.
168 Ibidem, p. 269.
165
b) sofismul accidentului169 - fallacia accidentis: în

acest caz termenul mediu este afectat de un
accident într-una dintre premise, adică o
proprietate care este de fapt accidentală şi
se întâlneşte în situaţii rare sau izolate este
considerat o proprietate esenţială,
caracteristică obiectului respectiv. De
exemplu, din situaţia accidentală că
încrucişarea biologică dintre cal şi măgar
produce sterilitate speciilor, s-a generalizat
considerându-se că încrucişarea dintre
oricare două specii are acelaşi efect:
sterilitate.
3. Confuzia dintre tipurile de raţionament prin aplicarea legilor
silogismului la tipuri diferite de obiecte, adică de la
sensul colectiv la cel distributiv sau invers.de exemplu,
următorul raţionament este fals, deoarece, unele
particule pot evada de sub influenţa gravitaţională a
planetei Greutatea Pământului reţine în jurul său atmosfera,
deci ea reţine şi fiecare particulă (din care este alcătuită
atmosfera).
4. Secventul fals – falacia consequentis descrie situaţia în care
se conchide în mod fals. Se ştie că dintr-o premisă
majoră care este o propoziţie ipotetică neexclusivă nu
se poate obţine o concluzie certă ci doar una
probabilă. Într-o demonstraţie greşită, se consideră că
concluzia este sigură, nu probabilă. De exemplu, se
consideră că o persoană care are dureri fizice este
nervoasă şi apoi se spune despre un anumit individ că
este nervos deci, cu siguranţă are o durere fizică.
Acesta este un fals secvent, pot exista şi alte cauze ale
stării de nervozitate ale persoanei respective.
166
Andreea Elena MATIC
5. Sofismele de conversiune – se referă la sofismele întâlnite la

raţionamentele imediate. De exemplu, propoziţia
universal afirmativă SaP se converteşte corect într-o
particulară afirmativă: PiS. Totuşi, dacă propoziţia
iniţială este exclusivă, ea se poate converti într-o
universală. De exemplu:
Toate triunghiurile au trei unghiuri.
Toate figurile cu trei unghiuri sunt triunghiuri.
Uneori însă, deşi propoziţia iniţială nu este exclusivă, ea
este convertită ca şi cum ar fi, iar concluzia obţinută astfel nu
este corectă.
Toate pisicile mănâncă şoareci.
Toţi şoarecii sunt mâncaţi de pisici.
6. Sofismele de inducţie – se caracterizează prin generalizări
pripite sau nesigure. De exemplu, generalizarea
conform căreia toţi savanţii sunt distraţi este, în mod
evident falsă, aceasta nefiind o trăsătură esenţială a
savanţilor. De exemplu, erudiţia este o trăsătură
esenţială a calităţii de savant.
Cele mai multe erori în cadrul demonstraţiilor sunt
erori de cunoaştere şi se referă la greşita identificare a
raporturilor cauzale. Adică un fenomen este considerat cauza
altuia şi demonstrat în baza lui, dar de fapt, nu aceea este
adevărata sa cauză. Uneori ceea ce pare a fi o legătură cauzală
este doar succesiunea temporală a unor fenomene. De
exemplu, succesiunea anotimpurilor sau succesiunea zi-noapte
nu constituie legături cauzale între anotimpuri sau între noapte
şi zi. Unul din scopurile utilizării metodelor inductive este
realizarea unei dictincţii corecte între succesiunile cauzale şi
cele care sunt doar temporale. De regulă, succesiunea pur
temporală este luată drept legătură cauzală în cazul superstiţiilor
şi ideilor neştiinţifice, iar logica are drept scop înlăturarea unor
astfel de idei din gândirea raţională a indivizilor.
167
Erorile cognitive sunt de multe feluri (de limbaj, de

elaborare a teoriilor, de conceptualizare, de predicare etc.) dar
au în comun faptul că apar în gândirea noastră datorită
încălcării regulilor privind cunoaşterea corectă. Una din cele
mai complete liste a erorilor cognitive a fost elaborată de
Morris R. Cohen şi Ernest Nagel şi este cuprinsă în lucrarea An
Introduction in Logic and Scientific Method, apărută în 1957. Erorile
cognitive, descoperite de logicieni, sunt următoarele (primele
trei au fost identificate de Morris):
a) Eroarea reducţiei – adică greşeală de a reduce obiectul
cercetării la elementele sale;
b) Eroarea simplismului - adică considerarea (uneori falsă)
că ipoteza cea mai simplă este şi cea mai bună:
c) Eroarea genetică – care presupune înlocuirea explicaţiei
sau structurii unei realităţi cu istoria acesteia;
d) Derivarea lui trebuie din este – propoziţiile descriptive (care
descriu o anumită stare de fapt) nu sunt suficiente
pentru a se deriva propoziţii prescriptive.
e) Generalizarea grăbită – generalizarea este insuficient
susţinută de cazurile particulare pe care se bazează;
f) Inversarea cauzei şi a efectului – adică afirmaţia că dacă A
este cauza lui B, atunci şi B este cauza lui A.
g) Propoziţia netestabilă – sunt afirmate propoziţii a căror
veridicitate nu este testabilă.
h) Reificarea – confundarea conceptelor cu realitatea,
ignorând că, de cele mai multe ori, conceptele sunt doar
presupuneri sau asumţii.
i) Forme goale – formularea de propoziţii care nu aduc
nicio clarificare cu privire la situaţia unui lucru: fructul
este copt sau crud.
j) Propoziţia şi-şi – nu este descrisă corespunzător o situaţie
complexă, iar afirmaţia este imprecisă: tu aveai atât
dreptul cât şi obligaţia de a răspunde corect la întrebări.
168
Andreea Elena MATIC
k) Confundarea moralităţii şi legalităţii – presupune confuzia

că tot ce este legal este şi moral şi invers. Există unele
state care permit, din punct de vedere legal, poligamia.
Această prevedere nu este însă, din punctul nostru de
vedere morală. La fel ca şi uniunea consensuală
(căsătoria dintre persoane de acelaşi sex).
l) Eroarea perfecţionismului – de exemplu, în Antichitate se
credea că planetele se deplasează pe orbite perfect
circulare, deoarece sfera era considerată o formă
geometrică perfectă.
m) Eroarea epistemică – principiul conform căruia dacă două
obiecte sunt identice, ceea ce este adevărat pentru unul
este adevărat şi pentru celălalt nu se aplică la
propoziţii.în care se descrie ce cred anumite persoane
deoarece nu este sigur că cel care vorbeşte socoteşte că
obiectele respective sunt identice.
Din descrierea erorilor cognitive se poate observa
strânsa lor legătură cu erorile logice şi cu erorile semantice.
Acest fapt se datorează faptului că, în demonstraţie şi
argumentare, noi folosim limbajul şi, pentru a persuada
auditoriul este necesară respectare regulilor gândirii logice
precum şi însuşirea nivelului actual al cunoaşterii unui anumit
domeniu ştiinţific.
Exerciţii
1. Definiţi şi comparaţi noţiunile de demonstraţie şi

argumentare.
2. Realizaţi un exemplu de demonstraţie corectă şi specificaţi
care sunt elementele acesteia.
3. Care sunt cele patru cerinţe/condiţii ale întemeierii logic
corecte?
4. Daţi trei exemple de sofisme prin conversiune.
5. Daţi trei exemple de sofisme prin generalizări pripite.
169
6. Explicaţi care este consecinţa identificării greşite a

raporturilor cauzale atunci când se realizează demonstraţii
sau argumentări.
7. Explicaţi modul în care aţi ales specializarea pe care o
studiaţi acum
170
BIBLIOGRAFIE
Aristotel – Organon, vol. I, Categoriile, Despre interpretare.
Traducere, studii introductive, introduceri şi note de
Mircea Florian, Editura IRI, Bucureşti, 1997.
Aristotel – Organon, vol. III: Analitica secundă, traducere,
studiu introductiv şi note de Mircea Florian, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1961.
Aristotel – Organon, vol. IV: Topica, Respingerile sofistice,
traducere, studiu introductiv şi note la Topica, traducere şi
note la Respingerile sofistice de Mircea Florian, notiţă
introductivă la Respingerile sofistice de Dan Bădărău, Editura
Aristotel – Analitica primă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1958.
Aristotel – Metafizica, Editura IRI, Bucureşti, 1999.
Botezatu, Petre – Introducere in logică, Editura Polirom, Iaşi,
1997.
Ciolan, Mihai – Logica. Manual de utilizare, Editura Logos,
Bucureşti, 2004.
Cosmovici, Andrei – Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi,
1996.
Craiovan, Ion – Filosofia dreptului sau dreptul ca filosofie, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2010.
Dancă, Wilhelm – Logica filosofică. Aristotel şi Toma dÁquino,
Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei –
Logică generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1991.
Dima, Teodor – Metodele inductive, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1975.
Dobrinescu, Ion- Introducere în logica juridică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1996.
171
Dumitriu, Anton – Istoria logicii, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1975.
Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti,
1997.
Ferdinand de Saussure – Curs de lingvistică generală, Editura
Polirom, Iaşi, 1998.
Gorea, Brânduşa – Logică juridică, Editura Zethus, Târgu
Mureş, 2009.
Ionescu,. Nae – Istoria logicei, Editura Semne, Bucureşti, 2009.
Kant, Immanuel – Critia raţiunii pure, Bucureşti, Editura IRI,
1998.
Kneale, William; Kneale, Martha – Dezvoltarea logicii, vol. I şi
II, Editura Dacia, Bucureşti, 1974.
Leibniz, G. W. - Monadologia, in Opere filosofice, vol. I, Editura
Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundaţiei Studiilor
Europene, Cluj Napoca, 2006.
Mateuţ, Gheorghiţă; Mihăilă, Arthur – Logica juridică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
Mihăilă, Arthur – Logica juridică, Editura Dacia, Cluj Napoca,
2003.
Petru, Ioan – Logică şi educaţie, Editura Junimea, Iaşi, 1994.
Popelard, Marie Dominique; Vernant, Denis – Elemente de
logică, Institutul European, Iaşi, 2003.
Stoica, Dan – Logică şi limbaj, Editura DAN, Iaşi, 2000.
Taleb, Nassim Nicholas – Lebăda neagră. Impactul foarte puţin
probabilului, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2010.
Târnoveanu, M; Enescu, Gh. – Logică şi filosofie, Editura
Politică, Bucureşti, 1966.
Vieru, Sorin – Încercări de logică, Editura Paideia, Bucureşti,
1997.
172
173
Printed in EU
Str. Tepes Voda, nr. 2, bl. V1, sc. F, et. 3, ap. 2, Iaşi, România
www.edituralumen.ro | www.librariavirtuala.ro
174

BT4 Logica-Manual MATIC A5 CIP+ISBN

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BT4 Logica-Manual MATIC A5 CIP+ISBN

Titlu original:

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Andreea Elena MATIC

Copyright Editura Lumen, 2017

Editura Lumen este acreditată CNCS

Redactor: Roxana Demetra STRATULAT

Reproducerea oricărei părţi din prezentul volum prin

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Cuvânt înainte ...................................................................................7

CAPITOLUL 5. Propoziţia ........................................................ 79

fiinţă socială şi una din dimensiunile sale esenţiale este

cadrul în care această afirmaţie intră.”3 Însă demersul sofiştilor

3 Ionescu, Nae – Istoria logicei, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 72.

XLVIII, considera demne de dispreţ, şaradele logicienilor. Un exemplu:

canonica şi Zenon din Elea - dialectica, Petre Botezatu – Introducere în logică,

Din punct de vedere etimologic, termenul de logică

7Se presupune că Andronicos din Rhodos a realizat ordonarea tematică şi

numai ale Atenei) conversaţii consemnate de Platon, în

8 Ionescu, Nae – Istoria logicei, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 86-87.

impărtăşindu-le concetăţenilor săi, conducătorii Atenei au ajuns

9 Ionescu, Nae – Istoria logicei, Editura Semne, Bucureşti, 2009, p. 89.

Platon considera că distincţia dintre opinie şi ştiinţă

constitutiv al înţelegerii umane este judecata, nu conceptul.

12 Enescu, Gheorghe – Tratat de logică, Editura Lider, Bucureşti, 1997,

sau falsul nu constă din potrivirea sau nepotrivirea obiectelor

că „raţiunea este sufletul lumii, [...] cea mai intimă şi proprie

§ 1.2 Definiţii ale logicii

17 G. W. Hegel – Logica, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p.75.

La modul cel mai general, logica este considerată

18În acest sens menţionăm apariţia curentului psihologist în logică, în cadrul

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 15.

timp, efort, grad de certitudine sau evidenţă, trăiri afective ce-l

Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2010, p. 102.

1) Psihologia are ca principal obiect de studiu

D´Aquino (celebra lucrare Summa Theologica), în care a

23 Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – Logică generală, p. 11.

derivării cunoştinţelor sau teoria inferenţelor valide”25. Apoi, în

ar putea fi îndreptăţit să creadă că logica se ocupă doar cu

Sedentarism dăunează grav sănătăţii. Toţi B sunt C.

Concluzia acestui raţionament - Unii medici îşi dăunează

§ 1.3 Utilitatea logicii

Un alt aspect al utilităţii gândirii logice se referă strict la

nu ne contrazicem în acţiunile şi afirmaţiile noastre, să ştim să

1. Care sunt principalele momente ale istoriei logicii?

29 Marga, Andrei – Argumentarea, Editura Fundaţiei Studiilor Europene, Cluj

Paris, 1935, IV,II, I.

extreme ale unei contradicţii, ci despre orice obiect trebuie

34 Leibniz, G.W. – Monadologia, în Opere filosofice, vol. I, Editura Ştiinţifică,

„mai generale” nu există. Adevărul lor este însă atât de evident

§ 2.1 Principiul identităţii

36 Dima, Teodor; Stoianovici, Drăgan; Marga, Andrei – op. cit., p.36.

Iarba este verde.

Este evident că acest raţionament încalcă exigenţa

37 Dicţionarul general al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

39Petre Botezatu – Introducere în logică, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 29.

În scopul respectării fără mari dificultăţi a regulilor

Formularea de raţionamente valide presupune, în mod

§ 2.2 Principiul necontradicţiei

Aristotel era cel mai important din cele patru. La o analiză

Studentul S a obţinut note bune la examene în sesiunea aceasta.

Este evident că aceste două propoziţii nu pot fi ambele