Finantele Intreprinderii 18 Iunie

Universitatea OVIDIUS Constanţa
Departamentul ID-IFR
Facultatea de Stiinţe Economice
Specializarea: Finanţe şi Bănci
Forma de învăţământ: ID
Anul de studiu: II.
Semestrul: 2
Valabil începând cu anul universitar 2009-2010
Caiet de Studiu Individual

pentru
Finanţele întreprinderii
Coordonator disciplină: Conf.univ.dr. MUNTEANU IRENA

Cuprins
CUPRINS
Unitate Titlul Pagina

de
1
învăţare INTRODUCERE
1 CONŢINUTUL FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII 2

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 3
1.1 Noţiuni introductive 3
1.2 Funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanisme, fluxuri şi pârghii 5
financiare Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 10
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 11
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 11
2 SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE 12

2.1 Valoarea financiară a întreprinderii 13
2.2. Asigurarea performanţelor, gestiunea riscurilor, menţinerea 15
solvabilităţii 18
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 2 19
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 2
3 RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE ALE

GESTIUNII FINANCIARE 20
3.1. Fazele gestiunii financiare 21
3.2. Compartimentele operaţionale 24
UTILITATEA SITUAŢIILOR FINANCIARE ÎN ANALIZA

4.
ACTIVITĂŢII ÎNTREPRINDERII
29
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4
30
4.1 Caracteristicile situaţiilor financiare ale întreprinderii
30
4.2 Termeni specifici ai situaţiilor financiare 31
Finanţele întreprinderii I
Cuprins
INDICATORI ECONOMICO-FINANCIARI 35
5.
5.1 Indicatori de lichiditate, indicatori de risc 36
5.2 Indicatori de activitate, de profitabilitate şi care privesc rezultatul pe 38
acţiune
6. ANALIZA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII 43

6.1 Obiectivele analizei financiare 44
6.2 Autonomia şi flexibilitatea financiară 46
7. ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE A
ÎNTREPRINDERII 50
7.1 Semnificaţiile financiare ale bilanţului 51
7.2 Echilibrul bilanţului şi semnificaţia sa în analiza financiară Lucrare 53
de verificare Unitate de învăţare Nr. 7 54
8. FONDUL DE RULMENT, NEVOIA DE FOND DE

56
RULMENT, TREZORERIA NETĂ 57
8.1 Înfiinţarea instituţiilor de credit 60
8.2 Principalele operaţiuni ale instituţiilor de credit 63
9.
FINANŢAREA ÎNTREPRINDERILOR 66
9.1 Finanţarea prin utilizarea efectelor de comerţ 67
9.2 Forfetarea, factoringul şi leasingul 69
Finanţele întreprinderii II
Cuprins
10. INVESTIŢII. TIPOLOGIE, EFICIENŢĂ, NECESITATE 74

10.1 Investiţii. Tipologie 75
10.2 Eficienţa, necesitatea şi oportunitatea investiţiilor 77
11. METODE DE SELECŢIE A PROIECTELOR DE 81

INVESTIŢII
82
82
11.1 Metoda termenului de recuperare
85
11.2 Metoda valorii actualizate nete şi metoda ratei interne de
89
rentabilitate Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 11
90
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
90
12. ANALIZA SWOT. CAUZE EXTERNE ALE DECLINULUI 91

ÎNTREPRINDERILOR
12.1 Analiza SWOT 92
12.2 Cauze externe ale declinului întreprinderilor 95
13. CAUZE INTERNE ALE DECLINULUI 100

ÎNTREPRINDERILOR
101
101
13.1 Modelul celor cinci puncte forte al lui Michael Porter
102
13.2 Cauze interne ale declinului companiilor
105
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 13
106
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare
106
14. REDRESAREA ÎNTREPRINDERILOR 107

14.1 Cadrul general 108
14.2 Metode de redresare a companiilor 109
BIBLIOGRAFIE 115
Finanţele întreprinderii III

Cuprins
Finanţele întreprinderii IV
r
Conţinutul finanţelor întreprinderii
INTRODUCERE
Stimate student,
Cursul Finanţele întreprinderii se adresează studenţilor din cadrul

facultăţilor de profil economic de la toate specializările, dar în special studenţilor
de la forma de Învăţământ la Distanţa din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Economice,
Universitatea "Ovidius" Constanţa, specializarea Finanţe Bănci, anul al II-lea.
Cursul cuprinde noţiunile teoretice de bază din domeniul Finanţelor

întreprinderii şi este structurat în 14 unităţi de învăţare şi se încheie cu
bibliografie. În cadrul cursului sunt tratate pe larg concepte legate de gestiunea
financiară a întreprinderii: obiective, sarcini şi responsabilităţi, analiza financiară
cu indicatorii specifici, dar şi probleme legate de finanţarea intreprinderii şi
realizarea de investiţii. Cursul se încheie cu prezentarea şi analizarea
principalelor cauze care duc la declinul întreprinderii şi prin evidenţierea
metodelor de redresare a companiilor.
Considerăm că o bună cunoaştere a finanţelor întreprinderii şi a instrumentelor de

gestiune financiară sunt coordonate importante în formarea unui economist. De
asemene studiile de caz prezentate vor ajuta studenţii să aplice în practică în mod
corect noţiunile învăţate.
Caietul individual este un instrument util în pregatirea studenţilor de la

specializarea finanţe-bănci, forma de învâţământ la distanţă. Materialul are un
pronunţat caracter didactic, conţinând un set de cunoştinţe de bază, necesare
pentru înţelegerea conceptelor şi mecanismelor legate de activitatea
întreprinderii. Pregătirea trebuie realizată prin consultarea materialelor
bibliografice indicate, dar şi a altor cărţi, cursuri, articole din domeniu.
Intrebările care însoţesc fiecare unitate de învăţare, precum şi testele propuse vă

permit să vă verificaţi cunoştinţele şi să vă autoevaluaţi. Pentru a veni în sprijinul
dumneavoastră, la sfârşitul fiecărui capitol există răspunsuri la întrebările din
cadrul testelor.
Spor la învăţat şi succes!
Finanţele întreprinderii 1
r
Unitatea de învăţare Nr. 1

CONŢINUTUL FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII
Cuprins Pagina
1.1 Noţiuni introductive 3
1.2 Funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanisme, fluxuri şi pârghii financiare 5
r
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
După studierea noţiunilor prezentate în acest capitol, cursanţii vor putea să:
 descrie principalele elemente ale mediului financiar în care se desfăşoară

activitatea de gestiune financiară a întreprinderii;
 definească finanţele întreprinderii;;
 prezinte funcţia de repartiţie şi funcţia de control;
 enumere principalele surse de finanţare utilizate în desfăşurarea activităţii
întreprinderii;
 descrie mecanismele, fluxurile şi ciclurile financiare ca obiecte ale gestiunii
financiare a întreprinderii;
 cunoască etapele ciclului de viaţă al întreprinderii.
1.1 Noţiuni introductive

Cuvinte Management financiar, gestiune financiară
cheie
Finanţele întreprinderii, ca relaţii economice exprimate în formă bănească, fac
parte din categoria finanţelor private şi se referă la întreprinderile economice (societăţi
comerciale), la bănci, la societăţi financiare şi de asigurări, precum şi la alte entităţi
patrimoniale. În cadrul finanţelor întreprinderii se studiază resursele şi cheltuielile,
împrumuturile primite sau acordate, creanţele de încasat sau obligaţiile de plată.
Referitor la finanţele întreprinderii, esenţială este gestiunea financiară a
întreprinderii, care îşi defineşte obiectul prin raportarea la oportunităţile şi restricţiile
mediului financiar în care evoluează întreprinderea. Conţinutul şi problemele financiare la
care trebuie să facă faţă întreprinderea, precum şi soluţiile pe care le poate găsi sunt legate
în mod evident de caracteristicile mediului financiar intern şi extern.
Conţinutul gestiunii financiare a întreprinderii este dat de obiectul gestiunii
financiare, sarcinile gestiunii financiare precum şi de responsabilităţile operaţionale ale
acesteia.
Obiectul gestiunii financiare se referă la mecanismele, fluxurile şi ciclurile
financiare ale întreprinderii, la studierea şi stăpânirea acestora, adică la controlul raportului
dintre componentele mediului financiar al întreprinderii.
Sarcinile gestiunii financiare derivă din funcţiile primare ale finanţelor: funcţia de
repartiţie şi cea de control. Acestea se referă pe de o parte la urmărirea obiectivelor majore
ale întreprinderii (maximizarea valorii întreprinderii şi asigurarea lichidităţii şi echilibrului
financiar) şi pe de altă parte, la stăpânirea dificultăţilor şi riscurilor financiare.
Mediul financiar în care se desfăşoară gestiunea financiară a întreprinderii şi care
influenţează obiectul acesteia se constituie din mai multe elemente cum ar fi:
 instrumente financiare, de creditare şi finanţare, de acoperire a nevoilor
întreprinderii, care corespund unor active financiare cu multiple forme. Aceste
active constituie titluri financiare reprezentate de documente privind drepturi de
proprietate sau drepturi de creanţă deţinute în relaţia cu întreprinderea (exemplu:
acţiuni, obligaţiuni, efecte de comerţ, şi altele).
r
 terţi cu care întreprinderea intră în interacţiune, ca de exemplu: furnizori,

clienţi sau agenţi specializaţi precum bănci, societăţi de valori mobiliare sau
societăţi de asigurări, terţi care acţionează în perimetrul pieţelor de active
financiare, dar şi al pieţelor clasice de materii prime, piaţa forţei de muncă sau pieţe
de desfacere.
 reglementări juridice şi tehnice, care definesc regulile formale ale practicii
financiare, în scopul de a organiza şi de a regla în mod unitar comportamentul
financiar al tuturor participanţilor la operaţiile financiare.
 variabile de reglare: rata ale dobânzii, care reglementează raporturile dintre
cei ce oferă şi cei ce atrag fonduri; cursul de schimb valutar, care reglează volumul
şi structura schimburilor internaţionale; cotaţii bursiere, prin care se fixează preţurile
activelor financiare supuse tranzacţionării (acţiuni, obligaţiuni, certificate de
depozit, alte titluri financiare).
În concluzie, o bună gestiune financiară a întreprinderii presupune cunoaşterea şi
analiza permanentă a următoarelor elemente:
instrumente financiare care generează active financiare, datorii financiare sau
instrumente de capital propriu;
 instrumente financiare care generează active financiare, datorii financiare sau
instrumente de capital propriu;
 parteneri comerciali şi financiari;
 pieţe de tranzacţionare a mărfurilor şi valorilor mobiliare;
 variabile de reglare;
 proceduri de lucru date de reglementări juridice.
În plan teoretic, finanţele întreprinderii se definesc ca o ramură a ştiinţei financiare
care analizează mecanismele şi metodele de procurare şi gestionare a resurselor financiare,
izvorul şi destinaţia acestor resurse în vederea satisfacerii cerinţelor activităţii economice şi
obţinerea unor profituri cât mai mari.
Într-o întreprindere se pot crea pe seama profiturilor obţinute diverse fonduri: de
investiţii; de rulment; de rezervă; pentru acţiuni sociale, culturale şi sportive; de pregătire
profesională şi recalificare; pentru premiere şi participarea salariaţilor la profit.
Metode utilizate în finanţarea activităţii generale a întreprinderii sunt:
a) aportarea capitalului social al acţionarilor sau asociaţilor;
b) autofinanţarea;
c) creditarea externă;
d) finanţarea bugetară.
Aceste metode de finanţare generală a activităţii ilustrează de fapt conexiunea
întreprinderii la universul economico-financiar global ce se manifestă în economie.
Test de autoevaluare 1.1.

1. Care sunt elementele mediului financiar?
r
2. Enumeraţi câteva metode de finanţarea întreprinderii.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina11.
1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanisme, fluxuri şi pârghii financiare

Cuvinte Cicluri financiare, mecanisme financiare, fluxuri financiare
cheie
FUNCŢIILE FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII
Ca orice subsistem financiar finanţele întreprinderii îndeplinesc funcţia de repartiţie
şi funcţia de control.
Funcţia de repartiţie reflectă colectarea capitalurilor, utilizarea şi reconstituirea lor
prin capacitatea de autofinanţare a întreprinderii. Funcţia de repartiţie reflectă de asemenea
atragerea de resurse externe prin creditare externă şi rambursarea fondurilor conform
graficelor şi costurilor de finanţare contractate.
Fondurile băneşti proprii şi împrumutate se avansează şi se încorporează în active
patrimoniale imobilizate sau circulante, trecând prin faze ale ciclului de exploatare şi
evoluând mai departe sub formă de rezerve economice şi fluxuri monetare degajate. Astfel,
ciclul de exploatare al întreprinderii, constituit din fazele procesului de realizare a activităţii
productive stă la baza funcţiei de repartiţie a finanţelor întreprinderii şi se află în strânsă
legătură cu gestiunea financiară a întreprinderii.
Gestiunea ciclurilor de producţie, de fabricaţie şi de exploatare este dublată în
permanenţă de gestiunea financiară a întreprinderii, deoarece elementele materiale şi
umane încorporate în ciclul de exploatare au la bază raporturi financiare şi fonduri băneşti.
Funcţia de control a finanţelor întreprinderii derivă din faptul că în economie
rezolvarea problemelor porneşte de la nivelul de bază si anume de la nivelul
microeconomic, al întreprinderii. Funcţia de control se manifestă atât prin constatarea
disfuncţiunilor, deficienţelor economice şi financiare ale întreprinderii, cât şi prin
corectarea acestora prin cunoaşterea de către factorii de decizie şi luarea măsurilor de
îndreptare a deficienţelor. Mai mult, controlul în domeniul finanţelor întreprinderii poate şi
trebuie să aibă un caracter preventiv în realizarea sarcinilor de producţiei, de investiţii şi de
finanţare a întreprinderii.
r
Controlul la nivelul întreprinderii (controlul financiar) se exercită prin conducătorul

financiar-contabil, prin departamentul sau biroul de control financiar intern, prin revizorii
de gestiune, precum şi prin comisiile de cenzori numite de Adunarea Generală a
Acţionarilor (for care reprezintă conducerea supremă a întreprinderii).
În activitatea întreprinderii este implicat şi un control financiar extern, realizat de
către creditori, cum ar fi băncile, care urmăresc utilizarea pe destinaţii a creditelor acordate
sau se informează în legătură cu gradul de bonitate al firmei care solicită credite. Băncile
sunt interesate de gradul de lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate ale întreprinderii şi pot
verifica în unele cazuri, respectarea regimului de decontări şi a formelor de utilizare a
instrumentelor de plată, volumul general al creditelor acordate, destinaţia lor şi garanţiile
materiale constituite pentru obţinerea de credite.
Un alt control extern la care poate fi supusă întreprinderea este controlul fiscal,
realizat de organismele financiare centrale şi locale ale Ministerului Finanţelor. Sunt
verificate prin controlul fiscal obligaţiile de plată a impozitelor şi taxelor, modul de stabilire
şi de plată a acestora, respectarea normelor de întocmire a situaţiilor fiscale şi a situaţiilor
periodice de raportare financiar-contabilă (bilanţul contabil).
Ambele funcţii ale întreprinderii - de repartiţie şi de control – fac obiectul gestiunii
financiare alături de mecanismele financiare, de ciclurile şi fluxurile financiare ale
întreprinderii.
MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE – OBIECTE ALE

GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
Prin mecanisme financiare ale întreprinderii se înţeleg metode, pârghii, instrumente

şi proceduri de formare, colectare şi gestionare a capitalurilor şi fondurilor întreprinderii.
Mecanismele financiare au importanţă deosebită în organizarea şi conducerea
activităţii financiare. Prin intermediul lor se pun în mişcare fluxurile financiare care se
regăsesc în următoarele categorii:
 fluxuri financiare în contrapartidă;
 fluxuri financiare decalate sau întârziate;
 fluxuri financiare multiple;
 fluxuri financiare autonome.
Fluxurile în contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ
real cu monedă sau invers. Aceste fluxuri apar în cazul:
- achiziţiilor, cumpărărilor de bunuri, servicii, lucrări, cu plata imediată în
numerar sau prin virament;
- vânzărilor de bunuri, servicii sau lucrări, cu încasare imediată de numerar.
Fluxurile decalate sau întârziate sunt generate de situaţii în care fluxurile fizice
reale nu corespund imediat unor fluxuri financiare, echilibrul stocurilor de bunuri livrate
sau achiziţionate realizându-se ulterior prin manifestarea transferului de monedă aferent.
Aceste fluxuri decalate pot apărea în activitatea curentă de exploatare, prin plata şi
respectiv încasarea facturilor de la terţi cu întârziere faţă de data livrării. Întârzierea poate fi
stabilită de comun acord cu terţii, prin indicarea scadenţelor de plată, respectiv încasare.
Fluxurile decalate pot apărea şi în cazul unor operaţiuni comerciale sau fapte de comerţ ce
presupun cheltuieli anticipate sau venituri anticipate. Este cazul plăţilor în avans pentru
r
cheltuieli ce privesc o perioadă viitoare sau cazul veniturilor încasate anticipat pentru livrări
viitoare. Fluxurile decalate generează în contabilitate şi evidenţa întreprinderii solduri de
creanţe şi obligaţii.
Fluxurile financiare multiple apar în situaţia intervenţiei unor intermediari în
relaţiile dintre două întreprinderi. Exemple de fluxuri multiple pot fi: fluxuri financiare
generate de scontarea efectelor de comerţ, de operaţiunile de factoring, sau de
operaţiunile de forfetare.
Fluxurile financiare autonome sunt fluxuri financiare unilaterale, fără echivalent
sau contraprestaţie şi se degajă din operaţiuni financiare precum împrumuturile
nerambursabile sau subvenţii bugetare.
Fluxurile financiare se manifestă în legătură cu activităţile fundamentale ale
întreprinderii formând ciclurile financiare fundamentale ale întreprinderii:
 ciclul de investiţii şi de amortizare;
 ciclul de exploatare;
 ciclul de finanţare.
Acestea se clasifică şi corespund activităţilor fundamentale ale întreprinderii:
activitatea de investiţii, activitatea de exploatare şi activitatea de finanţare.
Investiţiile sunt cheltuieli de amploare pentru întreprindere atât prin volum cât şi
prin necesitatea lor în ciclul de exploatare. Ele se materializează în transferul fluxurilor de
numerar şi echivalente de numerar în active imobilizate (corporale tangibile, necorporale
intangibile, financiare) pe o perioadă de exploatare de cel puţin un an.
Odată create prin investiţii capacităţile de producţie se depreciază fizic şi moral. De
aceea mecanismele şi sistemele de amortizare sunt menite să evalueze şi să recupereze
aceste deprecieri. Sumele de bani investite se recuperează şi se reconstituie în mod linear,
progresiv sau regresiv, în concordanţă cu procesul de uzură al activelor imobilizate prin
investiţii. La sfârşitul perioadei de utilizare a activelor imobilizate va trebui să existe o
echivalenţă parţială sau integrală a fondurilor investite.
Ciclul de exploatare reprezintă un ansamblu de acţiuni desfăşurate cu scopul
atingerii obiectivelor pentru care întreprinderea a fost înfiinţată. Ciclul fundamental de
exploatare cuprinde achiziţia de bunuri şi prestarea de servicii, transformarea în produse
finite şi vânzarea pe piaţă. Procesul de exploatare trebuie să funcţioneze continuu, pentru a
asigura o utilizare optimă a forţei de muncă şi a capacităţilor de producţie. Această
continuitate în exploatare se bazează atât pe existenţa stocurilor reale de materii prime,
materiale, produse finite, cât şi pe existenţa unor surplusuri monetare, disponibilităţi băneşti
care să facă posibilă circulaţia şi reîntregirea stocurilor.
Ciclul de finanţare reflectă procedurile de procurare a surselor de finanţare a
întreprinderii prin creşteri de capital, prin autofinanţare sau creditare externă. Între fluxurile
iniţiale de procurare a surselor de finanţare şi suma fluxurilor finale degajate nu există o
echivalenţă perfectă, datorită riscului sau performanţelor ciclului de exploatare. Astfel,
fluxurilor financiare iniţiale de aportare a capitalului social din partea proprietarilor de
capital nu le corespunde în mod automat o remunerare capitalului investit, prin dividende.
Nici fluxului iniţial de creditare externă realizat de o bancă sau alt finanţator nu-i
corespunde în mod obligatoriu o remunerare a creditului investit, prin dobândă sau
rambursarea sumelor conform graficului agreat de părţi (există credite restante şi
neperformante).
De asemenea fluxurile de constituire a fondurilor proprii din profit nu generează
r
întotdeauna o îmbunătăţire a activităţii de exploatare, care fructifică aceste fonduri

constituite prin autofinanţare. Riscul incapacităţii de plată a întreprinderii este cauza
esenţială a acestor situaţii.
GESTIUNEA FINANCIARĂ ŞI CICLUL DE VIAŢĂ AL ÎNTREPRINDERII
În realizarea sarcinilor sale gestiunea financiară se adaptează ciclului de viaţă al

întreprinderii, care poate fi caracterizat în funcţie de timp, cifră de afaceri şi rezultate prin
următoarele patru etape:
 etapa de lansare a întreprinderii;
 etapa de dezvoltare;
 etapa de maturitate şi performanţe stabile;
 etapa de declin.
În parcurgerea etapelor ciclului de viaţă întreprinderea se confruntă cu nevoi de
finanţare specifice, dar odată ce nevoile au fost acoperite se degajă noi resurse. Această
realitate obiectivă a evoluţiei şi declinului întreprinderii este soluţionată în practică prin
investiţii financiare şi crearea de corporaţii sau grupuri de întreprinderi asociate. Prin
deciziile unitare şi corelate ale societăţii „mamă” se gestionează mai bine evoluţiile şi
declinul filialelor sau întreprinderilor asociate.
În faza de lansare, întreprinderea nou înfiinţată înregistrează o creştere moderată şi
instabilă a producţiei şi vânzărilor. Rezultatele în această perioadă sunt cel mai adesea
negative datorită cheltuielilor fixe de nivel ridicat, pe care întreprinderea le suportă, cât şi
datorită repartizării acestor cheltuieli fixe asupra unui volum de producţie încă restrâns.
Faza este dominată de nevoia de fonduri externe, iar pentru gestiunea financiară problema
esenţială care apare o reprezintă găsirea mijloacelor de finanţare, care să permită
menţinerea solvabilităţii, a finanţării cheltuielilor curente, cât şi a nevoilor de investiţii
necesare.
În faza de dezvoltare, întreprinderea cunoaşte o creştere accelerată a producţiei şi
vânzărilor, iar resursele de autofinanţare încep să se degajeze. Deşi sunt încă insuficiente
pentru finanţarea stocurilor şi a celorlalte elemente de exploatare, resursele financiare tind
să acopere în mare măsură cheltuielile fixe reclamate de lansarea şi creşterea activităţii.
Din punct de vedere al finanţării externe, întreprinderea se află în situaţia de
bonitate financiară în creştere, faţă de care băncile sau alţi finanţatori externi manifestă o
mai mare încredere în acordarea de credite.
Sub aspectul gestiunii financiare, faza de creştere a întreprinderii rămâne dominată
de preocupările privind echilibrul financiar, adică acoperirea creşterii nevoii de capital fix
şi circulant, precum şi de preocupările pentru obţinerea de resurse externe de finanţare.
În faza de maturitate, deşi întreprinderea cunoaşte o creştere moderată a producţiei
într-un ritm puţin accelerat, nevoile de finanţare se reduc, deoarece investiţiile în capital fix
se înscriu în parametrii tehnico-economici proiectaţi şi nu pun probleme grave de uzură sau
de înlocuire a acestora. În această perioadă nivelul producţiei şi al vânzărilor atins permite
o absorbţie totală a cheltuielilor fixe şi chiar obţinerea unor profituri stabile, cel puţin
pentru o perioadă scurtă de timp.
În faza de maturitate, întreprinderea se află deseori în situaţie de supralichiditate şi
poate aloca excedentele monetare, generate de vânzarea constantă a unui volum mare de
producţie sau de plasamente financiare rentabile, pentru procurarea de surse de finanţare
r
suplimentare.
Faza de declin se caracterizează prin aceea că producţia şi vânzările se reduc, iar
rezultatele financiare se degradează datorită îmbătrânirii capacităţilor de producţie,
învechirii reţetelor de fabricaţie sau datorită concurenţei de piaţă a produselor întreprinderii
(concurenţă de ordin tehnic sau financiar care duce la apariţia pe piaţă a produselor similare
noi, superioare din punct de vedere calitativ şi obţinute cu costuri reduse).
Pentru gestiunea financiară a întreprinderii problema esenţială o reprezintă
dezinvestirea şi orientarea către noi activităţi productive, noi pieţe de achiziţie sau de
desfacere. Activitatea de dezinvestire reprezintă valorificarea capacităţilor existente prin
vânzare sau adaptare, restructurare şi reorganizare pentru obţinerea de resurse financiare ce
pot fi investite în noi activităţi ce oferă perspective economico-financiare favorabile.
Dacă dezinvestirea nu se realizează la timp, întreprinderea, fiind supusă eroziunii
accelerate a rezultatelor sale, riscă să nu mai poată recupera nici o resursă de reinvestire şi
să fie deci lipsită de posibilitatea de relansare, restructurare pe cont propriu şi prin surse
proprii.

1. Ce categorii de fluxuri financiare cunoaşteţi?
2.Ce este dezinvestirea?
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 11.
În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 1.
r
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită cunoaşterea
conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr. 1.
1. Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

a) finanţele întreprinderii ca relaţii social-economice exprimate în formă
bănească fac parte din categoria finanţelor publice;
b) finanţele întreprinderii au legătură cu împrumuturile primite şi acordate
de agenţii economici;
c) activitatea finanţelor întreprinderii este coordonată de Administraţiile
Financiare teritoriale;
d) finanţele întreprinderii fac parte din categoria finanţelor private;
e) gestiunea financiară a întreprinderii îşi desfăşoară obiectul prin
raportarea la oportunităţile şi restricţiile mediului financiar în care
evoluează întreprinderea.
2.Sarcinile gestiunii financiare a întreprinderii sunt:

a. menţinerea solvabilităţii întreprinderii prin echilibrul dintre încasări
şi plăti;
b. urmărirea unei politici de maximizare a dividendelor primite de
acţionari, indiferent de riscurile asumate;
c. asigurarea calităţii şi nivelului performantelor economice realizate de
întreprindere;
d. obţinerea într-un timp scurt a unui profit cât mai mare prin creşterea
gradului de îndatorare al întreprinderii.
3. Principalele metode utilizate în finanţarea activităţii generale a întreprinderii

sunt:
a. autofinanţarea;
b. creditarea externă;
c. finanţarea bugetară;
d. împrumuturile de la Fondul Monetar Internaţional;
e. aportarea capitalului social acţionarilor.
Alegeti răspunsurile corecte.
4. La ce se referă obiectul gestiunii financiare a întreprinderii?

r
Răspunsurile testelor de autoevaluare

Răspuns 1.1
1. Mediul financiar este format din următoarele elemente: instrumente financiare de
creditare şi finanţare: titluri financiare (acţiuni şi obligaţiuni, efecte de comerţ);
terţi cu care întreprinderea intră în interacţiune; reglementări juridice şi tehnice;
variabile de reglare.
2. Metode utilizate în finanţarea activităţii generale a întreprinderii sunt: aportarea
capitalului social al acţionarilor sau asociaţilor; autofinanţarea; creditarea externă;
finanţarea bugetară.
Răspuns 1.2.
1. Distingem următoarele categorii de fluxuri financiare: fluxuri financiare în
contrapartidă; fluxuri financiare decalate sau întârziate; fluxuri financiare
multiple; fluxuri financiare autonome.
2. Activitatea de dezinvestire reprezintă valorificarea capacităţilor existente
prin vânzare sau adaptare, restructurare şi reorganizare pentru obţinerea de
resurse financiare.
Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

1. Dobre E.. – Noi dimensiuni în contabilitatea şi gestiunea titlurilor de
valoare, Editura Infomega, Bucureşti, 2005
2. Dobre E., Munteanu I. – Finanţele întreprinderii, Noţiuni teoretice, aplicaţii,
studii de caz, Editura Muntenia, Constanţa 2005
3. Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 2005

Sarcinile gestiunii financiare a întreprinderii

SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
Cuprins Pagina
2.1. Valoarea financiară a întreprinderii 13
2.2. Asigurarea performanţelor, gestiunea riscurilor, menţinerea solvabilităţii 15


După studierea acestui capitol, veţi putea:
 să denumiţi principalele sarcini ale gestiunii financiare a întreprinderii;
 să calculaţi valoarea financiară a întreprinderii;
 să descrieţi valoarea întreprinderii ca pe o mărime dinamică, inseparabilă de
procesul de valorificare a patrimoniului, o mărime sensibilă la toate riscurile;
 să prezentaţi formele pe care le îmbracă riscurile financiare precum şi
influenţele acestora asupra activităţii întreprinderii;
 să definiţi solvabilitatea financiară.
2.1 Valoarea financiară a întreprinderii

Cuvinte Patrimoniu; diagnostic economic, juridic; valoare actuală
cheie
Principalele sarcini ale gestiunii financiare a întreprinderii sunt:
 maximizarea valorii financiare a întreprinderii (a averii proprietarilor de
capital);
 asigurarea performanţelor economice planificate de întreprindere;
 gestiunea riscurilor financiare;
 menţinerea solvabilităţii şi a echilibrului financiar al întreprinderii.
MAXIMIZAREA VALORII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Creşterea valorii întreprinderii este principala sarcină şi preocupare a gestiunii
financiare a întreprinderii deoarece de această valoare depinde eficienţa capitalurilor
investite şi implicit decizia investiţională. Valoarea întreprinderii nu poate fi apreciată
numai în raport cu valoarea patrimoniului său, adică valoarea acumulărilor până la un
anumit moment. Valoarea întreprinderii trebuie analizată şi determinată dincolo de
activităţile sale curente: de exploatare, de investiţii sau de finanţare şi în raport cu proiectele
şi activităţile viitoare în care va fi angajat patrimoniul respectiv.
Patrimoniul acumulat la un moment dat de o întreprindere nu constituie decât un
element de plecare în aprecierea valorii sale. Evaluarea trebuie să ţină seama în primul rând
de rezultatele scontate, aşteptate în viitor, ca urmare a exploatării activelor şi pasivelor
patrimoniale acumulate.
Valoarea întreprinderii este o valoare anticipată, virtuală, extrapolată, care
corespunde valorii actuale patrimoniale, corelată cu veniturile, cu profiturile estimate şi cu
oportunităţile de afaceri posibile în viitor. Din acest motiv valoarea întreprinderii nu poate
fi separată de tipul şi calitatea proiectelor în care este angajat patrimoniul ei.
Evaluarea întreprinderii este o operaţiune complexă, bazată pe diagnosticul juridic,
economic şi tehnologic al întreprinderii, precum şi pe fezabilitatea proiectelor de
exploatare, de investiţii sau financiare ale întreprinderii. O metodă frecvent folosită în
evaluarea întreprinderii este evaluarea financiară.
Valoarea financiară a întreprinderii este dată de formula:

n
Pt VRn
Vf   
t 1 1  K  1  K n
t
unde:
Pt = profiturile anuale viitoare;

n = numărul de ani de viaţă economică a întreprinderii;
K = rata de actualizare;
VRn = valoarea reziduală, respectiv valoarea de piaţă estimată că va rămâne la
finalul duratei de viaţă a întreprinderii.
Rata de actualizare depinde de rata inflaţiei, de costul capitalului (rata dobânzilor),
riscurile pe care le implică încasările viitoare şi de situaţia economică generală. Rata de
bază care intră în componenţa ratei de capitalizare/fructificare sau de actualizare se mai
numeşte şi rată neutră, pentru că se determină pornind de la dobânda pieţei şi are un
caracter obiectiv faţă de agentul economic.
Valoarea întreprinderii nu poate fi rezumată la mărimea statică a patrimoniului din
momentul evaluării, ci ea trebuie privită şi sub următoarele aspecte esenţiale:
 este o mărime dinamică, inseparabilă procesului de valorificare a
patrimoniului;
 este o mărime sensibilă la toate riscurile percepute ca posibilităţi de
depreciere a valorii întreprinderii (riscuri externe pot fi considerate anumite crize
sociale, economice, inflaţioniste; riscuri interne pot fi considerate structurile
necorespunzătoare ale costurilor de producţie, intenţia de fuziune sau de disociere
sau alte modificări structurale ale entităţii patrimoniale).
Dinamismul şi sensibilitatea valorii întreprinderii sunt date de cursurile variabile,
fluctuante ale acţiunilor întreprinderii pe piaţa bursieră sau extrabursieră. De multe ori
cursul unei acţiuni la bursă creşte odată cu anunţarea unui fapt susceptibil să amelioreze
perspectivele întreprinderii (succesul financiar, fuziunea cu o altă întreprindere solidă din
punct de vedere economic).
În concluzie determinantele valorii întreprinderii sunt:
 mărimea patrimoniului acumulat până în momentul evaluării;
 rezultatele preconizate ale activităţilor curente şi ale proiectelor viitoare;
 riscurile induse de mediul financiar, precum şi riscurile specifice fiecărei
întreprinderi (legate de costurile proprii sau de tehnologia şi organizarea
proprie).

1. Care sunt sarcinile gestiunii financiare a întreprinderii?

2. Caracterizaţi în câteva cuvinte valoarea financiară a întreprinderii.
2.2. Asigurarea performanţelor, gestiunea riscurilor, menţinerea solvabilităţii

Cuvinte Performanţa financiară, riscuri financiare, variabile de reglare, solvabilitate
cheie
ASIGURAREA PERFORMANŢELOR ECONOMICO-FINANCIARE
PLANIFICATE ALE ÎNTREPRINDERII
Necesitatea acestei sarcini a gestiunii financiare a întreprinderii derivă din faptul că
firma foloseşte resurse financiare care implică un anumit cost. Întreprinderea trebuie să-şi
plătească partenerii care-i furnizează aceste resurse. Ea dobândeşte aceste mijloace de plată
din veniturile obţinute din desfăşurarea activităţii sale. Gestiunea financiară verifică mai
întâi dacă activitatea întreprinderii este destul de eficientă pentru a obţine venituri care să
permită plata furnizorilor de resurse, dar şi obţinerea unui anumit profit. Urmărirea atingerii
unui anumit nivel al performanţelor financiare trebuie să ţină seama şi de faza în care se
află firma deoarece autofinanţarea întreprinderii nu se realizează încă de la constituirea ei,
ci abia mai târziu, în perioada de creştere şi maturitate a activităţii sale. Contrar unei idei
foarte răspândite, gestiunea financiară nu caută cu orice preţ obţinerea unui profit maxim
pe termen scurt, ci dimpotrivă trebuie direcţionată pentru asigurarea stabilităţii
performanţelor financiare ridicate, pe o perioadă cât mai lungă.
Se apreciază drept favorabilă stabilitatea performanţelor care se obţin printr-un
echilibru satisfăcător între rentabilitate şi menţinerea acesteia pe termen lung.
GESTIUNEA RISCURILOR FINANCIARE
În general, riscul financiar este legat de un activ financiar sau de întreaga activitate
a întreprinderii care foloseşte un anumit volum de fonduri atrase.
Riscul poate fi definit în raport cu variaţia anticipată a rezultatelor întreprinderii
preconizate a fi obţinute, dar şi de variaţia resurselor atrase, împrumutate sau de alte situaţii
specifice întreprinderii în cauză.
Riscurile financiare îmbracă următoarele forme:
- riscul de exploatare;
- riscul îndatorării;
- riscul de faliment;
- riscul variabilelor de reglare (curs de schimb, rata dobânzii, cotaţii

bursiere).
Riscul de exploatare e determinat în principal de structura costurilor dar nu numai.
Aspectul vizează raportul între costurile fixe (convenţional constante) şi costurile variabile
ale întreprinderii, raport care face rezultatul activităţii mai mult sau mai puţin sensibil la
variaţia nivelului producţiei şi a vânzărilor. O întreprindere care are cheltuieli fixe ridicate
poate avea rezultate fluctuante, deci este clasificată ca riscantă. La o producţie scăzută, o
asemenea întreprindere nu va putea repartiza toate cheltuielile fixe asupra preţurilor
produselor (pentru că nu se vând) şi în aceste condiţii va obţine pierderi. Dacă piaţa şi
activitatea întreprinderii permit un volum al producţiei ridicat, cheltuielile fixe sunt
repartizate, adică sunt absorbite printr-o producţie suficientă, care este la rândul ei absorbită
de piaţă. În acest caz întreprinderea obţine beneficii.
Riscul îndatorării apare ca efect al structurii financiare a întreprinderii şi este legat
în principal de structura finanţării întreprinderii. Când întreprinderea îşi măreşte solicitarea
pentru împrumuturi pe termen lung sau pentru datorii curente, ea se obligă de fapt să obţină
venituri suplimentare pentru a asigura nu numai rata împrumuturilor scadente şi plata
furnizorilor, dar şi plata dobânzilor sau penalităţilor aferente. Creşterea gradului de
îndatorare amplifică dispersia rezultatelor întreprinderii. Gradul de îndatorare este un
indicator care reflectă ponderea datoriilor curente sau pe termen lung în total activ sau la
ponderea datoriilor în activul net sau capitalurile proprii.
Riscul de faliment este un risc financiar vital pentru întreprindere pentru că
ameninţă chiar dispariţia întreprinderii, dizolvarea şi lichidarea ei. Falimentul apare ca o
sancţiune comercială posibilă pentru insolvabilitatea întreprinderii care a intrat în
incapacitate de plată. Trebuie însă menţionat că nu orice incapacitate temporară de plată
reprezintă o insolvabilitate patrimonială care conduce în mod inevitabil la faliment. Tocmai
de aceea prealabil declarării falimentului, există posibilitatea procedurii de redresare
economică şi financiară prin planuri de redresare conduse de un administrator judiciar.
Dacă şi după derularea acestei proceduri în termen rezonabil redresarea nu are loc, atunci
se declară falimentul de către judecătorul sindic, care numeşte în locul administratorului un
lichidator (un administrator de lichidare). Lichidarea este operaţiunea de stingere a
pasivului patrimonial pe seama activului, prin vânzarea de active sau distribuirea acestora
în natură.
Riscul cursului de schimb valutar şi riscul ratei dobânzii. Când întreprinderea
efectuează operaţii exprimate în devize, adică în valută sau instrumente de plată în valută se
expune riscului legat de evoluţia defavorabilă a cursurilor de schimb. Pe de altă parte, când
întreprinderea face apel la împrumuturi bancare sau obligatare va fi nevoită să suporte
cheltuieli financiare suplimentare, în cazul în care dobânda contractată este variabilă, iar
piaţa dobânzilor cunoaşte o creştere în timp. La acelaşi risc este supusă şi o bancă în
măsura în care acordă credite cu dobândă fixă, iar piaţa dobânzilor cunoaşte o modificare
în timp. Situaţia generează pentru bancă un randament plafonat al activităţii sale; apare în
acest caz fenomenul „pierderii de câştig” - apreciat ca fiind un risc al gestiunii sale
financiare.

MENŢINEREA SOLVABILITĂŢII ŞI A ECHILIBRULUI FINANCIAR
Riscul cel mai important la care este expusă întreprinderii este insolvabilitatea sa.
De aceea, menţinerea solvabilităţii este o sarcină majoră şi o preocupare permanentă a
managerilor întreprinderii.
Solvabilitatea exprimă aptitudinea, capacitatea unei întreprinderi de a face faţă
datoriilor sale exigibile. Menţinerea solvabilităţii constă în efectuarea la timp a plăţilor
scadente reprezentate de rambursarea creditelor sau a altor obligaţii contractuale asumate
prin contractele comerciale semnate.

1. Valoarea financiară a întreprinderii depinde de:
a) profiturile anuale trecute;
b) profiturile anuale viitoare;
c) numărul de ani de viaţă ai întreprinderii;
d) valoarea reziduală a întreprinderii.
2. Riscurile financiare sunt:

a) Riscul de exploatare;
b) Riscul de îndatorare;
c) Riscul de faliment;
d) Riscul de aprovizionare;
e) Riscul cursului de schimb şi al dobânzii.
Alegeţi răspunsurile corecte.



1. Care sunt sarcinile gestiunii financiare a întreprinderii?
2. La ce se referă riscul de faliment?
3. Ce este solvabilitatea?
4. Să se stabilească care este valoarea financiară a întreprinderii dacă se cunosc

următoarele date:
- Valoarea reziduală este de 300.000.000 RON şi
Profituri estimate
Anul
(RON)
1 10 000 000
2 12 000 000
3 16 000 000
4 17 000 000
5 18 000 000
6 20 000 000

6. Completaţi spaţiile de mai jos:

 Riscul de exploatare este determinat în principal de ………………………….
 Solvabilitatea financiară reprezintă ………………………………………….

 Riscul variabilelor de reglare exprimă ………....…………………………….

Răspuns 2.1
1. Principalele sarcini ale gestiunii financiare a întreprinderii sunt:
 maximizarea valorii financiare a întreprinderii (a averii proprietarilor de
capital);
 asigurarea performanţelor economice planificate de întreprindere;
 gestiunea riscurilor financiare;
 menţinerea solvabilităţii şi a echilibrului financiar al întreprinderii
2. Valoarea întreprinderii este o valoare anticipată, virtuală, extrapolată, care
corespunde valorii actuale patrimoniale, corelată cu veniturile, cu profiturile
estimate şi cu oportunităţile de afaceri posibile în viitor.
Răspuns 2.2.
1. b, c, d;
2. a, b, c, e..


Responsabilităţile operaţionale ale gestiunii financiare a întreprinderii

RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE ALE GESTIUNII
FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII
Cuprins Pagina
3.1. Fazele gestiunii financiare 21
3.2 Compartimentele operaţionale 24


După parcurgerea unităţii de învăţare veţi fi capabili să:
 prezentaţi fazele gestiunii financiare a întreprinderii;
 precizaţi aspectele esenţiale ale analizei financiare;
 analizaţi urmările adoptării deciziilor financiare pe termen lung şi deciziile
financiare pe termen scurt;
 definiţi deciziile de investiţii şi deciziile de finanţare;
 descrieţi obiectivele deciziilor de finanţare pe termen scurt;
 enumeraţi compartimentele operaţionale de gestiune financiară a
întreprinderii.
3.1 Fazele gestiunii financiare

Cuvinte Decizii financiare, profit reinvestit, planificare financiară
cheie
Responsabilităţile operaţionale ale finanţelor întreprinderii sunt distribuite pe patru
faze:
1. faza de diagnosticare sau analiza financiară are drept obiect
aprecierea situaţiei şi activităţii financiare a întreprinderii cu scopul de a pregăti
măsuri concrete care să permită depăşirea obstacolelor şi valorificarea avantajelor
întreprinderii.
2. planificarea financiară a întreprinderii constă în activitatea de
bugetare a tuturor activităţilor pe termen scurt, mediu şi lung; în formularea
strategiei întreprinderii din punct de vedere comercial, administrativ, investiţional,
etc.
3. faza de formulare şi de aplicare a deciziilor financiare. Deciziile se
pot materializa în acţiuni de promovare a unor proiecte pe termen lung sau termen
mediu, dar se pot materializa şi în măsuri de sistare a unor proiecte sau a unor
activităţi în vederea protejării întreprinderii de riscurile financiare ce au fost relevate
de analiza financiară.
4. faza de urmărire a proiectelor, a bugetelor de venituri şi cheltuieli ce
au fost aprobate în cadrul întreprinderii. Parcurgerea acestei etape permite
constatarea diferenţelor apărute între proiectele iniţiale şi realizările obţinute. Pentru
reglarea activităţii trebuie luate măsuri de corecţie, de adaptare sau de revizuire a
proiectelor iniţiale şi a bugetelor fundamentate şi planificate. Prin activitatea de
control se impulsionează şi se modelează permanent acţiunea de luare a deciziilor
financiare.
Analiza financiară se face pe bază de documente contabile de sinteză ce
evidenţiază performanţele întreprinderii în termeni de rentabilitate şi risc, atât în perioada
curentă, cât şi în anii precedenţi.
Din punct de vedere intern, adică din punctul de vedere al utilizatorilor interni ai
informaţiilor financiare, analiza financiară are drept obiectiv identificarea potenţialului de
degajare a fluxurilor monetare reale (cash-flow-urile).
Din punctul de vedere al utilizatorilor externi ai informaţiilor financiare legate de
întreprindere, obiectivul sau scopul analizei financiare îl reprezintă verificarea echilibrului

financiar, nivelului fondului de rulment, nivelului trezoreriei nete ca expresie a

solvabilităţii, dar şi determinarea performanţelor întreprinderii, capacitatea sa de
autofinanţare.
Faza de formulare a deciziilor financiare este poate faza cea mai importantă a
gestiunii financiare a întreprinderii. Decizia financiară poate fi definită ca fiind procesul
raţional de alegere a unei linii de acţiune pe baza mai multor soluţii, pentru atingerea
obiectivelor gestiunii financiare (maximizarea valorii întreprinderii, menţinerea nivelului
performanţelor, controlul riscurilor financiare şi menţinerea solvabilităţii). În teoria dar mai
ales în practica financiară a întreprinderii se identifică decizii financiare pe termen lung şi
decizii financiare pe termen scurt.
Cele mai importante decizii financiare pe termen lung sunt deciziile de investiţii şi
deciziile de finanţare, iar în cazul acestora din urmă deciziile de repartizare a profitului net.
Deciziile financiare pe termen scurt se referă la gestiunea ciclului de exploatare şi
la gestiunea trezoreriei întreprinderii. Rezultă că şi tipurile de decizii financiare ce se iau în
cadrul întreprinderii sunt dedicate şi servesc activităţilor fundamentale ale întreprinderii:
activitatea de investiţii, activitatea de finanţare, activitatea de exploatare.
Decizii financiare pe termen lung

Deciziile de investiţii definesc de regulă politica financiară a întreprinderii şi au o
influenţă directă asupra structurii activelor întreprinderii, respectiv a gradului de lichiditate
al acesteia. Selecţia proiectelor de investiţii rentabile constituie de fapt obiectivul deciziei
de investiţii. Criteriile urmărite în alegerea deciziilor de acest fel sunt rentabilitatea şi
lichiditatea activelor întreprinderii.
Deciziile de finanţare au influenţă directă asupra structurii pasivelor, modificând
gradul de exigibilitate al acestuia şi costul mediu al capitalului întreprinderii. Deciziile de
finanţare se materializează în alegerea între sursele interne de finanţare şi sursele externe de
finanţare.
Sursele interne de finanţare sunt reprezentate de autofinanţarea întreprinderii prin
rentabilitatea investiţiilor, precum şi prin valorificarea unor active patrimoniale ce nu mai
prezintă valoare de întrebuinţare pentru întreprindere.
Sursele externe sunt reprezentate fie de majorarea capitalului social şi atragerea de
noi acţionari proprietari de capital, fie de sursele împrumutate, creditele contractate pe
termen lung.
În luarea deciziilor de finanţare, criteriul esenţial este costul de finanţare, deoarece
fiecare sursă de finanţare prezintă costuri specifice mai mari sau mai reduse. Astfel criteriul
de bază în alegerea surselor de finanţare este criteriul celui mai redus cost al procurării
capitalului, în condiţiile unui grad rezonabil şi controlabil de îndatorare a întreprinderii.
Deciziile de repartizare a profitului net au implicaţii directe asupra activităţii de
investiţii a întreprinderii şi asupra autofinanţării acesteia. Prin decizia de repartizare a
profitului net se modifică structura surselor de finanţare ale întreprinderii. Profitul net
repartizat pe investiţii conduce la creşterea capacităţii întreprinderii, la creşterea autonomiei
financiare şi la îmbunătăţirea structurii capitalurilor în favoarea creşterii capitalurilor
proprii.
Autofinanţarea şi creşterea permanentă a capitalurilor proprii reprezintă un fapt de
apreciere a valorii întreprinderii (o întreprindere mai puţin îndatorată este apreciată mai
bine decât una cu grad mare şi necontrolabil de îndatorare).

Decizii de finanţare pe termen scurt

Gestiunea financiară pe termen scurt, prin luarea deciziilor de trezorerie sau luarea
deciziilor de gestiune a ciclului de exploatare are ca obiectiv asigurarea echilibrului
financiar între nevoile curente de capitaluri circulante şi de trezorerie pe de o parte şi
sursele de capitaluri circulante pe de altă parte (sursele proprii atrase temporar, credite de
trezorerie).
Gestiunea financiară pe termen scurt urmăreşte optimizarea gestiunii stocurilor, a
creanţelor, a soldurilor de trezorerie în vederea creşterii rentabilităţii şi lichidităţii
întreprinderii. Se urmăreşte de asemenea relaxarea scadenţelor datoriilor de exploatare şi
reducerea costului creditelor pe termen scurt, prin negocierea mai multor surse de credit
bancar, de scont, factoring şi altele. Activitatea financiară a întreprinderii şi gestiunea
acesteia vizează numeroase aspecte cu privire la: previziunea, execuţia, analiza, controlul şi
coordonarea activităţilor financiare.

1. În câte faze sunt distribuite responsabilităţile operaţionale?
2. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) decizia financiară este procesul raţional de alegere a unei linii de acţiune pe baza mai
multor soluţii pentru atingerea obiectivelor financiare ale întreprinderii;
b) decizia de repartizare a profitului net este o decizie pe termen foarte lung;
c) sursele interne de finanţare apar sub forma profitului reinvestit, precum şi de
valorificarea unor active patrimoniale ce nu mai prezintă valoare de întrebuinţare
pentru întreprindere;
d) scăderea permanentă a capitalurilor proprii ale întreprinderii reprezintă un factor de
apreciere a valorii întreprinderii;
e) deciziile financiare pe termen scurt urmăresc promovarea produselor noi ale
întreprinderii.

3.2. Compartimentele operaţionale

Cuvinte Previziune financiară, control financiar, salarizare,
cheie
Principalele aspecte prin care se concretizează activitatea de gestiune financiară în cadrul
finanţelor întreprinderii sunt următoarele:
- elaborarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli şi a altor planuri
financiare pe termen scurt, mediu şi lung;
- fundamentarea necesarului de active circulante şi asigurarea structurii optime de
finanţare a ciclului de exploatare. În practică, preocupările în acest domeniu
vizează folosirea raţională şi eficientă a activelor circulante, accelerarea vitezei
de rotaţie a acestora, precum şi prevenirea imobilizărilor de resurse şi asigurarea
echilibrului financiar pe termen scurt;
- stabilirea şi negocierea preţurilor şi tarifelor aferente produselor şi serviciilor
realizate de întreprindere;
- organizarea tuturor operaţiunilor băneşti de încasări şi plăţi, decontări cu agenţii
economici, cu personalul propriu, cu bugetul de stat şi bugetul asigurărilor
sociale, cu acţionarii, cu băncile, etc.
- controlul financiar asupra mobilizării, alocării şi utilizarea capitalurilor
întreprinderii;
- coordonarea şi implementarea unor măsuri de echilibrare financiară, de creştere a
rentabilităţii întreprinderii prin analiza indicatorilor financiari.
Astfel activitatea financiară a întreprinderii este organizată pe diferite
compartimente corespunzătoare atribuţiilor şi sarcinilor gestiunii financiare a întreprinderii:
1. compartimentul de previziune financiară, de planificare;
2. compartimentul de decontări;
3. compartimentul de salarizare;
4. compartimentul de casierie;
5. compartimentul de preţuri şi tarife;
6. compartimentul de analiză economico-financiară preţuri de cost;
7. compartimentul de control financiar intern şi control financiar preventiv.
Această structură organizatorică a activităţii financiare a întreprinderii diferă de la
caz la caz, în funcţie de domeniul de activitate al întreprinderii, de mărimea şi de gândirea
managerială a conducerii operative.
Compartimentul de previziune financiară, de planificare are următoarele atribuţii:
- întocmeşte bugetul de venituri şi cheltuieli şi celelalte planuri financiare;
- asigură fondurile necesare desfăşurării ritmice a programului de fabricaţie cât şi a
finanţării investiţiilor;
- fundamentează în mare parte deciziile financiare;
- urmăreşte modul de executare a prevederilor bugetului;
- mobilizează resursele financiare pentru a preveni imobilizările de fonduri.
Acest compartiment de planificare este instrumentul cel mai des folosit de
conducerea întreprinderii pentru organizarea în bune condiţii a activităţii acesteia.
Compartimentul decontări efectuează de regulă, lucrări privind operaţiuni băneşti
cum ar fi:
- întocmirea şi ordonanţarea documentelor de încasări şi plăţi în numerar, precum şi
prin virament;

- controlul înregistrării operaţiunilor băneşti în extrasele de cont primite de la bancă

şi în registrul de casă întocmit de casier;
- urmărirea încasării tuturor facturilor pentru produsele livrate şi urmărirea efectuării
plăţilor pentru furnizorii întreprinderii;
- evidenţa avansurilor spre decontare acordate personalului salarizat pentru
delegări/detaşări în interes de serviciu;
- evidenţa debitorilor şi a eventualelor imputaţii;
- evidenţa instrumentelor de plată şi supravegherea permanentă a circulaţiei
documentelor de decontare cu banca;
- analiza permanentă a facturilor neîncasate şi stabilirea măsurilor corespunzătoare
pentru accelerarea ritmului încasării creanţelor;
- verificarea disciplinei de casă.
Compartimentul de salarizare efectuează următoarele activităţi:
- întocmeşte statele de plată a salariilor şi a altor drepturi de personal (concedii de
odihnă, medicale, indemnizări de conducere, premii);
- stabileşte reţinerile celor ce au imputaţii, rate lunare, pensii alimentare, în baza
titlurilor legale şi contractuale;
- stabileşte volumul obligaţiilor fiscale şi al contribuţiilor de asigurări sociale ce cad
în sarcina salariaţilor conform prevederilor legale;
- colaborează permanent cu departamentul decontări, pentru a asigura efectuarea
viramentelor privind obligaţiile fiscale sau de asigurări sociale ale salariaţilor.
Compartimentul casierie realizează:
- operaţiuni de încasări şi plăţi în numerar potrivit normelor de casă;
- întocmeşte registrul de casă;
- ridică şi depune numerar la bancă;
- supraveghează permanent încadrarea în plafoanele de plăţi şi plafoanele de casă
stabilite conform legii pentru asigurarea disciplinei operaţiunilor de casă.
Compartimentul preţuri şi tarife are următoarele responsabilităţi:
- întocmeşte şi răspunde de corectitudinea documentaţiei pentru stabilirea corectă a
preţurilor şi tarifelor negociate;
- urmăreşte şi analizează evoluţia preţurilor şi a costurilor cuprinse în produsele şi
serviciile proprii;
- elaborează autocalculaţia costurilor de producţie în raport de propunerile de
retehnologizare sau de modernizare a capacităţilor de producţie;
- propune şi asigură îndeplinirea măsurilor de reducere a costurilor şi creşterea
rentabilităţii produselor sau serviciilor vândute.
Compartimentul analizei economico-financiare îşi concretizează activitatea prin
efectuarea următoarelor sarcini:
- examinează periodic echilibrul financiar al întreprinderii pe bază de bilanţ,
stabilind măsurile de prevenire a insolvabilităţii;
- urmăreşte şi analizează periodic utilizarea activelor fixe şi circulante ale
întreprinderii;
- urmăreşte evoluţia şi calitatea rezultatelor întreprinderii, precum şi randamentul
capitalurilor.
Compartimentul de control financiar intern şi control financiar preventiv (audit
intern) are următoarele atribuţii:

- organizează controlul gestionar de fond privind modul de gospodărire a

resurselor naturale şi băneşti;
- sistează cheltuielile neeconomice, nelegale;
- combate abuzurile care apar în administrarea activelor întreprinderii;
- urmăreşte aplicarea sancţiunilor administrative, disciplinare, contravenţionale
sau penale pentru stabilirea răspunderii materiale în sarcina celor vinovaţi şi face
propuneri de îmbunătăţire a structurii de activitate a întreprinderii, a
organigramei de conducere sau a organizării subunităţilor din subordine.

1. Enumeraţi câteva atributii ale compartimentului de control financiar intern şi
preventiv.
2. Ce atribuţii are compartimentul de previziune financiară?



1. Enumeraţi fazele gestiunii financiare.
2. Care sunt atribuţiile compartimentului de salarizare?
5. Care sunt atribuţiile departamentului preţuri şi tarife?


Răspuns 3.1
1. Responsabilităţile operaţionale ale finanţelor întreprinderii sunt distribuite pe
patru faze.
2. Răspuns: a,c.
Răspuns 3.2.
1. Compartimentul de control financiar intern şi control financiar preventiv
(audit intern) are următoarele atribuţii:
- organizează controlul gestionar de fond privind modul de gospodărire a
resurselor naturale şi băneşti;
- sistează cheltuielile neeconomice, nelegale;
- combate abuzurile care apar în administrarea activelor întreprinderii;
2. Compartimentul de previziune financiară, de planificare are următoarele

atribuţii:
- întocmeşte bugetul de venituri şi cheltuieli şi celelalte planuri financiare;
- asigură fondurile necesare desfăşurării ritmice a programului de fabricaţie cât şi a
finanţării investiţiilor;
- fundamentează în mare parte deciziile financiare;
- urmăreşte modul de executare a prevederilor bugetului;
- mobilizează resursele financiare pentru a preveni imobilizările de fonduri.


Utilitatea situaţiilor financiare în analiza activităţii întreprinderii

UTILITATEA SITUAŢIILOR FINANCIARE ÎN ANALIZA ACTIVITĂŢII
ÎNTREPRINDERII
Cuprins Pagina
4.1 Caracteristicile situaţiilor financiare ale întreprinderii 30
4.2 Termeni specifici ai situaţiilor financiare 31


După studierea acestui capitol veţi cunoaşte:
 situaţiile financiare ale întreprinderii;
 importanţa înţelegerii situaţiilor financiare în luarea corectă a deciziilor;
 utilitatea caracteristicilor calitative ale situaţiilor financiare pentru utilizatori;
 definiţiile termenilor specifici utilizaţi în legătură cu situaţiile financiare ale
întreprinderii.
4.1 Caracteristicile situaţiilor financiare ale întreprinderii

Cuvinte Inteligibilitatea, relevanţa, credibilitatea, comparabilitatea.
cheie
Caracteristicile calitative sunt atribute care determină utilitatea informaţiilor oferite
de situaţiile financiare pentru luarea deciziilor economice şi financiare. Cele patru
caracteristici calitative principale sunt:
1. Inteligibilitatea – se referă la cerinţa ca informaţiile furnizate de situaţiile
financiare să fie uşor de înţeles pentru utilizatori, de aceea se recomandă folosirea
termenilor adecvaţi şi consacraţi;
2. Relevanţa. Informaţiile prezentate de situaţiile financiare trebuie să fie relevante
pentru a putea fi folosite de utilizatori în luarea deciziilor. Informaţiile relevante îi ajută pe
utilizatori să studieze evenimentele trecute, prezente sau viitoare, confirmând sau corectând
evaluările anterioare. Relevanţa informaţiei financiare şi contabile este influenţată de natura
lor şi de pragul de semnificaţie atribuit. Sunt considerate semnificative, acele informaţii, a
căror omisiune sau declarare eronată ar putea influenţa deciziile economice luate de
utilizatori pe baza situaţiei financiare;
3. Credibilitatea. Pentru a fi utilă în luarea deciziilor financiare, informaţia
financiară trebuie să fie credibilă, adică să nu conţină erori semnificative, să nu fie
părtinitoare, iar utilizatorii să aibă încredere că informaţia prezintă corect fenomenul
economic şi financiar. Pentru a fi credibilă, informaţia financiară trebuie să prezinte cu
fidelitate tranzacţiile şi operaţiile patrimoniale. Legat de credibilitate şi de prezentarea
fidelă a informaţiei financiare, noile reglementări se referă şi la prevalenţa economicului
asupra juridicului. Pentru ca informaţia să prezinte în mod credibil evenimentele şi
tranzacţiile întreprinderii este necesar ca acestea să fie contabilizate şi prezentate în
situaţiile financiare, în concordanţă cu fondul lor şi cu realitatea economică, nu doar cu
forma lor juridică. Conţinutul economic al tranzacţiilor sau al altor evenimente nu este
întotdeauna în concordanţă cu ceea ce transpare din forma lor convenţională sau juridică
(de exemplu: o întreprindere înstrăinează un activ unui terţ într-un astfel de mod încât
documentele să susţină transmiterea dreptului de proprietate al activului respectiv. Cu toate
acestea pot exista contracte care să asigure întreprinderii dreptul de a se bucura în
continuare de beneficii economice viitoare de pe urma acestui activ: operaţiile de leasing);
4. Comparabilitatea se referă la posibilitatea comparării situaţiilor financiare a
două sau mai multe întreprinderi din acelaşi sector sau cu situaţii financiare ale aceleiaşi
întreprinderi în momente diferite de raportare. Comparabilitatea informaţiei financiare se
asigură prin prezentarea în situaţiile financiare a politicii contabile şi financiare utilizate în
elaborarea acestora.


1. Care sunt caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare?
2. La ce se referă comparabilitatea?
4.2. Termeni specifici ai situaţiilor financiare

Cuvinte Active circulante, capital permanent, investiţia directă, investiţia de portofoliu.
cheie
Există o serie de termeni specifici situaţiilor financiare. Cunoaşterea lor este
esenţială în luarea corectă a deciziilor de aceea definiţiile cele mai importante sunt
prezentate în continuare.
Activele circulante sunt elemente patrimoniale care se utilizează pe termen scurt în
activitatea întreprinderii; în general, participă la un singur circuit economic şi îşi modifică
în permanenţă forma.
Activele imobilizate sunt active ale întreprinderii destinate utilizării pe o perioadă
îndelungată în activitatea acesteia (de regulă mai mare de un an).
Activitatea curentă se referă la activitatea de exploatare şi activitatea financiară;
acestea se desfăşoară în legătură cu obiectul de activitatea al întreprinderii sau ca urmare a
activităţilor derivate.
Activitatea extraordinară se referă la evenimente sau tranzacţii diferite de
activităţile curente ale întreprinderii şi care nu apar frecvent sau cu regularitate.
Capitalul propriu reprezintă dreptul acţionarilor (interesul rezidual) în activele
întreprinderii, după deducerea tuturor datoriilor acesteia.
Capitalul permanent se consideră a fi format din capitalul propriu şi împrumuturile
pe termen mediu şi lung.
Dividendele reprezintă partea din profitul net al întreprinderii care se distribuie
acţionarilor sau asociaţilor.
Investiţia directă reprezintă investiţia care se realizează prin aport de fonduri
financiare, bunuri mobile şi imobile sau orice alte drepturi de proprietate ce pot fi evaluate

în bani, la crearea sau extinderea unei societăţi comerciale integral deţinute, a unei filiale,
prin achiziţionarea integrală a unei societăţi existente, prin participarea parţială într-o
societate nouă sau existentă, cu sau fără posibilitatea de a exercita o influenţă directă asupra
administrării societăţii.
Investiţia de portofoliu reprezintă o altă investiţie decât cea directă, care se
realizează prin intermediul următoarelor categorii de instrumente: valori mobiliare
specifice pieţei de capital, instrumente specifice pieţei monetare, instrumente de plasament
colectiv, operaţiuni în conturi curente, operaţiuni în conturi de depozit.
Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii
ale unei întreprinderi aşa cum sunt raportate în bilanţ.

1. Ce este poziţia financiară?
2. Ce sunt activele circulante?



1. Care sunt situaţiile financiare ale întreprinderii?
2. Denumiţi caracteristicile calitative ale situaţiilor financiare al întreprinderii.
3.De ce este necesar ca situaţiile financiare să fie inteligibile?
4. Ce este relevanţa?


Răspuns 4.1
1. Cele 4 caracteristici calitative sunt: inteligibilitatea, relevanţa, credibilitatea,
comparabilitatea.
2. Comparabilitatea se referă la posibilitatea comparării situaţiilor financiare a
două sau mai multe întreprinderi din acelaşi sector sau cu situaţii financiare ale
aceleiaşi întreprinderi în momente diferite de raportare.
Răspuns 4.2.
1. Poziţia financiară reprezintă relaţia dintre activele, datoriile şi capitalurile proprii ale
unei întreprinderi aşa cum sunt raportate în bilanţ.
2. Activele circulante sunt elemente patrimoniale care se utilizează pe termen scurt în


Indicatori economico-financiari

INDICATORI ECONOMICOFINANCIARI
Cuprins Pagina
5.1 Indicatori de lichiditate, indicatori de risc 36
5.2 Indicatori de activitate, de profitabilitate şi care privesc rezultatul pe acţiune 38


După studierea acestui capitol veţi cunoaşte:
 principalii indicatori economico-financiari utilizaţi în analiza activităţii
întreprinderii;
 indicatorii de lichiditate;
 indicatorii de risc;
 indicatorii de gestiune;
 indicatorii de profitabilitate.
5.1 Indicatori de lichiditate, indicatori de risc

Cuvinte Lichiditate imediată; lichiditate curentă; grad de îndatorare
cheie
Există o serie de termeni specifici, utilizaţi în definirea indicatorilor economico-
financiari. Cunoaşterea lor este esenţială în luarea corectă a deciziilor de aceea definiţiile
cele mai importante sunt prezentate în continuare.
Activele circulante sunt elemente patrimoniale care se utilizează pe termen scurt în
Capitalul propriu reprezintă dreptul acţionarilor (interesul rezidual) în activele
întreprinderii, după deducerea tuturor datoriilor acesteia.
Capitalul permanent se consideră a fi format din capitalul propriu şi împrumuturile
pe termen mediu şi lung.
Cifra de afaceri netă cuprinde sumele provenite din vânzarea de bunuri şi servicii
ce intră în categoria activităţilor curente ale întreprinderii, după scăderea datoriilor
comerciale, a taxei pe valoare adăugată şi a altor impozite şi taxe cuprinse în preţul de
vânzare (accize, taxa de drum etc.)
Dividendele reprezintă partea din profitul net al întreprinderii care se distribuie
acţionarilor sau asociaţilor.
Principalele categorii de indicatori sunt:
indicatori de lichiditate;
indicatori de risc;
indicatorin de gestiune;
indicatori de profitabilitate;
indicatori privind rezultatul pe acţiune.
a)Indicatori de lichiditate:
 Indicatorul lichidităţii curente (Indicatorul capitalului circulant)
Active curente
Lc 
Datorii curente
Valoarea recomandată a indicatorului este în jurul lui 2. Această valoare oferă

garanţia acoperirii datoriilor curente din activele curente.

 Indicatorul lichidităţii imediate (Indicatorul test acid)

Active curente  Stocuri
Li 
Datorii curente
b)Indicatori de risc:
 Gradul de îndatorare
Capital imprumutat
Gi   100
Capital propriu
Capital imprumutat
sau Gi   100
Capital angajat
unde:
capital împrumutat = credite de peste un an

capital angajat = capital împrumutat + capital propriu

 Indicatorul privind acoperirea dobânzilor determină de câte ori societatea

poate achita cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai
mică cu atât poziţia societăţii este mai riscantă. Ele se determină după formula:
Pr ofit inaint ea platii impozitului pe profit
A Dob.   Nr. de ori
Cheltuieli cu dobanda

1. Care este valoarea recomandată a indicatorului de lichiditate curentă?
3. Definiţi un indicatori de lichiditate.

5.2 Indicatori de activitate, de profitabilitate şi care privesc rezultul pe acţiune

Cuvinte Viteza de rotaţie, profitabilitate, eficienţa, rezultat pe acţiune
cheie
c) Indicatori de activitate (de gestiune) care furnizează informaţii cu privire la
viteza de intrare sau ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii şi la capacitatea
întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile comerciale de bază ale
întreprinderii.
 Viteza de rotaţie a stocurilor (Rulajul stocurilor)
Costul vanzarilor
Vrstoc   Numar de ori
Stocul mediu
Aproximează de câte ori a fost rulat stocul în timpul unui exerciţiu financiar.
 Număr de zile de stocare
Stoc mediu
Nrzile   365
Costul vanzarilor
Indicatorul exprimă numărul zilelor în care bunurile sunt stocate în unitate.

 Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi este o măsură a eficacităţii întreprinderii în
ceea ce priveşte colectarea creanţelor sale:
Sold mediu clienti
Vrdebite clienti   365
Cifra de afaceri
Valoarea indicatorului exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi
achită datoriile către întreprindere. O valoare în creştere a indicatorului atrage atenţia
asupra problemelor legate de controlul creditului acordat clienţilor şi în consecinţă asupra
creanţe mai greu de încasat (clienţi rău platnici).
 Viteza de rotaţie a creditelor-furnizor aproximează numărul de zile de
creditare pe care întreprinderea le obţine de la furnizorii săi. În mod ideal ar
trebui să includă numai furnizorii comerciali.
Sold mediu furnizori
Vrcredite furnizor   365
Achizitii de bunuri (fara servicii)
Pentru aproximarea achiziţiilor se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de

afaceri.
 Viteza de rotaţie a activelor imobilizate evaluează eficacitatea managementului

activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o
anumită cantitate de active imobilizate
Cifra de afaceri
Vractive imobilizate 
Active imobilizate

 Viteza de rotaţie activelor totale:

Cifra de afaceri
Vractive totale 
Active totale
d) Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea de profit din

resursele disponibile.
 Rentabilitatea capitalului angajat reprezintă profitul pe care îl obţine
întreprinderea din banii investiţi în afacere.
Profit inaintea platii impozitului pe profit
R Capitalului angajat 
Capitalul angajat
Capitalul angajat se referă la banii investiţi în întreprindere atât de către acţionari,

cât şi de creditorii pe termen mediu sau lung (include capitalul propriu + datoriile pe
termen mediu sau lung sau active totale - datorii curente).
 Marja brută din vânzări
Pr ofit brut din vanzari
Marja bruta   100
Cifra de afaceri
O scădere a procentului poate scoate în evidenţă faptul că societatea nu este

capabilă să îşi controleze costurile de producţie sau să obţină preţul de vânzare optim.
a) Indicatori privind rezultatul pe acţiune - se determină în conformitate cu IAS

33 şi au în vedere:
 Rezultatul pe acţiune definit ca raport între profitul net atribuibil acţiunilor
comune şi numărul acţiunilor comune luate în calcul
 Raportul dintre preţul de piaţă şi rezultatul pe acţiune.

1. Ce exprimă indicatorii de profitabilitate ?
2. Ce puteţi spune despre indicatorul viteza de rotaţie a debitelor clienţi?



1. Care sunt principalele categorii de indicatori economico-financiari?
2. Descrieţi doi indicatori de gestiune.
3. Ce indicatori de profitabilitate cunoaşteţi?


Indicatori de lichiditate sunt:
Indicatorul lichidităţii curente = ...................................................................................,

cu valoarea recomandată a fi acceptabilă în jurul valorii de ..... .
Indicatorul lichidităţii imediate = ..................................................................................;:
Indicatorii de risc sunt:

Gradul de îndatorare = ..................................................................................;
unde: capitalul împrumutat ………………….…………..
capitalul angajat = ………………………………..
.....................................………………………............. ;
Indicatorul privind acoperirea dobânzilor care se determină după formula:
………………………………………………………
Poziţia societăţii e mai puţin riscantă cu cât valoarea indicatorului este

mai .....................………………….

Răspuns 5.1
Valoarea recomandată a indicatorului este în jurul lui 2. Această valoare oferă
garanţia acoperirii datoriilor curente din activele curente.
1. Gradul de îndatorare = (Capitalul împrumutat/Capitalul propriu) x 100.
Răspuns 5.2.
1. Indicatorii de profitabilitate exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea de
profit din resursele disponibile.
2. Viteza de rotaţie a debitelor-clienţi este o măsură a eficacităţii întreprinderii în ceea
ce priveşte colectarea creanţelor sale şi se calculează astfel:
Sold mediu clienti
Vrdebite clienti   365
Cifra de afaceri
Valoarea indicatorului exprimă numărul de zile până la data la care debitorii îşi
achită datoriile către întreprindere. O valoare în creştere a indicatorului atrage atenţia
asupra problemelor legate de controlul creditului acordat clienţilor şi în consecinţă asupra
creanţe mai greu de încasat (clienţi rău platnici).



Analiza financiară a întreprinderii

ANALIZA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII
Cuprins Pagina
6.1 Obiectivele analizei financiare 44
6.2 Autonomia şi flexibilitatea financiară 46


După studierea acestui capitol veţi:
 cunoaşte principalele obiective ale analizei financiare a întreprinderii;
 putea identifica importanţa solvabilităţii şi a echilibrului financiar.
 putea defini autonomia financiară, flexibilitatea financiară;
 cunoaşte orientările diagnosticului financiar al întreprinderii.
6.1 Obiectivele analizei financiare

Cuvinte Solvabilitate, echilibru financiar, performanţa financiară
cheie
Analiza financiară a întreprinderii se efectuează cu scopul aprecierii solvabilităţii şi
performanţelor sale. Există însă preocupări şi pentru alte elemente ale finanţelor
întreprinderii astfel încât diagnosticul financiar bazat pe studiul solvabilităţii şi
performanţelor întreprinderii se completează cu diagnosticul comercial al întreprinderii,
tehnologic, organizaţional şi chiar juridic.
Aprecierea solvabilităţii sau a echilibrului financiar

Solvabilitatea sau echilibrul financiar exprimă aptitudinea întreprinderii de a face
faţă angajamentelor sale, adică de a-şi achita datoriile pe măsură ce acestea ajung la
scadenţă. Solvabilitatea întreprinderii a constituit din punct de vedere istoric mai întâi o
preocupare a bancherilor, a creditorilor, a finanţatorilor care erau interesaţi de capacitatea
întreprinderii de a rambursa creditele şi de a plăti dobânzile. În egală măsură însă,
solvabilitatea întreprinderii a devenit preocuparea şi a altor utilizatori cum ar fi acţionarii,
asociaţii, care sunt direct interesaţi în aprecierea solvabilităţii şi a riscului de faliment.
Diagnosticul referitor la solvabilitate implică o previziune a condiţiei în care
întreprinderea analizată face faţă scadenţelor sale viitoare. Se manifestă deci o probabilitate
în aprecierea echilibrului financiar al întreprinderi; datorită solidarităţii şi eficacităţii celor
două orientări metodologice majore, riscul analizei este eliminat. Cele două principii
metodologice de analiză sunt studiul bilanţului şi al situaţiei anterioare pe de o parte şi
studiul rezultatelor financiare ale întreprinderii, pe de altă parte.
În cadrul studiului de bilanţ, se compară starea actuală a angajamentelor din pasiv
cu lichidităţile previzibile din activul bilanţier. Studierea evoluţiei anterioare a rezultatelor
întreprinderii şi a situaţiei financiare în general permite relevarea greutăţilor susceptibile a
se prelungi în viitor. Rezultă că principiile de analiză a solvabilităţii sunt:
 evaluarea structurii activelor prin evaluarea lichidităţilor prezente şi viitoare;
 analiza structurii pasivului prin evaluarea exigibilităţilor sau scadenţelor de plată
viitoare.
Această analiză statică la momentul efectuării diagnosticului financiar completată
cu date privind situaţia anterioară a întreprinderii, conduce la anticiparea condiţiilor viitoare
de echilibru financiar sau la pronosticul referitor la solvabilitatea viitoare a întreprinderii.

Aprecierea performanţelor financiare ale întreprinderii

Prima sarcină a analizelor financiare constă în măsurarea exactă a rezultatelor
obţinute de întreprindere în trecut şi în prezent şi anticiparea tendinţelor de evaluare a
acestora în viitor. Din această măsurare a rezultatelor întreprinderii decurge o apreciere a
nivelului, a evoluţiei viitoare şi a instabilităţii sau volatilităţii acestor rezultate. În aprecierea
evoluţiei viitoare, se pune însă problema performanţelor întreprinderii, a termenului de
comparaţie faţă de care se raportează aceste rezultate. Mărimile de referinţă sau valorile de
referinţă pentru estimarea rezultatelor financiare sunt:
 fie nivelul activităţilor întreprinderii, exprimat prin producţie sau vânzări;
 fie mărimea capitalurilor fixe şi circulante folosite pentru obţinerea rezultatelor.
Ca urmare, estimarea performanţelor se efectuează fie prin raportarea la cifra de
afaceri a întreprinderii, fie prin raportarea la capitalurile investite în întreprindere. Din
această comparaţie a rezultatelor cu fluxurile de producţie sau cu mijloacele utilizate de
întreprindere se pot face aprecieri referitoare la profitabilitate (capacitatea firmei de a
obţine profit), aprecieri legate de randamentul capitalurilor proprii şi chiar de randamentul
acţiunilor întreprinderii.

1. Care este scopul analizei financiare?
2.Ce este solvabilitatea?

6.2 Autonomia şi flexibilitatea financiară

Cuvinte Autonomie financiară, flexibilitate
cheie
Autonomia financiară a întreprinderii este un obiectiv şi o preocupare importantă
pentru conducerea firmei. Autonomia financiară este judecată sau apreciată prin prisma
structurilor de capital sau prin structurile finanţării întreprinderii.
Aprecierea prin prisma structurilor de capital conduce la stabilirea relaţiilor de
control asupra întreprinderii deţinute de proprietarii de capital. Autonomia financiară este
puternic influenţată de structurarea acţionariatului, care prin deciziile de vot luate în cadrul
Adunării Generale a Acţionarilor pot controla şi influenţa strategia generală a întreprinderii
şi evoluţiei ei în mediul economic.
Autonomia întreprinderii poate fi decisă şi de alte mecanisme decât cele legate de
capital. Astfel integrarea întreprinderii în cadrul unor acorduri tehnice sau comerciale poate
facilita sau poate împiedica autonomia întreprinderii. Acordurile tehnice se referă îndeosebi
la transferul de tehnologie, la utilizarea sau acordarea de către întreprindere de licenţe, de
brevete, etc. Acordurile comerciale cu influenţă asupra autonomiei întreprinderii sunt cele
legate de distribuirea sub marca producătorului, cele legate de contracte de exclusivitate
pentru un distribuitor sau de relaţii comerciale cu pieţe consacrate foarte puternice.
Pe altă parte, autonomia financiară poate fi apreciată pe baza analizei structurii
finanţării întreprinderii. Eventuala dependenţă a întreprinderii faţă de creditorii săi, în
special faţă de bănci, constituie un element esenţial în aprecierea autonomiei financiare.
Raportul dintre capitalurile proprii şi cele permanente ale întreprinderii devine un indicator
important în aprecierea autonomiei financiare pe baza structurii de finanţare.
Flexibilitatea financiară este o altă caracteristică financiară importantă care face
obiectul diagnosticului financiar. Ea exprimă capacitatea întreprinderii de a se adapta la
transformările neprevăzute din mediul său comercial, financiar, tehnologic şi este urmărită
în toate formele de gestionare a întreprinderii. Astfel, în cadrul gestionării strategice a
întreprinderii, flexibilitatea este vizată prin toate deciziile ce privesc orientarea şi natura
activităţii întreprinderii şi structura organizatorică a acesteia.
Gestionarea comercială a întreprinderii vizează flexibilitatea atunci când apar
reorientări privind oferta de produse, politica de preţuri, comunicaţiile întreprinderii,
raporturile cu terţii, etc.
Gestionarea resurselor umane vizează flexibilitatea întreprinderii privind politica
de remunerare a personalului, politica de selecţie profesională a personalului sau
dezvoltarea activităţilor de pregătire profesională în cadrul întreprinderii.
Flexibilitatea priveşte gestionarea financiară prin cel puţin trei aspecte:
 capacitatea întreprinderii de a mobiliza rapid lichidităţi;
 capacitatea întreprinderii de a se finanţa din noi resurse;
 capacitatea întreprinderii de a selecta şi diviza nevoile de finanţare în realizarea
proiectelor de investiţii sau a proiectelor de exploatare a activităţii.
Capacitatea de mobilizare rapidă de lichidităţi este o caracteristică importantă a
întreprinderii. Având lichidităţi întreprinderea poate fructifica oportunităţi de investire,
oportunităţi comerciale sau strategice. Mobilizând cu rapiditate lichidităţi, întreprinderea
poate cumpăra o altă întreprindere în condiţii favorabile sau poate lansa un program de
producţie nou ca replică sau ripostă la ofensa concurentă.
Flexibilitatea financiară vizează de asemenea capacitatea de finanţare a

întreprinderii. Astfel, posibilitatea de a recurge la noi resurse proprii de finanţare sau de a

recurge la credite externe de finanţare este dată de capacitatea de autofinanţare a
întreprinderii şi de bonitatea analizată şi prezentată eventualilor creditori.
Flexibilitatea întreprinderii poate fi legată de selecţia şi divizarea nevoilor de
finanţare pentru proiectele de investiţii sau pentru activitatea de exploatare. Proiectele de
investiţii necesită fonduri mari, imobilizate pe termen lung, pe când activitatea de
exploatare necesită fonduri reduse, dar cu o viteză de reîntregire sau de recuperare mai
mare. Astfel, se pune problema capacităţii factorilor de decizie ai întreprinderii de a estima
şi de a alege între utilizarea disponibilităţilor pentru investiţii sau pentru activele nete. Se
ştie că investiţiile efectuate produc efecte mai lente în patrimoniul societăţii prin
recuperarea acestora, pe când procurarea ritmică de mijloace circulante asigură continuarea
activităţii pe termen scurt.
Flexibilitatea privită sub aspectul capacităţii de adaptare a întreprinderii la nevoile
de finanţare depinde în cele din urmă de rezultatele întreprinderii şi de fluxurile monetare
degajate de aceste rezultate.

1. Cum poate fi studiată autonomie financiară?
2. Enumeraţi câteva aspecte care vizează flexibilitatea financiară.



1. Descrieţi principalele obiective ale analizei financiare?
2. La ce se referă autonomia financiară?
3. Sub ce forme se regăseşte flexibilitatea?


Răspuns 6.1
1. Analiza financiară a întreprinderii se efectuează cu scopul aprecierii solvabilităţii şi
performanţelor sale.
2. Solvabilitatea sau echilibrul financiar exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă
angajamentelor sale, adică de a-şi achita datoriile pe măsură ce acestea ajung la
scadenţă.
Răspuns 6.2.
1. Autonomia financiară este judecată sau apreciată prin prisma structurilor de capital
sau prin structurile finanţării întreprinderii.
2. Flexibilitatea priveşte gestionarea financiară prin cel puţin trei aspecte:
 capacitatea întreprinderii de a mobiliza rapid lichidităţi;
 capacitatea întreprinderii de a se finanţa din noi resurse;
 capacitatea întreprinderii de a selecta şi diviza nevoile de finanţare în realizarea
proiectelor de investiţii sau a proiectelor de exploatare a activităţii


Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii

ANALIZA STRUCTURII PATRIMONIALE A ÎNTREPRINDERII
Cuprins Pagina
7.1 Semnificaţiile financiare ale bilanţului 51
7.2 Echilibrul bilanţului şi semnificaţia sa în analiza financiară 53


 cunoaşte orientările diagnosticului financiar al întreprinderii;
 cunoaşte semnificaţiile financiare ale bilanţului;
 definiţi bilanţul din punct de vedere juridic şi financiar;
 caracterizaţi drepturile de proprietate şi drepturile de creanţă;
drepturile patrimoniale.
7.1 Semnificaţiile financiare ale bilanţului

Cuvinte Activ, drepturi de creanţă, crepturi de proprietate
cheie
Forma de prezentare a bilanţului diferă de la o ţară la altă şi de la o perioadă la alta.
Însă oricare ar fi prezentarea, principiile generale de construcţie rămân aceleaşi, datorită
elementelor de abordare contabilă, juridică şi financiară a bilanţului.
Din punct de vedere juridic, bilanţul constituie reprezentarea patrimoniului unui
agent economic. Conceptul juridic de patrimoniu exprimă ansamblul de drepturi şi
angajamente scadente la o anumită dată. Patrimoniul exprimă drepturile în activ şi
angajamentele în pasiv. Drepturile patrimoniale sunt drepturi de proprietate şi drepturi de
creanţă.
Drepturile de proprietate conferă titularilor posibilitatea de a utiliza un obiect sau
un activ în scopul consumului sau producţiei, permiţând obţinerea de venituri şi
posibilitatea de transmitere altei persoane a obiectului sau activului patrimonial. Drepturile
de proprietate sunt deţinute de întreprindere atât asupra bunurilor materiale cum sunt:
terenuri, imobile, stoc de mărfuri sau produse finite, cât şi asupra unor bunuri imateriale
necorporale: brevete, licenţe, marca fabricii, concesiuni, programe informatice.
Drepturile patrimoniale înglobează drepturi de creanţă asupra terţilor. Acestea
corespund angajamentelor contractuale cu diferiţi parteneri în calitate de clienţi debitori în
interesul activităţii întreprinderii. Angajamentele patrimoniale corespund obligaţiilor pe
care întreprinderea le are la o anumită dată şi sunt evidenţiate în pasivul bilanţier. Ele sunt
diferenţiate în funcţie de originea lor şi apar ca o consecinţă a unei decizii voluntare sau ca
urmare a unor obligaţii impuse din afara întreprinderii. De exemplu: creditele şi dobânzile
aferente sunt obligaţii voluntare, pe când impozitul sau alte datorii fiscale sunt prelevări
impuse.
Angajamentele înscrise în pasiv pot fi diferenţiate după efectele lor în:
 capitaluri proprii şi
 datorii.
Pe când capitalurile proprii măsoară valoarea drepturilor pe care proprietarii le
deţin asupra întreprinderii şi care nu exprimă pentru întreprindere o obligaţie de plată
imediată, datoriile pe termen scurt, mediu sau lung implică plăţi obligatorii. Această
abordare este generată de principiul continuităţii activităţii, care presupune ca acţionarii să
lase pentru o perioadă nedeterminată capitaluri proprii la dispoziţia şi în utilizarea
întreprinderii.
Abordarea financiară a bilanţului permite relevarea opoziţiei permanente între
drepturile şi obligaţiile întreprinderii care susţin de fapt opoziţia şi egalitatea dintre activ şi

pasiv. Abordarea financiară se referă la relaţia dintre sursele sau resursele întreprinderii şi
întrebuinţările pentru care aceste fonduri sunt alocate. Din acest punct de vedere, pasivul
bilanţului conţine angajamente patrimoniale şi surse de finanţare, iar activul bilanţului
conţine drepturi patrimoniale şi utilizări ale fondurilor de finanţare.
Structura
Elementele patrimoniului
bilanţului
Contabilă Activ Pasiv
Drepturi Angajamente
de proprietate proprietari (capitaluri
Juridică
de creanţă proprii)
terţi (datorii)
Nevoi Resurse
Utilizarea fondurilor Sursele fondurilor
Financiară
încredinţate încredinţate
întreprinderii întreprinderii
După cum se poate vedea şi în tabelul de mai sus, putem considera că:
 abordarea contabilităţii face posibilă împărţirea elementelor patrimoniale
în activ şi pasiv;
 abordarea juridică împarte elementele patrimoniale în drepturi de creanţă
şi de proprietate pe de o pateu şi în angajamente faţă de proprietarii de capital şi faţă de
terţi pe de altă parte;
 abordarea financiară priveşte elementele patrimoniale ca întrebuinţări ale
fondurilor întreprinderii sau utilizări (în activ) şi surse ale fondurilor întreprinderii sau
resurse (în pasiv).

1. Cum apar drepturile de proprietate?
2. Cum se poate descrie bilanţul din punct de vedere financiar?

7.2 Echilibrul bilanţului şi semnificaţia sa în analiza financiară
Cuvinte Active imobilizate, active circulante, datorii, capitaluri

cheie
Egalitatea dintre activ şi pasiv este regula şi principiul fundamental în întocmirea
bilanţului. Acest echilibru poate fi justificat din punct de vedere financiar prin două
formulări complementare:
Dacă se consideră că pasivul exprimă sursele de fonduri sau resursele, atunci
activul exprimă utilizările pentru care aceste fonduri sunt afectate. Nici o resursă nu poate
rămâne fără utilizare şi orice utilizare presupune o sursă de fonduri. Egalitatea dintre activ
şi pasiv este de fapt egalitatea dintre suma finanţărilor obţinute de întreprindere şi suma
destinaţiilor sau utilizărilor acestor finanţări.
Putem constata că totalul bilanţului corespunde mărimii globale a fondurilor obţinute
de întreprindere, iar activul propune destinaţiile sau utilizările acestor fonduri. Rezultă că
activul şi pasivul nu sunt decât două puncte de vedere diferite asupra mărimii fondurilor
întreprinderii; exprimă deci o identitate fundamentală a aceleiaşi mărimi economice.
Un alt element al bilanţului îl constituie luarea în calcul la întocmirea acestuia a
rezultatelor activităţii. Locul rezultatelor în cadrul structurii de bilanţ este de cele mai multe
ori în componenţa capitalurilor proprii cu semnul „+” sau „-” , în funcţie de semnificaţia
pozitiv / negativ a rezultatelor. Au existat şi structuri de bilanţ care aşezau rezultatele în
funcţie de sensul lor, în activ sau pasiv: profitul în pasiv, pierderea în activ.
Formele de prezentare ale bilanţului sunt:
- prezentarea pe conturi prin tabloul alăturat al activului şi pasivului;
- prezentarea sub formă de listă a posturilor de activ, urmate de posturile de pasiv.
Structura internă a activului şi pasivului în general este prezentată pe baza
criteriului duratei activului şi pasivului. Posturile de activ ale bilanţului sunt ordonate după
lichiditate, iar posturile de pasiv sunt ordonate după exigibilitatea angajamentelor /
obligaţilor.
Convenţional, activele se ierarhizează după durata de utilizare a acestora:
 activele imobilizate sunt cele utilizate pe o perioadă mai mare de un an şi
 activele circulante - utilizate pe o perioadă mai mică de un an.
Analog şi în structura pasivului se clasează elementele de pasiv în:
 capitaluri permanente care exprimă obligaţiile, datoriile pe o perioadă mai mare
de un an şi
 datorii curente, care se referă la datoriile pe o perioadă mai mică de un an.
Orientarea activelor şi pasivelor după lichiditatea lor, respectiv după exigibilitatea
lor, constituie o opţiune universală în contabilitate. Această opţiune este însă, aplicată în
mod diferit pe ţări. Astfel o primă modalitate de prezentare constă în clasarea elementelor
de activ şi pasiv în ordinea lichidităţii crescătoare şi respectiv a exigibilităţii descrescătoare.
O altă modalitate de prezentare clasează elementele de activ şi pasiv după lichiditatea
descrescătoare şi respectiv după exigibilitatea crescătoare.


1. Care se ierarhizează elementele de activ?
2. Cum se clasifică capitalul şi datoriile?


1. Cum se defineşte bilanţul din punct de vedere juridic?

2. Cum se interpretează egalitatea dintre activ şi pasiv din punct de vedere financiar?

Răspuns 7.1
Drepturile de proprietate sunt deţinute de întreprindere atât asupra bunurilor
materiale cum sunt: terenuri, imobile, stoc de mărfuri sau produse finite, cât şi asupra unor
bunuri imateriale necorporale: brevete, licenţe, marca fabricii, concesiuni, programe
informatice.
Abordarea financiară se referă la relaţia dintre sursele sau resursele întreprinderii şi
întrebuinţările pentru care aceste fonduri sunt alocate. Din acest punct de vedere, pasivul
bilanţului conţine angajamente patrimoniale şi surse de finanţare, iar activul bilanţului
conţine drepturi patrimoniale şi utilizări ale fondurilor de finanţare.
Răspuns 7.2.
1. Convenţional, activele se ierarhizează după durata de utilizare a acestora:
 activele imobilizate sunt cele utilizate pe o perioadă mai mare de un an şi
 activele circulante - utilizate pe o perioadă mai mică de un an.
2. În structura pasivului se clasează elementele de pasiv în:capitaluri permanente care
exprimă obligaţiile, datoriile pe o perioadă mai mare de un an şi datorii curente, care se
referă la datoriile pe o perioadă mai mică de un an.


Fondul de rulment, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă

FONDUL DE RULMENT, NEVOIA DE FOND DE RULMENT,
TREZORERIA NETĂ
Cuprins Pagina
8.1 Fondul de rulment 57
8.2 Nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă 60


După parcurgerea unităţii de învăţare studenţii vor fi capabili să:
 Definească indicatorii fondului de rulment
 Să interpreteze situaţia în care fondul de rulment net este pozitiv sau negativ;
 Definească trezoreria netă;
 Calculeze indicatorii pe baza unui bilanţ al unei întreprinderi;
 Interpreteze indicatorii.
8.1 Fondul de rulment

Cuvinte Fond de rulment net, fond de rulment propriu, fond de rulment străin
cheie
Noţiunea comportă multiple formulări, însă între acestea un interes deosebit pentru
gestiunea şi analiza financiară îl reprezintă: fondul de rulment net şi fondul de rulment
propriu. Definirea fondului de rulment net se poate face pornind de al structura bilanţului,
prin gruparea elementelor de activ şi pasiv pe criteriul duratei.
Cum a fost precizat mai sus activele se grupează în active imobilizate şi active
circulante, iar elementele de pasiv se împart în capitaluri permanente şi datorii pe termen
scurt. Se poate face următoarea reprezentare sub formă de tablou:
A P
ACTIVE IMOBILIZATE CAPITAL PERMANENT

Ai - Capital propriu
- Datorii pe termen mediu şi lung
CP
ACTIVE CIRCULANTE
DATORII CURENTE
AC
(Resurse de trezorerie)
Dc
După reducerea bilanţului la patru mari părţi ale acestuia: active imobilizate, active
circulante, capitaluri permanente şi datorii pe termen scurt se poate trece la determinarea
indicatorului fond de rulment sub diverse forme.
Fondul de rulment (FR) serveşte împreună cu creditul furnizor şi creditele bancare
pe termen scurt la finanţarea activelor circulante. Fondul de rulment exprimă echilibrul
financiar pe termen scurt care rezultă din compararea lichidităţii activelor pe termen scurt
cu exigibilitatea pasivelor pe acelaşi termen. La un moment dat, fondul de rulment
reprezintă excedentul activelor cu lichidităţi mai mici de un an asupra pasivelor cu
exigibilităţi mai mici de un an.

 un mijloc de finanţare;
 un indicator de lichiditate.
Fondul de rulment poate fi definit sub următoarele forme:
 Fondul de rulment brut (FRB);
 Fondul de rulment net (FRN);
 Fondul de rulment propriu (FRP);
 Fondul de rulment străin (FRS).
Fondul de rulment brut este ansamblul activelor susceptibile de a se transforma în
bani într-un termen mai mic de un an, adică efectuează cel puţin o rotaţie pe an.
FRB = AC
Fondul de rulment net se defineşte prin relaţiile:
FRN = CP - Ai sau
FRN = AC - DC
1. unde:
CP = capitalul permanent;
Ai = active imobilizate;
AC = active curente;
DC = datorii curente (datorii pe termen scurt).
În prima ipoteză fondul de rulment reprezintă acea parte a capitalurilor permanente
care excede nevoia de finanţare a activelor imobilizate şi poate fi folosită în finanţarea
activelor circulante.
În cea de-a doua modalitate de exprimare, fondul de rulment evidenţiază surplusul
activelor circulante ce pot deveni lichide până într-un an, în raport cu datoriile curente,
exigibile într-o perioadă mai mică de un an.
Prima variantă de calcul este specifică practicii şi literaturii de specialitate din
Franţa, iar a doua ţărilor anglo-saxone.
Fondul de rulment propriu are o utilitate mai limitată decât a fondului de rulment
net şi se calculează atunci când se doreşte aprecierea autonomiei financiare a unei
întreprinderi.
FRP = Capitaluri proprii – Active imobilizate
FRP = Cp - Ai (cu Cp am notat capitalul propriu)
Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalului propriu asupra
activelor imobilizate sau autonomia financiară a întreprinderii relativ la finanţarea
investiţiilor.
Fondul de rulment străin este definit de relaţia:
FRS = FRN - FRP
şi exprimă datoriile la termen ale întreprinderii.
Din formula de calcul a fondului de rulment net (FRN) rezultă trei situaţii:
A. FRN > 0 (CP > Ai sau AC > DC)

Când fondul de rulment net este pozitiv excedentul de lichidităţi pe termen scurt
reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea şi echilibrul financiar. În această situaţie
societatea comercială poate face faţă tuturor scadenţelor şi dispune încă de un sold în
măsură să susţină situaţiile neprevăzute generate de vânzarea stocurilor sau onorarea
datoriilor pe termen scurt. Altfel spus fondul de rulment net pozitiv face posibilă utilizarea

unei părţi a capitalurilor permanente pentru finanţarea activelor circulante.
B. FRN < 0 (AC < DC)

Dacă fondul de rulment net este negativ avem o situaţie în care, excedentul de
datorii pe termen scurt creează dificultăţi financiare previzibile pe linia solvabilităţii şi a
echilibrului financiar. Un fond de rulment negativ pune în evidenţă un dezechilibru
financiar prin aceea că întreprinderea îşi finanţează investiţiile (active imobilizate) pe
seama unor resurse pe termen scurt.
C. FRN = 0 (AC = DC)

În această situaţie solvabilitatea pe termen scurt a întreprinderii pare asigurată, însă
riscul diferit al elementelor activului de exploatare şi a elementelor pasivului de exploatare
face ca acest echilibru să fie fragil. Lichiditatea elementelor activului poate fi afectată în
cazul în care stocurile nu se vând conform previziunilor sau dacă creanţele-client nu pot fi
încasate la timp. La rândul lor exigibilităţile datoriilor pe termen scurt se pot modifica dacă
furnizorii fac intervenţii pentru accelerarea plăţilor.
Întreprinderea nu dispune de nici o marjă de securitate pe termen scurt, cum ar fi
activele excedentare. Chiar şi în această situaţie, echilibrul financiar poate fi menţinut, cu
condiţia ca activele circulante să fie foarte lichide (prin viteza mare de rotaţie a mijloacelor
circulante), iar datoriile pe termen scurt să aibă termene de plată cât mai aproape de 1 an
(să fie cât mai puţin exigibile).
Prin urmare orice dereglare s-ar produce în raport cu lichiditatea previzionată a
activelor pe termen scurt sau exigibilitatea pasivelor pe termen scurt poate afecta echilibrul
financiar stabilit prin egalitatea: FRN = 0.

1.Ce este fondul de rulment brut şi cum se calculează?
2 Cumj se calculează fondul de rulment net??

8.2 Nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă

Cuvinte Lichiditate, nevoia de fond de rulment, trezoreria netă, cash-flow
cheie
Analiza lichiditate - exigibilitate are meritul de a pune în evidenţă rata de
insolvabilitate a întreprinderii (incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele
asumate la plată. Această analiză se sprijină pe concepţia patrimonială a întreprinderii şi pe
criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere.
Prin această abordare care grupează activele şi pasivele patrimoniale în nevoi
permanente şi temporare pe de o parte şi în resurse permanente şi temporare pe de altă
parte se poate determina fondul de rulment, nevoia de fond de rulment ce caracterizează
echilibrul financiar şi solvabilitatea întreprinderii. Astfel, fondul de rulment se determină
fie prin compararea resurselor permanente (capitaluri permanente) cu nevoile permanente
(active imobilizate), fie prin compararea nevoilor temporare (active circulante) cu resursele
temporare (datorii pe termen scurt).
Dacă analizăm acest indicator al echilibrului financiar constatăm că el exprimă
concurenţa în cadrul întreprinderii, a finanţării pe termen lung cu cea pe termen scurt.
Pornind de la acest echilibru patrimonial exprimat în două variante, analiştii pun în
evidenţă şi un alt indicator ce decurge din cea de a doua relaţie de determinare a fondului
de rulment şi anume:
NFR = (Nevoi - Disp.) - (Dts - Cr.bc.ts)

unde:
NFR = Nevoia de fond de rulment

Nevoi = nevoi sau utilizări temporare
Disp. = disponibilităţi băneşti
Dts. = resurse temporare sau datorii pe termen scurt
Cr.bc.ts) = credite bancare pe termen scurt
Diferenţa dintre fondul de rulment permanent determinat pe baza posturilor de
bilanţ din cea de a doua jumătate a tabloului bilanţier şi nevoia de fond de rulment este
excluderea disponibilităţilor băneşti din activ şi a creditelor bancare pe termen scurt din
pasiv. Nevoia de fond de rulment arată:
- fie decalajul favorabil între lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea
datoriilor comerciale pe termen scurt;
- fie decalajul nefavorabil dintre lichiditatea stocurilor şi creanţelor şi exigibilitatea
datoriilor comerciale.
Nevoia de fond de rulment exprimă diferenţa dintre lichiditatea utilizărilor ciclice de
exploatare (stocuri şi clienţi) şi exigibilitatea resurselor ciclice (credite, furnizori).
Se poate considera că nevoia de fond de rulment exprimă autonomia financiară a
întreprinderii pe termen scurt şi are o sferă de cuprindere şi de definire mai mică decât
fondul de rulment calculat pe baza nevoilor temporare şi a resurselor temporare. În mod
similar fondul de rulment propriu exprimă autonomia finanţării pe termen lung şi are o
sferă de cuprindere şi de definire mai mică decât fondul de rulment calculat pe baza
resurselor permanente şi a nevoilor permanente.
Nevoia de fond de rulment depinde de amploarea ciclului de fabricaţie, de viteza

de rotaţie a mijloacelor circulante şi exprimă nevoile de finanţare ale ciclului de exploatare.

Acest indicator pune în evidenţă utilizările ciclice corespunzătoare avansărilor de fonduri
către terţi, pe care întreprinderea este nevoită să le facă pentru constituirea stocurilor sale de
materii prime, materiale, producţie în curs de fabricaţie, produse finite în depozit.
Unii analişti financiari disecă în continuare utilizările şi respectiv resursele
temporare în utilizări şi respectiv resurse din exploatare şi utilizări şi respectiv resurse din
afara exploatării.
Se utilizează de asemenea şi indicatorul nevoia de fond de rulment globală - ca
sumă a nevoilor de fond de rulment din exploatare şi din afara exploatării. Indicatorul se
foloseşte dacă scopul analizei financiare şi de caracteristicile activităţii întreprinderii
dovedesc utilitatea acestei dezvoltări.
Interpretarea indicatorului NFR

Se disting următoarele situaţii:
1. Nevoia de fond de rulment pozitivă, semnifică un surplus de nevoi temporare în
raport de resursele temporare posibile de realizat. Această situaţie se consideră normală
dacă este rezultatul unei politici a întreprinderii privind creşterea nevoilor de finanţare a
ciclului de exploatare.În caz contrar, nevoia de fond de rulment poate exprima un decalaj
nefavorabil între lichiditatea stocurilor şi a creanţelor pe de o parte, şi exigibilitatea
datoriilor din exploatare pe de altă parte. Se poate considera în acest caz că nevoia de fond
de rulment pozitivă este rezultatul încetinirii încasărilor din activitatea de producţie şi a
urgentării sau accelerării concomitente a plăţilor necesare finanţării producţiei.
2. Dacă nevoia de fond de rulment este negativă, ea semnifică un surplus de resurse
temporare în raport cu nevoile corespunzătoare de mijloace circulante şi exprimă
rezultatele accelerării rotaţiei mijloacelor circulante şi încasărilor din producţie concomitent
cu încetinirea plăţilor necesare producţiei sau angajarea de datorii cu scadenţe mai mari.
Acesta este un caz frecvent întâlnit în gestiunea financiară a întreprinderii datorită
creditelor furnizor mai mari decât creditele client. Nevoia de fond de rulment negativă
poate evidenţia o situaţie nefavorabilă în cazul în care apar întreruperi temporare în
aprovizionarea şi reînnoirea stocurilor sau întreruperi în activitatea de producţie.
Rezultă că aceşti indicatori de echilibru financiar, fondul de rulment şi nevoia de
fond de rulment nu pot fi analizaţi numai static, pe baza valorii posturilor de bilanţ, ci şi în
corelaţie cu alte aspecte ale activităţii întreprinderii care explică mărimea şi sensul acestor
indicatori.
TREZORERIA NETĂ ŞI CASH-FLOW
Trezoreria netă
Apărut din nevoia calculării unor indicatori dinamici care să caracterizeze evoluţia
şi rezultatele întreprinderii, trezoreria netă se defineşte ca diferenţă între fondul de rulment
net şi nevoia de fond de rulment la începutul şi la sfârşitul perioadei de raportare.
TN = FRN - NFR
1. Trezoreria netă pozitivă este rezultatul echilibrului financiar al întreprinderii.
Dacă trezoreria netă este pozitivă, adică fondul de rulment net este mai mare decât nevoia
de fond de rulment, atunci excedentul de finanţare se va regăsi în disponibilităţile băneşti,

în conturi bancare, în casă. În această situaţie întreprinderea dispune de lichidităţi care să

permită atât plata datoriilor financiare către terţi, cât şi efectuarea de plasamente eficiente şi
în deplina siguranţă pe piaţa monetară şi financiară. Evident în acest caz există autonomie
financiară.
2. Dacă trezoreria netă este negativă, rezultă că întreprinderea depinde de resursele
financiare externe şi, în acest caz, se urmăreşte obţinerea de credite cu cost redus de
procurare prin negociere, de diferite tipuri de credite pe termen scurt (credite de trezorerie,
credite de rescont, etc.). Trebuie menţionat însă, că o trezorerie netă negativă, deşi exprimă
o anumită dependenţă financiară, aceasta nu poate fi şi nu trebuie interpretată ca o stare de
insolvabilitate.
3. Egalitatea între fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment corespunde unei
situaţii în care echilibrul trezoreriei este perfect asigurat, adică fără excedent, fără deficit. În
acest caz rezultă că fondul de rulment permite finanţarea integrală a nevoii de fond de
rulment şi întreprinderea poate evita îndatorarea pe termen scurt.
Această analiză a trezorerie nete ca diferenţă între fondul de rulment şi nevoia de
fond de rulment, arată dependenţa trezoreriei faţă de variaţia fondului de rulment şi a nevoii
de fond de rulment, arată decalajele dintre încasările creanţelor şi volumul plăţilor pentru
datoriile scadente.
Cash-flow
Cash-flow-ul este indicatorul care se desprinde din evoluţia trezoreriei nete de la un
exerciţiu financiar la altul sau de la o perioadă de raportare la alta. Este un indicator cu
deosebită putere de sinteză şi de decizie în gestiunea financiară a întreprinderii.
CF = TN1 – TN0
Astfel creşterea trezorerie nete pe perioada exerciţiului financiar analizat reprezintă
cash-flow-ul perioadei respective, unde TN1 şi TN0 sunt trezoreria netă la sfârşitul şi
respectiv la începutul exerciţiului financiar.
Dacă fluxul monetar net al exerciţiului, respectiv cash-flow-ul perioadei este
pozitiv, aceasta semnifică o creştere a capacităţii reale de finanţare a întreprinderii, o
confirmare a creşterii valorii proprietăţii. O valoare negativă a fluxului monetar sugerează o
situaţie de scădere a valorii patrimoniului.

1. Cum se calculează cash flow-ul?.
2. Ce arată trezoreria netă negativă?



conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare nr.8.
1. Cum se calculează fondul de rulment străin?
2. Ce arată fondul de rulment pozitiv?
3. Cum se calculează nevoia de fond de rulment?

4. Ce arată trezoreria netă pozitivă?
5.Cunoaştem următoarele date în legătură cu activitatea unei societăţi comerciale:

- Active imobilizate = 2.453.284 RON
- Disponibilităţi = 571.284 RON
- Capital permanent = 3.500.000 RON
- Credite pe termen mediu sau lung = 450.000 RON
- Credite bancare pe termen scurt = 240.RON
- Total Pasiv = 3.824.532 RON
Să se caracterizeze situaţia întreprinderii calculând următorii indicatori FRB, FRN, FRP,
NFR şi TN


Răspuns 8.1
1. Fondul de rulment brut este ansamblul activelor susceptibile de a se transforma în bani
într-un termen mai mic de un an, adică efectuează cel puţin o rotaţie pe an.
FRB = AC
2. Fondul de rulment net se defineşte prin relaţiile:
FRN = CP - Ai sau
FRN = AC - DC.
Răspuns 8.2.
1. CF = TN1 – TN0
2. Dacă trezoreria netă este negativă, rezultă că întreprinderea depinde de resursele
financiare externe şi, în acest caz, se urmăreşte obţinerea de credite cu cost redus de
procurare prin negociere, de diferite tipuri de credite pe termen scurt (credite de trezorerie,
credite de rescont, etc.). Trebuie menţionat însă, că o trezorerie netă negativă, deşi exprimă
o anumită dependenţă financiară, aceasta nu poate fi şi nu trebuie interpretată ca o stare de
insolvabilitate.


Finanţarea întreprinderilor

FINANŢAREA ÎNTREPRINDERILOR
Cuprins Pagina
9.1 Finanţarea prin utilizarea efectelor de comerţ 67
9.2 Forfetarea, factoringul şi leasingul 69


După parcurgerea unităţii de învăţare veţi putea să:
 explicaţi cum se face finanţarea întreprinderilor prin utilizarea efectelor de
comerţ;
 diferenţiaţi metodele de finanţare pe termen scurt de cele de finanţare pe
termen mediu şi lung;
 caracterizaţi efectele de comerţ;
 precizaţi ce deosebiri apar între scontare şi forfetare;
 explicaţi de ce este leasingul o formă de finanţare pe termen mediu şi lung
9.1 Finanţarea prin utilizarea efectelor de comerţ

Cuvinte Cambie, cec, bilet la ordin, creanţe
cheie
Decontarea tranzacţiilor în comerţul bancar, între comercianţi persoane juridice şi
chiar între persoane fizice şi juridice necomercianţi, se realizează cu precădere prin
instrumente de plată fără numerar (ordin de plată, acreditiv cec, cambie, bilet la
ordin).
Între acestea, cambia, biletul la ordin şi cecul cunosc o largă aplicare în comerţul
intern cât şi în relaţiile comerciale internaţionale datorită operativităţii, eficienţei şi
siguranţei pe care le oferă.
Analiza acestor instrumente de plată fără numerar, relevă apartenenţa lor la categoria
titlurilor de credit, din care titluri de credit propriu –zise numite şi efecte de comerţ
alături de obligaţiunile emise de societăţile comerciale şi poliţa de asigurare.
Ceea ce caracterizează în mod fundamental titlurile de credit (care sunt în fond
titluri de valoare), faţă de celelalte titluri documentare utilizate în relaţiile civile şi
comerciale, este încorporarea creanţei, a creditului în însăşi înscrisul respectiv.
Efectele de comerţ (efectele comerciale) sunt prin urmare, instrumente
economice şi juridice adaptate cerinţelor vieţii comerciale care îndeplinesc
următoarele funcţii:
1. funcţia de instrumente de plată fără numerar pentru debitor, servind la
decontarea livrărilor de bunuri şi prestărilor de servicii în economie, la accelerarea
plăţilor şi evitarea blocajului financiar, prin operaţiunea de transmitere prin gir;
2. funcţia de instrumente de credit comercial fiind emise sub formă de titluri de
valoare nu numai la vedere ci şi la termen. Prin operaţiunea de scontare, rescontare,
şi alte operaţiuni de comerţ bancar cu cambii şi bilete la ordin, titlurile devin
instrumente de creditare bancară;
3. funcţia de instrumente de încasare pentru beneficiar, în activitatea curentă a
întreprinderii prin efectul de mobilizare a creanţelor comerciale (sau a
disponibilităţilor în cazul cecului), fie direct, fie prin negociere şi transmitere prin
gir (andosare).
Cecul este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării sale
trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător
care, în baza unui disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin
necondiţionat acesteia, care se află în poziţia de tras, să plătească la prezentare o

sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi trăgătorului emitent aflat în poziţie
de beneficiar. Cecul tras în favoarea trăgătorului însăşi este un instrument de
ridicare de numerar din bancă
Biletul la ordin este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în
legătură în procesul creării sale două persoane: subscriitorul sau emitentul şi
beneficiarul. Titlul este emis de subscriitor în calitate de debitor, care se obligă
necondiţionat să plătească o sumă de bani fixată, la un anumit termen sau la
prezentare, unei alte persoane, denumită beneficiar care are calitatea de creditor.
Calitatea de debitor provine dintr-un raport comercial de bază (fundamental). Dacă
scadenţa nu este arătată în înscris, biletul la ordin este considerat plătibil la vedere.
Biletul la ordin garantat printr-un gaj se numeşte warant 5 .
Trata (cambia) este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în
legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
Titlul este emis de trăgător, care dă un ordin trasului de a efectua o plată în favoarea
beneficiarului sau la ordinul său.
Decizia şi iniţiativa emiterii cambiei aparţine trăgătorului care în dorinţa de a
mobiliza creanţa deţinută faţă de tras, alege o datorie mai mică sau egală pe care să o
stingă. Accelerarea plăţii datoriilor prin mobilizarea creanţelor este un scop şi o
preocupare permanentă a managementului financiar. Pe parcursul duratei de viaţă,
de la emitere până la plata la scadenţă, cambia circulă prin gir, se poate avaliza, pot
apare intervenienţi în plata acesteia, neplata se poate ataca prin protest.
Eficienţa şi siguranţa cambiei este dată şi de posibilitatea de avalizare,
posibilitatea de intervenţie şi de recuperarea pe cale de excepţie a cambiei, prin
instituţia protestului cambiei.
Avalul este o obligaţie cambială şi are caracter literal, abstract şi autonom, adică
este guvernat de regulile cambiale şi nu de cele ale fidejusiunii sau gajului.
Condiţiile de valabilitate ale avalului privesc fondul şi forma.
Protestul este procesul de constatare printr-un act autentic al rezultatului negativ
al prezentării cambiei la acceptare sau plată. Protestul se dresează (se dovedeşte) de
către executorul judecătoresc şi nu sunt necesari martori într-un asemenea act.
Executorul judecătoresc constată în mod public refuzul de plată al cambiei. Dacă
persoana implicată nu este găsită, protestul se întocmeşte la Judecători teritorială.
Actul de protest cuprinde următoarele: data, numele persoanei care a cerut protestul,
locul unde se întocmeşte, numele persoanei împotriva căreia s-a întocmit protestul,
transcrierea cambiei la judecătorie, modul de întâmpinare a somaţiei de acceptare
sau plată, scadenţa cambiei şi semnătura executorului judecătoresc.
Alte elemente juridice ale cambiei sunt posibilitatea anulării şi a prescripţiei
dreptului la acţiune. Alterarea este o stare ce poate apare la o cambie decurgând din
ştersături sau modificări ale unor menţiuni din cambie. Alterarea este o cauză de
nulitate a cambiei.
Anularea este posibilă atunci când intervin cazuri de pierdere, de distrugere sau
sustragere a cambiei. În acest caz se emite de către Judecătorie o ordonanţă de
anulare a cambiei care se notifică trasului.
Prescripţia este modul de stingere a dreptului la acţiune în sens material, prin
neexercitarea acelui drept în intervalul de timp stabilit de lege. Orice acţiune

5
Niculae Feleagă, Ion Ionaşcu, Tratat de Contabilitate Financiară, vol II Ed. Economică 1998, pag 125

rezultând din cambie împotriva acceptantului se prescrie în trei ani, socotind de la

data scadenţei. Acţiunile posesorului cambiei împotriva giranţilor sau a trăgătorului
se prescriu în termen de un an socotit de la data protestului făcut în timp util.
Acţiunile giranţilor unii împotriva altora şi împotriva trăgătorului se prescriu în
şase luni, socotite din ziua în care girantul a plătit cambia sau din ziua în care
acţiunea de regres a fost pornită împotriva sa.
Operaţiunea de scontare a cambiei este o pură creditare bancară, remunerată
prin taxa scontului. Această posibilitate de mobilizare a creanţei cambiale este în
măsură să finanţeze activitatea curentă a întreprinderii beneficiare, aspect ce poate fi
considerat de natura funcţiei de finanţare curentă atribuită efectelor comerciale.

1 Cum se poate finanţa întreprinderea beneficiar a cambiei prin scontare?
2 Ce este scontarea?
9.2 Forfetarea, factorigul şi leasingul

Cuvinte Forfetare, scontare creanţe, factoring, leasing
cheie
Forfetarea
Forfetarea este o modalitate de finanţare utilizată mai ales în comerţul
internaţional, care constă în cumpărarea de către bancă a unor creanţe rezultate din
operaţiuni comerciale, în schimbul unei sume de bani numită scont, urmând ca
banca să-şi recupereze contravaloarea de la debitorul importator. Spre deosebire de
scontare, aceastã tehnicã nu dã instituţiei financiare drept de recurs asupra

vânzãtorului creanţei în cazul în care debitorul nu plăteşte..

Specific forfetãrii este şi faptul cã se aplicã nu numai creanţelor pe termen
scurt, de pânã la un an, ci şi celor provenite din operaţiuni cu scadenţã mijlocie, de
la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite deci realizarea unor operaţiuni de
finanţare pe termen mediu, stimulând pe aceastã cale comerţul intern şi
internaţional. Costul forfetãrii este mai ridicat decât cel al scontării şi constã într-o
ratã fixã de dobândã, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare, stabilit
diferenţiat în funcţie de bonitatea debitorului, de măsura în care cambia (creanţa)
este sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de modalitatea de plată etc.
Forfetarea, ca şi scontarea, permite recuperarea sumelor înainte de scadenţã
sau transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare la vedere pentru exportator
Pentru a iniţia o operaţiune de forfetare, participanţii trebuie sã cunoască
elementele specifice fiecărei case de forfetare, cum sunt: titlurile de creanţă
acceptate ca documente pentru forfetare (cambii, bilete la ordin, acreditive, alte
documente comerciale); instrumente de garantare solicitate de instituţia de forfetare
(avalizarea titlurilor de credit, scrisoarea de garanţie bancarã, acreditive irevocabile
netransferabile); alte documente suplimentare (declaraţia exportatorului privind
cesiunea, sau, după caz, transferul drepturilor de încasare a creanţelor).
Factoringul efectelor de comerţ

În perspectiva trecerii la economia de piaţă şi a utilizării în toate sectoarele
vieţii economice a celor mai eficiente tehnici de finanţare, factoringul se înscrie
printre instrumentele juridico-financiare moderne de finanţare şi gestiune
comercială. El este destinat accelerării operaţiunilor de finanţare a producţiei
materiale, prin procedeul de vânzare prin negociere a creanţelor garantate.
Factoringul (engl. factoring) este un contract comercial, prin care o parte
numită „aderent” transmite în proprietate o anumită categorie a creanţelor sale unei
alte părţi „factor”, care îşi asumă obligaţia, în schimbul unui comision să achite
aderentului valoarea lor, subrogându-se aderentului în toate drepturile pe care acesta
le are asupra debitorilor, în legătură cu realizarea creanţelor transmise.
În mecanismul de aplicare a operaţiunilor complexe de factoring sunt
implicaţi:
 aderentul – care poate fi un producător vânzător de mărfuri, prestator de
servicii sau executant de lucrări – care în baza contractului cu factorul (contractul de
factoring) îi remite acestuia toate creanţele materializate în facturi, cu menţiunea că
au fost cedate, încasarea lor la scadenţă urmând a se face de factor.
 factorul – o instituţie financiară (bancă sau o instituţie financiară
specializată) – în schimbul comisionului plăteşte aderentului toate creanţele
acceptate de la acesta şi subrogându-se în drepturile aderentului, urmează să
încaseze la scadenţă creanţele de la debitorii aderentului. În acelaşi timp, factorul în
temeiul contractului, îşi asumă şi riscul de trezorerie, vizând insolvabilitatea
debitorilor, ori al neachitării creanţelor la scadenţă.
 debitorii – clienţii aderentului, cumpărătorii de mărfuri, beneficiarii
serviciilor sau lucrărilor – cărora li se notifică subrogarea factorului în drepturile
aderentului, precum şi obligaţia de a face plata facturii direct şi numai factorului.

Leasingul- formă de finanţare pe termen mediu şi lung
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în S.U.A. şi ţãrile

Europei Occidentale - ca metodã de finanţare pe termen mediu şi lung şi, prin
aceasta, ca factor de promovare a vânzãrilor, în particular a exporturilor. În esenţã,
leasingul este o formã de închiriere realizatã de societãţi financiare specializate
(societãţi de leasing) a unor bunuri de echipament cãtre firme (beneficiari) care nu
dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc sã recurgã la credite bancare
pentru cumpãrarea acestora de la producãtori.
Leasingul presupune, în principiu, douã contracte: unul de vânzare-
cumpãrare, încheiat între producãtor, ca vânzãtor şi societatea de leasing, care
crediteazã operaţiunea de leasing în calitate de cumpãrãtor şi un contract de
locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ beneficiar.
Operaţiunea este iniţiatã de firma care doreşte închirierea produsului şi care
se adreseazã în acest sens societãţii de leasing cu o cerere de ofertã. Societatea de
leasing, în urma acceptãrii cererii, procedeazã la stabilirea contractului cu
producãtorul bunului solicitat, în vederea achiziţionãrii acestuia; în acest proces este
implicat direct şi viitorul beneficiar. Urmeazã încheierea contractului de leasing şi
cumpãrarea bunului de cãtre societatea de leasing în vederea punerii lui la dispoziţia
beneficiarului.
Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plãti societãţii de leasing costul,
sub formã de rate eşalonate pe perioada de valabilitate a contractului. De regulã, la
sfârşitul perioadei de închiriere, beneficiarul are o triplã opţiune: sã prelungeascã
contractul; sã-l abandoneze; sã cumpere bunul la valoarea rezidualã.
Aşa cum reiese din cele prezentate mai sus, tranzacţia de leasing presupune
trei faze: contractarea, cumpãrarea şi închirierea. Obiectul operaţiunilor de leasing îl
formeazã, în special, echipamentele electronice de calcul, aparatele şi instrumentele
de mãsurã, mijloacele de transport, maşinile-unelte, materialele pentru mecanica
grea, maşinile agricole, unele bunuri de folosinţã îndelungatã etc. În ultimul timp,
leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar, având ca obiect închirierea de clãdiri cu
destinaţie industrialã sau comercialã, clãdiri administrative.


1. Leasingul este o formă de finanţare pe termen scurt, mediu sau lung?
2. Ce este factorul?



1. Ce este protestul cambiei?
2. Ce este avalul?

3. Care este diferenţa între scontare şi forfetare?

Răspuns 9.1
1. Operaţiunea de scontare a cambiei este o pură creditare bancară, remunerată
prin taxa scontului. Această posibilitate de mobilizare a creanţei cambiale este în
măsură să finanţeze activitatea curentă a întreprinderii beneficiare, aspect ce poate fi
considerat de natura funcţiei de finanţare curentă atribuită efectelor comerciale.
2. Trata (cambia) este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în
legătură în procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
Titlul este emis de trăgător, care dă un ordin trasului de a efectua o plată în favoarea
beneficiarului sau la ordinul său.
Răspuns 9.2.
1. Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în S.U.A. şi ţãrile Europei
Occidentale - ca metodã de finanţare pe termen mediu şi lung şi, prin aceasta, ca
factor de promovare a vânzãrilor, în particular a exporturilor.
2. Factorul este o instituţie financiară (bancă sau o instituţie financiară specializată)
– în schimbul comisionului plăteşte aderentului toate creanţele acceptate de la
acesta şi subrogându-se în drepturile aderentului, urmează să încaseze la scadenţă
creanţele de la debitorii aderentului. În acelaşi timp, factorul în temeiul contractului,
îşi asumă şi riscul de trezorerie, vizând insolvabilitatea debitorilor, ori al neachitării
creanţelor la scadenţă.


Investiţii. Tipologie, eficienţă şi necesitate

INVESTIŢII. TIPOLOGIE, EFICIENŢĂ SI NECESITATE
Cuprins Pagina
10.1 Investiţii. Tipologie 75
10.2 Eficienţa, necesitatea şi oportunitatea investiţiilor 77


 să definiţi investiţia în sens larg şi în sens restrâns;
 să clasificaţi investiţiile după diverse criterii;
 definiţi necesitatea investiţiilor;
 explicaţi ce înseamnă oportunitatea investiţiilor.
10.1 Investiţii. Tipologie

Cuvinte Investiţii directe, investiţii de portofoliu, proiecte contingente,
cheie
În sensul cel mai uzual, investiţia reprezintă un proces de alocare pe termen lung
sau mediu a capitalului, în vederea formării, refacerii şi dezvoltării activelor corporale şi
necorporale ale societăţii comerciale, precum şi pentru formarea portofoliului de
imobilizări financiare. Noţiunea de investiţii poate fi definită în sens larg sau în sens
restrâns.
În sens larg noţiunea de investiţii sau activitatea de investire cuprinde totalitatea
cheltuielilor sau alocărilor de fonduri pentru procurarea de active, prin a căror exploatare pe
termen lung să rezulte avantaje economice viitoare.
În sens restrâns investiţiile reprezintă cheltuielile efectuate de întreprindere pentru
achiziţionarea de active fixe, pentru construirea, lărgirea şi modernizarea bazei tehnologice
existente, precum şi procurarea altor active de folosinţă îndelungată.
Se asimilează investiţiilor şi cheltuielile efectuate cu lucrările de proiectare, de
prospecţiuni, exploatări geologice şi cheltuielile cu pregătirea personalului pentru
exploatarea investiţiilor făcute.
Activitatea de finanţare a unei întreprinderi poate constitui activitatea de investiţii a
altei întreprinderi. Decizia de investiţii a întreprinderii se referă atât la sursa de finanţare cât
şi la activele în care se materializează.

TIPURI DE INVESTIŢII
Investiţia directă este investiţia care se materializează în titluri de participare la
capitalul social al altor întreprinderi şi realizează prin:
 aport de fonduri financiare, bunuri mobile şi imobile sau alte drepturi de proprietate
ce pot fi evaluate în bani;
 crearea sau extinderea unei societăţi comerciale integral deţinute de aceasta, a unei
filiale;
 achiziţia integrală a unei societăţi existente;
 participarea într-o societate nouă sau existentă, cu sau fără posibilitatea de a
exercita o influenţă directă asupra administrării societăţii;
Investiţia de portofoliu reprezintă o altă investiţie decât cea directă, care se
realizează prin intermediul următoarelor categorii de instrumente:
 valori mobiliare specifice pieţei de capital;
 instrumente specifice pieţei monetare;
 instrumente de plasament colectiv;

 operaţiunile în conturile curente;

 operaţiunile în conturile de depozit.
Investiţia în active imobiliare reprezintă investiţia în clădiri, terenuri, capacităţi de
producţie.
Din punct de vedere financiar, orice investiţie în active corporale se
caracterizează prin efectuarea de cheltuieli masive în perioada iniţială de construcţie şi
lansare a proiectului de investiţii şi prin recuperarea treptată a acestor cheltuieli pe
parcursul exploatării obiectivului de investiţii realizat sau a modernizărilor efectuate.
Decizia managerului financiar se referă la comparaţia dintre efortul investiţional şi
fluxurile financiare pe care investiţia exploatată le va realiza. De asemenea, decizia de
investiţii se referă şi la analiza costurilor de finanţare a investiţiilor.
Clasificarea investiţiilor poate fi făcută din mai multe puncte de vedere:
A. Din punct de vedere al metodei de efectuare, de realizare a investiţiei, aceasta
poate fi realizată:
- în antrepriză, când este executată de întreprinderi specializate;
- în regie, atunci când obiectivele de investiţii se realizează cu forţe proprii.
B. Din punct de vedere al surselor de finanţare, investiţiile pot fi realizate:
- cu finanţare din fonduri proprii;
- cu finanţare externă prin împrumuturi externe.
C. Din punct de vedere al structurii lor, investiţiile por fi:
- lucrări de construcţii montaj;
- achiziţii de utilaje şi echipamente tehnologice;
- lucrări geologice şi de prospecţiuni geologice;
- îmbunătăţiri financiare (amenajări de terenuri).
D. Din punct de vedere al obiectivelor urmărite prin realizarea investiţiilor,
acestea pot fi:
- investiţii de cercetare-dezvoltare a unor sectoare;
- înfiinţarea de filiale în ţară sau străinătate;
- achiziţionarea altor societăţi;
- participarea la capitalul social al altor societăţi;
- investiţii în resurse umane prin recrutarea, angajarea de personal specializat şi
efectuarea de cheltuieli cu pregătirea cadrelor;
- investiţii sociale, prin îmbunătăţirea condiţiilor de lucru ale salariaţilor;
- investiţii privind reducerea şi prevenirea poluării mediului.
O altă clasificare are în vedere necesitatea alegerii unora dintre proiectele fezabile,
dintr-o multitudine de propuneri luate în considerare. Din acest punct de vedere, se disting:
proiecte care se exclud reciproc, proiecte independente şi proiecte contingente sau
interdependente
Proiectele care se exclud reciproc (mutually exclusive projects) reprezintă
posibilităţile alternative de investiţii în sensul că, dacă una dintre posibilităţi este acceptată,
cealaltă trebuie respinsă. De exemplu achiziţionarea unor motostivuitoare pentru un
depozit de mărfuri şi instalarea unui sistem de benzi rulante pentru acelaşi depozit de
mărfuri sunt proiecte care se exclud reciproc, astfel că acceptarea unuia implică automat
refuzarea celuilalt.
Proiectele independente sunt acele proiecte ale căror cheltuieli impuse de realizarea

lor şi venituri furnizate din exploatarea obiectivelor finalizate nu au legături cu cheltuielile

şi veniturile altor proiecte. Reluând exemplul anterior, menţionăm că, dacă societatea
comercială are nevoie de un echipament pentru ambalarea mărfurilor sale, achiziţionarea
acestui echipament este absolut independentă faţă de achiziţionarea motostivuitoarelor sau
a sistemului de benzi rulante.
Proiectele contingente sau interdependente sunt acele proiecte pentru care
alegerea unuia implică şi alegerea celuilalt. De exemplu, dacă un producător de reactivi de
laborator analizează posibilitatea de a achiziţiona o instalaţie pentru producerea unor noi
reactivi, atunci este necesară şi acceptarea unui sistem special de ambalare şi etichetare a
acestor noi produse. Este incorectă aprecierea că decidenţii se află în faţa a două proiecte
independente, întrucât aceste proiecte sunt interdependente, astfel că se impune combinarea
şi evaluarea lor ca un singur proiect.
Proiectele de investiţii pot fi legate unul de altul şi în timp. În acest sens, este de
remarcat faptul că, prin acceptarea şi implementarea unui anumit proiect în perioada
prezentă, societatea comercială investitoare poate să câştige o anumită poziţie strategică pe
piaţă, care să îi permită în viitor implicarea în alte proiecte, pentru care altfel nu ar fi fost
disponibilă. De aceea, o analiză corectă a proiectului iniţial implică o necesară evaluare a
câştigurilor viitoare, obtenabile prin aplicarea şi a proiectelor contingente cu cel iniţial.

1. Ce sunt proiectele independente?
2. Definiţi investiţia.

10.2 Eficienţa, necesitatea şi oportunitatea investiţiilor

Cuvinte Eficienţa investiţiilor; necesitatea investiţiilor.
cheie
Eficienţa investiţiilor este o problemă majoră în luarea deciziilor financiare
deoarece de acest aspect depinde dacă proiectul de investiţii analizat va fi aplicat sau nu. Ea
se referă la raportul dintre rezultatele obţinute din exploatarea proiectului de investiţii şi
eforturile, respectiv cheltuielile cu realizarea investiţiei.
Acest aspect al eficienţei investiţiilor priveşte acţiunea tuturor factorilor ce concură
la realizarea programelor şi proiectelor de investiţii, respectiv antreprenorii de investiţii,
beneficiarii de investiţii, furnizorii de utilaje, băncile finanţatoare şi chiar persoanele
angajate în exploatarea investiţiilor.
Pentru aprecierea eficienţei investiţiilor se utilizează indicatori specifici care
permit: compararea proiectului în cauză cu proiecte din ramura de activitate sau cu proiecte
din economie;- compararea mai multor variante de proiect pentru aceeaşi investiţie şi
alegerea variantei optime.
Necesitatea investiţiilor este dată de măsura în care o întreprindere nu-şi poate
îndeplini programul de producţie derulat în condiţii normale de lucru cu capacităţile de
producţie existente, cu forţa de muncă existentă şi cu reţeaua de desfacere.
Oportunitatea investiţiei se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea investiţiei,
dar are în vedere şi alţi factori precum timpul sau perioada de realizare a investiţiei,
elementele şi factorii de piaţă în domeniul respectiv, utilizarea de noi soluţii tehnologice
sau materiale calitative prezente în acel moment pe piaţă.
Documentaţia tehnico-economică a investiţiilor conţine: studiul tehnico-economic,
proiectul de execuţie şi devizele de execuţie.

1. Ce este necesitatea investiţiilor?
2.Cum se apreciează oportunitatea investiţiilor?



1. Cum se defineşte investiţia în sens larg?
2. Ce sunt proiectele independente?
3.Cum se apreciază oportunitatea investiţiilor?


Răspuns 10.1
1. Proiectele independente sunt acele proiecte ale căror cheltuieli impuse de
realizarea lor şi venituri furnizate din exploatarea obiectivelor finalizate nu au
legături cu cheltuielile şi veniturile altor proiecte.
2. În sens larg noţiunea de investiţii sau activitatea de investire cuprinde totalitatea
cheltuielilor sau alocărilor de fonduri pentru procurarea de active, prin a căror exploatare
pe termen lung să rezulte avantaje economice viitoare.
Răspuns 10.2.
1. Necesitatea investiţiilor este dată de măsura în care o întreprindere nu-şi poate îndeplini
programul de producţie derulat în condiţii normale de lucru cu capacităţile de producţie
existente, cu forţa de muncă existentă şi cu reţeaua de desfacere.
2. Oportunitatea investiţiei se apreciază în strânsă legătură cu necesitatea investiţiei, dar
are în vedere şi alţi factori precum timpul sau perioada de realizare a investiţiei, elementele
şi factorii de piaţă în domeniul respectiv, utilizarea de noi soluţii tehnologice sau materiale
calitative prezente în acel moment pe piaţă.


Metode de selecţie a proiectelor de investiţii

METODE DE SELECŢIE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII
Cuprins Pagina
11.1 Metoda termenului de recuperare 82
11.2 Metoda valorii actualizate nete şi metoda ratei interne de rentabilitate 85


 să studiaţi eficienţa unui proiect de investiţii;
 să alegeţi din mai multe proiecte de investiţii utilizând una din metodele: termenul
de recuperare, VAN, RIR.;
 să aplicaţi metodele de selecţie a proiectelor de investiţii.
11.1 Metoda termenului de recuperare

Cuvinte Cash flow, termen de recuperare
cheie
Principalul obiectiv al procesului de alocare a capitalului pentru investiţii este acela
al adoptării acelor decizii care asigură orientarea societăţii comerciale spre maximizarea
valorii de piaţă întreprinderii. În acest scop, procesul de selecţie a proiectelor de investiţii
trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
Care dintre investiţii trebuie aleasă, în cazul unor proiecte care se exclud reciproc?
Care şi câte proiecte independente şi interdependente pot fi acceptate?
Răspunsul la aceste întrebări se obţine pe baza calculelor efectuate prin utilizarea a
trei metode puse la dispoziţie de literatura de specialitate şi anume:
Metoda termenului de recuperare a investiţiei (TR – sau pay-back period);
Metoda valorii actualizate nete (VAN sau NPV – de la “ net present value”);
Metoda ratei interne de rentabilitate a investiţiei (RIR), cu cele două variante ale
sale: rata internă normală de rentabilitate (RIRR – de la “regular internal rate of return”) şi
rata internă modificată de rentabilitate (MIRR – de la “modified internal rate of return”).
METODA TERMENULUI DE RECUPERARE A INVESTIŢIEI

Termenul de recuperare este prezent în teoria şi practica economică în două
variante:
 ca şi perioadă de timp în care are loc recuperarea investiţiei iniţiale prin cash-
flow-urile înregistrate;
 ca şi perioadă de timp în care are loc recuperarea investiţiei iniţiale prin cash-
flow-urile actualizate obţinute.
Termenul de recuperare reprezintă perioada de timp la capătul căreia valoarea
investiţiei iniţiale este egală cu suma fluxurilor financiare generate de proiectul de investire.
Această metodă este legată de noţiunea de lichiditate a investiţiei. Lichiditatea investiţiei
este capacitatea de a se recupera într-un termen cât mai scurt valoarea investiţiei efectuate
pe seama beneficiilor şi a fondului de amortizare. De aceea această metodă se regăseşte
uneori în literatura de specialitate sub denumirea de lichiditatea investiţiei. Bineînţeles un
proiect va fi mai competitiv cu cât lichiditatea investiţiei sau termenul de recuperare vor fi
mai mici.
Termenul de recuperare este un indicator exprimat în ani sau alte unităţi de timp.
Modul de calcul al indicatorului pentru ambele variante ale metodei sunt:
Dacă cash-flow-urile anuale sunt egale

Valoare investitie initiala

TR 
Cash  flow anual
Dacă fluxurile formate anuale nu sunt egale se procedează astfel: se însumează fluxurile
anuale succesiv până când această sumă se apropie foarte mult de valoarea investiţiei fără a
o depăşi rezultând astfel numărul de ani întregi de recuperare; după aceea cu suma rămasă
se calculează fracţiunile de an care se adaugă la numărul întreg de ani şi se obţine astfel
termenul de recuperare şi în această situaţie.
Diferenţa între cele două variante constă în faptul că la a doua se folosesc în calcul cash-
flow-urile actualizate.
În cazul în care lichidităţile a două proiecte sunt apropiate ca valori putem folosi
pentru identificarea proiectului optim celelalte două metode (VAN sau RIR) sau putem
calcula un indicator numit rata de recuperare ulterioară a investiţiei:
Total fluxuri  Cheltuieli
RRI 
Cheltuieli
Cu cât acest procent este mai mare cu atât investiţia este mai bună.
Avantajele acestei metode constau în faptul că indicatorul TR exprimă într-un alt
mod gradul de lichiditate al unei întreprinderi, timpul de recuperare putând fi privit şi ca un
indicator de risc. Dezavantajele metodei provin din faptul că nu se ia în calcul durata de
viaţă economică a obiectivului şi nu se ţine cont de valoarea banilor în timp decât în
varianta a două a metodei.
Aplicaţie
Managerii unei societăţi comerciale doresc îmbunătăţirea productivităţii muncii
prin achiziţionarea unei noi linii tehnologice. Există două alternative de a realiza această
investiţie, pentru care cheltuielile iniţiale sunt 3.500 000 mii lei.
-mii lei-
Cash-flow
Anul
Varianta A Varianta B
1 1 500 000 1 475 000
2 1 800 000 1 680 000
3 2 000 000 1 500 000
4 1 150 000 1 450 000
Care dintre cele două proiecte trebuie ales utilizând ca metoda de selecţie a proiectelor
criteriul termenului de recuperare?
Rezolvare:
În scopul determinării termenului de recuperare a investiţiilor se determină cash-

flow-urile pentru cele două variante:
-mii lei-
Cash-flow cumulat
Anul Var. A Var. B
Chelt. iniţiale -3 500 000 -3 500 000
1 -2 000 000 -2 025 000
2 - 200 000 - 345 000
3 1 800 000 1 155 000
4 3 880 000 3 535 000
Determinăm acum timpul de recuperare (TR) pentru fiecare proiect în parte:

Proiectul A:
Cei 3.500.000 mii lei investiţi iniţial se recuperează în 2 ani plus o perioadă de t1
zile pe care o vom determina. În anul al 3-lea se recuperează 1.800.000 mii lei. Se
calculează cash-flow-ul zilnic aferent anului 3:
2 000 000
CF3 / zi  5 479 , 45 mii lei / zi
365
Cei 200.000 mii lei ce rămân nerecuperaţi la sfârşitul anului 2 vor fi recuperaţi în:
200 000 lei
t1   36 ,5 zile  37 zile
5 479 , 45 lei / zi
Rezultă pentru proiectul A un timp de recuperare:
TR A = 2 ani şi 37 zile.
Proiectul B:
După 2 ani investiţia iniţială nu a fost integral acoperită. Din nou calculăm CF
zilnic aferent anului 3:
1 500 000
CF3 / zi  4 109 , 58 mii lei / zi
365
Cei 345.000 mii lei ce mai rămân neacoperiţi în anul 2 se recuperează în anul 3 în:
345 000 lei
t2   83 , 95 zile  84 zile
4109 , 58 lei / zi
şi TR B = 2 ani şi 84 zile.
Având un termen de recuperare mai mic proiectul A este cel care va fi ales pentru
implementare. Deci proiectul A se dovedeşte din nou mai eficient pentru întreprindere.


1. Ce metode de selecţie a proiectelor de investiţii cunoaşteţi?
2. Cum se exprimă termenul de recuperare?
11.2 Metoda VAN şi Metoda RIR

Cuvinte Valoare actualizată, rată de actualizare, RIR
cheie
B. METODA VALORII ACTUALIZATE NETE
Fluxurile financiare generate de proiectul de investire se produc la momente
diferite de timp astfel că pentru obţinerea de informaţii concludente cu privire la
rentabilitatea investiţiei se impune compararea lor în acelaşi moment. Acest lucru se poate
face prin procedeul de actualizare prin care toate fluxurile care sunt generate de investiţie
se transpun matematic la momentul iniţial de implementare a proiectului. Metoda folosită
în alegerea proiectului este Metoda Valorii Actualizate Nete (sau metoda actuarială netă
după unii autori) cunoscută în literatura de specialitate ca metoda VAN. Avem următoarele
situaţii:
 Dacă VAN este pozitivă proiectul este rentabil deci se poate implementa;
 Dacă VAN este negativă proiectul va aduce pierdere întreprinderii deci nu se va
aproba.
În cazul în care avem mai multe proiecte care îndeplinesc condiţia VAN pozitivă,
se va implementa cel care are valoarea actualizată netă mai mare. Dacă şi VAN-urile sunt
apropiate se va alege proiectul care necesită o investiţie iniţială mai mică, iar dacă şi aceste
valori sunt apropiate se calculează următoarea rată:
Suma veniturilor actualizate
Rata 
Investitia initiala
Cu cât această rată va fi mai mare cu atât proiectul va fi mai rentabil, deoarece rata
ilustrează în ce măsură sunt acoperite cheltuielile iniţiale cu investiţiile din câştigurile

viitoare.
Pentru calculul VAN avem formula:
VAN = V nete actualizate - I 0 iar
n
CFi CF1 CF2 CFn
Vnete actualizate      ........ 
i 1 (1  k ) i
(1  k ) 1
(1  k ) 2
(1  k ) n
Proiectele cu VAN pozitivă sunt admisibile. Cu cât VAN este mai mare cu atât
câştigurile vor fi mai mari.proiectelor sale de investiţii cu VAN pozitivă.
În acest context, analiştii şi investitorii analizează societăţile comerciale pe baza
unei serii de active aducătoare de câştig, la care se adaugă "oportunităţile de creştere" - care
se vor materializa numai dacă întreprinderea poate genera proiecte de investiţii cu o valoare
actualizată netă pozitivă în cadrul proceselor de fundamentare a deciziei de investiţii.
Deci metoda VAN nu oferă decidenţilor nici o informaţie certă în legătură cu
ordinea acceptării pentru finanţare a diverselor proiecte de investiţii analizate, ci răspunde
doar la întrebarea Proiectele sunt admisibile?, adică dacă rentabilitatea acestora este mai
mare mai mică sau egală cu costul finanţării.
Aplicaţie
Să se decidă folosind metoda VAN dacă următorul proiect este rentabil cunoscând
următoarele date:
Cheltuieli iniţiale cu investiţiile = 20 000 EUR
Venituri în următorii 4 ani:
Anul 1: 6 000 EUR; Anul 2: 8 000 EUR;
Anul 3: 8 000 EUR; Anul 4: 10 000 EUR.
Rata de actualizare: 12%.
Rezolvare:
k=12% -EUR-
Coeficient de
Anul Venituri
Venituri actualizare
i actualizate
(1+k)i
1 6 000 0.8928 5 356.8
2 8 000 0.7972 6 377.6
3 8 000 0.7118 5 694.4
4 10 000 0.6355 6 355.0
TOTAL: 23 783.8
I0: 20 000
VAN = 23 783.8 EUR - 20 000 EUR = 3 783.8 EUR > 0.

Proiectul este rentabil şi se poate implementa.
METODA RATEI INTERNE DE RENTABILITATE

Metoda RIR este o transpunere a metodei VAN în termeni de rate ale
rentabilităţilor specifice proiectelor de investiţii evaluate. Se observă că dacă procentul de
actualizare k scade VAN creşte şi invers.
RIR reprezintă procentul la care VAN este zero. Astfel dacă costul capitalului
împrumutat are o rată "k" ne putem afla într-una din cele 3 situaţii de mai jos:
1. Dacă RIR>k proiectul se poate implementa deoarece se obţine un câştig
(VAN > 0);
2. Dacă RIR< k , k investiţia nu este profitabilă deci nu trebuie realizată
(VAN < 0);
3. Dacă k = RIR nu există nici pierdere nici câştig (VAN = 0).
Practic se caută proiectele cu RIR cât mai mare.
RIR se determină din ecuaţia: VAN = 0
Rezolvarea acestei ecuaţii se poate face cu ajutorul calculatorului sau prin încercări
repetate dându-i valori succesive lui k. Astfel se ajunge la o valoare a lui k pe care o vom
nota kmin pentru care VAN este pozitivă şi după aceea la o valoare notată kmax pentru care
VAN este negativă. RIR se poate afla din relaţia:
VAN 
RIR  k min  (k max  k min ) 
VAN   VAN 
În cazul folosirii metodei RIR regula adoptării deciziei de investire este aceea a
acceptării proiectelor pentru care RIR este cât mai mare ca să poată depăşi costul
capitalului. În acest context costul capitalului poartă denumirea de "rată prag" (hurdle rate)
şi potrivit metodei prezentate, proiectele independente de investiţii evaluate vor fi acceptate
doar pentru RIR care trece acest prag, iar în cazul proiectelor ce se exclud reciproc se va
accepta proiectul cu RIR cea mai mare.
Aplicaţia 1
Să se stabilească intervalul în care se poate situa rata capitalului împrumutat pentru
ca următoarea investiţie să fie rentabilă dacă se cunosc:
Ch. iniţiale = 350 mil. -lei-

Anul Venituri
1. 120 000 000
2. 150 000 000
3. 180 000 000
4. 200 000 000
Rezolvare:
Pentru aflarea lui kmin şi kmax vom da valori succesive lui k urmărim să ne
apropiem de valoarea zero pentru VAN.

-mii lei-
I 0 = = 350 000 k=25% k=30%
Anul Venituri Venituri
Venituri 1/(1+k)i 1/(1+k)i
i actualizate actualizate
1. 120 000 0.8000 96 000 0.7692 92 307.69
2. 150 000 0.6400 96 000 0.5917 88 757.40
3. 180 000 0.5120 92 160 0.4551 81 929.90
4. 200 000 0.4096 81 920 0.3501 70 025.56
VA = 366 080.00 333 020.55
Ch. iniţiale -350 000 -350 000
VAN = 160 080.00 -169 794.45
Ţinând cont de calculele de mai sus avem:

k min = 25% VAN + = 160 080 000 lei;
k max = 30% VAN - = - 169 794 450 lei
Acum putem calcula RIR după formula de mai sus:
VAN 
RIR  k min  (k max  k min ) 
VAN   VAN 
160 080 000
RIR  25%  (30%  25%)   27.43%
160 080 000  169 794 450
În concluzie capitalul împrumutat care poate fi folosit în condiţii de rentabilitate
trebuie să aibă o rată de maxim 27,43%.
1. Care este formula pentru VAN?
2. Cum se calculează RIR?



1. Cum se aplică metoda termenului de recuperare?
2. Cum trebuie să fie VAN pentru ca un proiect sfie admisibil?
3. Dintre 2 proiecte se alege cel cu RIR mai mare sau mai mic?


Răspuns 11.1
1. Cunoaştem 3 metode: termenul de recuperare, VAN şi RIR.
2. Termenul de recuperare este un indicator exprimat în ani sau alte unităţi de
timp.
Răspuns 11.2.
1. VAN = V nete actualizate - I 0
VAN 
2. RIR  k min  (k max  k min ) 
VAN   VAN 


Analiza SWOT. Cauze externe ale declinului întreprinderilor

ANALIZA SWOT. CAUZE EXTERNE ALE DECLINULUI
ÎNTREPRINDERILOR
Cuprins Pagina
12.1 Analiza SWOT 92
12.2 Cauze externe ale declinului întreprinderilor 95


După studierea acestei unităţi de învăţare veţi putea să:
 identificaţi sursele complexităţii mediului în care îşi desfăşoară activitatea
întreprinderea;
 definiţi analiza SWOT;
 prezentaţi cauzele externe care pot duce la declinul unei întreprinderi;;
12.1 Analiza SWOT

Cuvinte Punte tari, puncte slabe, oportunităţi, ameninţari
cheie
Analiza corporaţiilor (SWOT analysis1 ) este definită ca “o evaluare critică a punctelor tari,
a punctelor slabe, a oportunităţilor şi a ameninţărilor în relaţie cu factorii interni şi externi,
care influenţează firma în procesul de stabilire a priorităţilor, pentru realizarea planului pe
termen lung”.
Prin evaluarea punctelor tari analistul încearcă să găsească modalităţi de exploatare a lor la
maxim. Este cazul competenţei şi a altor asemenea avantaje. Referitor la punctele slabe se
urmăreşte găsirea unor căi de îmbunătăţire a lor.
Atunci când se vorbeşte despre oportunităţi apar o serie de întrebări:

Care sunt oportunităţile mediului de afaceri de care este conştientă firma?
Care este profitul pe care îl poate obţine de pe urma lor?
Care este capacitatea firmei de a profita de pe urma unor noi oportunităţi?
Şi ameninţările ridică o serie de semne de întrebare:

La ce ameninţări trebuie să se aştepte firma?
Cum vor fi afectaţi competitorii ei datorită acestora?
Dar firma cum va fi afectată?
Exemplu:
Considerăm o întreprindere despre care se cunosc câteva date grupate în matricea SWOT
astfel:

PUNCTE TARI (STRENGTHS) PUNCTE SLABE (WEAKNESSES)

Firma se bazează într-o proporţie foarte mare pe un
număr mic de clienţi
Un capital disponibil de 100 mld. lei
O gamă limitată de produse, fără a avea produse noi
O bogată experienţă de producţie şi
şi cu o piaţa aflată în declin
cunoştinţe de marketing adecvate
Organizaţie mica de marketing
AMENINTARI (THREATS) OPORTUNITATI (OPPORTUNITIES)

Un competitor major a intrat deja pe Stimulente fiscale de la guvern pentru noi investiţii
piaţa
Creşterea cererii pe o nouă piaţă, deşi numărul
clienţilor este încă destul de redus
Compania se află într-un pericol iminent de a-şi pierde piaţa existentă şi de aceea va
trebui să îşi diversifice tipurile de produse. O nouă oportunitate de piaţă există totuşi, dar
trebuie valorificată la maxim. Numărul mic al clienţilor actuali nu trebuie considerat un
impediment atâta timp cât piaţa respectivă există şi are posibilităţi de dilatare. Prin adoptarea
unui plan strategic de dezvoltare se impune cumpărarea unui echipament nou precum şi
utilizarea cât mai eficientă a celui existent, în vederea intrării în forţă pe noua piaţă şi
realizarea unei expansiuni rapide. De asemenea se impune o planificare mai atentă a forţei
de muncă, a echipamentului, a facilităţilor, a activităţii de cercetare – dezvoltare. Obiectivul
principal se materializează în pregătirea firmei pentru confruntarea cu noul competitor şi
obţinerea unei cote ridicate pe noua piaţă. Totuşi costul intrării pe aceasta piaţă nu trebuie să
fie extrem de ridicat.
Analiza SWOT nu trebuie privită doar ca o simplă operaţie de stabilire a categoriilor
de informaţii, scopul ei fiind evaluarea importanţei relative pe care o au factori luaţi în
discuţie. Analiza acestor elemente interne (punctele tari şi punctele slabe) nu va avea
relevanţa pe care o merită dacă firma nu realizează că exista tocmai prin consumatorii
produselor sale. În aceeaşi ordine de idei, ameninţările şi oportunităţile sunt considerate
condiţii externe mediului său şi de aceea ele ar trebui să fie independente faţă de firmă.
Pornind de la matricea SWOT se poate realiza planificarea strategică a firmei. (vezi schema
12.1).
Conectarea punctelor tari cu oportunităţile. Punctele tari (forte) care nu
interacţionează cu oportunităţile disponibile au o utilizare limitată, în timp ce oportunităţile
care nu se intersectează cu nici un punct forte au o valoare imediată foarte redusă. De
exemplu, o firmă care a realizat un ecran plat specific dispozitivelor de videoconferinţe, în
situaţia în care apreciază că punctele ei forte sunt centrate pe cercetare – dezvoltare şi design
va vinde licenţa de producţie altor firme.
Transformarea. Procesul necesită o dezvoltare a strategiilor care vor putea
transforma punctele slabe în puncte tari cu scopul de a obţine avantaje, sau transformarea
ameninţărilor în oportunităţi care pot fi corelate în timp cu punctele forte existente.
Cele patru elemente prin care se caracterizează analiza SWOT se pot identifica şi ca
posibile motive pentru declinul companiilor. Analiza SWOT este un instrument folosit în
evaluarea situaţiei actuale a unei firme (organizaţii) în mediul său cu scopul de a realiza cele
mai potrivite strategii. Există opinii diverse în ceea ce priveşte încrederea atribuită metodei
SWOT - ca fiind cea mai bună metodă de rezumare a informaţiei curente, însă noi vom

încerca să surprindem în continuare elementele concrete ale acesteia.
TRANSFORMARE
C Puncte tari Puncte slabe
O
N
E
C
T
A Oportunități Amenințări
R
E
TRANSFORMARE
Schema 12.1.
Analiştii financiari se plâng uneori că există prea multe metode aplicabile pentru a
califica situaţia unei firme, fără ca una să aibă acoperire maximă. După părerea noastră
secretul este acela de a găsi şi de a aplica modelul cheie pentru fiecare situaţie în parte.
Pregătirea unei analize SWOT complete va implica examinarea unui număr mare de aspecte
atât din interiorul organizaţiei cât şi din mediul în care ea funcţionează.

1. Ce se studiază în cadrul analizei SWOT?
2. După realizarea analizei SWOT, ce urmăreşte managementul financiar?
12.2 Cauze externe ale declinului întreprinderilor

Cuvinte Riscuri externe, cauze politice, crize economice

cheie
Analiza mediului în care îşi desfăşoară activitatea compania este foarte importantă
pentru identificarea cauzelor declinului unei întreprinderi, dar ea nu trebuie limitată pe
considerentul că vina aparţine exclusiv mediul exterior al întreprinderii, când de fapt echipa
managerială sau structura organizaţională se fac vinovate de problemele apărute. De aceea
în cadrul analizei trebuie avute în vedere legăturile existente între elementele interne şi cele
externe.
Cauze politice şi juridice

Schimbarea legilor poate afecta compania în multe feluri. O înăsprire a legislaţiei
privind siguranţa şi sănătatea populaţiei poate conduce la o creştere a costurilor. Încercările
de a ridica produsele şi serviciile la noile standarde pot eşua lamentabil. În particular o
pierdere posibilă poate apărea în condiţiile unei interdicţii complete asupra produsului
companiei, mai ales în situaţia în care a fost imposibil de dezvoltat o gamă diversificată de
produse şi astfel pierderea sa fie absorbită..
Cauze economice
Un regres în economia mondială poate conduce la falimentul companiilor în
numeroase sectoare industriale. Cei mai afectaţi vor fi ofertanţii de bunuri cu un nivel ridicat
al elasticităţii cererii. Sectorul construcţiilor şi cele aflate în legătură cu acesta (precum
finisajele) reprezintă un exemplu relevant. Ofertanţii bunurilor de consum de baza vor fi mai
puţin afectaţi.
Politica fiscală deflaţionistă adoptată de guvern (cheltuieli publice scăzute, impozite
mari şi un surplus bugetar planificat) şi politica monetară a băncii centrale (rate crescute ale
dobânzii, restricţionarea masei monetare şi reevaluarea monedei) pot avea o influenţă
negativă asupra afacerilor. Ele pot avea impact asupra nivelului cererii bunurilor de consum
şi influenţând strategiile financiare ale companiilor (prin creşterea costului capitalului şi
reducerea profitului după impozitare).
Cauze socio-culturale
Schimbările demografice pot afecta în mod negativ cererea. Scăderea natalităţii
poate indica probleme viitoare pentru firmele producătoare de articole de nou- născuţi şi mai
târziu pentru cele producătoare de jucării.
De asemenea, emigrarea populaţiei poate reduce cererea la nivel local. Din punct de
vedere cultural, schimbarea gusturilor şi moda pot avea o influenţă negativă asupra
activităţii firmelor care nu au anticipat aceste schimbări. Industria modei este un exemplu
relevant în acest caz. Chiar şi vânzările de automobile sau de mobilă sunt predispuse la
schimbări majore în ceea ce priveşte tendinţa opţiunilor (gusturilor) populaţiei.
Epidemiile sunt o altă cauză care poate afecta volumul vânzărilor (vezi impactul
crizei bolii vacii nebune asupra vânzărilor de carne de vită). O schimbare de atitudine se
manifestă în prezent în Marea Britanie referitor la tendinţa de a obţine compensaţii de la
firme pentru pagubele suferite. Însă costurile potenţiale ale acestei "culturi a compensaţiilor"
pot fi uriaşe şi pot conduce la o anumită obişnuinţă. Acest tip de cultura a fost "importată" în
Europa din Statele Unite, unde a devenit o adevărată modă să pretinzi despăgubiri imense
(vezi cazul persoanelor care au obţinut despăgubiri de la companiile de tutun pentru ca s-au

îmbolnăvit de boli de plămâni datorită fumatului din tinereţe, atunci când pe pachetele de
ţigări nu erau înscrise avertismente referitoare la riscurile pe care le presupune fumatul).
Cauze tehnologice
Noua tehnologie poate conduce la apariţia produselor subzistente. Ca exemplu,
industria cinematografică a intrat în declin la începutul anilor '80. Metodele tradiţionale de
livrare la domiciliu au fost depăşite de dezvoltarea rapidă a tehnologiei informaţiei.
Eroziunea barierelor de intrare în domenii cum ar fi cel bancar sau al asigurărilor printr-un
acces mai uşor la canalele de distribuţie (Internetul) şi costurile de pornire mult mai reduse
pot să constituie ameninţări pentru "jucătorii" deja existenţi în domeniu, care dacă nu au
capacitatea de reacţie necesară, pot intra în declin. Cu ajutorul Internetului, consumatorii au
acces la o piaţa globală şi pot compara produsele, preţurile şi furnizorii din întreaga lume.
Acest avantaj al tehnologiei este un punct forte pentru toate tipurile de firme, ale căror
costuri de distribuţie şi de publicitate se reduc simţitor. Accesul la informaţie este aproape
liber pentru firme; astfel pot consulta cataloage cu produsele concurenţilor şi pot să îşi
adapteze propriile produse la nevoile actuale ale pieţei. În prezent asistăm la o accentuată
transformare a unei pieţe limitate la una deschisă (aşa numita piaţă "24/7", adică disponibilă
24 de ore pe zi, 7 zile pe săptămână). Firmele au de ales între mai multe variante posibile:
 să nu fie prezente deloc pe Internet;
 să aibă o prezenţă parţială (pentru anumite produse);
 să permită distribuitorilor lor să fie prezenţi pe Internet;
 să participe la piaţa concurenţială prin prezenţa totală pe Internet.
Abilităţile managerului firmei dau posibilitatea întreprinderii de a profita de
avantajele oferite de era informatizării şi de a minimiza dezavantajele inerente. Există şi
aspecte care pot limita accesul la comerţul electronic. Este vorba în primul rând de problema
securităţii, adică de costurile investiţionale necesare pentru procurarea tehnicii de calcul
adecvate, a sistemelor de "firewall" (siguranţă), care acţionează ca un zid de protecţie a
sistemelor informatice împotriva viruşilor, de costurile destul de ridicate ale programelor
speciale de captare a informaţiilor, etc. De aceea, nu toate firmele îşi pot permite prezenţa pe
Internet. De altfel o bună parte a lumii economice este încă reticentă la comerţul electronic,
comparativ cu formele tradiţionale de negociere.
Trebuie menţionat de asemenea că eşecul în exploatarea tehnologiei informaţiei şi a
noilor produse pot conduce la o înrăutăţire a situaţiei firmei faţă de rivalii ei şi poate duce la
pierderea nivelului său de competitivitate.

1. Daţi exemplu de cauze socio-culturale care pot duce la declinul companiilor.

2. Cum afectează internetul întreprinderile?


1. Cum se realizează anliza SWOT?

2. Luând exemplul unei companii cunoscute, realizaţi matricea SWOT.
3. Daţi exemplu de reglementări legale care pot afecta activitatea întreprinderilor din
România în perioada actuală.
4. Care dintre enunţurile de mai jos caracterizează analiza SWOT?

a) este o simplă operaţie de stabilire a categoriilor de informaţii;
b) are ca scop evaluarea importanţei relative pe care o au factorii luaţi în discuţie;
c) ameninţările şi oportunităţile luate în considerare în cadrul analizei SWOT sunt
întotdeauna condiţii interne, dependente de firmă;
d) se urmăreşte conectarea punctelor tari cu oportunităţile;
e) se urmăreşte transformarea punctelor slabe în puncte tari şi a ameninţărilor în
oportunităţi.

Răspuns 12.1
1. Prina analiza SWOT se identifică puntele tari, punctele slabe, ameninţarile şi
oportunităţile.
2. In strategia firmei se urmăreşte conectarea punctelor tari cu oportunităţile şi
trasformarea ameninţarilor în oportunităţi.
Răspuns 12.2.
1. Exemplu: schimbările demografice pot afecta în mod negativ cererea. Scăderea natalităţii
poate indica probleme viitoare pentru firmele producătoare de articole de nou- născuţi şi
mai târziu pentru cele producătoare de jucării.
2. Cu ajutorul Internetului, consumatorii au acces la o piaţa globală şi pot compara
produsele, preţurile şi furnizorii din întreaga lume. Acest avantaj al tehnologiei este
un punct forte pentru toate tipurile de firme, ale căror costuri de distribuţie şi de
publicitate se reduc simţitor. Accesul la informaţie este aproape liber pentru firme;
astfel pot consulta cataloage cu produsele concurenţilor şi pot să îşi adapteze
propriile produse la nevoile actuale ale pieţei.

1. Dobre E.. – Noi dimensiuni în cntabilitatea şi gestiunea titlurilor de valoare,
Editura Infomega, Bucureşti, 2005

Cauze interne ale declinului întreprinderilor

CAUZE INTERNE ALE DECLINULUI ÎNTREPRINDERILOR
Cuprins Pagina
13.1 Modelul celor cinci puncte forte al lui Michael Porter 101
13.2 Cauze interne ale declinului companiilor 102


 descrie pe scurt Modelul lui Michael Porter;
 enumere cele 5 puncte forte ale modelului;
 explice importanţa obiectivelor şi a structurii companiei în atingeres
performanţelor;
 enumere cauzele care pot duce la declinul întreprinderilor.
13.1 Modelul celor cinci puncte forte al lui Michael Porter

Cuvinte Companii concurente, produse surogat
cheie
O analiză a mediului în care îşi desfăşoară activitatea o firmă nu este completă dacă
nu există o privire de ansamblu asupra micromediului său. Michael Porter a identificat un
model de studiu prin identificarea a cinci factori ce exercită presiune asupra mediului
organizaţional al firmei:
1. Ameninţarea unor noi intrări (firma va fi afectată de ruperea
barierelor d intrare de către noi firme şi de reacţia celor existente);
2. Puterea de negociere a furnizorilor (puterea furnizorilor şi impactul
asupra costurilor sunt cu atât mai mari cu cât aceştia sunt mai puţini);
3. Puterea de negociere a clienţilor (aceasta depinde foarte mult
numărul de clienţi);
4. Ameninţarea produselor/serviciilor substituente (care va fi
determinată de nivelul de inovaţie existent al producţiei, de abilitatea competitorilor
existenţi de a face faţă din punct de vedere financiar acestei ameninţări şi de gradul
de acceptare de către cumpărători a acestui tip nou de produse);
5. Existenţa unor rivali competitivi în industrie (punctele forte ale
rivalilor pot fi determinate de numărul de competitori, de cota de piaţă a acestora, de
structura diferită a costului de producţie, etc.).
Există şi alte schimbări în mediul de afaceri care pot contribui la defavorizarea
întreprinderii. Astfel consolidarea în cadrul ramurilor economice a unor companii, prin
achiziţii şi fuziuni, poate avea influenţă negativă asupra organizaţiilor mai mici. De
asemenea fuziunile între clienţii companiei pot creşte numărul clienţilor mari, cu o putere
de cumpărare mare şi implicit cu o capacitate de negociere mai mare. Pierderea unuia
dintre clienţii importanţi poate avea un efect catastrofal în comparaţie cu cea a unui client
mic. Într-o piaţă matură, gradul de competitivitate se poate intensifica conducând chiar la
un război al liderilor de preţ şi al publicităţii. Ambele pot avea drept rezultat o reducere a
profitului.
Puterea de negociere a furnizorilor este o altă variabilă care influenţează direct marja
de profit a unei firme, mai ales dacă compania este dependentă de un furnizor mare
sau de un număr mic de furnizori. Riscurile unei singure surse de aprovizionare sunt
deja binecunoscute. Pot fi obţinute şi avantaje prin crearea unei reţele sau a unui
parteneriat cu furnizorii.


1. Daţi un exemplu de situaţie în care compania poate fi afectată (pornind de la
Modelul Michael Porter).
2. Cum afectează puterea de negociere a furnizorilor, întreprinderea?
13.2 Cauze interne ale declinului întreprinderilor

Cuvinte Misiune, structură, organizaţie, achiziţii
cheie
În aprecierea poziţiei unei firme se urmăreşte un cadru general format din
următoarele aspecte privind întreprinderea: obiective, structură, resurse financiare,
marketing, producţie, cercetare - dezvoltare, politica de personal, sisteme şi proceduri.
Obiective
Un punct de plecare poate fi dezvoltarea misiunii firmei. Un astfel de document
poate formaliza motivele existenţei firmei şi poate furniza o imagine de ansamblu asupra
scopului managementului şi al personalului. Aceasta poate să conţină cele mai importante
valori ale firmei, care pot acţiona ca un mecanism de filtrare la stabilirea obiectivelor şi în
selecţia şi evaluarea strategiilor. Stabilirea unui cadru neclar al obiectivelor pentru toate
nivelele de management poate conduce la o proastă convergenţă a acestora şi la adoptarea
deciziilor greşite.
Structura companiei
Elementele slabe ale structurii companiei au consecinţe cu efect întârziat asupra
performantelor acesteia. Excesiva centralizare poate conduce la o încetinire în luarea
deciziilor, datorită numărului mare de "intermediari" în stabilirea şi executarea deciziilor.
Totuşi, nici o companie excesiv descentralizată nu este soluţia optimă.

Resurse financiare
Coordonarea activităţii financiare a întreprinderii este o problemă vitală pentru
obţinerea succesului. Firmele care au un grad ridicat de îndatorare trebuie să suporte un
costuri financiare ridicate, datorită plăţii dobânzilor şi nivelului scăzut al ratei de acoperire
a investiţiei. Pe durata perioadelor de recesiune când profiturile scad, este mai mult ca sigur
că o pondere însemnată din capitalul împrumutat va deveni un "absorbant" de cash-flow.
Dezvoltarea peste limite în timp scurt a activităţii comerciale a unei firme (Over-
trading), fără susţinere din capitalul de lucru poate conduce la probleme de cash-flow. În
economia de piaţă dezvoltată există asupra firmelor presiunea de a plăti dividendele
promise acţionarilor în vederea satisfacerii acestora. Această situaţie poate duce chiar la
distrugerea companiei dacă fondurile interne nu sunt suficiente.
O altă cauză care creează dificultate în firme este evaluarea incorectă a proiectelor
de investiţii. Datorită perioadelor lungi pe care se face analiza financiară necesară în luarea
deciziilor de investiţii, pot apărea dificultăţi în aprecierea veniturilor pe care le generează
implementarea proiectelor, de multe ori aprecierile fiind subiective. Ideea proiectele mari
sfârşesc rău este o cauză obişnuită a declinului firmelor în economiile de piaţă.
În cazul achiziţiilor, o evaluare inadecvată a firmei cumpărate sau o supraestimare
a potenţialului poate duce la plăţi prea mari pentru companie şi la consecinţe grave.
Achiziţia unor firme fără legătură cu specificul firmei de bază şi despre care la nivelul
acesteia nu există specialişti va crea un conglomerat diversificat care poate induce un nou
risc.
Marketing
În sensul politicii de marketing sunt importante consideraţiile privind saturaţia
pieţei. O înţelegere greşită a necesităţilor şi aşteptărilor clienţilor poate duce la o producţie
neadaptată pieţei. O abordare greşită a mix-ului de marketing generează probleme viitoare
în firmă. Trebuie urmărite: producţia (încărcarea cu costul unui nou produs, cu cheltuielile
de cercetare-dezvoltare), promoţiile (alegerea unei promoţii greşite duce la deteriorarea
poziţiei pe piaţă), preţul, distribuţia, (folosirea unor canale de distribuţie inadecvate poate
duce la o lipsă a produsului în momentul potrivit şi la locul potrivit).
Activitatea de producţie
Nivelul scăzut al productivităţii, refuzul salariaţilor de a-şi ridica nivelul de
pregătire şi lipsa capacităţii întreprinderii de a atrage muncitori buni sunt elemente care pot
contribui la un nivel ridicat al costului de producţie. Problemele de calitate pot cauza de
asemenea costuri suplimentare. Obţinerea unui produs cu defecte de calitate dovedite poate
fi o catastrofă, deoarece creează o imagine defavorabilă pentru firmă şi poate avea
repercusiuni în instanţă.
Activitatea de cercetare-dezvoltare
Rolul activităţii de cercetare-dezvoltare este în general bine delimitat, dar nu are în
toate ramurile de activitate aceeaşi importanţă. Problema trebuie tratată în contextul
particular al fiecărei industrii în parte. De exemplu în industria farmaceutică descoperirea
de noi produse, dar mai ales testarea lor ocupă o pondere mare în bugetul de venituri şi
cheltuieli din fiecare an. Eşecul investiţiei în acest sector poate fi un motiv al declinului
întreprinderii.

Resurse de personal
Slăbiciunile în domeniul resurselor umane ale firmei atrag noi probleme şi în alte
domenii. Cele mai des întâlnite situaţii pot fi: prea mult personal, personal insuficient,
personal de calitate slabă (cunoştinţe puţine, fără abilităţi), o moralitate îndoielnică, o
cultură nepotrivită etc. Greşelile de strategie în acest domeniu vor apărea dacă managerul
de resurse umane nu va putea să facă o analiză competentă a punctelor slabe/forte ale
personalului şi dacă nu are abilitatea de a învăţa din greşelile trecutului.
Sisteme şi proceduri
Managerii trebuie să cunoască în orice moment informaţiile privitoare la ansamblul
companiei pentru a fi capabili să ia deciziile cele mai potrivite momentului. Un sistem slab
de informare a managementului va pune firma în dezavantaj strategic şi va conduce la
decizii inadecvate. O formă greşită de control (financiar sau asupra întregii activităţi a
firmei) poate duce la pierderi financiare însemnate greu de acoperit in viitor.
Lista posibilelor motive de declin al companiilor este departe de a se fi sfârşit. Prin

consideraţiile de mai sus s-a încercat ca pornind de la o analiza de tip modelul SWOT, să
se creeze un cadru general de evaluare a elementelor interne şi externe ale firmei care au un
rol major în declinul corporaţiilor.

1. Proiectele de investiţii pot genera efecte negative la nivelul întreprinderilor?
Explicaţi.
2. Cum afectează sistemuol de proceduri deciziile de management?
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 106



1. Ce cauze interne ale declinului companiilor cunoaşteţi?
2. Cum poate afecta personalul, rezultatele întreprinderii?

Politica de marketing poate fi o cauză a declinului întreprinderii dacă
............... .......................................………………………………
………………………………………………………………….…
4. Printre elementele Modelului lui Porter se află:

a) puterea de negociere a furnizorilor;
b) reducerea costurilor;
c) investiţia în cercetare-dezvoltare;
d) existenţa unor rivali competitivi;
e) ameninţarea produselor sau serviciilor substituente.


Răspuns 13.1
1. Exemplu: consolidarea în cadrul ramurilor economice a unor companii, prin
achiziţii şi fuziuni, poate avea influenţă negativă asupra organizaţiilor mai mici
2. Puterea de negociere a furnizorilor influenţează direct marja de profit a unei
firme, mai ales dacă compania este dependentă de un furnizor mare sau de un număr
mic de furnizori.
Răspuns 13.2.
1. O cauză care creează dificultate în firme este evaluarea incorectă a proiectelor de
investiţii. Datorită perioadelor lungi pe care se face analiza financiară necesară în
luarea deciziilor de investiţii, pot apărea dificultăţi în aprecierea veniturilor pe care
le generează implementarea proiectelor, de multe ori aprecierile fiind subiective.
Ideea proiectele mari sfârşesc rău este o cauză obişnuită a declinului firmelor în
economiile de piaţă
2. Un sistem slab de informare a managementului va pune firma în dezavantaj
strategic şi va conduce la decizii inadecvate.


Redresarea întreprinderilor

REDRESAREA ÎNTREPRINDERILOR
Cuprins Pagina
14.1 Cadrul general 108
14.2 Metode de redresare a companiilor 109


 Descrie cadrul general în care îşi desfăsoară activitatea managementil
financiar;
 Descrie câteva metode prin care compania se poate redresa;
 Explice cum poate determina schimbarea culturii în companie, redresarea
acesteia.
14.1 Cadrul general

Cuvinte Consultanţi, strategii, companii
cheie
Dacă ne concentrăm atenţia asupra aspectelor legate de redresarea corporaţiilor
apar imediat o serie de întrebări:
Ce tip de afaceri au şansa de a se salva?
Pot ele într-adevăr să se salveze?
Ce trebuie făcut pe termen scurt pentru a opri declinul?
Dacă se găsesc soluţii pe termen scurt, ce trebuie făcut în continuare pentru a
rezista pe piaţă?
Acestea sunt doar câteva din întrebările la care se doresc a fi găsite soluţii în
paragrafele ce urmează. O abordare a strategiilor de revenire a firmelor este esenţială şi
aceasta deoarece o soluţie bună la toate este periculoasă şi complet greşită. Trebuie
analizate condiţiile particulare din fiecare firmă pentru a stabili modul de acţiune. Trebuie
precizat că soluţiile sau opţiunile prezentate în continuare nu sunt singurele existente. Altfel
spus este posibil (şi de dorit) să se aleagă şi să se implementeze câteva din aceste strategii
fie simultan, fie secvenţial.
Utilizarea consultanţilor poate fi un punct de plecare în activitatea complexă de
redresare a unei companii. Consultanţii externi vor putea să-şi folosească experienţa
(obţinută în situaţii similare în care au mai fost implicaţi) în abordarea problemelor
specifice declinului şi redresării. Ei vor fi capabili nu doar să identifice cauzele ci şi să
analizeze şi să evalueze opţiunile de redresare. Firma poate avea o singură şansă de a-şi
reveni, iar identificarea ei corectă depinde foarte mult de abilităţile acestor consultanţi.
În ciuda experienţei lor consultanţii trebuie instruiţi cu privire la problemele
specifice fiecărei companii şi asta presupune un anumit de timp. Pentru creşterea eficienţei
această perioadă trebuie să fie cât mai mică. Consultanţii vor aduce cu ei şi un pachet de
noi tehnici manageriale specifice schimbării şi pot fi chiar mai influenţi în încercarea de a
convinge acţionariatul de necesitatea schimbării decât un angajat al firmei. În condiţii de
succes apelul la consultanţi este justificat chiar dacă onorariile pe care aceştia le încasează
sunt considerabilele. În mod invariabil firmele sunt criticate pentru politicile lor pe termen
scurt. Anularea programelor de training, reducerea sumelor investite în proiecte de capital
şi alte inginerii de creştere a ratei de revenire a capitalului angajat sunt greşeli obişnuite pe
care le fac firmele în încercarea alegerii unui nivel competitiv pe termen lung. Un scenariu
de criză este o situaţie în care abordarea pe termen scurt poate fi tolerată sau chiar
încurajată.

Strategiile de redresare prin restrângere se concentrează pe stoparea flagelului şi

ele au o perioadă scurtă aplicabilitate. Scopul lor este de a genera rezultate rapide şi de a
câştiga timp. Un exemplu în acest sens este renunţarea la active pentru a genera lichidităţi.
Strategiile de schimbare a firmei "cu 180 de grade" (turnaround strategies)
urmează în mod natural celor de redresare prin restrângere. Scopul lor este să construiască
ceva nou pe baza rezultatelor obţinute până în acel moment. Strategiile turnaround sunt
adoptate pe termen lung.
Unele din strategiile prezentate în subcapitolul următor includ atât elemente de
stopare, cât şi elemente de schimbare. Sarcina cea mai grea este aceea de alcătuire a unui
pachet de opţiuni viabile, fezabile, acceptabile şi adecvate. Stoparea defensivă trebuie să
deschidă drumul spre o redresare de tip turnaround.

1. Cum se realizează strategiile de redresare prin restrângere?
2. Apelarea la consultanţi este o soluţie de redresare a companiei?
14.2 Metode de redresare a companiilor

Cuvinte O nouă cultură, achiziţii, restructurare, active, control financiar
cheie
În continuare vor fi prezentate câteva strategiile utilizate în mod obişnuit în redresarea
companiilor.
Schimbarea managementului
O revigorare a echipei manageriale este o practică des întâlnită în situaţii de
redresare, în particular prin numirea unui nou director executiv.
O noua cultură
În transformarea cu succes a unei firme cea mai grea sarcină, dar şi cea mai
necesară este aceea de schimbare a culturii firmei. Cultura organizaţională poate fi gândită

ca un set de valori, atitudini şi convingeri ale membrilor companiei. Incapacitatea de a

răspunde rapid la schimbare poate impune transformarea rolului mecanic al culturii în unul
cu sarcini mai flexibile. Există câteva puncte cheie ce trebuie respectate în situaţia în care
se fac schimbări în cultura organizaţiei:
 managerul trebuie să se dedice total schimbărilor şi să fie el însuşi model;
 trebuie elaborată o declaraţie de politică a firmei în care să fie înscrise noile
valori şi orice alte obiective ale firmei ar trebui să reflecte acelaşi lucru;
 toate sursele de rezistenţă la schimbare trebuie identificate şi localizate împreună
cu forţele care sunt favorabile schimbărilor;
 trebuie identificate şi selectate strategiile adecvate schimbării.
Restructurarea
Cele mai reuşite reconstrucţii implică corecţii în structura companiei şi în procesul
de producţie. În particular se va face apel la descentralizare şi la o mai bună comunicare
între personalul firmei. Abordarea prin canalele formale verticale de comunicare şi liniile
de autoritate menţionate de autorii clasici ai începutului de secol XX (Fayol, Taylor,
Weber, etc.) este considerată nepotrivită în mediul dinamic şi complex cu care se confruntă
afacerile de astăzi.
Stabilirea preţului
Nu este întotdeauna uşor să se stabilească „preţul corect”. Problema stabilirii
preţului este complexă mai ales în cazul bunurilor şi serviciilor pentru care nu există
comparaţie directă. Un preţ prea mare sau prea mic poate afecta în mod egal veniturile
firmei, marja brută şi în ultimă instanţă profitul. O bună cunoaştere a elasticităţii cererii
pentru fiecare produs este esenţială.
Dacă cererea este elastică, atunci o reducere a preţului de vânzare va duce la
scăderea a venitului. Pentru produsele cu cerere inelastică din punct de vedere al preţului, o
creştere a preţului de vânzare va determina un efect similar situaţiei anterioare. Cum preţul
bunului creste, cererea devine în mod progresiv mai elastică. Teoretic, pentru a putea
maximiza profitul, preţul ar trebui majorat până când cererea se transformă din inelastică în
elastică.
Datorită faptului că elasticitatea cererii variază adesea în funcţie de segmentul
pieţei, trebuie să se adopte o politică de discriminare a preţului pentru maximizarea
profitului. Un alt aspect privitor la stabilirea preţului este cel al bunurilor de lux. În mod
paradoxal cererea pentru astfel de bunuri creşte chiar dacă preţul se majorează.
Reducerea activelor
O mare parte a reorganizărilor de companii încheiate cu succes implică strategii de
generare de lichidităţi între care cea mai obişnuită este dezinvestirea. Un industriaş poate
alege anumite fabrici pentru a le închide în vederea unei noi raţionalizări a producţiei.
Existenţa unui capital semnificativ în fabricile sau magazinele care se închid ar putea aduce
mult dorita „injecţie de lichidităţi” în firmele stabile. O altă posibilitate de generare de
lichidităţi care utilizează capitalul din proprietăţile deţinute de companie, ar putea fi
vânzarea unor active unei firme finanţatoare şi preluarea lor printr-un contract de leasing-
back.
În anumite situaţii dezinvestirea implică vânzarea unor părţi sau ramuri întregi ale

afacerii; marile societăţi multinaţionale aleg adesea pentru dezinvestire părţi ale afacerii
mai puţin importante.
Reducerea costurilor
Este interesant de specificat că strategiile de reducere a costurilor sunt utilizate mai
ales de firme care nu reuşesc să se redreseze, decât de firme care au reuşit acest lucru. În
ciuda faptului că aceste strategii sunt considerate de mulţi un catalizator pentru redresare
este evident că acest lucru nu poate fi suficient. O modalitate de reducere a costurilor se
poate realiza printr-un program de concedieri. Reducerea personalului trebuie făcută însă
cu grijă pentru a nu renunţa la angajaţii cu deprinderile şi îndemânarea cele mai bune.
Există o tendinţă crescătoare de reducere a personalului tradiţional, angajat cu norma
întreagă, în favoarea celui angajat cu jumătate de norma şi a celor sezonieri. Explicaţia
constă în faptul că o reducere a cheltuielilor fixe indirecte va determina o flexibilitate în
acţiuni, care poate evita declinul firmei.
S-a precizat anterior că reconstrucţiile de succes implică nu doar o restructurare, ci
şi o revenire în afaceri. De aceea se impune o examinare radicală a motivului pentru care
anumite activităţi sunt realizate, sub aspectul concentrării pe procesele care creează valoare
adăugată.
Repoziţionarea produsului pe piaţă

Companiile foarte bune studiate de unii economişti americani sunt cele care şi-au
înţeles mai bine clienţii decât concurenţii lor. Oferirea de produse superioare şi de un înalt
nivel către clienţi trebuie să fie urmată de o analiză atentă a aşteptărilor şi nevoilor lor.
Revizuirea politicilor de preţ, dar şi a aspectelor legate de mixul de piaţă trebuie să facă
subiectul unei analize. Poate fi luată o decizie pentru redefinirea pieţei ţintă sau pentru
crearea unor segmente de piaţă separat identificabile, care să poată fi abordate printr-o
ofertă unică. Revigorarea produselor şi ramurilor sau înlocuirea produselor învechite cu
altele noi pot constitui soluţii optime.
Ca rezultat al utilizării tehnicilor contabile şi de management moderne se poate
decide chiar retragerea produselor de pe anumite segmente de piaţă şi concentrarea
resurselor pe grupuri mai profitabile de clienţi. O analiză profundă a costurilor produselor
poate duce la o mai bună înţelegere a adevăratei profitabilităţi a produsului. În concluzie o
bună înţelegere a determinantelor costului este esenţială.
Achiziţiile
Ca metodă de creştere a companiei achiziţia are multe avantaje faţă de alte metode.
În urma unei achiziţii importante, valoarea de piaţă a acţiunilor companiei poate creşte
imediat, spre deosebire de situaţia în care se utilizează politici de agresivitate a preţului sau
politici promoţionale - care implică o perioadă de aşteptare. Plata pentru achiziţia unei
companii poate fi făcută în numerar, în acţiuni sau într-o combinaţie a celor două metode.
Achiziţia unor active intangibile, cum sunt goodwill-ul sau numele brandului achiziţionat
poate conduce la beneficii ridicate, mai ales dacă restructurarea firmei implică dezvoltarea
într-o piaţă nouă în care firma nu este încă cunoscută. Totuşi renunţarea la unele active şi o
bună coordonare poate fi o metodă mai simplă decât o achiziţie.

Restructurarea capitalului
În situaţia în care gradul de îndatorare este foarte mare, compania trebuie să
plătească sume mari creditorilor sub formă de dobândă. În timp ce plata dividendelor este
opţională plata dobânzii nu este. Astfel o parte mare din profiturile firmei va fi afectată
pentru plata dobânzilor, conducând la reducerea fondurilor disponibile pentru întreprindere.
Ca urmare investiţiile firmei se reduc, nu se poate mări productivitatea, scade
competitivitatea şi deci profitul, ceea ce induce un cerc vicios. O posibilitate pentru firmă
ar fi să încerce convertirea datoriei în capital. Creditorilor li se vor oferi acţiuni în schimbul
anulării datoriei. Deşi aceasta opţiune conduce la diluarea interesului acţionarilor, ea va
permite cel puţin reducerea ieşirilor de resurse din companie prin micşorarea dobânzilor
plătite. Dacă după dezinvestirea de active sunt necesare fonduri suplimentare pentru
implementarea strategiilor de schimbare se poate apela şi la o nouă emisiune de acţiuni. În
acest caz investitorii trebuie convinşi să se implice şi mai mult în companie.
Îmbunătăţirea controlului financiar

Pentru majoritatea scenariilor de restructurare este obişnuită formula de
implementare a unor sisteme avansate de control financiar. Un management mai bun al
capitalului de lucru poate implica:
- reducerea creditelor-clienţi;
- controlul mai profund al creditelor;
- îmbunătăţirea negocierilor referitoare la creditele-furnizori;
- creşterea rotaţiei stocurilor şi reducerea nivelului stocurilor disponibile.
Este recomandată şi o revizuire a întregului sistem de control intern. Aceasta
include şi controale nefinanciare cum ar fi separarea sarcinilor şi necesitatea autorizării.
Scopul unui control intern de calitate este asigurarea activelor firmei.
Investiţia în cercetare-dezvoltare
Supravieţuirea pe termen scurt şi obţinerea avantajului competitiv pe termen lung
ar trebui să fie primele pe lista de priorităţi ale oricărei companii. Investiţia în domeniul
cercetării-dezvoltării poate fi un ingredient esenţial într-o reţetă a succesului pe termen
lung. În sectoare cum sunt cel farmaceutic sau al tehnologiei de vârf, cheltuielile de
„cercetare pură” absorb sume imense, dar în acelaşi timp sunt şi de importanţă vitală.
Chiar dacă această activitate nu conduce întotdeauna la produse noi ea poate determina o
îmbunătăţire a celor existente, fapt care poate duce la un nivel competitiv superior faţă de
rivalii companie
Deşi nu au fost acoperite toate soluţiile posibile pentru o redresare a companiilor aflate în
declin problemele tratate mai sus oferă posibilitatea formării unei idei generale despre
principalele strategii utilizate. Nu există o listă propriu-zisă a soluţiilor aşa cum nu există
companii standard. Pe cât de diverse sunt cauzele declinului companiilor pe atât de variate
pot fi şi soluţiile pentru îndepărtarea acestora.

Test de autoevaluare 14.2

1. Cum se realizeză dezinvestirea?
2.Investiţia în cercetare-dezvoltare este importantă pentru companii?


1. Enumeraţi câteva metode de redresare a întreprinderilor?
2. Cum se poate introduce o nouă cultură în cadrul unei întreprinderi?

3.Reducerea activelor - ca metodă de redresare a companiilor se poate concretiza în:

a) operaţiunea de lease-back;
b) achiziţionarea de noi tehnologii;
c) atragerea de noi investitori;
d) achiziţionarea unei mărci de succes;
e) dezinvestire.

Răspuns 14.1
1. Strategiile de redresare prin restrângere se concentrează pe stoparea flagelului şi
ele au o perioadă scurtă aplicabilitate. Scopul lor este de a genera rezultate rapide şi
de a câştiga timp.
2. Consultanţii externi vor putea să-şi folosească experienţa (obţinută în situaţii
similare în care au mai fost implicaţi) în abordarea problemelor specifice declinului
şi redresării. Ei vor fi capabili nu doar să identifice cauzele ci şi să analizeze şi să
evalueze opţiunile de redresare. Firma poate avea o singură şansă de a-şi reveni, iar
identificarea ei corectă depinde foarte mult de abilităţile acestor consultanţi.
Răspuns 14.2.
1. În anumite situaţii dezinvestirea implică vânzarea unor părţi sau ramuri întregi ale
afacerii; marile societăţi multinaţionale aleg adesea pentru dezinvestire părţi ale afacerii
mai puţin importante.
2. Investiţia în domeniul cercetării-dezvoltării poate fi un ingredient esenţial într-o

reţetă a succesului pe termen lung. În sectoare cum sunt cel farmaceutic sau al
tehnologiei de vârf, cheltuielile de „cercetare pură” absorb sume imense, dar în
acelaşi timp sunt şi de importanţă vitală


Bibliografie
BIBLIOGRAFIE
1. - Comunicare financiară, Editura ASE, Bucureşti 2003

Bran P., Costică I.
2. Constantin F. - Relaţii financiar internaţionale -Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1997
3. Cox R.,Timothy S. - Approches to World Order Cambridge University Press, Cambridge

1996
4. Dobre E. - Elemente de monedă, credit, bănci, Editura Ex Ponto, 2004
5. Dobre E. - The specific issues related to financial instruments disclosures,

Revista Accounting and management information system, 23/2008,
Editura ASE
6. Dobre E. - Riscurile instrumentelor financiare derivate - cazul Nicholas Leeson,

Revista Economica ASEM 4(60)/2007
7. Dobre E. - The futures of investments banking - challenges and opportunities,

Vol. "Cresterea competitivitatii si dezvoltarea economiei bazate pe
cunoastere”, Editura ASEM, Chisinau 2008.
8. Dobre E. Noi dimensiuni în contabilitatea şi gestiunea titlurilor de valoare,

Editura Infomega, Bucureşti, 2005
9. Dobre E., Munteanu - Finanţele întreprinderii, Editura Muntenia, Constanţa 2004

I.
10. Halpern, P.,Weston, Finanţe manageriale. Modelul canadian, Editura Economică,

J.F.Brigham, E.F. Bucureşti, 1998
11. Vintilă G. - Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică şi


Finantele Intreprinderii 18 Iunie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Finantele Intreprinderii 18 Iunie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea OVIDIUS Constanţa

Caiet de Studiu Individual

Coordonator disciplină: Conf.univ.dr. MUNTEANU IRENA

Unitate Titlul Pagina

1 CONŢINUTUL FINANŢELOR ÎNTREPRINDERII 2

2 SARCINILE GESTIUNII FINANCIARE 12

3 RESPONSABILITĂŢILE OPERAŢIONALE ALE

UTILITATEA SITUAŢIILOR FINANCIARE ÎN ANALIZA

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4 34

6. ANALIZA FINANCIARĂ A ÎNTREPRINDERII 43

8. FONDUL DE RULMENT, NEVOIA DE FOND DE

10. INVESTIŢII. TIPOLOGIE, EFICIENŢĂ, NECESITATE 74

11. METODE DE SELECŢIE A PROIECTELOR DE 81

12. ANALIZA SWOT. CAUZE EXTERNE ALE DECLINULUI 91

13. CAUZE INTERNE ALE DECLINULUI 100

14. REDRESAREA ÎNTREPRINDERILOR 107

Finanţele întreprinderii III

Cursul Finanţele întreprinderii se adresează studenţilor din cadrul

Cursul cuprinde noţiunile teoretice de bază din domeniul Finanţelor

Considerăm că o bună cunoaştere a finanţelor întreprinderii şi a instrumentelor de

Caietul individual este un instrument util în pregatirea studenţilor de la

Intrebările care însoţesc fiecare unitate de învăţare, precum şi testele propuse vă

Spor la învăţat şi succes!

Unitatea de învăţare Nr. 1

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 1

 descrie principalele elemente ale mediului financiar în care se desfăşoară

1.1 Noţiuni introductive

 terţi cu care întreprinderea intră în interacţiune, ca de exemplu: furnizori,

Test de autoevaluare 1.1.

2. Enumeraţi câteva metode de finanţarea întreprinderii.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina11.

1.2. Funcţiile finanţelor întreprinderii. Mecanisme, fluxuri şi pârghii financiare

Controlul la nivelul întreprinderii (controlul financiar) se exercită prin conducătorul

MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE – OBIECTE ALE

Prin mecanisme financiare ale întreprinderii se înţeleg metode, pârghii, instrumente

întotdeauna o îmbunătăţire a activităţii de exploatare, care fructifică aceste fonduri

GESTIUNEA FINANCIARĂ ŞI CICLUL DE VIAŢĂ AL ÎNTREPRINDERII

În realizarea sarcinilor sale gestiunea financiară se adaptează ciclului de viaţă al

Test de autoevaluare 1.2.

2.Ce este dezinvestirea?

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 1.

Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 1

1. Care din următoarele afirmaţii nu sunt adevărate:

2.Sarcinile gestiunii financiare a întreprinderii sunt:

3. Principalele metode utilizate în finanţarea activităţii generale a întreprinderii

4. La ce se referă obiectul gestiunii financiare a întreprinderii?

Finanţele întreprinderii 10

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Bibliografie unitate de învăţare nr. 1

Finanţele întreprinderii 11

Unitatea de învăţare Nr. 2

Finanţele întreprinderii 12

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 2

2.1 Valoarea financiară a întreprinderii

MAXIMIZAREA VALORII FINANCIARE A ÎNTREPRINDERII

Finanţele întreprinderii 13

Pt = profiturile anuale viitoare;

Test de autoevaluare 2.1.

Finanţele întreprinderii 14

2. Caracterizaţi în câteva cuvinte valoarea financiară a întreprinderii.

2.2. Asigurarea performanţelor, gestiunea riscurilor, menţinerea solvabilităţii

GESTIUNEA RISCURILOR FINANCIARE

Finanţele întreprinderii 15