UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAȘOV

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI COMUNICARE

ASISNTENȚĂ SOCIALĂ

TEORII SOCIOLOGICE DESPRE

MACRONIVELURI

BRAȘOV, 2016
 INTRODUCERE

Studiul comportamentului cotidian în situații de interactiune de tip față-în-față este, de

obicei, denumit microsociologie. Macrosociologia este analiza sistemelor sociale la scară mare,
cum ar fi sistemul politic sau ordinea economică. Totodată ea include analize ale proceselor de
schimbare pe termen lung, cum ar fi dezvoltarea industrială. La prima vedere, ar putea părea că
analiza micro și macro sunt distincte una de alta. În realitate, cele două sunt strâns legate (Knorr-
Cetina, Cicourel, 1981 apud Giddens, 2000).
Analiza macro este esențială, dacă vrem să înțelegem mediul instituțional al vieții
cotidiene. Modalitățile în care oamenii îți trăiesc viețile de zi cu zi sunt puternic afectate de
cadrul instituțional mai larg, așa după cum este clar atunci când ciclul zilnic al activităților unei
culturi precum cea a triburilor aborigene este comparat cu viața într-un mediu urban
industrializat (Giddens, 2000).
Studiul comportamentului deviant reprezintă unul dintre domeniile cele mai interesante şi
complexe ale sociologiei. Acesta ne învaţă că niciunul dintre noi nu este atât de normal pe cât ne-
ar plăcea să credem. Totodată, ne ajută să înţelegem că persoanele al căror comportament pare de
neînţeles sau straniu pot fi considerate fiinţe raţionale atunci când înţelegem din ce motiv
acţionează în felul respectiv. Studiul devianţei, asemenea altor domenii ale sociologiei, ne
îndreaptă atenţia către puterea socială şi către influenţa clasei sociale - diviziunile dintre bogaţi şi
săraci. Atunci când considerăm devianţa sau conformarea de la regulile şi normele sociale,
trebuie întotdeauna să avem în vedere întrebarea: „ale cui reguli?" Normele sociale sunt puternic
influenţate de divizările de putere şi de clasă (Giddens, 2000).
Devianța poate fi definită drept non-conformism faţă de un set dat de norme, care sunt
acceptate de un număr semnificativ de oameni, în cadrul unei comunităţi sau a unei societăţi.
Devianţa nu se referă doar la comportamentul individual; ea are în vedere şi activităţile
grupurilor (Giddens, 2000).

1
 TEORIA TENSIUNII STRUCTURALE

Unele explicații ale devianței se concentreazã asupra forțelor sociale mari. O astfel de
teorie pune accentul pe conceptul de anomie al lui Durkheim, care se referă la o situație în care
normele tipice care ghidează comportamentul nu mai sunt adecvate sau eficiente. Efectul
anomiei constă în reducerea capacității societății de a structura un comportament adecvat. Pe
aceastã bază, Merton (1938 apud Petcu 2003) susține că devianța se naște dintr-o tensiune
structurală, care rezultă din lipsa unei relații clare între scopurile susținute cultural
și mijloacele oferite de societate pentru atingerea acelor scopuri. Efectul acestei nepotriviri este
că, deși indivizii află, prin procesul de socializare, ce așteaptă societatea de la ei (scopurile),
deseori ei sunt incapabili să atingă acele scopuri, din cauza lipsei de mijloace adecvate. De pildă,
oamenii așteaptă să aibă succese pe plan profesional și financiar. Dar nu toți oamenii pot avea
"succes" în acești termeni. E mai puțin probabil ca unii indivizi fără mijloace de a ajunge la o
educație superioară sau la o instruire specializată să aibă "succes". Această situație duce la un
sentiment de anomie.
Merton (1938 apud Petcu 2003) definește patru tipuri de adaptare deviantă. 
- Inovația, când o persoană acceptă scopurile culturale standard, dar nu acceptă
mijloacele, sancționate social, de atingere a acestor scopuri (e.g., persoana care
folosește "informații de la o persoană care are acces la informații confidențiale",
pentru a face afaceri cu acțiuni și obligațiuni). 
- Ritualismul se referă la situații în care persoanele care nu acceptă sau par să nu
înțeleagă scopul cultural totuși acționează în moduri aprobate de societate (e.g.,
birocratul stereotipic care este mai atent la a se asigura că toate formularele sunt
completate decât la atingerea scopului acestor formulare). 
- Marginalizarea descrie situația persoanei care a abandonat atât scopurile, cât și
mijloacele aprobate cultural (e.g., vagabondul, cel care părăsește societatea).
- Rebeliunea este un mod de adaptare prin care persoana nu reușește să accepte
scopurile și mijloacele aprobate cultural și le înlocuiește cu alte scopuri și mijloace
(e.g., revoluționarul sau cel care protestează pentru drepturi civile).
Potrivit teoriei tensiunii culturale, sursa dificultății este în structura socială și în cultură,
nu în individ. Astfel, este deosebit de util să se explice devianța în clasa de jos, în care căile

2
pentru succes, acceptabile social, sunt mai puțin accesibile. De asemenea, teoria tensiunii
structurale explică mai eficient comportamentele deviante specifice (e.g., cei care se implică în
furt) decât devianța, în general. Totuși, este mai puțin folositor să înțelegi devianța socială
necriminalã sau crima "gulerelor albe" (Petcu 2003).

TEORIA CONFLICTULUI
Capitalismul și teoria conflictului

Rădăcinile teoriei conflictului își au originea în concepția marxistă potrivit căreia

orânduirea capitalistă, un sistem economic caracterizat mai degrabă prin proprietatea privată
decât prin proprietatea statului asupra mijloacelor de producție, a repartiției și a schimbului de
bogății, este sursa criminalității. Întrucât controlul asupra resurselor necesare nu este repartizat în
mod egal, capitalismul îi face pe oameni să se angajeze în comportament criminal, fie ca să
obțină ceea ce ei cred că ar trebui să aibă (muncitorul "exploatat"), fie să păstreze sau să dezvolte
ceea ce au dobândit (capitalistul). Acest conflict își are originea direct în competitivitatea
inerentă capitalismului, cu accentul său de profit, și în incapacitatea muncitorilor de a realiza
venitul necesar, ca să se mențină cel puțin la un nivel minimal de existență.
Quinncy (1974, 1980 apud Petcu 2003) afirmă că proprietarii mijloacelor de producție,
capitaliștii, controlează sistemul legal; și definesc ca fiind delict sau crimă orice faptă ce le-ar
amenința privilegiile și proprietățile pe care le-au acumulat prin capitalism. Din această
perspectivă, chiar acele crime care par neînsemnate (e.g., jocurile de noroc, băutura, angajarea în
legături sexuale ilicite) sunt considerate că amenință valorile muncii intense și sobrietatea pe care
se bazează structura capitalistă.
În mod similar, Spitzer (1980 apud Petcu 2003) evidențiază cum autoritatea capitaliștilor
asupra aparatului legal le permite să-l folosească la controlarea celor care amenință funcționarea
capitalismului. De pildă, el afirmă că, întrucât cei care fură amenință proprietatea celor bogați,
acest comportament ar putea fi definit delictual. Mai mult, el propune ca proprietarii, capitaliștii,
să joace și un rol cheie în a-i defini devianți din punct de vedere social pe cei care nu vor să
efectueze munca necesară pentru a face să funcționeze mașinăria capitalistă sau pe cei care nu
arată respectul cuvenit față de autoritate, o cerință importantă în organizațiile ierarhice

3
capitaliste. Pe  de altă parte, cei al căror comportament sprijină sau ilustrează modul de viață
capitalist (e.g., individualiștii neînduplecați, implicați în jocuri sportive competitive) sunt
prezentați ca modele în contrast cu devianții.
Teoria conflictului aplicată devianței sugerează modalități prin care structura economică
a societății influențează sfera politică, îndeosebi în definirea anumitor acte ca fiind criminale sau
deviante. La fel ca teoria tensiunii structurale, ea localizează sursa comportamentului deviant în
cadrul structurii sociale și nu în individ.
Totuși, și ea are anumite limite. Teoria conflictului presupune că bogații sunt
atotputernici; că ei sunt liberi să definească orice vor ca fiind criminal sau deviant. Această teorie
ignoră consumatorul sau legile pentru protejarea muncitorilor, care restrâng libertatea de acțiune
a capitaliștilor.
De asemenea, clasa "capitalistă" nu este întru totul de acord în privința intereselor sale și
a modurilor de a le apăra. Dacăaceastă afirmație nu ar fi adevărată, nu ar exista legi împotriva
trusturilor care împiedică anumite companii să controleze evenimentele după bunul lor plac.
O altă problemă cu teoria conflictului este că ignoră devianța în societățile în care nu
există o inegalitate importantă. Crima și devianța există chiar și în țările care au redus în mod
drastic inegalitățile printre membrii lor.
La fel ca celelalte teorii despre cauzele criminalității, perspectiva conflictului ne
îmbogățește cunoștințele despre devianță, dar nu ne oferă o explicaþie completă.

TEORIA REACȚIEI SOCIALE/DE MARCAJ

Una dintre cele mai populare explicații ale devianței este, în zilele noastre, teoria reacției
sociale sau de marcaj (teoria etichetării), care consideră devianța ca fiind incapacitatea de a
clasifica anumite acțiuni ca potrivite sau nepotrivite. Deși asemănătoare cu teoria conflictului în
privința devianței, aceasta se bazează mai puțin pe sfera economică decât pe puterea indivizilor
sau a grupurilor pentru a eticheta comportamentul.
Argumentul principal prezentat de teoreticienii reacției sociale (Lemert, 1951; Erikson,
1962; Becker, 1963 apud Petcu 2003) este că niciun comportament nu este inerent sau în mod
automat deviant. Devianța reclamă o definiție. Diverse societăți (și diverse grupuri din cadrul

4
unei societăți) etichetează diferite acte ca fiind deviante. În Statele Unite, de exemplu, dacă o
persoană umblă pe stradă în haine zdrențăroase și îndrugă vorbe despre slava lui Dumnezeu, va
fi, probabil, ridiculizat, trimis la închisoare sau într-o instituție pentru boli psihice. În alte
societăți, același act ar putea inspira respect datorită naturii sale religioase.
Deopotrivă important pentru această teorie este că, deși, din când în când, toți oamenii se
angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte
deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate
comportamente greșite temporare. Aceasta este numită devianță primară. Ceea ce este important
pentru teoria etichetării nu este actul însuși, ci devianța secundară, etichetarea publică de deviant
și, ca urmare, acceptarea identității deviante de către persoana care a comis actul. Această
acceptare poate fi considerată ca un stigmat, un mod negativ de a vedea lucrurile, care schimbă
în mod substanțial conștiința de sine a unei persoane și o duce la o "carieră deviantă" (Goffman,
1963 apud Petcu 2003). Un act de devianță secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare
retrospectivă a identității trecute a unei persoane, pentru a-l face să se conformeze identității
prezente.
Teoria reacției sociale a fost folosită pentru a explica atât criminalitatea, cât și devianța
socială. Problema identității este esențială pentru perspectiva reacției sociale, care are rădăcini în
teoria interacțiunii simbolice. Actul deviant e mai puțin important decât faptul de a fi etichetat
deviant. La rândul ei, acea etichetă afectează sentimentul de identitate al persoanei, care poate
duce la alte acte deviante.
Teoria reacției sociale leagă modurile micro și macro de abordare a devianței. Definițiile
devianței rezidă în definițiile culturale (macro). Dar aplicațiile acestor definiții au loc prin
interacțiunea personală cu alții și joacã un rol semnificativ în identitatea individuală (micro).
Această teorie este utilă în prezentarea devianței ca un proces social mai degrabă decât un
proces moral - unele persoane au puterea de a impune altora punctele de vedere asupra
comportamentului cuvenit. De asemenea, ea constituie o modalitate utilă de a privi
comportamentele definite ca violări atât ale normelor legale, cât și  ale celor sociale.
Teoria reacției sociale are câteva limitări. Cercetarea arată că unii criminali se angajează
în practici criminale sau deviante (e.g., furturi din magazine) chiar dacă nu sunt prinși și
niciodată expuși unei identități bazate pe devianță secundară (Gove, 1980 apud Petcu 2003).
Pentru unii, faptul de a fi etichetat deviant este un stimulent puternic de a-și schimba mai

5
degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori,
ucigași plătiți) și în diverse tipuri de instituții pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor
este o amenințare pentru ei înșiși sau pentru alții și nu pentru că acțiunile lor au fost arbitrar
definite, de cei care au autoritate, ca fiind greșite.

LEGĂTURA DINTRE MICRO- ȘI MACROSOCIOLOGIE:

„THE SAINTS AND THE ROUGHNECK”

Legăturile între procesele prin care apare comportamentul deviant și structura mai extinsă
de clasă au fost subliniate de William Chambliss într-un faimos studiu „The Saints and the
Roughnecks” (1973 apud Giddens 2010). El a studiat două grupuri de delincvenți într-o școală
americană, unul compus din familii ale clasei de mijloc superioare („the saints”) și altul din
familiile sărace („the roughnecks”). În timp ce primii erau implicați constant în delicte ușoare
cum ar fi băutul, vandalismul, chiulul și hoția, niciunul dintre membrii nu era niciodată arestat.
Ceilalți, deși erau implicați în activități delincvente similare, aveau tot timpul probleme cu
poliția. După ce Chambliss a ajuns la concluzia că niciunul dintre grupuri nu era mai delincvent
decât celălalt, a analizat și alți factori care ar putea explica reacția diferită a poliției și a
comunității față de aceste două grupuri.
De exemplu, el a ajuns la concluzia că banda care aparținea clasei mijlocii superioare
avea mașini și astfel putea să se sustragă supravegherii comunității. Băieții din această grupare,
la nevoie, se adunau într-o zonă în care oricine din comunitate îi vedea frecvent. Chambliss a
ajuns la concluzia că acest fapt spunea foarte multe despre structura de clasă a societății, care
oferă avantaje anumitor grupuri mai înstărite atunci când trebuie să fie etichetate ca deviante. De
exemplu, părinții primului grup considerau infracțiunile fiilor lor ca fiind glume nevinovate, în
timp ce părinții grupului sărac consimțeau că etichetările poliției referitoare la comportamentul
fiilor lor, ca fiind unul delincvent, erau corecte. Comunitatea în general părea, de asemenea, de
acord cu aceste etichetări diferite.
Acești băieți continuau să aibă vieți în acord cu această etichetare, „the saints” ducând
viețile convenționale ale clasei de mijloc, iar ceilalți având probleme continue cu legea. Un astfel

6
de rezultat se leagă de ceea ce Lemert (apud Giddens 2010) „devianța secundară”, deoarece este
în mai mare măsură rezultatul incapacității unei persoane de a se purta normal, odată ce a fost
etichetată ca fiind devinată.
Studiul lui Chambliss este adesea citat de sociologi pentru a arăta legătura între factorii
macrosociologici – cum ar fi clasa socială – și fenomenele microsociologice – cum ar fi felul în
care oamenii devin etichetați ca devinați. Acest studiu asigură un exemplu pentru cât de dificil
este să se izoleze factorii micro- și macrosociologici în construcția socială a devianței.

7
BIBLIOGRAFIE:

 Giddens, Anthony, Sociologie, ediția a III-a, 2000, ed. All, București

 Teorii sociale privind geneza delincvenței, Petcu, Mărioara, 2003, Institutul de Istorie
„George Bariţ”, Cluj-Napoca
 Giddens, Anthony, Sociologie, ediția a V-a, 2010, ed. All, București