Curs nr.

1 Noţiuni fundamentale pentru studiul dreptului administrativ

În studiul Dreptului administrativ, ramură a dreptului public, noţiunea de

administraţie publică ocupă poziţia centrală.
Etimologic, cuvântul administraţie provine din limba latină, fiind compus din
prepoziţia ad, însemnând la, către şi minister, însemnând servitor, supus.
Prin urmare, la origini, prin această noţiune s-a avut în vedere o activitate
subordonată, la comandă, pusă în slujba cuiva.
Noţiunea de administraţie publică reprezentând noţiunea fundamentală pentru
Dreptul administrativ, prezentarea principalelor concepte cu care această disciplină
operează va începe firesc cu analiza acesteia.
Dacă în doctrina, legislaţia şi jurisprudenţa interbelică din ţara noastră s-a utilizat în
principal, noţiunea de administraţie publică, la care s-a revenit după 1990, în toată
perioada postbelică a fost folosită exclusiv noţiunea de administraţie de stat, consacrată
prin Constituţiile socialiste şi legislaţia epocii.
Faţă de această situaţie se naşte întrebarea, dacă este vorba de noţiuni diferite sau de
una şi aceeaşi noţiune, cu alte cuvinte, dacă sintagma administraţie de stat este diferită ca
înţeles de sintagma administraţie publică sau dimpotrivă se identifică cu cea din urmă.
Din analiza regimurilor constituţionale româneşti, caracteristice fiecărei epoci rezultă
că spre sfârşitul secolului XIX şi prima parte a secolului XX prin noţiunea de
administraţie publică, larg utilizată, se avea în vedere de regulă, atât activitatea
administraţiei centrale cât şi a administraţiei locale, aceasta din urmă fiind caracterizată
prin autonomie locală, rezultat al descentralizării administrative, principii de bază ale
organizării administraţiei publice locale.
Noţiunea de administraţie publică acoperea astfel, atât activitatea administraţiei statale
cât şi activitatea administraţiei locale, sfera administraţiei publice fiind mai largă decât a
administraţiei de stat, prin includerea şi a administraţiei publice locale.
Dimpotrivă, în timpul regimului socialist, administraţia de stat s-a limitat la activitatea
organelor centrale şi locale ale administraţiei de stat, între care exista o strictă
subordonare. Fără a fi utilizată ca atare, noţiunea de administraţie publică se identifica
cu noţiunea de administraţie de stat, în absenţa unei administraţii specifice autorităţilor
autonome, alese la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, distinctă de administraţia de
stat sau centrală.
După anul 1990, s-a revenit la aceleaşi principii ale organizării şi funcţionării
administraţiei publice caracteristice României interbelice, anterioare regimului socialist,
ţinându-se cont însă de orientarea Europei occidentale în această privinţă, la care în
permanenţă legislaţia, jurisprudenţa şi doctrina de la noi se raportează.
Prin urmare, între administraţia publică şi administraţia de stat există un raport de
la întreg la parte, administraţia de stat reprezentând o componentă a administraţiei
publice, alături de administraţia locală.

1
 Astfel, la nivelul colectivităţilor locale întâlnim atât decizii administrative, având un
interes exclusiv local (spre ex., construirea unei şcoli într-o comună) cât şi atribuţii cu
caracter statal (spre ex., atribuţiile de autoritate tutelară).
Analiza noţiunii de administraţie publică presupune şi lămurirea celor două sensuri
ale sale.
Pe de-o parte, identificăm un sens funcţional, material atunci când folosim noţiunea
de administraţie publică cu înţelesul de activitate desfăşurată de anumite structuri
administrative.
Pe de altă parte, identificăm un sens organic atunci când folosim aceeaşi noţiune
pentru a delimita respectivele structuri administrative, deci când ne referim la organele
care realizează această activitate.
Sub aspect funcţional, administraţia publică reprezintă activitatea de organizare a
executării şi executare în concret a legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public
prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice şi prin executarea unor prestaţii
către particulari.
Sub aspect organizatoric, administraţia publică constă într-un ansamblu de autorităţi
publice prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau în
limitele legii, se prestează servicii publice.
Evocarea celor două sensuri ale noţiunii de administraţie publică ridică în mod
inevitabil, problema organismelor care o înfăptuiesc, denumite generic structuri
administrative, în legislaţie şi implicit în doctrină fiind utilizată când noţiunea de
autoritate a administraţiei publice, când cea de organ al administraţiei publice.
Din analiza reglementărilor constituţionale şi legislative româneşti observăm că, spre
deosebire de Constituţiile socialiste (1948, 1952 şi 1965) şi legislaţia adoptată în baza
acestora, unde se întâlneşte exclusiv noţiunea de organ al administraţiei de stat, actuala
Constituţie utilizează cu predilecţie noţiunea de autoritate a administraţiei publice, şi în
mai mică măsură, noţiunea de organ al administraţiei publice.
Din cercetarea mai aprofundată a dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie nu
rezultă însă vreo distincţie care s-ar putea face între cele două noţiuni, fiind vorba despre
una şi aceeaşi categorie juridică, ce desemnează structurile care înfăptuiesc administraţia.
O asemenea distincţie nu ar avea nici o relevanţă în practică, sensul principal al
sintagmei autoritate publică fiind acela de organ public, adică un colectiv organizat de
oameni care exercită prerogative de putere publică, la nivel statal sau local sau într-o
altă formulare, o structură organizatorică ce acţionează în regim de putere publică,
pentru realizarea unui interes public.
În ce priveşte noţiunea de instituţie publică credem că aceasta nu se identifică nici cu
noţiunea de autoritate publică şi nici cu cea de autoritate a administraţiei publice, în
legislaţie utilizându-se de altfel, adeseori formularea “autorităţile şi instituţiile publice”,
formulare ce nu şi-ar mai avea rostul dacă noţiunile ar fi identice.

2
 Faţă de noţiunea de autoritate publică mai sus definită, noţiunea de instituţie publică
are în vedere structurile subordonate unor autorităţi ale administraţiei publice, care
funcţionează din venituri bugetare dar şi din surse extrabugetare, potrivit legislaţiei în
vigoare. Instituţiile de învăţământ de stat, Academia Română şi institutele de cercetare
din subordinea acesteia sunt exemple de instituţii publice, dar ele nu pot fi calificate şi ca
autorităţi publice.
În doctrina şi legislaţia interbelică, corespondentul noţiunii de instituţie publică l-a
reprezentat noţiunea de stabiliment public, definit ca un procedeu tehnic menit să dea o
mai bună satisfacţie interesului general, ca o persoană morală de drept public ce
exercita anumite prerogative de putere publică, creat din iniţiativa Statului, judeţului
sau comunei, cu mijloace publice.
Alături de noţiunea de stabiliment public, în legislaţia şi doctrina interbelică s-a impus
şi noţiunea de stabiliment de utilitate publică definit ca acea persoană juridică privată
autorizată de administraţia publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei
activităţi de interes general. În doctrina actuală, corespondentul acestei noţiuni se
regăseşte în sintagma instituţie de interes public.
Din definiţiile de mai sus identificăm alte noţiuni fundamentale pentru studiul
dreptului administrativ, şi anume, noţiunea de putere publică (prerogative de putere
publică) şi cea de interes public.
Noţiunea de putere publică desemnează drepturile speciale, exorbitante
(prerogativele) de care dispune orice autoritate a administraţiei publice şi implicit,
orice autoritate publică, în vederea exercitării atribuţiilor sale şi pentru satisfacerea
interesului public, care în cazul unui conflict cu cel particular trebuie să se impună. În
baza prerogativelor de putere publică de care dispun, măsurile luate de aceste autorităţi se
aplică direct iar în cazul în care nu sunt respectate, beneficiază de forţa de constrângere a
statului. Acest regim de putere publică presupune într-un stat democratic posibilitatea
celor administraţi de a acţiona în justiţie împotriva vătămărilor aduse prin actele
administraţiei publice fiind vorba despre instituţia contenciosului administrativ.
Noţiunea de interes public desemnează necesităţile materiale şi spirituale ale
cetăţenilor, la un moment dat, cu precizarea că această sintagmă asemeni altora, ca de
exemplu, ordine publică, bun public, etc., este un concept ce depinde de scopurile
politice, sensul său putând să se modifice o dată cu schimbarea concepţiilor politice, în
cazul alternanţei la putere.
Astfel, orice forţă politică ajunsă la guvernare are tendinţa să îmbrace în “haină”
juridică, deci să confere obligativitate, propriului punct de vedere cu privire la o anumită
instituţie, concept, fenomen, idee, etc.
Cu alte cuvinte, dreptul privit ca ansamblu de norme juridice, reprezintă
instrumentul prin care puterea politică aflată la conducerea unei ţări stabileşte decizii
obligatorii pentru cetăţenii săi.

3
 Prin urmare, sensul noţiunilor de mai sus, cărora li se pot adăuga şi altele, variază în
funcţie de poziţia celor aflaţi la putere, nu orice activitate de interes public reprezentând
un serviciu public, ci doar acea activitate apreciată de puterea politică ca fiind de
interes public.
Noţiunea de serviciu public la rândul ei, strâns legată de noţiunile mai sus definite
precum şi de noţiunea de administraţie publică, desemnează activitatea cu caracter
continuu şi regulat organizată sau autorizată de o autoritate a administraţiei publice în
vederea satisfacerii unor necesităţi de interes public. Ca şi în cazul administraţiei putem
distinge şi pentru serviciul public două sensuri: un sens material, funcţional, în care
tocmai l-am definit şi un sens organic sau formal, dacă avem în vedere organismul sau
“întreprinderea” girată de administraţie prin care se satisface o necesitate de interes
public.
Încă din perioada interbelică au fost evidenţiate trăsăturile esenţiale ale serviciului
public, avându-se în vedere sensul material al noţiunii şi anume: continuitatea,
egalitatea tuturor în faţa lui şi necesitatea adaptării lui la nevoile utilizatorilor.
În ce priveşte unele din noţiunile mai sus enumerate, cum ar fi ordinea publică,
interesul public, siguranţa publică sau altele, ca de exemplu, cazuri excepţionale, situaţii
de urgenţă, pericol grav, multe dintre ele regăsite în texte constituţionale şi legale,
româneşti sau occidentale, s-a dezvoltat de către o parte a doctrinei germane, teza
conceptelor juridice nedeterminate.
Prin această teorie, s-a susţinut că este vorba despre noţiuni cu un înţeles larg şi
relativ determinat, a căror interpretare este lăsată la libera alegere a celui chemat să
aplice norma juridică în care se regăsesc. Identificarea unei astfel de libertăţi de
apreciere, aflată la îndemâna administraţiei publice, mai precis a funcţionarului public
chemat să aplice legea, a permis în doctrina interbelică românească şi în mod constant, în
doctrina occidentală, dezvoltarea teoriei puterii discreţionare a administraţiei, a oricărei
autorităţi publice în general, dincolo de care se ajunge la exces de putere.
Dreptul de apreciere sau puterea discreţionară reprezintă acea marjă de libertate
lăsată la libera apreciere a unei autorităţi astfel ca, în vederea atingerii scopului
indicat de legiuitor, să poată recurge la orice mijloc de acţiune în limitele competenţei
sale. Dincolo de aceste limite, autoritatea respectivă va acţiona cu exces de putere ce
poate fi cenzurat în instanţa de judecată.
Din prezentarea de mai sus rezultă că nu poate fi concepută administraţia în absenţa
factorului uman, celor care compun administraţia, acţionând în cadrul acesteia, punând-o
în mişcare sau, ca să folosim terminologia de specialitate, a personalului din
administraţie (funcţionarii publici sau angajaţii contractuali).
În doctrină a fost subliniat în mod constant caracterul oricărei activităţi de natură
administrativă de a constitui un fapt administrativ, un fenomen administrativ, înţeles ca
specie a fenomenului social.

4
 În termenii ştiinţei administraţiei, orice fapt administrativ presupune o activitate de
organizare, de dirijare sau de combinare a unor mijloace în vederea înfăptuirii, până la
faptele materiale concrete, a unor obiective, stabilite de structuri organizatorice
superioare, activitatea de administrare fiind prin definiţie o activitate subordonată.
Studierea sistematică a fenomenului administrativ presupune cercetarea legăturii
complexe a acestuia cu problematica puterii politice şi implicit a guvernării.

Relaţia executiv-administraţie publică

Am convenit deja că, noţiunea de administraţie publică reprezintă noţiunea centrală a

dreptului administrativ, orice discuţie cu privire la definirea acestuia, urmând să aibă ca
punct de reper, o înţelegere a acestei noţiuni.
În doctrina de drept public, administraţia, în sensul cel mai larg, a fost definită ca o
activitate ce constă într-o prestaţie a unei persoane sau a unui grup de persoane în
folosul altora, faţă de care prestatorul activităţii se află în anumite raporturi juridice şi
căruia beneficiarul prestaţiei îi pune la dispoziţie mijloacele materiale şi financiare
necesare.
Dacă activitatea prestată are drept scop realizarea unor interese particulare vorbim de
o administrare particulară, iar dacă are drept scop satisfacerea unor interese generale,
naţionale sau locale, ne aflăm în prezenţa unei administraţii publice. Interesul general
este de regulă, exprimat prin actele politice ale celor care deţin puterea, ceea ce face ca
activitatea prestatoare în cauză, să aibă un caracter politic.
Dacă avem în vedere sensul organic al noţiunii de administraţie publică atunci
cercetarea locului şi rolului structurilor organizatorice care o realizează implică o analiză
prin raportare la celelalte autorităţi publice care înfăptuiesc activitatea legislativă şi
respectiv, activitatea judecătorească.
Prin scopul său, administraţia publică este legată de puterea legislativă care, prin
activitatea sa principală, constând în legiferare, circumscrie şi stabileşte finalitatea şi
sensul în care administraţia va acţiona.
În egală măsură, administraţia publică este legată şi de puterea judecătorească, ale
cărei hotărâri sunt aplicate şi executate tot în sfera acesteia.
Prin natura ei, administraţia publică este legată însă în cea mai mare măsură de
puterea executivă, dar nu se identifică cu aceasta, având o sferă mai largă de cuprindere.
Orice discuţie referitoare la puterea executivă a statului porneşte de regulă de la
încadrarea acesteia în clasicul principiu al separaţiei puterilor în stat, evocat mai ales
sub aspect istoric.
Iniţial consacrată ca o formă de luptă contra absolutismului monarhic, ideea separaţiei
puterilor în stat a dobândit în timp valoarea unei metafore, societatea contemporană fiind
caracterizată mai degrabă prin diferite forme de colaborare şi control reciproc între

5
clasicele funcţii ale statului, în special între legislativ şi executiv, decât printr-o veritabilă
delimitare.
Cu alte cuvinte, ideea de separaţie a puterilor nu a urmărit altceva decât formularea de
soluţii democratice prin exerciţiul în fapt al uneia şi aceleiaşi puteri politico-statale.
Problema definirii administraţiei publice prin raportare la celelalte activităţi
fundamentale ale statului şi în primul rând la puterea executivă a preocupat dintotdeauna
doctrina de drept public românească care a cunoscut cea mai profundă dezvoltare după
adoptarea Constituţiei din 1923.
În perioada interbelică, pe linia de gândire a autorilor germani s-a susţinut că
administraţia cuprinde întreaga activitate a statului, care nu este nici legislaţie şi nici
justiţie, statul având o activitate continuă prin care caută să-şi realizeze scopurile sale,
activitate organizată de lege, numită administraţie.
În realizarea funcţiei executive a statului se desfăşoară două categorii de activităţi: de
guvernare şi de administrare.
Activitatea de administrare faţă de activitatea de guvernare, reuneşte totalitatea
serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale, regionale sau
comunale.
În doctrina postbelică, în condiţiile consacrării principiului unicităţii puterii în stat,
noţiunea de administraţie de stat a fost utilizată pentru a desemna una din formele
fundamentale de activitate a statului, înfăptuită prin patru categorii de organe ale
statului: organele puterii de stat, organele administraţiei de stat, organele judecătoreşti
şi organele procuraturii.
Doctrina actuală a menţinut distincţia între activitatea executivă şi activitatea de
administrare pornind de la semnificaţia executivului în raport cu administraţia publică.
Se reţine astfel în doctrină că acestea nu se identifică, sfera de cuprindere a
administraţiei publice fiind mai largă dar în egală măsură se poate afirma că,
administraţia publică este în întregime sub influenţa şi sub controlul puterii executive,
faţă de prevederile art.102 din Constituţia României, republicată, care consacră expres
rolul Guvernului de a exercita conducerea generală a administraţiei publice.
Cu alte cuvinte, administraţia publică este foarte strâns legată de puterea executivă dar
nu se confundă cu aceasta sau mai exact, nu este în întregime putere executivă.
Pe aceeaşi linie de idei, într-o lucrare colectivă consacrată Dreptului administrativ, se
afirmă că puterea executivă sau executivul îndeplinesc funcţii administrative, fără ca prin
acestea să se confunde cu administraţia publică sau să se limiteze la conducerea acesteia.
În principal, se mai susţine în doctrină, administraţia publică este o activitate
determinată de voinţa politică şi realizată, în cea mai mare măsură, de executiv, pentru
organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legii.
De altfel, în general, în statele moderne se constată amplificarea raporturilor de
interdependenţă între politică şi drept, a legăturii între deciziile politice şi cele juridice,
între actele de conducere politică şi norma juridică.

6
 De asemenea, doctrina administrativă actuală a păstrat teza dezvoltată mai ales de
ştiinţa administraţiei, enunţată şi în perioada dreptului socialist conform căreia
activităţile administraţiei publice se pot clasifica în: activităţi cu caracter de dispoziţie,
activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice şi activităţi de prestaţii
în cele mai diverse domenii.
Alţi autori disting pur şi simplu între activităţi executive cu caracter de dispoziţie şi
activităţi executive cu caracter de prestaţie.

2. Rolul executivului în dreptul public contemporan

Dacă iniţial în constituţiile clasice, principiul separaţiei puterilor în stat a fost prevăzut
expres, din analiza constituţiilor europene ale ultimelor decenii rezultă tendinţa
legiuitorilor constituanţi de a renunţa treptat la menţionarea sa expresă, principiul fiind
mai degrabă sugerat, iar separaţia puterilor fiind reglementată de o manieră implicită, prin
folosirea unor expresii specifice, ca cea de funcţie a statului, autoritate publică, organ
statal etc.
Sub acest aspect, Constituţia României din 1991, în varianta sa iniţială s-a înscris ca
tehnică de redactare şi ca limbaj juridic pe linia constituţiilor europene adoptate în
ultimele decenii.
Au existat însă şi autori care au criticat lipsa consacrării exprese a principiului
separaţiei puterilor din Constituţia României, apreciind că este vorba despre un principiu
verificat, nu numai de o îndelungată tradiţie şi de consacrarea sa în textele unor
Constituţii dintre cele mai diverse, dar care a fost validat de practică, ca fiind singurul în
măsură să garanteze funcţionalitatea normală a raporturilor şi echilibrului dintre diversele
puteri.
Acestei poziţii din doctrină i s-a dat satisfacţie cu ocazia revizuirii Constituţiei, în anul
2003, prin care s-au adăugat două noi alineate articolului 1, primul dintre ele prevăzând
expres acest principiu.
“Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor -
legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale.”
Chiar în varianta sa iniţială, Constituţia României a consacrat întregul său titlu al III-
lea, autorităţilor publice care realizează cele trei funcţii clasice ale statului: legislativă,
executivă şi judecătorească, urmărind astfel o consacrare implicită a acestuia.
Justificarea adoptării unei asemenea poziţii presupune două precizări importante ce
permit de altfel o corectă înţelegere a rolului executivului în dreptul public contemporan.
În primul rând, se impune precizarea că, niciodată şi nicăieri cele trei puteri nu au
fost complet separate, între ele existând diverse forme de colaborare şi control care s-au
accentuat în timp, devenind dominante la ora actuală în organizarea şi funcţionarea
autorităţilor publice.

7
 Deşi Constituţia din 1923 a consacrat expres principiul separaţiei puterilor în stat,
doctrina interbelică s-a referit în mod constant şi la colaborarea dintre puteri ca un
principiu corelativ. De regulă, acest din urmă principiu rezultă din modul de reglementare
a raporturilor dintre autorităţile ce realizează cele trei funcţii ale statului printre care
menţionăm: procedura legislativă, formarea şi funcţionarea Guvernului, desemnarea
judecătorilor, contenciosul administrativ, etc.
În al doilea rând, trebuie menţionată existenţa în societatea contemporană a unor
structuri organizatorice învestite cu prerogative de putere publică, reprezentând deci
autorităţi publice, cel mai adesea cu atribuţii de control, care strict ştiinţific nu pot fi
încadrate în nici una din cele trei puteri ale statului.
Avocatul Poporului constituie un exemplu elocvent în această privinţă, instituţia fiind
prevăzută pentru prima dată la noi, în Constituţia din 1991.
Deşi autoritate publică, Avocatul Poporului este dificil de încadrat în una din cele trei
puteri clasice.
După cum se arată într-o lucrare consacrată unei analize comparate a administraţiilor
publice specifice ţărilor Uniunii Europene, ombudsmanul (denumirea tradiţională a
acestei autorităţi) este legat de puterea legislativă, pentru că de regulă, la acest nivel este
numit şi în plus, are obligaţia de a prezenta anual sau la cerere rapoarte Parlamentului.
Totodată, ombudsmanul este legat de puterea executivă pentru că cel mai adesea,
plângerile cetăţenilor sunt îndreptate împotriva administraţiei publice şi în această sferă
îşi coordonează activitatea.
În sfârşit, ombudsmanul are şi atribuţii de natură judecătorească dacă avem în vedere
că cel mai adesea, îşi propune să rezolve conflictele apărute în societate ca urmare a
lezării unor persoane în drepturile şi libertăţile lor.
În concluzie, încadrarea acestei autorităţi publice, strict, într-una sau alta din cele trei
puteri clasice ale statului este practic imposibilă.
În aceeaşi situaţie, în regimul constituţional românesc actual se află şi alte autorităţi
publice precum, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ,
Consiliul Economic şi Social, etc.
Curtea Constituţională este reglementată în titlul V din Constituţie, distinct de
Autoritatea judecătorească reglementată în capitolul VI din titlul III consacrat
Autorităţilor publice.
Din aşezarea în structura Constituţiei rezultă o primă constatare şi anume că această
autoritate publică nu se integrează în nici una din clasicele puteri, atribuţiile Curţii
Constituţionale înscriindu-se în zona echilibrului şi controlului reciproc. Jurisdicţia
constituţională se situează în afara celor trei puteri, ea fiind însărcinată să le facă să-şi
respecte atribuţiile.
Curtea Constituţională are ca scop garantarea supremaţiei Constituţiei. Ea este
alcătuită din 9 judecători, compunerea sa fiind rezultatul colaborării dintre puterea
legiuitoare (fiecare Cameră numeşte câte 3 judecători) şi puterea executivă, reprezentată

8
de Preşedintele României, care numeşte de asemenea 3 judecători. Procedurile prin care
se realizează atribuţiile Curţii Constituţionale au în mare parte însă, trăsăturile
procedurilor judecătoreşti.
Curtea de Conturi reglementată în art.140 din Constituţia republicată exercită
controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor
financiare ale statului şi ale sectorului public. Cu ocazia revizuirii Constituţiei, în anul
2003, litigiile rezultate din activitatea Curţii de Conturi au fost date în competenţa
instanţelor judecătoreşti specializate, modificându-se corespunzător şi legislaţia în
materie.
În doctrina de drept public, această autoritate publică a fost calificată ca o autoritate
administrativă autonomă cu atribuţii jurisdicţionale, fără a exista însă un punct de vedere
comun cu privire la natura sa juridică.
În raport cu actuala fizionomie constituţională, Curtea de Conturi a fost încadrată
printre autorităţile publice cu atribuţii exclusive de control, care nu intră în vreuna din
cele trei puteri dar contribuie la funcţionarea şi echilibrul acestora.
Consiliul Legislativ reglementat în art.79 din Constituţie este organ consultativ de
specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea
sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii. El ţine evidenţa oficială a
legislaţiei României.
Rolul său este preventiv, fiind deci un garant al sistemului normativ al Constituţiei,
altfel spus, al dreptului constituţional normativ, prin evitarea paralelismelor,
contradicţiilor, încălcării ierarhiei izvoarelor de drept etc.
Consiliul Economic şi Social, care a căpătat o consacrare constituţională, doar cu
ocazia revizuirii reprezintă un organ consultativ al Parlamentului şi Guvernului,
reglementat prin lege organică sub aspect organizatoric şi funcţional.
Pe lângă aceste autorităţi publice, dificil de încadrat în una din cele trei puteri ale
statului, autorităţi prevăzute expres în Constituţie, există şi alte structuri învestite cu
prerogative de putere publică, la care Constituţia nu face referire expresă, dar care în
egală măsură sunt dificil de încadrat în clasica separaţie a puterilor în stat. Menţionăm cu
titlu de exemplu, Consiliul Naţional al Audiovizualului reglementat printr-o lege
specială.
Trăsătura comună a tuturor structurilor menţionate este că ele reprezintă autorităţi
independente, ce nu au caracter politic, în sensul în care o asemenea caracteristică
defineşte autorităţile ce compun puterea legiuitoare şi cea executivă. Tocmai de aceea
ele sunt expresia unor modalităţi de colaborare în virtutea principiului general al
separaţiei puterilor în stat.
În dreptul public contemporan, problema fundamentală care îşi păstrează actualitatea
o constituie distincţia dintre legislativ şi executiv, distincţie ce reprezintă şi esenţa
structurii puterii politice.

9
 Dacă iniţial se delimita între puterea de a face legea şi puterea de a o executa, în
prezent, adevărata divizare este cea dintre puterea executivului de a conduce politica
naţională, utilizând administraţia publică, pe de-o parte şi libertatea lăsată legislativului
de a controla acţiunea executivului, pe de altă parte.
Limitarea puterilor în regimurile constituţionale actuale se realizează prin: asigurarea
independenţei autorităţii judecătoreşti, promovarea unor principii cum sunt principiul
supremaţiei Constituţiei şi legii, principiul respectării ierarhiei normelor juridice,
înfiinţarea unor autorităţi cu atribuţii de control etc.
Analiza raportului dintre legislativ şi executiv în sistemul constituţional românesc
actual porneşte de la dispoziţiile art.61 din Constituţie care consacră expres rolul
Parlamentului de organ reprezentativ suprem al poporului român şi unică autoritate
legiuitoare a ţării, având prerogativa de a reglementa primar relaţiile sociale, spre
deosebire de executiv care în principiu, adoptă norme doar în aplicarea legii, în vederea
punerii ei în executare.
Art.115 din Constituţia republicată consacră însă instituţia delegării legislative,
ce rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului, ca în anumite limite şi cu
respectarea unor condiţii să emită ordonanţe ce conţin norme cu putere de lege, ca o
excepţie de la regula mai sus evocată.
Sistemul constituţional românesc se caracterizează printr-un un executiv bicefal
compus din Preşedintele României, pe de-o parte şi Guvern, având în frunte pe primul-
ministru, pe de altă parte.
Preşedintele României are o serie de atribuţii cu caracter administrativ, dar şi unele
cu caracter politic. Aproape toate sunt condiţionate însă fie de acordul Parlamentului, fie
de propunerea primului-ministru etc.
În ce priveşte Guvernul, în practica de Stat este imposibilă delimitarea atribuţiilor
preponderent politice de atribuţiile preponderent administrative, Constituţia neconţinând
o enumerare a atribuţiilor acestuia.
Astfel, art.102 alin.1 din Constituţia republicată se limitează la a prevedea rolul
Guvernului, de a realiza politica internă şi externă a ţării şi de a exercita conducerea
generală a administraţiei publice.
Un capitol distinct din titlul III al Constituţiei (Autorităţile publice) este consacrat
raporturilor dintre Parlament şi Guvern, fiind evident rolul politic al Guvernului ce se
exprimă nu numai în sfera exclusiv executivă, ci şi prin colaborare cu celelalte autorităţi
publice, în special cu cea legiuitoare, spre exemplu, în cazul iniţiativei legislative şi al
delegării legislative.
După cum constant s-a subliniat în doctrina franceză, în ce priveşte delimitarea
guvernare-administrare, în timp ce, guvernarea vizează decizii esenţiale ce angajează
viitorul naţiunii, administraţia reprezintă activitatea prin care autorităţile publice

10
asigură satisfacerea necesităţilor de interes public, folosind prerogativele de putere
publică de care dispun.
Toate regimurile politice se caracterizează prin existenţa unor autorităţi cu caracter
constituţional şi origine politică aflate în fruntea administraţiei, diferite de la o guvernare
la alta. În practică este dificil de stabilit unde începe şi unde se sfârşeşte impulsul politic
la nivelul puterii executive.
Între Preşedinte şi Guvern, reprezentat de primul-ministru, nu există raporturi de
subordonare, ci doar de colaborare, regimul politic actual find caracterizat ca un regim
semiprezidenţial atenuat sau parlamentarizat, apropiat de un regim parlamentar clasic
sau semi-parlamentar.

3. Noţiunea de autoritate publică potrivit Constituţiei României

Am subliniat deja faptul că, spre deosebire de Constituţiile socialiste din anii 1948,
1952 şi 1965 care au consacrat noţiunea de organ al statului şi respectiv, organ al
administraţiei de stat, Constituţia României din 1991 a preferat utilizarea noţiunii de
autoritate publică şi respectiv, autoritate a administraţiei publice.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale se constată că noţiunea de autoritate publică
este folosită de actuala Constituţie, în două accepţiuni şi anume, într-un sens larg şi într-
un sens restrâns.
Astfel, Titlul III din Constituţie purtând chiar denumirea “Autorităţile publice” are în
vedere sensul restrâns al noţiunii, reglementând autorităţile publice care exercită
clasicele funcţii ale statului: legislativă, executivă şi judecătorească, fără a epuiza însă
sfera autorităţilor publice din sistemul constituţional actual.
Este vorba despre Parlament care înfăptuieşte funcţia de legiferare, despre Preşedinte
şi Guvern care realizează împreună funcţia executivă alături de autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale şi autorităţile administrative centrale autonome precum şi
despre autoritatea judecătorească care prin instanţele judecătoreşti realizează funcţia de
înfăptuire a justiţiei.
Pe lângă autorităţile publice prevăzute în titlul III din Constituţie, am arătat deja, că în
alte titluri ale acesteia sunt reglementate şi alte organe ce exercită prerogative de putere
publică, calificate în legislaţie şi doctrină tot ca autorităţi publice, fiind vorba despre
sensul larg al acestei noţiuni. Avem în vedere spre exemplu, Avocatul Poporului,
prevăzut în titlul al II-lea (Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale), Curtea de
Conturi, prevăzută în titlul al IV-lea (Economia şi finanţele) sau Curtea Constituţională
căreia Constituţia îi consacră un titlu special, titlul al V-lea.
În toate aceste trei cazuri este vorba despre autorităţi publice în sensul de structuri
organizaţionale învestite cu prerogative de putere publică, ce exercită diverse forme de
control, în principal, asupra autorităţilor publice care realizează clasicele funcţii ale
statului.

11
 Constituţia României nu foloseşte în titlul III denumirea tradiţională de “puterile
statului” pentru simplul motiv că atât funcţiile Parlamentului, cât şi ale “executivului”
sunt mai complexe.
De altfel, în art.80 alin.2 din Constituţie se face referire expresă la “puterile statului”
avându-se în vedere, în principiu, clasica trinitate, dar expresia are o semnificaţie
preponderent politică, conceptul de mediere în care se poate implica Preşedintele fiind
utilizat în conotaţia sa politică, acesta neputând interveni de pildă în cazul unei
neînţelegeri dintre o instanţă judecătorească şi o altă autoritate publică.
Noţiunea de autoritate publică, în sensul de structură organizaţională avută în vedere
de titlul III, este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de organ, de unde
concluzia echivalenţei lor (de ex. art.61: Parlamentul, organ reprezentativ suprem al
poporului român, art.111: Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, etc.).
Constituţia nu foloseşte niciodată expresia “autorităţi publice de stat” sau sintagma
“organe de stat”, în schimb art. 155 se referă la “instituţiile prevăzute în Constituţie”
fiind avute în vedere cele mai importante autorităţi publice.

4. Noţiunea de administraţie publică potrivit Constituţiei României

Titlul al III-lea din Constituţie (Autorităţile publice) cuprinde următoarele capitole: I.

Parlamentul; II. Preşedintele României; III. Guvernul României; IV. Raporturile
Parlamentului cu Guvernul, V. Administraţia publică; VI. Autoritatea judecătorească.
Această structură şi terminologie ridică problema de a şti dacă administraţia publică
se circumscrie doar la autorităţile avute în vedere în capitolul V al Titlului III din
Constituţie sau există administraţie publică atât în sens funcţional cât şi în sens organic,
şi în afara acestor prevederi.
Analiza sensului reglementării evidenţiază delimitarea pe care legiuitorul constituant a
urmărit să o facă între executiv şi administrativ, mai precis între zona preponderent
politică a executivului şi zona tehnico-administrativă a acestuia. Autorităţile
administraţiei publice evocate în capitolul V nu sunt singurele autorităţi publice care fac
administraţie publică, dar ele fac numai administraţie publică, la nivel central şi local, şi
nu “jocuri politice”.
Din necesităţi redacţionale a fost inclusă şi instituţia prefectului, care reprezintă o
autoritate de tutelă administrativă.
Nu doar din modul de sistematizare dar şi din formulările unor texte rezultă că sfera
administraţiei publice este mai mare decât sfera de activitate a autorităţilor publice
reglementate în cap. V al titlului III din Constituţie.
Astfel, din formularea art.111 din Constituţie rezultă că şi Guvernul este “organ al
administraţiei publice”.

12
 În plus, Preşedintele României are prevăzute atribuţii de natură administrativă cum ar
fi: apărarea ţării, asigurarea ordinii publice etc., de unde concluzia că Preşedintele este şi
autoritate a administraţiei publice, mai precis a administraţiei de stat.
În ce priveşte formularea de la art.52 (dreptul persoanei vătămate de o autoritate
publică) se lasă să se înţeleagă că actele administrative emană de la orice autoritate
publică, aspect ce presupune o discuţie specială.

5. Sfera administraţiei publice potrivit art. 52 din Constituţia României

Art.52 din Constituţia României republicată (fostul art.48, înainte de revizuire)

consacră un drept tradiţional - dreptul celui vătămat într-un drept al său de o autoritate
publică, care alături de dreptul de petiţionare prevăzut la articolul anterior din Constituţie
formează categoria drepturilor-garanţii.
Conform art.52 alin.1 din Constituţie, astfel cum acesta a fost revizuit, “persoana
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-
un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este
îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea
actului şi repararea pagubei.”
La alin.2 se specifică: “condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin
lege organică.”
În sfârşit, conform alin.3, astfel cum acesta a fost revizuit, “statul răspunde
patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este
stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat
funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”
Art.52 din Constituţie reprezintă deci fundamentul constituţional al apărării
cetăţenilor faţă de abuzurile autorităţilor publice, şi implicit al răspunderii acestora
pentru pagubele produse cetăţenilor.
Textul art.52 are în vedere două categorii de acte juridice prejudiciabile ale
autorităţilor publice: actele administrative, pe de-o parte şi actele jurisdicţionale, pe de
altă parte.
În prima categorie intră toate actele administrative emise de autorităţile publice, cu
excepţiile şi limitările stabilite prin lege organică, pe când cea de-a doua categorie are în
vedere răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare judiciară, noua
formulare extinzând vechea dispoziţie ce viza doar actele jurisdicţionale rezultate din
“procese penale”. Mai mult, se dă posibilitatea unei acţiuni în regres a statului împotriva
judecătorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Din analiza art.52 alin.1 constatăm că, legiuitorul constituant a avut în vedere nu doar
actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii
executive, ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera celorlalte

13
două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control, prevăzute sau nu în
Constituţie.
Deşi autoritatea legiuitoare are drept principală activitate, adoptarea de legi, iar
autoritatea judecătorească urmăreşte în principal, la sesizare, soluţionarea litigiilor
apărute în societate, structurile administrative ale Parlamentului sau conducătorii
instanţelor de judecată pot emite la rândul lor, ca o activitate subsidiară activităţii lor
fundamentale, şi acte administrative, susceptibile de a putea fi atacate în instanţa de
contencios administrativ.
În practica administrativă se întâlnesc adeseori situaţii în care o autoritate publică fie
refuză nejustificat să răspundă la o cerere, fie întârzie cu răspunsul (tardivitate), fie nu
răspunde de loc (tăcerea administraţiei). Toate aceste cazuri sunt asimilate actului
administrativ, putând fi atacate în instanţa de contencios administrativ.
În identificarea autorităţilor publice competente să emită acte administrative
susceptibile de control în contencios administrativ, trebuie făcută distincţie între
administraţia publică realizată de structuri statale sau locale, conduse sau tutelate de şeful
Statului sau Guvern şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte autorităţi publice
cum ar fi: Parlamentul, instanţele judecătoreşti, Curtea Constituţională, Avocatul
Poporului.
Prima evocă un fapt administrativ de sorginte politică (fapt administrativ politico-
statal), cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei
(fapt administrativ-mijloc).
Mai mult decât atât în jurisprudenţă s-a admis că instanţa este competentă să judece
chiar şi actele emise de unele structuri cu caracter privat care satisfac un interes public,
cum ar fi de pildă, Uniunea Avocaţilor din România.
Este chiar sensul în care actuala lege a contenciosului administrativ, Legea
nr.554/2004 defineşte în art.2 consacrat semnificaţiei unor termeni, noţiunea de
autoritate publică şi anume: orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-
teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes
public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul legii, persoanele juridice de drept
privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să
presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
Astfel, deşi art.52 alin.1 din Constituţie foloseşte expresia generică de act
administrativ, textul are în vedere de fapt, trei tipuri de acte administrative:
- acte administrative ale autorităţilor administraţiei publice care realizează funcţia
executivă a statului;
- acte administrative emise de alte autorităţi publice învestite cu prerogative de putere
publică, care realizează o anumită activitate fundamentală dar în subsidiar acesteia
pot desfăşura şi acţiuni de natură administrativă;

14
- acte administrative emise de structuri organizatorice cu caracter privat care sunt
asimilate autorităţilor publice deoarece exercită atribuţii de putere publică, pentru
realizarea unui interes public.

6. Definiţia şi trăsăturile administraţiei publice

După cum am precizat deja, noţiunea de administraţie publică în sens formal organic,
evocă o serie de autorităţi publice, iar în sens material-funcţional, evocă acte juridice şi
operaţiuni materiale prin care se pune în aplicare legea.
Într-o definiţie globală, administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor
Preşedintelui, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor
administrative autonome locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin
care, în regim de putere publică se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii se
prestează servicii publice.
Din această definiţie se desprind următoarele trăsături:
- este o activitate realizată în principal de autorităţi executive şi administrative pe care le
numim autorităţi ale administraţiei publice;
- este o activitate de aducere la îndeplinire a legii sau după caz, de organizare sau
realizare efectivă a serviciilor publice;
- este o activitate ce se realizează în regim de putere publică, prin intermediul
prerogativelor constituţionale sau legale ce fac să prevaleze interesul public.
Administraţia publică este o specie a activităţii publice, o formă a vieţii publice.
În prezent, doctrina utilizează noţiunea de executiv pentru a evoca activitatea publică
care nu este nici legiferare şi nici justiţie, realizată de autorităţi cu caracter
constituţional şi cu origine politică, care impulsionează administraţia formând de fapt
conducerea acesteia.
Administraţia publică nu mai este formă de realizare a puterii de stat ca în dreptul
socialist, deoarece nu doar statul este persoană morală de drept public, ci şi unităţile
administrativ-teritoriale.
Autorităţile care realizează administraţia publică sunt:
- cei doi şefi ai executivului (Preşedintele României şi Guvernul, în frunte cu primul-
ministru);
- ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului;
- autorităţile administrative autonome (organele centrale de specialitate care nu sunt în
subordinea Guvernului);
- instituţiile bugetare, regiile autonome şi companiile naţionale subordonate
ministerelor;

15
- instituţiile bugetare, regiile autonome şi companiile naţionale subordonate organelor
centrale autonome;
- prefectul (administraţie de stat în teritoriu);
- serviciile deconcentrate ale ministerelor;
-autorităţiile administrative autonome locale (consiliul judeţean, preşedintele consiliului
judeţean, consiliul local şi primarul);
-instituţiile bugetare şi regiile autonome de interes local subordonate organic sau
funcţional consiliului judeţean sau local.
Potrivit art.116 din Constituţia republicată, ministerele se pot organiza numai în
subordinea Guvernului, iar organele centrale de specialitate se pot organiza: în
subordinea Guvernului sau în subordinea ministerelor ori ca autorităţi administrative
autonome.
Constituţia României nu admite constituirea de “organe administrative nici în
subordinea”, nici pe lângă Preşedintele României.
Subordonarea administrativă în sens organic presupune: dreptul de organizare a
activităţii autorităţii inferioare; dreptul de a-i transmite instrucţiuni obligatorii; dreptul
de supraveghere generală a activităţii; dreptul de numire a conducătorilor; dreptul de
tragere la răspundere şi dreptul de control al activităţii cu posibilitatea de anulare a
actelor.

Curs nr.2 Curs Drept administrativ I. Parte generala

ATRIBUTIILE, ACTELE, ALEGEREA SI MANDATUL
PRESEDINTELUI ROMANIEI

1. Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României

Din punct de vedere al funcţiilor sale delimităm: atribuţii specifice şefului de

stat (pe plan intern şi extern); atribuţii de realizare a funcţiei de şef al executivului;
atribuţii de apărare a Constituţiei şi asigurare a bunei funcţionări a autorităţilor
publice.
Din punct de vedere al subiectelor faţă de care se exercită delimităm: atribuţii
exercitate în raporturile cu Parlamentul; atribuţii exercitate în raporturile cu
Guvernul; atribuţii exercitate în raporturile cu alte autorităţi ale administraţiei

16
 publice, în realizarea unor servicii publice naţionale; atribuţii în raporturile cu
justiţia şi Curtea Constituţională; atribuţii în raporturile cu poporul.
Din punct de vedere al frecvenţei delimităm atribuţii obişnuite, curente
activităţii de stat (cea mai mare parte) şi atribuţii în situaţii ieşite din comun (în
situaţii excepţionale, în domeniul apărării etc., mult mai rar întâlnite).
Din punct de vedere al procedurii delimităm atribuţii exercitate fără
condiţionări sau restricţii şi atribuţii condiţionate de termene, propuneri etc.
Din punct de vedere al formelor tehnico-juridice delimităm: atribuţii care se
realizează prin decrete; atribuţii care se realizează prin operaţiuni administrative
şi atribuţii care se realizează prin acte exclusiv politice.
Din punct de vedere al conţinutului lor pot fi identificate următoarele categorii:
atribuţii privind legiferarea, atribuţii privind organizarea şi funcţionarea puterilor
publice, atribuţii privind alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau
revocarea unor autorităţi publice, atribuţii în domeniul apărării ţării şi asigurării
ordinii publice, atribuţii în domeniul politicii externe şi alte atribuţii.
Pe baza analizei acestor categorii, unii autori se referă la o serie de atribuţii al
căror exerciţiu depinde exclusiv de voinţa Preşedintelui, fiind vorba despre puterea
sa discreţionară, şi respectiv, alte atribuţii care sunt expresia unei competenţe
legate, cum ar fi numirea Guvernului pe baza votului de încredere acordat de
Parlament1.

Atributii propriu-zise , in raport cu cele 3 puteri in stat:

 Atribuţiile Preşedintelui în raport cu Parlamentul

- a) Convocarea Parlamentul nou ales. Prima întrunire a Parlamentului nou ales

este reglementată prin art. 63 alin. (3) din Constituţie şi are loc în maxim 20 de zile
de la data stabilită pentru alegerile parlamentare, convocarea celor două Camere
fiind una din prerogativele Preşedintelui prevăzute în Constituţie, „o obligaţie
imperativă a Preşedintelui României, a cărei încălcare atrage sancţiunile aplicabile
în cazul nerespectării Constituţiei”2.
- b) Preşedintele poate cere întrunirea Camerei Deputaţilor şi a Senatului în
sesiuni extraordinare. Cererea cu privire la o astfel de întrunire este înaintată de
Preşedinte, dar convocarea propriu-zisă în sesiune se face de preşedinţii
Camerelor, în conformitate cu prevederile art. 66 alin. (2) şi (3) din Constituţie.
Aprecierea cu privire la necesitatea de a înainta o astfel de cerere este la

1
Dana Apostol Tofan , Suport de curs pentru ID/IFR, Galati, Universitatea Dunarea de Jos, Galati, pp 52.
2
Ioan Vida, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op cit, 2008, p. 619.

17
latitudinea Preşedintelui şi poate fi determinată de probleme considerate de el ca
deosebite, dar şi de una din situaţiile expres prevăzute de Constituţie
c) Promulgarea legilor. Şeful unui stat, fie monarh constituţional, fie preşedinte de
republică, are dreptul de a învesti legile adoptate de Parlament cu formulă
executorie, obligând autorităţile publice să treacă la executarea prevederilor lor 3.
În acest context, în virtutea preorgativei date de Constituţie (art. 77), Preşedintele
României promulgă legile (având dreptul de a cere, o singură dată, reexaminarea
legii) şi semnează legile în vederea publicării în Monitorul Oficial4 (n.a.- semnează
decretul de promulgare).
Câteva precizări:
- promulgarea se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire [art. 77 alin.
(1) din Constituţie], cerinţă care exprimă o obligaţie constituţională
neinterpretabilă pentru Preşedinte, cu excepţia în care Preşedintele cere
reexaminarea în Parlament sau sesisează Curtea Constituţională;
- în cazuri deosebite, în baza prevederilor constituţionale [art. 77alin. (2) şi (3)],
Preşedintele poate cere Parlamentului (ca formă, printr-un mesaj), o singură dată,
reexaminarea legii, iar în această ultimă situaţie termenul de promulgare al
legilor se înjumătăţeşte, fiind de 10 zile. ( de ex atunci cand Presedintele sesizeaza
Curtea Constitutionala cu privire la problemele de neconstitutionalitate ale unui
act normativ sau atunci cand trimite legile inapoi , spre a fi re-discutate de
Parlament, pentru probleme de fond sau de forma).
Dacă Preşedintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituţionalităţii ei, promulgarea se face în cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin
care i s-a confirmat constituţionalitatea.”

d) Adresarea de mesaje. Din punct de vedere constituţional, Preşedintele se

întâlneşte cu două situaţii distincte în ceea ce priveşte comunicarea cu Parlamentul:
adresarea de mesaje în situaţii normale sau mesaje facultative şi mesaje adresate
în cazuri de excepţie sau mesaje obligatorii.
O prevedere constituţională cu privire la obligativitatea prezentării unui mesaj
de către Preşedintele României se regăseşte şi în art.92 consacrat atribuţiilor în
domeniul apărării, ce dispune în alin.(3) că, măsurile de respingere a unei
agresiuni armate împotriva ţării, luate de Preşedintele României, trebuie aduse
neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului, de către acesta, printr-un mesaj.
Legat de exercitarea acestei atribuţii constituţionale, în absenţa unui cadru
legislativ adecvat, în doctrină s-au ridicat probleme cu privire la conţinutul

3
A se vedea D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 144 şi urm.
4
I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op cit, 2009, p. 250.

18
mesajului, la forma de adresare a acestuia precum şi la regimul juridic aplicabil
şi implicit, efectele mesajului.
În ce priveşte primul aspect s-a apreciat că sfera problemelor ce pot face
obiectul mesajului este relativ determinată, fiind lăsată la libera apreciere a
Preşedintelui, care poate decide asupra conţinutului acestuia. Este vorba despre o
veritabilă putere discreţionară de care dispune Preşedintele în alegerea
conţinutului mesajului, care urmează să fie prezentat Parlamentului5.
Sub aspectul formei de adresare a mesajului, nici Constituţia şi nici vreun alt
text legal nu conţin vreo precizare, putând fi imaginate diverse forme de adresare şi
anume: prezentarea directă de către Preşedinte, citirea mesajului de către un
consilier prezidenţial sau chiar trimiterea mesajului sub forma unei scrisori
publice.
Faţă de conţinutul art.88, legat de regimul juridic şi efectele mesajului, în practica parlamentară şi implicit, în
doctrină s-a ridicat problema dacă dezbaterea efectivă a acestuia ar trebui să aibă loc imediat sau poate fi făcută şi
ulterior.

Singura precizare constituţională legată de mesajul Preşedintelui, fără a se

distinge dacă este vorba despre un mesaj adresat în condiţiile art.88 sau în
condiţiile art.92 alin.(3) este cea referitoare la obligaţia celor două Camere de a se
reuni în şedinţă comună pentru a “primi mesajul Preşedintelui României”, potrivit
art.65 alin.(2) litera a) din Constituţia republicată. Mesajul poate constitui deci, o
atenţionare oficială a Parlamentului, un motiv de reflecţie şi de meditaţie, fără a fi
absolut necesară o dezbatere ulterioară, cu sau fără participarea Preşedintelui.
Sub acest aspect, la sesizarea Preşedinţilor celor două Camere, în condiţiile
art.144 litera b) din Constituţia din 1991, Curtea Constituţională a fost solicitată să
se pronunţe cu privire la conţinutul art.7 alin.(1) din Regulamentul şedinţelor
comune ale celor două Camere, potrivit căruia “prezentarea şi dezbaterea
mesajelor adresate parlamentului se înscriu cu prioritate pe ordinea de zi”.
Este important de retinut ca mesajul Presedintelui Romaniei nu este un
act administrativ, asemenea decretelor emise de acesta si, ca atare, are doar un
rol informativ si nu produce efecte juridice.

e) Dizolvarea Parlamentului reglementată expres în art. 89 din

Constituţie, poate să intervină doar în caz de criză guvernamentală gravă cu
îndeplinirea cumulativă a nu mai puţin de şase condiţii, aspect care o face aproape
imposibil de realizat în practica de Stat.
Astfel, din conţinutul prevederii constituţionale, rezultă că, dizolvarea
Parlamentului este o atribuţie lăsată la latitudinea Preşedintelui, “după consultarea
preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, dacă
acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de
5
Dana Tofan, suport de curs, op cit, …pp 53.

19
60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două
solicitări de învestitură ”.
În plus, “în cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată
şi el “nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui
României şi nici în timpul stării de mobilizare, de război, de asediu sau de
urgenţă6.”
f) Declararea mobilizării parţiale sau generale a forţelor armate. De
regulă, într-o primă fază, Parlamentul aprobă şi după aceea Preşedintele declară
una din cele două tipuri de mobilizare (partea întâi a alin. (2) de la art. 92). Pentru
a se lua o hotărâre de o asemenea importanţă este necesară o dezbatere cu factorii
decidenţi ai ţării într-o şedinţă a CSAT (componenţa lui este stabilită prin Legea
415/20027). Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, semnată de
preşedintele acestuia, va fi prezentată Parlamentului, care va analiza oportunitatea
şi necesitatea unei astfel de măsuri şi va lua hotărârea, ca factor decident, de
aprobare sau respingere a propunerii Preşedintelui ţării. Abia după aceea, în cazul
aprobării din partea Parlamentului, Preşedintele va fi îndreptăţit să declare
mobilizarea.

●Atribuţiile Preşedintelui în raport cu Guvernul

- a) Desemnarea unui candidat pentru funcţia de prim-ministru. Această

desemnare se face în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în
Parlament sau, dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în
Parlament [a se vedea art. 103 alin. (1) din Constituţie]. „În situaţia existenţei unui
partid majoritar, problema desemnării candidatului la funcţia de prim-ministru este
relativ simplă”8 – cel propus de acest partid (de regulă preşedintele partidului); în
celelate cazuri practica din ultimii 25 de ani a demonstrat necesitatea unor
consultări între partide, a compromisului politic, a voinţei politice pentru a se trece

6
A se vedea D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 146 şi urm
7
Componenţa CSAT este stabilită prin art. 5 din Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi
funcţionarea CSAT, publicată in M. Of. nr. 494/2002, cu modifcările ulterioare (u.m. OUG 224/2008,
publicată în M.Of. nr. 899/2008, care includea preşedintele Senatului în calitate de vicepreşedinte
alături de primul–ministru; dar Legea privind aprobarea OUG nr. 224/2008, a fost declarată
neconstituţională de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1008/2009): Preşedintele în calitate de
preşedinte al CSAT, primul-ministru în calitate de vicepreşedinte, ministrul apărării naţionale, ministrul
de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul
finanţelor publice, directorul Serviciului Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii
Externe, şeful Statului Major General şi consilierul prezidenţial pentru securitate. La solicitarea
Preşedintelui României, se analizează şi se propun măsuri pentru: 1. instituirea stării de asediu sau a
stării de urgenţă în întreaga ţară ori în unele localităţi; 2. declararea mobilizării parţiale sau generale a
forţelor armate; 3. respingerea agresiunii armate îndreptate împotriva ţării; 4. declararea stării de război
şi încetarea sa; 5. iniţierea, suspendarea sau încetarea acţiunilor militare.
8
D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 201./Idem

20
la etapele următoare (solicitarea votului de încredere, obţinerea votului de
încredere şi numirea Guvernului) şi intrarea în normalitate.
b) Numirea Guvernului. Este ultima etapă în formarea unui Guvern, sarcina
revenindu-i tot Preşedintelui care, numeşte Guvernul pe baza votului de încredere
acordat de Parlament [art. 85 alin. (1) din Constituţie]. Conform prevederii
constituţionale din art. 103 alin. (2) şi (3), în şedinţa comună a celor două Camere
se dezbate atât programul cât şi lista Guvernului, ambele transmise – în termenul
de 10 zile de la desemnare - de candidatul nominalizat de Preşedinte. Hotărârea
Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va comunica
Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului Cabinet, acesta
fiind publicat împreună cu programul de guvernare în Monitorul Oficial9.
c)Tot în raporturile cu Guvernul, Constituţia mai prevede următoarele atribuţii în
sarcina Preşedintelui: revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de
vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală, la propunerea primului-
ministru [art.85 alin.(2) şi (3) din Constituţie], consultarea Guvernului cu privire
la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art.86 din Constituţie) şi
participarea la şedinţele Guvernului (art.87 din Constituţie).
-
e) Participarea la şedinţele Guvernului. Drin prevederile art. 87 din Constituţie se
disting următoarele aspecte:
- Preşedintele are posibilitatea de a lua parte la unele şedinţe de Guvern, fără să
facă în prealabil o solicitare în acest sens. Se apreciază că „participarea trebuie
anunţată. La fel, trebuie anunţate şi persoanele împreună cu care doreşte să
participe”10;
Conform art 87 alin 1 din Constitutia Romaniei, Președintele României
poate lua parte la ședințele Guvernului în care se dezbat probleme de interes
național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice și, la
cererea primului-ministru, în alte situații. Atunci cand participa la astfel de
sedintel, el le prezideaza. ( alin 2, art 87 Constitutie).

●Atribuţiile Preşedintelui în raport cu justiţia şi Curtea Constituţională

a) Numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor definitivi.

Potrivit alin. (1) art. 134 din Constituţie, Preşedintelui ţării îi revine atribuţia de
numire în funcţie a judecătorilor şi procurorilor (cu excepţia celor stagiari-pe care
ii numeste CSM), în condiţiile legii şi condiţionat de propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii – CSM. Este o atribuţie constituţională însă trebuie
9
D. Apostol Tofan, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2008, p. 963.
10
Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 815.

21
exercitată „în condiţiile legii”. Explicitarea modului în care se va proceda se
regăseşte în acest caz la art. 31 din Legea 303/2004 11 unde, în afară de competenţa
legală de numire, se prevede şi posibilitatea ca Preşedintele să poată refuza
numirea propusă de CSM. Numirea pe post a magistratilor-judectatori si procurori
–le confera acestora inamovibilitate (stabilitatea pe postul obtinut in urma
examenului de definitivat), ceea ce presupune ca acestia sa nu poata fi transferati ,
delegati si nici macar promovati fara acceptul prealabil al acestora.
b) Preşedintele poate participa la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii.
Deşi nu este membru de drept (cum ar fi în cazul CSAT) sau nu-i este recunoscută
nicio funcţie specifică (cum ar fi în cazul executivului), participarea la lucrările
CSM este prevăzută la art. 133 alin. (6) din Constituţie iar Preşedintele poate alege
lucrările la care este oportună prezenţa sa. În astfel de cazuri, în conformitate şi cu
prevederile art. 26 din Legea 317/2004 el va prezida onorific lucrările si ca atare,
Preşedintele României prezidează, fără drept de vot, lucrările Plenului Consiliului
Superior al Magistraturii la care participă. Faptul că nu are drept de vot este
explicat prin acea că, “în caz contrar ar răspunde solidar cu membrii CSM”12.
c) Acordarea graţierii. La art. 94 din Constituţie, printre alte atribuţii, Preşedintele
acordă graţierea individuală, aceasta fiind măsura de clemenţă ce constă în
înlăturarea, în total sau în parte, a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în
comutarea acesteia în una mai uşoară 13. Potrivt art. 2 din Legea nr. 546/2002,
graţierea poate fi acordată individual (prin decret al Preşedintelui României) sau
colectiv (acordată de Parlament, prin lege organică, conform prevederilor art. 73
alin. (3) lit. i) din Constituţia României).
Gratierea se poate acorda prin emiterea unui decret individual de gratiere
( gratierea colectiva o acorda doar parlamentul), iar acest decret intra in vigoare
doar dupa publicarea acestuia in Monitorul Oficial si produce efecte juridice dtrict
asupra persoanei sau grupului restrans de persoane gratiate.
Tocmai pentru ca este de o importanta deosebita, acest decret face parte din
categoria acelora ce trebuie contrasemnate de Prim ministru pentru a putea intra in
vigoare. Decretul nepublicat in M OF este considerat ca inexistent ( inexistenta
fiind, de fapt, o sanctiune) si nu are cum sa produca efecte juridice.

d)Numirea a 3 din cei 9 judecători ai Curţii Constituţionale, care dobândesc astfel

un mandat de 9 ani fără posibilitatea de a fi reînnoit şi un statut similar
magistraţilor, fără a deveni, însă magistraţi. De obicei, în cadrul Curţii
constituţionale sunt numite persoanlităţi ale dreoptului-avocaţi, cadre didactice
11
Legea nr. 303/2004 privind statutul judEcătorilor şi procurorilor, republicată în M. Of. nr. 826/2005, cu
modificările ulterioare (u.m. Legea 138/2014, publicată în M. Of. nr. 753/2014).
12
V. M. Ciobanu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 1264.
13
Ccoform art. 1 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii, republicată în
M. Of. nr. 287/2014.

22
universitare, cu un prestigiu profesional deosebit şi o vechime de cel puţin 18 ani
în domeniu. Magistratii Curtii Constitutionale nu trebuie confundati cu magistratii
care activeaza in cadrul puterii judecatoresti, primii exercitandu-si atributiile in
baza unui act normativ distinctiv ( legea de organizare si functionare a CCR).
În sfera raporturilor dintre Preşedinte şi Curtea Constituţională se înscriu şi
cele referitoare la: sesizarea Curţii, alături de alte subiecte de sesizare, pentru
soluţionarea conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice [art.146 litera e) din Constituţia republicată, atribuţie introdusă în anul
2003]; controlul respectării procedurii alegerii Preşedintelui României şi
confirmării rezultatelor sufragiului, de către Curte [art.146 litera f) din Constituţia
republicată]; constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în
exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate
Parlamentului şi Guvernului, de către Curte [art.146 litera g) din Constituţia
republicată]; acordarea unui aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din
funcţie a Preşedintelui României, de către Curte [art.146 litera h) din Constituţie]14.
În ce priveşte atribuţiile sale în raporturile cu alte autorităţi ale
administraţiei publice am arătat deja cu prilejul evocării atribuţiilor în domeniul
apărării că, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi
preşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, calitate în care, potrivit legii
speciale în materie, convoacă lucrările, coordonează şi îndrumă întreaga activitate
a acestuia. Conform art.119 din Constituţia republicată: “Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc
apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii
internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi
la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii.”
Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale
administraţiei publice, Preşedintele României propune numirea conducătorilor
unor autorităţi ale administraţiei publice. Spre exemplu, potrivit art.65 alin.(2)
litera h) din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost completat, Parlamentul
reunit în şedinţă comună, numeşte la propunerea Preşedintelui României, pe
directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor
servicii.
Astfel, faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se rezuma la
a prevedea atribuţia de numire, la propunerea Preşedintelui, doar a directorului
Serviciului Român de Informaţii, prin legea de revizuire s-a folosit pluralul, fiind
vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe autorităţi, şi nu
doar una singură, alături de Serviciul Român de Informaţii, fiind organizat prin
lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de informaţii cu
caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. Se înţelege, că vor fi numiţi de Parlament
14
Dana Tofam suprt de curs, op. cit, pp 63.

23
numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie, nu şi şefii
compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere15.
●O altă categorie de atribuţii în domeniul politicii externe, prevăzută în
art.91 alin.(2) şi (3) din Constituţie, priveşte asigurarea legăturilor diplomatice cu
alte state prin: acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României, la propunerea Guvernului; aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau
schimbării rangului misiunilor diplomatice, la propunerea Guvernului şi
acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state (una din puţinele atribuţii
prezidenţiale exercitată necondiţionat16

● Atributii exercitate in raport cu alte autoritati publice :

Tot în categoria atribuţiilor în raporturile cu alte autorităţi ale
administraţiei publice, Preşedintele României propune numirea conducătorilor
unor autorităţi ale administraţiei publice. Spre exemplu, potrivit art.65 alin.(2)
litera h) din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost completat, Parlamentul
reunit în şedinţă comună, numeşte la propunerea Preşedintelui României, pe
directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlul asupra activităţii acestor
servicii.
Astfel, faţă de varianta iniţială a acestei dispoziţii constituţionale care se
rezuma la a prevedea atribuţia de numire, la propunerea Preşedintelui, doar a
directorului Serviciului Român de Informaţii, prin legea de revizuire s-a folosit
pluralul, fiind vorba de un domeniu în care îşi desfăşoară activitatea mai multe
autorităţi, şi nu doar una singură, alături de Serviciul Român de Informaţii, fiind
organizat prin lege şi Serviciul de Informaţii Externe precum şi un serviciu de
informaţii cu caracter tehnic în sfera comunicaţiilor. Se înţelege, că vor fi numiţi
de Parlament numai directorii autorităţilor cu atribuţii în această materie, nu şi şefii
compartimentelor de informaţii din cadrul diferitelor ministere.
De asemenea, potrivit art. 94 litera c) din Constituţie:
“Preşedintele României numeşte în funcţii publice în condiţiile prevăzute de
lege.”
Spre exemplu, conform unei dispoziţii din Legea audiovizualului, Preşedintele
României numeşte doi membri în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Totodată, Preşedintele numeşte în funcţii pe prim-adjunctul directorului
Serviciului Român de Informaţii şi pe cei trei adjuncţi ai acestuia, la propunerea
directorului Serviciului Român de Informaţii, potrivit legii speciale în materie.
În plus, potrivit art.94 literele a) şi b) din Constituţie:

15
D Apostol Tofan, op cit, 2014, pag…..
16
Ibidem, pag..

24
 “Preşedintele României conferă decoraţii şi titluri de onoare şi acordă gradele
de mareşal, de general şi de amiral.17”

2. Actele Presedintelui Romaniei:

Majoritatea actelor emise de Preşedintele sunt decretele.

Această categorie de acte juridice este caracterizată de următoarele trăsături18:
a) sunt manifestări unilaterale de voinţă făcute în scopul de a produce efecte
juridice; b) sunt emise în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie şi de alte
legi; c) unele sunt supuse condiţiei contrasemnării lor de primul-ministru; d) toate
decretele trebuie publicate în „Monitorul Oficial”; e) toate au caracter executoriu.
Scurt comentariu:
- ca natură, decretele sunt acte administrative, acte juridice făcute în scopul de a
produce efecte juridice, adică modificări în realitatea juridică existentă19. În acest
sens se poate exemplifica prin efectele promulgării unei legi 20 sau ale unui decret
de graţiere a unei persoane fizice21. Doar Preşedintele poate lua decizia de graţiere
(se numeşte manifestare unilaterală de voinţă), iar decretul este un act
administrativ emis de Preşedinte în calitate de autoritate publică şi este obligatoriu
contrasemnat de primul-ministru; decretul schimbă pedeapsa într-una mai uşoară
sau îi elimină pedeapsa – ca atare actul produce efecte juridice, schimbă realitatea
juridică dinainte de emitrea actului, schimbă raporul juridic dintre persoana
graţiată şi colectivitate (societate)22;
- în exercitarea celor mai multe atribuţii se impune emiterea de acte, în
conformitate cu prevederile constituţionale [art. 100 alin. (1)] şi legale aplicabile.
Câteva exemple de decrete: la conferirea de decoraţii şi titluri de onoare 23, la
încheierea tratatelor internaţionale24, la declararea mobilizării generale sau parţiale
a armatei – a se vedea art. 84 lit. a); art. 91 alin. (1); art. 92 alin. (2) din
Constituţie);
17
Dana Apostol Tofan, suport de curs , op cit, pp 65.
18
I. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 361; C. Manda, op. cit., p.128; în termeni asemăntori V. Vedinaş, op. cit., p. 358 şi
urm.
19
V. Vedinaş, op. cit., p. 357.
20
D. nr.1/07-01-2014 Decret privind promulgarea Legii pentru modificarea art. 105 alin. (2) lit. f) din Legea
educaţiei naţionale nr. 1/2011, publicat în  M. Of. nr. 24/2014.
21
D. nr. 672/17-11-2014 Decret privind acordarea unei graţieri individuale, publicat în  M. Of. nr. 841/2014.
22
Costel Niculescu, Caracterizarea, natura juridică şi efectele decretului prezidenţial de graţiere indivuduală, în
Dreptul nr. 1/2007, p. 174-178, citat de V. Vedinaş, op. cit., p. 358.
23
D. nr. 9/08-01-2014 Decret privind conferirea Ordinului Meritul Cultural în grad de Mare Ofiţer, publicat în  M.
Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2014.
24
D. nr. 610/02-10-2014 Decret pentru supunerea spre ratificare Parlamentului a Acordului de împrumut (Proiectul
privind reforma sectorului sanitar - îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei sistemului sanitar) dintre România si Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi dezvoltare, semnat la Bucureşti la 17 iunie 2014, publicat în  M. Of.
nr.729/2014.

25
 - pentru unele dintre decretele emise de Preşedinte se cere contrasemnarea lor de
primul-ministru. În conformitate cu prevederile de art. 100 alin. (2), în această
categorie intră decretele aferente pentru 8 situaţii. Cu titlu de exemplu, menţionăm
pe cele referitoare la: tratatele internaţionale încheiate în numele României şi
înaintate la Parlament pentru ratificare; declararea mobilizării parţiale sau generală
a forţelor armate; instituirea stării de asediu sau de urgenţă; acordareea graţierii
individuale etc; celelalte se pot deduce prin lecturarea articolelor precizate în art.
100 alin. (2) din Constituţie;
- contrasemnarea decretelor Preşedintelui de primul-ministru este „o măsură
împotriva depăşirii de către şeful de stat a împuternicirilor conferite de Constituţie
şi legi, contrasemnarea fiind o condiţie de validitate a actului” după cum
„antrenează, de regulă, răspunderea juridică a celui care a contrasemnat actul” 25,
evident „pentru conţinutul şi efectele acestora”26. În acest fel se exercită un control
indirect de către Parlament asupra activităţii Preşedintelui, iar primul-ministru va
răspunde inclusiv pentru decretele Preşedintelui pe care le-a contrasemnat 27. Sunt
şi „decrete ce concretizează atribuţii inerente Preşedintelui şi nu necesită
contrasemnarea, din care menţonăm: desemnarea candidatului la funcţia de prim-
ministru, dizolvarea Parlamentului, numirea în funcţii publice 28” sau cele pentru
promulgarea legilor29 [art. 77 din Constituţie], cele prin care numeşte în funcţii
publice30, în condiţiile prevăzute de lege [art. 94 lit. c) din Constituţie] etc;
- după semnarea de către Preşedinte, decretele se publică în Monitorul Oficial;
nepublicarea atrage inexistenaţa decretului [art. 100 alin. (1)];
- lipsa contrasemnăturii primului –ministru (pentru cele din această categorie,
conform precizărilor din Constituţie) sau nepublicarea lor în Monitorul Oficial
atrag după ele nulitatea de drept a acestor acte.
Un aspect interesant de drept este dacă acestor acte li se poate aplica
controlul prin instanţele de contencios administrativ. Fiind acte administrative,
„decretele pot fi atacate în instanţele de contencios administrativ, potrivit legii
speciale în materie, cu excepţia decretelor care intră în sfera actelor exceptate de
la controlul în contencios administrativ”31. Ca regulă, „rezultă că ele urmează să
fie supuse controlului de legaliate exercitat de instanţele de contencios
administrativ”32. Excepţiile sunt constituite din grupul celor „care privesc
25
Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 926.
26
F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 150.
27
A. Iorgova, op. cit, p. 322.
28
D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 169.
29
D. nr.506/07-07-2014 Decret pentru promulgarea Legii privind cimitirele, crematoriile umane si
serviciile funerare, publicat în  M. Of. nr.520 din 11 iulie 2014.
30
D. nr.1.256/2005 Decret privind numirea unui ambasador, publicat în M.Of. nr. 1106/2005.
31
A. Iorgovan, op. cit., p. 324.
32
V. Vedinaş, op. cit., p. 359 şi F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 151; în termeni mai
nuanţaţi: I. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 362 şi urm. şi Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op.

26
 raporturile cu Parlamentul, precum şi actele de comandament cu caracter militar,
respectiv actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se
prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară”, acte care nu vor fi supuse
controlului judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, aşa cum se precizează în art. 126 alin. (6) din
Constituţie. Este util de precizat că autorităţile administrative în relaţie cu
Parlamentul sunt Preşedintele şi Guvernul, deci actele lor de natură administrativă
vor fi supuse acestei excepţii.
În privinţa întinderii efectelor decretelor Preşedintelui 33 (numai individuale
sau şi normative), în doctrină s-au conturat două opinii: 1). decretele nu pot fi decât
acte administrative individuale34 şi 2). decretele pot fi şi acte normative 35 (aici ar
intra cele care ar fi emise în exercitarea atribuţiilor în domeniul apărării – art. 92
din Constituţie şi repectiv al măsurilor excepţionale – art. 93 din Constituţie;
caracterul normativ al lor ar deriva din faptul că ar viza categorii largi de subiecte
şi de repetabilitate).

3. Alegerea şi mandatul Presedintelui Romaniei

Conform art. 81 din Constituţia României Preşedintele României este ales

prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. (Este declarat ales
candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazul în care nici unul dintre candidaţi
nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii
doi candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este
declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare număr de voturi. Nici o
persoană nu poate îndeplini funcţia de Preşedinte al României decât pentru cel
mult două mandate. Acestea pot fi şi succesive.
In baza art 82 din acelaşi act normativ rezultatul alegerilor pentru funcţia de
Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională.
Candidatul a cărui alegere a fost validată depune în faţa Camerei
Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţă comună, următorul jurământ: “Jur să-mi
dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea spirituală şi materială a
poporului român, să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile
şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.

cit., 2008, p. 928 şi urm.

33
F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 151.
34
A. Iorgovan, op. cit., p. 324 şi D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p.170; I Muraru, op. cit., p. 457.
35
R.N. Petrescu, op. cit., p. 71; V. Vedinaş, op. cit., p. 358.

27
 Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului.
Preşedintele României îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului
de Preşedintele nou ales.
Mandatul Preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică, în
caz de război sau de catastrofă36
În România, în conformitate cu Constituţia din 1991, durata mandatului
Preşedintelui era de 4 ani dar, după revizuirea din anul 2003, a fost stabilită pentru
5 ani. Extinderea duratei mandatului “a dus la decalarea alegerilor prezidenţiale de
cele parlamentare, prin aceasta realizându-se o continuitate a instituţiei
prezidenţiale în perioada campaniilor electorale parlamentare şi o continuitate a
instituţiei parlamentare în perioada campaniei electorale prezidenţiale”37.

.
Curs nr.3 (I) EXECUTIVUL II –GUVERNUL ROMANIEI

Consideratii introductive, investitura Guvernului, desemnarea

premierului, mandatul si statutul membrilor Guvernului

►Concept, definitii

Sub aspect istoric, Guvernul sau Consiliul de Miniştri, ca organ de sine

stătător, reprezintă o creaţie a vremurilor moderne, apărută o dată cu
primele Constituţii, originea sa aflându-se, cel puţin în ţările Europei
continentale, în fostele consilii ale regelui, din perioada absolutismului
monarhic, Curia regis.
Astfel, dacă în sistemul monarhiei absolute, de regulă, monarhul deţinea
toate funcţiile supreme în stat, în baza dreptului de suveranitate, în timp,
acesta se va înconjura de un corp de consilieri, care se va specializa,
formând “casta” marilor dregători, a marilor funcţionari, a miniştrilor, în
sensul modern al termenului38.

36
Art. 83 din Constituţia României.
37
Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit., 2008, p. 779.
38
Dana Apostol Tofan, Suport de curs…. Op cit, Galati, pp 71.

28
 În cadrul puterilor statului se distinge, prin conţinut şi trăsături specifice,
puterea executivă39. În sensul cel mai general al termenului, puterea
executivă se circumscrie funcţiei statului de a organiza executarea materială
a legilor şi de a le aplica la cazuri concrete40.
În doctrină, în acest domeniu se spune că „Guvernul este autoritatea
publică a puterii executive”, iar în doctrină este calificat ca fiind „o
autoritate a administraţiei publice centrale, care intră în componenţa celei
de-a doua puteri în stat, puterea executivă”41
Noţiunea de guvern provine de la acţiunea de a guverna, cu semnificaţia „a
conduce, a administra, a dirija un stat, un popor42
Sub aspectul modului de constituire, adică al existenţei unor nivele
ierarhice între membrii Guvernului, pot fi identificate Guverne formate din
prim-ministru şi ceilalţi membri, adică guverne cu structură simplă şi
Guverne ce conţin o ierarhizare, adică Guverne cu structură ierarhică.
În ce priveşte componenţa Guvernului, se întâlnesc constituţii care
restrâng sfera membrilor Guvernului exclusiv la sfera miniştrilor, constituţii
care admit şi prezenţa miniştrilor fără portofoliu şi constituţii care extind
sfera membrilor Guvernului şi la alte funcţii de demnitari, cum ar fi
secretarii de stat43.

► Rolul şi structura Guvernului Romaniei

Conform art 102 alin (1) din Constitutie Guvernul, potrivit

programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea
politicii interne şi externe a tării şi exercită conducerea generală a
administratiei publice. Această prevedere reprezintă şi „statutul
44
constituţional al Guvernului” din care rezultă că Guvernul României are
un dublu rol: politic şi administrativ.
Rolurile Guvernului mai sunt subliniate si de OUG 57/2019-Codul
administrativ la art 14 alin. 1 si 2, respectiv: „Guvernul este autoritatea
publică a puterii executive, care funcţionează în temeiul votului de încredere
acordat de Parlament în baza programului de guvernare. Guvernul asigură
39
Ioan Mu
Madalina Elena Mihailescu, Caiet de seminarii. Drept administrativ, Edit Universitara, Bucuresti ,2016, pp..
40
Marian E
Caiet de seminarii. Drept administrativ, Edit Universitara, Bucuresti ,2016, pp..
41
Dana Ap
Madalina Elena Mihailescu, Caiet de seminarii. Drept administrativ, Edit Universitara, Bucuresti ,2016, pp..
42
Conform
43
Dana Apostol Tofan, op cit, 2008, pp 72
44
V. Vedinaş, op. cit., p. 370., apud. Madalina Elena Mihailescu, op cit 2016, pp....

29
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice. În vederea îndeplinirii rolului său, Guvernul asigură
funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi
social”.
In vederea aducerii la indeplnire a rolurilor sale Guvernul va pune in
executare diversele functii prezentate de art 15 al OUG 57/2019 care
creioneaza, practic, regimul de lucru pe care il adopta Guverul in vederea
unei cat mai bune aduceri la indeplinire a sarcinilor sale, dar si pentru a
reusi sa puna cat mai mult in valoare diferitele autoriti ale administratiei cu
care conlucreaza.
Astfel ca functii ne sunt prezentate
: a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de
punere în aplicare a Programului de guvernare;
b) funcţia de implementare, prin care se urmăreşte punerea în aplicare
a Programului de guvernare;
c) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului
normativ şi instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
d) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură
administrarea proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea
serviciilor pentru care statul este responsabil;
e) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului
român, în condiţiile legii, reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniul
său de activitate;
f) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi
controlul aplicării şi respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii
publice şi securităţii naţionale, precum şi în domeniile economic şi social şi
al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în
subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Revenind la rolurile sale, rolul politic al Guvernului se exprimă nu
numai în sfera exclusiv executivă, ci şi prin colaborarea cu celelalte
autorităţi publice, din care hotărâtoare este acţiunea sa în sfera puterii
legislative, prin exercitarea iniţiativei legislative şi a modalităţilor de
conlucrare cu Camerele Parlamentului.
Rolul administrativ este strans legat de conducerea administratiei
publice, posibilitatea premierului de a nominaliza diferite persoane in functia
de ministri, posibilitatea de a propune revocarea acestora din functie,
numirea in functie a prefectilor ( in planul administratiei locale) si
exercitarea unor atributii vitale pentru buna desfasurare a activitatii societatii
in ansamblul ei : creionarea bugetului, adoptarea unor acte normative cu

30
 mare impact in planul educatiei, sanatatii, utilizarii energiei, resurselor etc
( a se vedea adoptarea diverselor OUG-uri).
De altfel, in art.102 alin.(2) din Constituţia republicată, legiuitorul
constituant a consacrat un principiu general al activităţii Guvernului,
cooperarea cu organismele sociale interesate, în îndeplinirea atribuţiilor
sale.
În activitatea de conducere şi coordonare, Guvernul intră în contact cu
toate celelalte autorităţi ale administraţiei publice, astfel încât se stabilesc
raporturi de drept administrativ, care pot fi45:
1. de subordonare – în calitate de organ ierarhic superior (faţă de
categoria în care intră ministerele, diverse organe centrale de specialitate
subordonate lui, prefecţii46);
2. de colaborare şi coordonare – care se concretizează cu autorităţile
administrative autonome;
3. de tutelă administrativă – faţă de autorităţile administraţiei publice
locale.

►Organizarea Guvernului

Componenţa Guvernului

Conform art 102 alin 3 din Constitutia Romaniei “(Guvernul este alcătuit
din prim-ministru, miniştri şi alti membri stabiliti prin lege organică”.
Prin această dispoziţie este prevăzută structura Guvernului, din
formularea normei constituţionale rezultând că s-a urmărit reglementarea
unui Guvern fără scară ierarhică interioară47.
Conform art 18 din OUG 57/2019 – denumit chiar “Componenţa
Guvernului” Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştri. Din
Guvern pot face parte: viceprimminiştri, miniştri de stat, miniştri delegaţi,
miniştri cu însărcinări speciale pe lângă primministru, numiţi de Preşedintele
României pe baza votului de încredere acordat de Parlament.

►Aparatul de lucru al Guvernului

ART. 19 Structura aparatului de lucru al Guvernului

45
a se vedea A. Iorgovan, op. cit., p. 72; D. Apostol Tofan, op. cit., 2014, p. 190; F. Coman-Kund, L. Coman-
Kund, op. cit., p. 169.
46
V. Vedinaş, op. Cit., p. 371.
47
Dana Apostol Tofan , op cit, …pp 73.

31
 Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Secretariatul General al
Guvernului, Cancelaria Prim-ministrului, aparatul propriu de lucru al
viceprim-ministrului, departamente şi alte structuri organizatorice cu
atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.
ART. 20 Secretariatul General al Guvernului
(1) Guvernul are un Secretariat General care este condus de secretarul
general al Guvernului care are rang de ministru, numit prin decizie a prim-
ministrului. (2) Secretarul general al Guvernului este ajutat de unul sau mai
mulţi secretari generali adjuncţi care au rang de secretar de stat, numiţi prin
decizie a prim-ministrului, precum şi, după caz, de unul sau mai mulţi
secretari de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a prim-
ministrului. (3) Secretariatul General al Guvernului face parte din aparatul
de lucru al Guvernului şi asigură derularea şi continuitatea operaţiunilor
tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice,
juridice, economice şi tehnice ale activităţii Guvernului, precum şi
reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti, constituind
elementul de legătură şi stabilitate al guvernării. (4) Organizarea şi atribuţiile
Secretariatului General al Guvernului se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului. (5) Bugetul pentru funcţionarea Guvernului se aprobă prin legea
bugetului de stat. Secretarul general al Guvernului este ordonatorul principal
de credite pentru aparatul de lucru al Guvernului, precum şi pentru
instituţiile care se finanţează prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului. (6) Secretariatul General al Guvernului are dreptul de a iniţia
proiecte de acte normative pe domeniile aflate sub incidenţa atribuţiilor sale
şi ale autorităţilor şi instituţiilor publice aflate în subordinea sa ori a
Guvernului. (7) Guvernul organizează, prin Regia Autonomă "Administraţia
Patrimoniului Protocolului de Stat", administrarea bunurilor proprietate
publică şi privată a statului, destinate unor acţiuni de reprezentare şi protocol
ale Camerei Deputaţilor, Senatului, Preşedintelui României, Guvernului,
Curţii Constituţionale şi Academiei Române. (8) Secretariatul General al
Guvernului îndeplineşte atribuţiile de minister de resort faţă de Regia
Autonomă "Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat". (9)
Secretariatului General al Guvernului îi pot fi date în coordonare organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale aflate în subordinea
Guvernului, cu excepţia ministerelor. (10) Normativele de cheltuieli pentru
acţiunile de protocol la nivelul Secretariatului General al Guvernului şi
aparatului de lucru al Guvernului se aprobă prin ordin al secretarului general
al Guvernului.
ART. 21 Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului

32
 Aparatul propriu de lucru al viceprim-ministrului este structură fără
personalitate juridică, finanţată prin bugetul Secretariatului General al
Guvernului, condusă de viceprim-ministru; în cadrul aparatului propriu de
lucru al viceprim-ministrului îşi desfăşoară activitatea unul sau mai mulţi
secretari de stat şi consilieri de stat, numiţi, respectiv eliberaţi din funcţie,
prin decizie a prim-ministrului, la propunerea viceprim-ministrului.
ART. 22 Cancelaria Prim-Ministrului
(1) Cancelaria Prim-Ministrului este structură fără personalitate juridică,
în subordinea prim-ministrului, finanţată prin bugetul Secretariatului
General al Guvernului. (2) Cancelaria Prim-Ministrului este condusă de
şeful Cancelariei Prim-Ministrului, care are rang de ministru, numit şi
eliberat din funcţie prin decizie a prim-ministrului. (3) Atribuţiile,
organizarea şi funcţionarea Cancelariei Prim-Ministrului se stabilesc prin
decizie a prim-ministrului. (4) Personalului din cadrul Cancelariei Prim-
Ministrului, cu excepţia demnitarilor sau persoanelor asimilate acestora, i se
aplică prevederile părţii a VI-a titlul III capitolul II - Personalul contractual
încadrat la cabinetul demnitarilor şi aleşilor locali şi la Cancelaria
Prefectului. (5) În cadrul Cancelariei Prim-Ministrului îşi desfăşoară
activitatea unul sau mai mulţi secretari de stat şi consilieri de stat, precum şi
directorul de cabinet al prim-ministrului, cu rang de secretar de stat, numiţi,
respectiv eliberaţi din funcţie prin decizie a primministrului. (6) Prin
hotărâre a Guvernului se stabilesc instituţiile publice şi organele de
specialitate ale administraţiei publice centrale coordonate de prim-ministru,
prin Cancelaria PrimMinistrului.

►Condiţii generale pentru ocuparea funcţiei de membru al Guvernului

Pot fi membri ai Guvernului persoanele care îndeplinesc, cumulativ,

următoarele condiţii: a) au cetăţenia română şi domiciliul în ţară; b) se
bucură de exerciţiul drepturilor electorale; c) nu au suferit condamnări
penale, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea.
Referitor la indexistenta unei condamnari penale anteioare numirii in
functie a posibilului ministru s-au facut numeroase discutii referitoare la
tipul de pedeapsa care ar inlatura aceasta accedere in functie: amenda
penala, executare efectiva, suspendarea executarii amenzii, zile amena?
Toate, doar unele dintre ele? In plus, in practica, sub imperiul vechii legi
90/2001 ( privind organizarea si functionarea Guvernului( o parte dintre cei
nominalizati in astfel de functie au invocat faptul ca nu exista impotriva lor o
hotarare penala cu caracter definitiv, ceea ce ar fi presupus o eventuala

33
aplicabilitatea prezumtiei de nevinovatie si posibilitatea de aocupa acea
functie cel putin pana la aparitia hotararii definitive.
Decizia nr. 304/2017 a CCR referitoare la respingerea excepției de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 cu referire la sintagma "nu au
suferit condamnări penale" din Legea nr. 90/2001 privind organizarea și
funcționarea Guvernului României și a ministerelor a solutionat /clarificat
aceasta problema si a dat un raspuns concis.

34
 Astfel, Curtea Constitutionala a considerat ca: “astfel de condiționări
trebuie să urmărească un scop legitim și ele însele trebuie să fie adecvate,
necesare și să mențină un just echilibru între interesele concurente [cele
generale ale societății și cele individuale], așadar, să nu aducă atingere
substanței dreptului. În schimb, prin aplicarea art. 4, art. 152 alin. (1) și art.
165-171 din Codul penal, Curtea constată că măsura criticată are un scop
legitim, respectiv cerința de moralitate, integritate, probitate și cinste de care
trebuie să dea dovadă orice persoană care aspiră la accesul la funcții sau
demnități publice.
De asemenea, ea este adecvată în sensul că scopul legitim anterior
menționat poate fi atins în mod abstract prin condi ția impusă de legiuitor,
necesară într-o societate democratică, în sensul că acceptanța socială a
persoanei care dorește să acceadă la funcția de membru al Guvernului este
cu atât mai mare cu cât aceasta a dat dovezi de îndreptare într-un interval
temporal extins apreciat ca fiind suficient de către legiuitor, iar prin
aplicarea normelor penale de drept substanțial referitoare la consecințele
extrapenale ale condamnării, o asemenea condiție este proporțională cu
scopul legitim urmărit, fiind o garan ție, pe de o parte, a îndreptării
persoanei, iar, pe de altă parte, a reintegrării sociale a acesteia48”.
Referitor la celelalte două condiţii - cetăţenia română (după cum se
observă formularea nu este exclusivă şi permite ca membrul Guvernului să
aibă şi o altă cetăţenie) şi domiciliul în ţară - sunt impuse pentru că
„guvernarea se realizează numai de cetăţenii unui stat deoarece numai
aceştia sunt legaţi de destinele propriului stat” şi „reprezintă o garanţie a
ataşamentului persoanei faţă de ţara la guvernarea căreia participă ca
demnitar sau funcţionar public”49. A treia condiţie - se bucură de exerciţiul
drepturilor electorale – derivă din faptul că trebuie să facă parte din
categoria cetăţenilor care poat să aleagă şi să fie aleşi, în condiţiile de la art.
36 şi 37 din Constituţie.
Cu privire la statutul şi mandatul membrilor Guvernului trebuie făcute câteva
precizări:
- membrii Guvernului care au şi calitatea de parlamentari (cele două funcţii
de autoritate publică fiind compatibile) beneficiază şi de imunitatea
parlamentară;
- membrii Guvernului care nu au calitatea de parlamentar, sunt de regulă,
tehnocraţi; ei nu se bucură de imunitate parlamentară;
48
A se vedea, pentru explicatii suplimentare, Verginia Vedinas, Drept administrative, ed a 12-a, Edit
Universul Juridic, Bucuresti, 2020, pp 157.
49
I. Muraru, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op. cit., 2008, p. 152 şi urm., apud Mihailescu Madalina Elena,
op cit 2016 , pp..

35
- în privinţa mandatului de membru al Guvernului, Constituţia nu a instituit
imunitatea gevernamentală, ci o altă măsură de protecţie, şi anume
condiţionarea dreptului de a cere urmărirea lui penală pentru fapte săvârşite
în exerciţiul funcţiei. Dispoziţia art. 109 alin. (2) din Legea fundamentală
instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii Guvernului,
având deci caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin
procedural, menite să ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului
de guvernare prin exerciţiul mandatului50.

►Regimul învestiturii Guvernului

Învestitura Guvernului poate fi definită ca reprezentând complexul de

acte şi fapte juridice, precum şi procedurile corespunzătoare, cerute de
Constituţie, pentru a ne afla în prezenţa unei echipe guvernamentale legale
şi legitime.
În mod obişnuit, procedura de învestitură a Guvernului se declanşează
după alegerile generale, deci la începutul unui mandat parlamentar, respectiv
după alegerile prezidenţiale, adică la începutul mandatului Preşedintelui de
Republică. Ea poate interveni însă şi în cursul unui mandat parlamentar sau
prezidenţial, în caz de criză guvernamentală gravă51.
În Constituţia actuală a României, procedura de învestitură a Guvernului
este prevăzută în art.85 alin.(1) coroborat cu art.103 şi 104.
Astfel, conf art 85 din Constitutie, alin (1), “ Preşedintele României
desemnează un candidat pentru functia de prim-ministru şi numeşte
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. (2) În caz de
remaniere guvernamentală sau de vacantă a postului, Preşedintele revocă şi
numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului. (3)
Dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau compozitia
politică a Guvernului, Preşedintele României va putea exercita atributia
prevăzută la alineatul (2) numai pe baza aprobării Parlamentului, acordată la
propunerea primului-ministru.”
N.C.Administrativ la art 16 mentioneza de asemenea faptul ca Guvernul
se organizează şi funcţionează în conformitate cu prevederile constituţionale,
având la bază Programul de guvernare acceptat de Parlament. Guvernul este
învestit de Parlament şi îşi începe mandatul la data depunerii jurământului în
faţa Preşedintelui
Iniţiată şi finalizată de Preşedinte, procedura de învestitură presupune patru etape procedurale bine definite, dar ponderea
în realizarea ei efectivă revine Parlamentului prin acordarea votului de învestitură.

50
Tudorel Toader, op. cit., p. 228, apud Mihailescu Madalina-Elena , op cit 2016 , pp..
51
A se vedea Dana Tofan, op cit..pp 74.

36
 Cele patru etape sunt:

- desemnarea candidatului la funcţia de prim-ministru;

- solicitarea votului de învestitură;

- acordarea votului de încredere de către Parlament;

- numirea Guvernului, finalizată prin jurământul de credinţă.

►Desemnarea candidatului la functia de prim ministru:’

Potrivit art.103 alin.(1) din Constituţia republicată: “Preşedintele

României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, în urma
consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă
nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.”
În ce priveşte modalităţile concrete de consultare, în absenţa oricăror alte
detalii constituţionale sau legislative, Preşedintele urmează singur să decidă,
fiind o chestiune ce ţine de fapt, de practica vieţii politice, de stilul
Preşedintelui ca om politic52.

►Solicitarea votului de investitura si acordarea votului de incredere

de catre Parlament

Candidatul pentru functia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile

de la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a
întregii liste a Guvernului. Programul şi lista Guvernului se dezbat de
Camera Deputatilor şi de Senat, în şedintă comună. Parlamentul acordă
încredere Guvernului cu votul majoritătii deputatilor şi senatorilor. ( art 102
alin 2 si 3 din Constituie). (N.B.!! Legat de candidatul la funcţia de prim-
ministru, acesta poate fi un om politic, eventual liderul partidului majoritar
dar în egală măsură, el poate fi şi o persoană neînregimentată politic, un
specialist, adică, un tehnocrat).
Guvernului, de unde necesitatea retragerii încrederii Guvernului, pe calea
moţiunii de cenzură, tot în şedinţa comună a celor două Camere, cu aceeaşi
majoritate.
Candidaţii la funcţiile de miniştri urmează să fie audiaţi în comisiile de
specialitate ale celor două Camere, în vederea obţinerii unui aviz
consultativ.53
Pentru acordarea încrederii Guvernului şi învestirea Cabinetului este
necesar votul majorităţii parlamentarilor, votul fiind secret, cu bile.
52
Dana Tofan , op cit ,, pp 74.
53
Ibidem, pp 75.

37
 Hotărârea Parlamentului prin care s-a acordat votul de încredere se va
comunica Preşedintelui României care va emite decretul de numire a noului
Cabinet, acesta fiind publicat împreună cu programul de guvernare în
Monitorul Oficial al României, partea I.

►Numirea Guvernului si juramantul de credinta

Numirea Guvernului de către Preşedintele României, pe baza votului de

încredere acordat de către Parlament, reprezintă manifestarea unei
competenţe legate, în sensul că Preşedintele nu ar putea să refuze numirea,
el este obligat să o facă, întrucât nu dispune de o libertate de apreciere în
acest sens.
Procedura de învestire are drept consecinţă stabilirea unui raport
constituţional complex între Guvern, pe de-o parte, şi Parlament sau
Preşedintele României, pe de altă parte.
Potrivit art.104 alin.(1) din Constituţia republicată: “Primul-ministru,
miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa
Preşedintelui României, jurământul de la articolul 82 ”. Conţinutul
jurământului este următorul: “Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea
pentru propăşirea spirituală şi materială a poporului român, să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi
integritatea teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu !54”.
Potrivit art. 104 alin.(2) din Constituţia republicată: “Guvernul în întregul
său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând de la data
depunerii jurământului.”
Prin urmare, data depunerii efective a jurământului de credinţă,
individual, în faţa Preşedintelui României, reprezintă momentul de la care
Cabinetul nou învestit începe exercitarea mandatului, înlocuind Cabinetul
demisionar.

►Durata mandatului şi statutul membrilor Guvernului

În ce priveşte durata mandatului Guvernului, în mod normal, ea este

echivalentă cu cea a mandatului Parlamentului într-un regim parlamentar şi
cu cea a mandatului Preşedintelui, într-un regim prezidenţial. În practică, un
Cabinet rezistă atâta timp cât este susţinut de majoritatea parlamentară.
Teoretic, mandatul Guvernului este de 4 ani de zile, atat timp cat dureaza si
mandatul Parlamentului, insa exista si situatii cand acesta este mult mai
54
Idem.

38
scurt, tocmai pentru ca rezistenta unui Guvern depinde in primul rand de
sustinerea parlamnetarilor si nu in ultimul rand de premier ( odata data
demisia premierului, toti membrii Guverului isi pierd mandatul).

Statutul membrilor Guvernului:

Încetarea mandatului Guvernului este prevăzută în art.110 din

Constituţia republicată.
Astfel, potrivit art.110 alin.(1) din Constituţie, “Guvernul îşi exercită
mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale”, fiind
vorba despre situaţia tipică în care un Cabinet funcţionează pe durata
întregului mandat parlamentar.
Potrivit art.110 alin.(2) din Constituţie, astfel cum acesta a fost completat,
Guvernul este demis la data retragerii de Parlament a încrederii acordate
sau dacă primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute la art.106,
cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile
mai mult de 45 de zile. Prin aceste dispoziţii, Constituţia a avut în vedere
trei situaţii atipice de încetare a activităţii unui Cabinet.
O primă modalitate o reprezintă retragerea încrederii acordate unui
Cabinet prin introducerea unei moţiuni de cenzură în condiţiile art.113 din
Constituţia republicată sau în cazul angajării răspunderii Guvernului
potrivit art.114 din Constituţia republicată, dacă s-a introdus o moţiune de
cenzură şi aceasta a fost aprobată.
O a doua modalitate de încetare a mandatului poate interveni în cazurile
în care primul-ministru se află într-una din situaţiile de încetare a funcţiei
de membru al Guvernului avute în vedere de art.106 şi anume: demisie,
pierderea drepturilor electorale, starea de incompatibilitate, deces, precum
şi în alte cazuri prevăzute de lege.
În ce priveşte revocarea, enumerată expres printre cazurile de încetare a
funcţiei de membru al Guvernului, aceasta nu poate interveni cu privire la
primul-ministru, deoarece, potrivit art.109 alin.(1) din Constituţia
republicată, Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru
întreaga sa activitate.
Prin urmare, răspunderea Guvernului nu poate fi antrenată prin simpla
voinţă a Preşedintelui României, cel care potrivit art.85 alin.(2) din
Constituţie poate revoca din funcţie la propunerea primului-ministru, pe
unii membrii ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală sau de
vacanţă a postului.
În plus, nici nu s-ar putea susţine că primul-ministru ar putea să se
propună singur spre a fi revocat.

39
 Această poziţie din doctrină şi-a găsit confirmarea expresă atât în art.107
din Constituţia republicată consacrat primului-ministru, cât şi în art.110 alin.
(2) mai sus menţionat.
O a treia modalitate apare în cazul în care primul-ministru nu îşi poate
exercita atribuţiile pe o perioadă de peste 45 de zile, termen valabil şi
pentru ceilalţi membrii ai Guvernului potrivit art.107 alin.(4) din Constituţie.
În toate aceste trei situaţii se declanşează procedura de învestitură a unui
nou Cabinet devenind aplicabile prevederile art.103, potrivit art.110 alin.(3)
din Constituţia republicată.
Conform art.110 alin.(4) din Constituţia republicată, Guvernul al cărui
mandat a încetat potrivit alin.(1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare
pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului
de membrii noului Guvern.55

În ce priveşte incompatibilităţile funcţiei de membru al Guvernului, din

punct de vedere al izvorului care le consacră, acestea pot fi de două feluri: de
ordin constituţional şi de ordin legal.
a. Incompatibilitati de ordin constituţional:

ART. 105 Constitutie: (1) Functia de membru al Guvernului este

incompatibilă cu exercitarea altei functii publice de autoritate, cu exceptia
celei de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu
exercitarea unei functii de reprezentare profesională salarizate în cadrul
organizatiilor cu scop comercial. (2) Alte incompatibilităti se stabilesc prin
lege organică.
Ca atare, remarcam faptul, ca din anumite puncte de vedere,in comparatie
cu alte Constitutii europene, cea romana permite un regim ceva mai relaxat
pentru ocuparea acestei demnitati publice- in sensul in care in tara noastra un
ministru poate fi si parlamentar ( fiind, bineinteles, suspendat din functia de
parlamentra pe perioada detinerii portofoliului de ministru).
Pe de alta parte ii este interzis unui ministru sa ocupe in acelasi timp orice
alta functie ce presupune exercitiul autoritatii publice – primar, consilier
judetean/ local, judecator, procuror, rector al unei universitati, decan al unei
facultati, presedinte de Consiliu judetean etc.
Cu toate acestea, el poate ocupa functii academice precum cadru didactic
sau cercetator in cadrul universitailor/institutelor de cercetare.

b. Incompatibilitati de ordin legal

55
Ibidem , pp 77.

40
 Art 39 din Codul administrativ prezinta “Regimul incompatibilităţilor
şi al conflictului de interese aplicabile funcţiei de membru al Guvernului”,
acestea fiind cele prevăzute de cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei cu modificările şi completările ulterioare.
Constatarea şi sancţionarea stării de incompatibilitate şi a conflictului de
interese pentru persoanele care ocupă funcţia de membru al Guvernului se
face în condiţiile Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea
funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr.
144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale
de Integritate, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte
normative, cu modificările şi completările ulterioare.

ART. 41 din Codul Administrativ ne prezinta obligaţia renunţării la

situaţia de incompatibilitate astfel:

În termen de 15 zile de la data depunerii jurământului, membrul

Guvernului este obligat să renunţe la calitatea sau funcţia cu care este
incompatibilă funcţia de membru al Guvernului, sub sancţiunea încetării
mandatului.

Alte cazuri de încetare a funcţiei de membru al Guvernului –art. 42

Cod:

Funcţia de membru al Guvernului încetează în următoarele cazuri: a)

revocare; b) demisie; c) pierderea drepturilor electorale ca urmare unei
hotărâri judecătoreşti definitive; d) starea de incompatibilitate constatată în
condiţiile Legii nr. 176/2010, cu modificările şi completările ulterioare, ca
urmare a unui raport de evaluare definitiv sau unei hotărâri judecătoreşti
definitive; e) deces; f) condamnare penală printr-o hotărâre judecătorească
definitivă; g) imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.

ART. 43 Vacanţa funcţiei de membru al Guvernului

(1) În situaţiile prevăzute la art. 42 Preşedintele României, prin decret, la

propunerea prim-ministrului, ia act de încetarea funcţiei şi declară funcţia
vacantă în termen de 15 zile de la primirea propunerii prim-ministrului. (2)
Primul-ministru îi transmite Preşedintelui României propunerea prevăzută la
alin. (1) în termen de 5 zile de data la care intervine un caz de încetare a

41
funcţiei de membru al Guvernului. (3) În ipoteza în care cazurile de încetare
a funcţiei de membru al Guvernului prevăzute la art. 42 lit. a) şi b) intervin
pe durata stărilor prevăzute de art. 92 alin. (2) şi (3) şi art. 93 alin. (1) din
Constituţie Preşedintele României, prin decret, la propunerea prim-
ministrului, ia act de încetarea funcţiei şi declară funcţia vacantă în termen
de 30 de zile de la primirea propunerii prim-ministrului.

ART. 44 Revocarea din funcţia de membru al Guvernului

Revocarea din funcţia de membru al Guvernului are loc în caz de

remaniere guvernamentală. Intrucat propunerea de remaniere vine din partea
primului ministru, el este singurul care isi poate pierde mandatul doar in
urma demisiei sau ca urmare a adoptarii unei motiuni de cenzura ( demiterea
Guvernului).Asadar, nu se poate vorbi despre revocarea primului ministr
, ci doar despre revocarea celorlati ministri.

ART. 45 Demisia din funcţia de membru al Guvernului

Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se

prezintă în scris primministrului şi devine irevocabilă din momentul în care
s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
(aceasta are loc si in momentul in care intrervine de ex o stare de
incompatibilitate )

ART. 46 Interimatul funcţiei de membru al Guvernului

(1) Dacă prim-ministrul se află în una dintre situaţiile de încetare a

funcţiei de membru al Guvernului, cu excepţia revocării, sau este în
imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, Preşedintele României desemnează
un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuţiile prim-ministrului, până la formarea noului Guvern. Interimatul pe
perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează dacă prim-ministrul
îşi reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile. (2) Prevederile alin. (1)
se aplică în mod corespunzător şi celorlalţi membri ai Guvernului, la
propunerea prim-ministrului, pentru o perioadă de cel mult 45 de zile.
(3) În situaţiile prevăzute la alin. (2), înăuntrul termenului de 45 de zile,
prim-ministrul iniţiază procedurile prevăzute de lege pentru numirea unui alt
membru al Guvernului în calitate de ministru interimar.

42
 ART. 47 Numirea în funcţie în caz de remaniere guvernamentală sau
de vacanţă a postului
(1) Numirea în funcţia de membru al Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului, se face de Preşedintele României,
la propunerea primministrului. (2) Prim-ministrul propune Preşedintelui
României, în termen de 5 zile de la publicarea decretului prin care este
constatată vacanţa funcţiei, o persoană, care îndeplineşte condiţiile prevăzute
la art. 17, pentru numirea în funcţia de membru al Guvernului. (3)
Preşedintele României numeşte în funcţie persoana propusă de prim-
ministru în termen de 10 zile de la înregistrarea propunerii sau în acelaşi
termen, în condiţiile alin. (4) sau (5), motivează, îi comunică prim-
ministrului şi face public refuzul numirii în funcţie. (4) Preşedintele
României poate refuza, motivat, orice propunere a prim-ministrului pentru
numirea în funcţia de membru al Guvernului în situaţia în care persoana
propusă nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 17 sau, cu privire la
această persoană, au intervenit cazurile de încetare a funcţiei de membru al
Guvernului prevăzute de art. 42 lit. c), e) şi f). (5) Preşedintele României
poate refuza motivat, o singură dată, o propunere a primministrului pentru
numirea în funcţia de membru al Guvernului în situaţia în care consideră că
persoana propusă nu corespunde funcţiei respective. (6) În situaţia în care
Preşedintele României refuză o propunere a prim-ministrului în condiţiile
alin. (3), prim-ministrul îi transmite Preşedintelui o nouă propunere în
termen de 5 zile de la data la care Preşedintele i-a comunicat refuzul
propunerii anterioare. (7) Preşedintele României primeşte o nouă propunere
pentru numirea unei persoane în funcţia de membru al Guvernului transmisă
de prim-ministru şi are, în această situaţie, obligaţiile prevăzute la alin. (3).
(8) În situaţia în care Preşedintele României sau prim-ministrul sesizează
Curtea Constituţională pentru soluţionarea unui conflict juridic de natură
constituţională apărut cu ocazia numirii unui membru al Guvernului,
obligaţiile prevăzute de acest articol sunt îndeplinite după publicarea deciziei
Curţii Constituţionale prin care este soluţionat conflictul, cu respectarea
caracterului general obligatoriu al deciziei.

Curs nr.3(II) GUVERNUL-partea a II-a

Actele Guvernului României. Tipuri de acte
Delegarea legislativă
Forme de raspundere a Guvernului Romaniei

43
 Analiza textului Constituţiei şi a legsilatiei in vigoare ne permite să afirmăm că
Guvernul României are posibilitatea să adopte acte cu caracter juridic (hotărâri şi
ordonanţe) şi acte cu caracter politic (sub diverse denumiri: program de guvernare,
rapoarte şi declaraţii politice)56.
În conformitate cu art. 108 alin. (1) din legea fundamentală „Guvernul adoptă
hotărâri şi ordonanţe”. Actele specifice activităţii Guvernului sunt hotărârile, prin care
acesta pune în executare legile adoptate de Parlament57.
Potrivit art.108 din Constituţia republicată: “(1) Guvernul adoptă hotărâri şi
ordonanţe. (2). Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. (3).Ordonanţele se
emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de
aceasta. (4). Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-
ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se
publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a
ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.”
Conform Codului administrative roman, resp art. 37 si urmatoarele din acet act
normativ :
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe. Hotărârile se
emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi
speciale de abilitare, în condiţiile art. 115 alin. (1) - (3) din Constituţie. În situaţii
extraordinare se adoptă ordonanţe de urgenţă, în condiţiile art. 115 alin. (4) - (6) din
Constituţie
Membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri şi de ordonanţe; de asemenea,
pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de iniţiativă
legislativă al acestuia. Metodologia de elaborare şi înaintare la Guvern a acestor proiecte
de acte normative se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în temeiul legii.
În cazul încetării mandatului sau, în condiţiile prevăzute de Constituţie, până la
depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să emită
numai actele cu caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor
publice, fără a promova politici noi. În această perioadă, Guvernul nu poate să emită
ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă şi nu poate iniţia proiecte de lege58.

O analiză a celor două tipuri de acte ale Guvernului presupune delimitarea

acestora, ca acte juridice având o natură juridică diferită59.
Astfel, în ce priveşte hotărârile Guvernului, în doctrina administrativă este unanim
admis că, acestea sunt acte administrative normative sau acte administrative

56
A se vedea A. Iorgovan, op. cit., p. 402 şi F. Coman-Kund, L. Coman-Kund, op. cit., p. 189 şi urm.
57
D. Brezoianu, op. cit., p. 332.
58
Art 37 Codul administrativ al Romaniei.
59
Dana Tofan op cit , 2008, pp 84.

44
individuale, reprezentând expresia unei competenţe originare a Guvernului, prevăzută
de Constituţie, tipică pentru rolul acestuia de autoritate publică a puterii executive.
De exemplu, hotărârile cu caracter individual, aşa cum rezultă din denumirea lor, se
referă la soluţionarea, în baza legii (inclusiv a Constituţiei), a unei probleme stricte,
individuale. De exemplu, hotărârea de numire într-o funcţie (de consul general 60, de
prefect într-un judeţ61 - numirea prefecţilor fiind o atribuţie a Guvernului conform art. 123
alin. (1) din Legea fundamentală, sau o hotărâre a Guvernului prin care se dă în
administrare un bun proprietate publică a statului62 .
Hotărârea Guvernului intervine atunci când, în mod natural, executarea unor prevederi
din lege “presupune stabilirea de măsuri sau a unor reguli subsecvente, care să asigure
corecta aplicare a acestora.”
Hotărârea reprezintă prin excelenţă, actul prin care Guvernul îşi realizează rolul de
exercitare a conducerii generale a administraţiei publice, reglementând relaţii
sociale care sunt prin natura lor inferioare ca importanţă faţă de cele reglementate
de lege.
Deci, hotărârile se adoptă întotdeauna în baza legii, fiind secundum legem şi urmărind
organizarea executării şi executarea în concret a legii, sau într-o formulă mai sintetică,
punerea în aplicare sau aducerea la îndeplinire a legilor. Uneori necesitatea adoptării
unei hotărâri a Guvernului este expres prevăzută în dispoziţiile legii, alteori ea se
subînţelege.
Atunci când o hotărâre a Guvernului încalcă legea sau chiar Constituţia sau adaugă la
dispoziţiile legii, ea poate fi atacată în instanţa de contencios administrativ în temeiul
art.52 din Constituţia republicată şi a dispoziţiilor legii speciale în materie, Legea
nr.554/2004 privind contenciosul administrativ.
In ceea ce priveste modul de adoptare al Hotararilor de Guvern , conform art. 38 alin 1
din Codul administrativ “Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe în prezenţa
majorităţii membrilor săi. Hotărârile şi ordonanţele se adoptă prin consens. Dacă nu
se realizează consensul, hotărăşte prim-ministrul. Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul
documentelor şi al altor măsuri adoptate de Guvern”.
Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştrii care au obligaţia puneriilor în executare şi se publică în
Monitorul Oficial al României.

60
De exemplu, H.G. nr. 212/2014 privind numirea unui consul general, publicată în M. Of. nr. 219/2014.
61
A se vedea, ca exemplu, H.G. nr. 204/2014 privind exercitarea, cu caracter temporar, prin detaşare în condiţiile legii, a
funcţiei publice de prefect al judeţului Argeş de către domnul Oprescu Mihail Adrian, publicată în M. Of. nr. 207/2014.
62
A se vedea V. Vedinaş, op. cit., p. 384, nota 4 de la subsol; ca exemplu, H.G. nr. 229/2014 privind înscrierea în
inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului şi darea în administrarea Consiliului Local al
Municipiului Brad, judeţul Hunedoara, a unui imobil aflat în proprietatea publică a statului, publicată în M. Of. nr.
230/2014. , apud Madalina Elena Mihailescu, Caiet de seminarii,...,op cit 2016, pp.

45
 Regimul juridic aplicabil ordonanţelor Guvernului, rezultă atât din art.108 din
Constituţia republicată, mai sus menţionat, cât şi din noul conţinut al art.115, consacrat
instituţiei delegării legislative.
Instituţia delegării legislative rezumă în esenţă posibilitatea acordată Guvernului, ca
în anumite limite şi cu respectarea unor condiţii, să adopte ordonanţe, acte ce conţin
norme cu putere de lege.
Dacă în primii ani după adoptarea Constituţiei, analiza acestei instituţii s-a aflat în
mică măsură în atenţia doctrinei, în practica statală fiind rareori utilizată, în ultimul
deceniu, mai ales după 1997, doctrina a început să acorde atenţie sporită acestei instituţii,
ce tinde să se îndepărteze tot mai mult de litera şi spiritul Constituţiei. Este motivul
pentru care, într-o încercare de clarificare a regimului juridic aplicabil ordonanţelor, cu
ocazia revizuirii din octombrie 2003, s-a intervenit substanţial, pe fondul acestor
dispoziţii constituţionale.
Datorită acestui aspect, pe de-o parte, şi în raport cu o bogată doctrină, rezultat al unei
practici excesive în aplicarea acestei instituţii, pe de altă parte, din considerente didactice,
vom începe analiza pornind de la dispoziţiile iniţiale în materie.
Astfel, potrivit art.114 din Constituţia din 1991: “(1).Parlamentul poate adopta o lege
specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii care nu fac
obiectul legilor organice. (2). Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul
şi data până la care se pot emite ordonanţe. (3). Dacă legea de abilitare o cere,
ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative, până la
împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor
ordonanţei. (4). În cazuri excepţionale, Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă.
Acestea intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în mod obligatoriu. (5). Aprobarea sau
respingerea ordonanţelor se face printr-o lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale
căror efecte au încetat potrivit alineatului 3.”
Din analiza acestor prevederi, rezultă că, ordonanţele Guvernului pot fi de două
feluri: simple şi de urgenţă.
Ordonanţele simple sau legale se adoptă întotdeauna în baza unei legi de abilitare
care conţine două elemente obligatorii şi un element facultativ.
Cele două categorii de dispoziţii obligatorii privesc perioada de abilitare şi domeniile
în care se pot adopta ordonanţele, domenii care nu pot intra în sfera legii organice,
domenii identificate prin eliminare, sfera legilor organice fiind expres şi limitativ
prevăzută în art.73 alin.(3) din Constituţia republicată. Elementul facultativ lăsat la libera
apreciere a parlamentarilor se referă la supunerea acestora, spre aprobare
Parlamentului.
Deşi, norma constituţională nu conţine vreo precizare expresă în acest sens, în practica
de stat s-a format regula abilitării Guvernului, pe perioada vacanţei parlamentare. Nimic

46
nu opreşte însă, ca Parlamentul să abiliteze Guvernul să adopte ordonanţe şi în timpul
sesiunilor sale.
La o sesizare a Curţii Constituţionale din anul 2011, aceasta a răspuns că
”Exigenţele constituţionale în abilitarea Guvernului de a emite ordonanţe în condiţiile art.
115 alin. (1)÷(3) din Constituţie sunt următoarele: existenţa unei legi de abilitare din
partea Parlamentului, reglementările din ordonanţe să nu privească domeniul legilor
organice, ci numai domeniul legilor ordinare, pe care le pot modifica sau abroga;
abilitarea de a emite ordonanţe nu poate fi decât temporară”63;
b) trebuie să se înscrie numai în domeniul/domeniile şi până la data precizate
obligatoriu în legea de abilitare [a se vedea art. 115 alin. (2) din Constituţie];
c) de regulă, nu se cere a fi aprobate de Parlament; excepţiile sunt precizate prin
legea de abilitare dacă aceasta cuprinde în mod expres o astfel de cerinţă; aprobarea
acestora trebuie să intervină, cel mai târziu, la termenul maxim prevăzut de legea de
abilitare, altfel „ (...) ele devin caduce şi încetează de drept să mai producă efecte juridice
de la data la cere încetează delegarea legislativă”64;
d) trebuie publicate în Monitorul Oficial;
e) data de la care intră în vigoare este precizată în textul ordonanţei;
f) prin ele se poate modifica sau completa orice lege ordinară 65, se poate modifica
şi/sau completa orice ordonanţă simplă sau ordonanţă de urgenţă66 sau se poate abroga
orice ordonanţă simplă;
În varianta iniţială a Constituţiei, ordonanţele de urgenţă sau constituţionale trebuiau
adoptate doar în cazuri excepţionale şi intrau în vigoare numai după depunerea lor spre
aprobare la Parlament, iar dacă acesta nu se afla în sesiune, trebuia convocat în mod
obligatoriu.
Aceasta deoarece, ordonanţele, atât cele simple, cât şi cele de urgenţă, fiind acte
normative, acte ce conţin norme juridice cu putere de lege, îşi produc efecte din
momentul publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în dispoziţiile finale.
Spre deosebire de ordonanţele simple care se supun aprobării Parlamentului, numai
dacă legea de abilitare o cere, ordonanţele de urgenţă se supun toate, fără excepţie
aprobării forului legislativ, situaţie rămasă neschimbată şi în urma revizuirii.
În urma dezbaterii, Parlamentul poate adopta o lege de aprobare a ordonanţei în
forma iniţială (situaţia cea mai convenabilă sub aspectul efectelor juridice dar şi cea mai
rar întâlnită în practică), o lege de aprobare cu modificări şi completări a ordonanţei
63
T. Toader, op. cit., p. 241.
64
I. Vida, op. cit., p. 102.
65
Un exemplu din care rezultă modificarea unei legi: O.G. nr. 15/2014 pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 202/2006 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea Forţei de Muncă,
publicată în M. Of. nr. 630/2014.
66
Un exemplu, O.G. nr. 23/2012 pentru modificarea şi completarea O.U.G. 90/2008 privind auditul statutar al
situaţiilor financiare anuale şi al situaţiilor financiare anuale consolidate şi a O.G. 65/1994 privind organizarea
activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, publicată în M. Of. nr. 624/2012.

47
(situaţia cea mai frecvent întâlnită în practică) sau o lege de respingere a ordonanţei
(practică intensificată mai ales, în ultimii ani).
O problemă controversată, care a dus la conturarea a două poziţii fundamental opuse
în rândul autorilor de drept public privea posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă
în materia legii organice. După cum vom vedea, această problemă a fost rezolvată ca
urmare a revizuirii.
Pe scurt, în absenţa unor precizări exprese, printr-o interpretare per a contrario a
dispoziţiilor art.114 alin.(4) din Constituţia din 1991, o parte a specialiştilor s-a pronunţat
în favoarea admiterii acestei posibilităţi, încurajată fiind în timp şi de poziţia adoptată de
Curtea Constituţională care a admis o practică, devenită curentă în această direcţie.
Au existat însă şi autori care s-au menţinut constant pe poziţia respingerii posibilităţii
de adoptare a ordonanţelor de urgenţă în materia legii organice, în pofida evoluţiei în sens
contrar a practicii guvernamentale, invocând în special, argumente procedurale.
Atât legea de abilitare, cât şi legile de aprobare sau de respingere a ordonanţelor sunt
legi ordinare, nefiind expres menţionate nici în norma constituţională care enumără
domeniile legii organice şi nici calificate ca atare. Astfel fiind s-a ridicat întrebarea: cum
va vota Parlamentul, o lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă ? S-a ajuns în timp,
numărul ordonanţelor de urgenţă adoptate în domenii ale legii organice crescând
vertiginos, la adoptarea legilor de aprobare sau de respingere a ordonanţelor, cu votul
necesar legilor organice, fiind lărgită astfel sfera acestora, prin încălcarea prevederilor
constituţionale.
Faţă de problemele apărute în practica de stat, începând cu anul 1997, ca urmare a
excesului de ordonanţe simple şi de urgenţă, iată acum modificările şi completările
aduse instituţiei delegării legislative, prin legea de revizuire a Constituţiei, în anul 2003.
O atenţie specială este acordată ordonanţelor de urgenţă.
Astfel, dacă primele trei alineate au rămas neschimbate, alineatul (4) al art.115 din
Constituţia republicată are în prezent următorul cuprins:
“Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă numai în situaţii extraordinare a
căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în
cuprinsul acestora.”
Într-o interpretare sintetică, observăm că, formularea iniţială “cazuri excepţionale” a
fost înlocuită cu sintagma situaţii extraordinare, tot un concept juridic nedeterminat, a
cărui interpretare este lăsată în continuare la discreţia Guvernului. Însă, spre deosebire de
varianta iniţială, prin actuala dispoziţie constituţională se încearcă clarificarea acestui
concept, precizându-se că, “reglementarea nu poate fi amânată ”. Fireşte că, fiind vorba
despre situaţii extraordinare, reglementarea lor este şi urgentă, ea urmând să intervină
imediat, şi deci neputând să fie amânată, dar această condiţie rezultă din caracterul
de urgenţă al acestor ordonanţe, stabilit chiar prin denumirea lor. Nimeni nu
contestă la ora actuală, acest caracter, ca o a doua condiţie de adoptare a acestui tip de

48
ordonanţe, Curtea Constituţională emiţând şi decizii în acest sens, cu privire la existenţa
celor două condiţii.
Or, în noua configuraţie constituţională se defineşte de fapt, sensul noţiunii de
urgenţă, pe care nimeni nu-l contestă, dar pe care nici Guvernul nu-l respecta decât
rareori, atunci când recurgea la adoptarea de ordonanţe de urgenţă67.
Un al doilea element de “noutate” priveşte “obligativitatea motivării urgenţei în
cuprinsul acestora.” Or, dintotdeauna a existat necesitatea motivării actelor normative,
sub forma unor expuneri de motive, în cazul legilor şi a unor note de fundamentare, în
cazul ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului. Evident că, pentru ordonanţele de urgenţă
a fost dintotdeauna necesară motivarea urgenţei, aspect subliniat şi prin numeroase
decizii ale Curţii Constituţionale.
Prin noua configuraţie constituţională au fost modificate şi completate şi dispoziţiile
iniţiale privitoare la supunerea spre aprobare Parlamentului, a acestui tip de ordonanţe.
Astfel, potrivit alin.(5) nou introdus al art.115 din Constituţia republicată:
“Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în
Monitorul Oficial al României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în
mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, trimitere. Dacă în termen de cel
mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei,
aceasta este considerată adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide de
asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de
natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la articolul 76 alineatul (1).”
În plus, se admite expres posibilitatea adoptării de ordonanţe de urgenţă în materia
legii organice, stabilindu-se ca acestea să fie aprobate cu majoritatea prevăzută de
Constituţie pentru adoptarea legilor organice, lărgindu-se astfel sfera legilor organice, cu
legile de aprobare sau de respingere (subl.ns.) a ordonanţelor de urgenţă ce cuprind
norme de natura legii organice. Această posibilitate este limitată însă prin noul alin. (6)
al art.115:
“Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu
pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi
îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de
trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.68”
67
Situaţia extraordinară, menţionată în textul constituţional, nu este explicitată, rămânând la latitudinea
Guvernului să o identifice şi să ia măsurile necesare. Din literatura de specialitate şi din jurisprudenţa Curţii
Constituţionale se aduc câteva explicaţii:
- reprezintă „o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau aşteptările obişnuite, de natură să întreţină, să
determine ori să favorizeze periclitarea interesului public, implicând, din acest motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale
imediate, măsuri urgente pentru înlătrarea sau prevenirea pericolului, aplicabile de îndată, măcar parţial”;
68
In conformitate cu dispoziţiile constituţionale menţionate la art. 115, se pot preciza următoarele:
a) Guvernul poate adopta o ordonanţă de urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ:
- existenţa unei situaţii extraordinare;
- reglementarea acesteia să nu poată fi amânată;

49
 Deşi de apreciat dorinţa de a se limita expres sfera de acţiune a Guvernului, prin
ordonanţe de urgenţă, în anumite domenii, care datorită importanţei lor pentru cetăţeni,
se doreşte a fi lăsate exclusiv la dispoziţia forului legiuitor, credem că, formularea
propusă are un caracter mult prea general, respectarea ei fiind lăsată din nou la libera
apreciere a Guvernului, care va dispune în acest sens de o largă putere discreţionară. O
asemenea dispoziţie, în opinia noastră, are exclusiv meritul de a putea constitui un
fundament constituţional serios în cazul sesizării Curţii Constituţionale, cu excepţia de
neconstituţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă, care îi încalcă conţinutul.
Vechiul alineat (5) al art.114 este reformulat, doar sub aspectul formei şi nu al
fondului, devenind alin.(7) al art.115 în Constituţia republicată.
“Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping printr-o
lege în care vor fi cuprinse şi ordonanţele ale căror efecte au încetat potrivit alineatului
3.”
În plus, a fost introdus un nou alineat, al optulea al art.115, având următorul cuprins:
“Prin legea de aprobare sau de respingere se vor reglementa, dacă este cazul, măsurile
necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a ordonanţei.”
O asemenea dispoziţie a deschis în opinia noastră o adevărată “cutie a Pandorei”, ştiut
fiind faptul că problemele cele mai mari ridicate în practică au fost şi sunt legate de
regulă, de efectele juridice pe care ordonanţele le produc din chiar momentul publicării
în Monitorul Oficial.
Noua dispoziţie conţinută în teza finală a art.126 alin.(6) din Constituţia republicată
care prevede competenţa “instanţelor de contencios administrativ de a soluţiona cererile
persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe
declarate neconstituţionale”, va rezolva situaţii concrete, dar nu poate contribui decisiv la
schimbarea opticii în aplicarea instituţiei delegării legislative.

II. Raporturile Parlamentului cu Guvernul României şi exercitarea controlului

parlamentar asupra activităţii Guvernului
Pentru controlul parlamentar asupra activităţii Guvernului, Constituţia a prevăzut
câteva modalităţi sau instrumente. O primă categorie, constituită din cele mai frecvent
utilizate, cuprinde: informările; întrebările şi interpelările; moţiunea simplă şi anchetele
parlamentare (toate fiind şi forme ale răspunderii politice a Guvernului), pe care le

- urgenţa să fie motivată în cuprinsul ordonanţei;

b) ordonanţele de urgenţă:
- nu se pot adopta în domeniul domeniul legilor constituţionale;
- nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de
Constituţie, drepturile electorale;
- nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică,

50
prezentăm imediat mai jos. O a doua categorie de modalităţi cuprinde moţiunea de
cenzură, cea mai severă formă de control parlamentar şi de răspundere politică, pentru
care s-a repartizat ceva mai departe un punct special.
Potrivit art.111 din Constituţia republicată consacrat informării Parlamentului:
“(1).Guvernul şi celelalte organe ale administraţiei publice, în cadrul controlului
parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să prezinte informaţiile şi documentele cerute
de Camera Deputaţilor, de Senat sau de comisiile parlamentare, prin intermediul
preşedinţilor acestora. În cazul în care o iniţiativă legislativă implică modificarea
prevederilor bugetului de stat sau a bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea
informării este obligatorie. (2). Membrii Guvernului au acces la lucrările Parlamentului.
Dacă li se solicită prezenţa, participarea lor este obligatorie.”

Potrivit art.112 din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost modificat şi
completat, inclusiv sub aspectul titlului marginal, fiind vorba în prezent de controlul
parlamentar prin întrebări, interpelări şi moţiuni simple, ce a completat vechea
formulare referitoare doar la întrebări şi interpelări :
“(1).Guvernul şi fiecare dintre membrii săi au obligaţia să răspundă la întrebările
sau la interpelările formulate de deputaţi sau de senatori, în condiţiile prevăzute de
regulamentele celor două Camere ale Parlamentului. (2). Camera Deputaţilor sau
Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o
problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a
făcut obiectul unei interpelări.”
Regulamentele Camerelor, înţeleg prin întrebare o simplă cerere de a răspunde
dacă un fapt este adevărat, dacă o informaţie este exactă, dacă Guvernul şi celelalte
organe ale administraţiei publice înţeleg să comunice Camerei, actele şi informaţiile
solicitate sau, după caz, dacă au intenţia să adopte o hotărâre într-o problemă anume. Prin
interpelare se înţelege în principiu, o cerere adresată Guvernului, prin care se solicită
explicaţii asupra politicii sale în probleme importante ale activităţii interne şi externe.
Întrebările pot fi scrise şi orale, iar cele scrise pot fi: întrebări la care răspunsul
urmează a fi dat în scris şi întrebări la care răspunsul se dă oral de la tribuna Camerei.
Câteva elementele procedurale cuprinse în Regulamentele Camerelor:
- din două în două săptămâni, deputaţii respeciv senatori pot adresa întrebări orale
membrilor Guvernului;
- fiecare întrebare trebuie să aibă un singur autor; ele pot fi adresate în scris sau oral,
la care se solicită răspuns oral, răspuns scris sau răspuns scris şi oral;
- Preşedintele Camerei are dreptul să nu admită anumite întrebări (de exemplu, care
privesc probleme de interes personal sau particular; privesc activitatea unor persoane care
nu îndeplinesc funcţii publice etc).
Exemplu de întrebare: După ani de criză economică, la nivelul ţări noastre erau
înregistraţi în luna octombrie, peste 460.000 de şomeri, iar rata şomajului a crescut uşor

51
faţă de anul precedent. Una din măsurile necesare pentru reducerea numărului de şomeri
este promovarea antreprenoriatului. (...) vă rog să-mi comunicaţi care este strategia
ministerului în privinţa promovării şi dezvoltării unor programe de consiliere în domeniul
antreprenoriatului pentru persoanele fără un loc de muncă (întrebarea nr. 5892A din
Camera Deputaţilor din data 17-12-2014).69
Procedurile specifice interpelării sunt cuprinse tot în cele două Regulamente şi
prevăd, în sumar:
- interpelările se fac în scris, de către unul sau mai mulţi deputaţi respectiv senatori
sau de un grup parlamentar, precizându-se obiectul acestora, fără nici o altă dezvoltare;
- se prezintă în şedinţa publică destinată dezbaterii interpelărilor după care
Preşedintele Camerei repectiv al Senatului le transmite primului-ministru;
- Guvernul şi fiecare membru al său (sau secretarii de stat desemnaţi de aceştia) au
obligaţia să participe la şedinţa consacrată răspunsurilor la interpelări;
- după citirea interpelării şi prezentarea ei mai detaliat, se dau răspunsurile care pot fi
urmate de replici şi intervenţii ale altor parlamentari; răspunsurile la interpelările adresate
Guvernului se prezintă de primul-ministru sau de reprezentantul acestuia;
- la final se poate să se adopte o moţiune (simplă) prin care să îşi exprime poziţia cu
privire la problema ce a făcut obiectul interpelării70.

Prin legea de revizuire a fost consacrată expres, o practică parlamentară, uzitată

constant de către opoziţie, ca mijloc democratic de “luptă”, adică moţiunea simplă,
iniţiată numai de deputaţi sau de senatori, finalizată prin vot.
Următorul articol din Constituţie din capitolul consacrat raporturilor
Parlamentului cu Guvernul reglementează forma cea mai gravă de sancţiune care
intervine în cazul răspunderii politice a Guvernului şi anume, demiterea prin retragerea
încrederii acordate de către Parlament, prin procedura moţiunii de cenzură, instituţie
tradiţională a dreptului public modern.
Guvernul ca organ rezultat din jocul politic, “răspunde politic numai în faţa
Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al Guvernului răspunde
politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia.
”, potrivit art.109 alin.(1) din Constituţia republicată.
Moţiunea de cenzură este simetric opusă votului de încredere, întrucât prin
adoptarea ei, Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură. Mandatul
de încredere, singurul pe temeiul căruia Guvernul poate funcţiona în mod normal,
constituie esenţa raporturilor dintre Parlament şi Guvern, din care rezultă autonomia,
expresie a principiului separaţiei dintre puterea legislativă şi cea executivă şi colaborarea

69
http://www.cdep.ro/pls/parlam/interpelari2014.lista?tip A. Este un instantaneu al paginii, aşa cum arăta ea în 29 Mar
2015 00:27:19 GMT, consultat mai 2015. Apud Madalina Mihailescu, op cit, 2016.
70
Madalina Mihailescu, op cit, 2016, pp….

52
lor, îndeplinirea rolului constituţional ce revine fiecăreia dintre cele două autorităţi
publice.
Potrivit art.113 din Constituţia republicată:“(1). Camera Deputaţilor şi Senatul, în
şedinţă comună, pot retrage încrederea acordată Guvernului prin adoptarea unei
moţiuni de cenzură, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor. (2). Moţiunea de
cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor şi se comunică Guvernului la data depunerii. (3). Moţiunea de cenzură se
dezbate după 3 zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două
Camere. (4). Dacă moţiunea de cenzură a fost respinsă, deputaţii şi senatorii care au
semnat-o nu mai pot iniţia, în aceeaşi sesiune, o nouă moţiune de cenzură, cu excepţia
cazului în care Guvernul îşi angajează răspunderea potrivit articolului 114.”
Rezultă că, moţiunea de cenzură cuprinde trei momente esenţiale: iniţierea,
dezbaterea şi supunerea la vot.
Ca o condiţie obligatorie de validitate, moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel
puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor. Pentru a se putea verifica
îndeplinirea acestei condiţii este necesar ca numele şi prenumele semnatarilor să fie
însoţite de calitatea de deputat sau de senator, grupul parlamentar de care aparţin şi de
semnătură.
Moţiunea de cenzură se prezintă Birourilor permanente ale celor două Camere şi se
comunică Guvernului de către Preşedintele Camerei Deputaţilor în ziua în care a fost
depusă, pentru ca acesta, cunoscându-i conţinutul să se poată apăra.
Convocarea are loc în maxim 5 zile, la şedinţa comună a celor două Camere fiind
prezentat textul moţiunii de cenzură. Dezbaterea propriu-zisă are loc în maxim trei zile
de la prezentare, ocazie cu care se dă cuvântul primului-ministru sau unui alt ministru
desemnat de acesta pentru a prezenta poziţia Guvernului. Moţiunea de cenzură se adoptă
cu votul majorităţii parlamentarilor, prin vot secret cu bile. Este o soluţie simetrică cu
cea privitoare la acordarea votului de încredere unui anumit Cabinet, realizată tot în
şedinţa comună a celor două Camere, cu votul majorităţii parlamentarilor.
Dacă moţiunea de cenzură este admisă se ia act de aceasta, printr-o hotărâre a
Parlamentului, semnată de Preşedinţii celor două Camere, hotărâre care se înaintează
Preşedintelui României în vederea declanşării procedurii de formare a unui nou Guvern.
Până la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, echipa
guvernamentală anterioară, a Guvernului demisionar, va răspunde potrivit art.110
alin.(4) din Constituţie, de îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea
treburilor publice.
Dacă moţiunea de cenzură este respinsă, cei care au iniţiat-o nu mai pot depune
o alta în aceeaşi sesiune, excepţie făcând ipoteza angajării răspunderii Guvernului.
Raporturile politice dintre Parlament şi Guvern şi implicit, răspunderea politică a
acestuia din urmă au conotaţii speciale în cazul acestei proceduri.
Potrivit art.114 din Constituţia republicată, astfel cum acesta a fost completat:

53
 “(1).Guvernul îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerei Deputaţilor şi a
Senatului, în şedinţă comună, asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege. (2). Guvernul este demis dacă o moţiune de cenzură,
depusă în termen de 3 zile de la prezentarea programului, a declaraţiei de politică
generală sau a proiectului de lege, a fost votată în condiţiile articolului 113. (3). Dacă
Guvernul nu a fost demis potrivit alineatului (2), proiectul de lege prezentat, modificat
sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern, se consideră adoptat,
iar aplicarea programului sau a declaraţiei de politică generală devine obligatorie
pentru Guvern. (4). În cazul în care Preşedintele României cere reexaminare legii
adoptate potrivit alineatului (3), dezbaterea acesteia se va face în şedinţa comună a celor
două Camere.
Cu alte cuvinte, dacă în termen de 3 zile se introduce o moţiune de cenzură, iar
ulterior aceasta este adoptată, Guvernul va deveni demisionar. Dacă nu se depune
moţiunea de cenzură sau dacă deşi introdusă, ea este respinsă la vot, proiectul de lege
prezentat, (modificat sau completat, după caz, cu amendamente acceptate de Guvern,
potrivit completării aduse prin legea de revizuire din 2003 – subl.ns.) se consideră adoptat
iar programul sau declaraţia de politică generală devin obligatorii pentru Guvern71.

Practica : Exemple de Guverne romanesti care nu au trecut de motiunea de

cenzura :
A. Guvernul Boc
B. Guvernul Grindeanu
C. Guvernul Ungureanu
D. Guvernul Tudose
E. Guvernul Dancila

Anexez aici cateva modele de interpelari si intrebari model- anul 2020

1. http://www.cdep.ro/interpel/2020/i2576B.pdf- Interpelare defrisare

2. http://www.cdep.ro/interpel/2020/i2580B.pdf- Interpelare referitoare la tigarile electronice
3. http://www.cdep.ro/interpel/2020/i2582B.pdf- Interpelare referitoare la situatia invatamantului romanesc

1. http://www.cdep.ro/interpel/2020/r9670A.pdf -Intrebare privind delincventa juvenila

2. http://www.cdep.ro/interpel/2020/r9676A.pdf- Intrebare referitoare la restituirea
taxelor autoSuport de curs
Curs nr.4(ll) PRINCIPIILE ADMINISTRATIIE PUBLICE LOCALE

b. PRINCIPIILE LEGALE

71
Dana Tofan, op cit , pp 88-91.

54
 Sunt prevăzute in partea a III-а a codului administrativ.Acesta adauga
principiile care guvernează administratia publica declarate de art. 120 din
Constitutie: eligibilitatea autoritatilor administratiei locale, consultarea
cetatenilor in probleme locale de interes deosebit: cooperarea,
responsabilitatea si constrangerea bugetara.

1. ELIGIBILITATEA :

Semnifica, in esenta, faptul ca la baza constituirii autoritatilor

administratiei publice locale se afla votul universal , egal, direct si liber
exprimat.
In privinta administratiei locale, acest principiu are o dubla natura
juridica: legala, dar si constitutionala. In acelasi timp, dimensiunea lui
constitutionala rezulta di formularea art 121 al 1 conf caruie : “ autoritatile
administratiei publice, prin care se realizeaza autonomia locala, sunt consiliile
locale alese, primarii alesi, in conditiile legi. “
Caracterul de organ ales este prevazut si de art. 122 din Constitutie-
privitor lam consiliul judetean. In doctrina se remarca faptul ca de-a lungul
ulimilior 30 de ani de democra ție constitutionala in Romania putem constata o
fluctuație destul de mare a legislației electorale ” Ca si in cagul alegerilor
generale, cei doi autori adauga faptul ca in privita legsilatiei privind alegerile
locale, lucrurile nu stau diferit, tinand cont de faptul ca legisla ția electorala in
aceasta materie e fost modificata destul de des, si in mod dpecialprin ordonante
de urgenta in an electoral aceasta in ciuda faptului ca textul constitutional
limiteaga accesul ordonanțelor de urgenta in materie de drepturi electorale .
Consacararea expresa a principiului eligibilitatii o regasim in Codul
administrativ dar si in legea nr 115/2015 care reglementeaza modul cum se
organizeaza alegerile pentru aceste autoritai si care in priumul sau articol
dispune urmatoarele : “ consiliile locale, consiliile udetene, precum si primarii se
aleg prin vot universal, direct, secret si liber exprimat”
Dreptul de a alege este unul dintre drepturile fundamentale, cu caracter
exclusiv politic, traditional fiind recunoscute astazi trei astfel de drepturi:
dreptul de a alege, dreptul de a fi ales si dreptul de revocare 72 73 74 75. La nivel
european se vorbeset despre patrimoniul elcloral european — ale carui principii
sunt sufragiul universal, egal, liber exprimat, secret si direct, cat

M, Enache, St Deaconu, Votul la romani, CH Beck, Buucresti, 2019, pp 69, apud, V Vedinas,
72

Drept administrativ, Ed a XII revazuta si actualizata, edit. Universul juridic, Bucuresti, 2020, pp
230.
73
V Vedinas, op. cit, 2020, pp 231.
74
Gh lancu, Unele aspecte critice refderitoare la sistemul electoral roaman in RDP, 3/2008, p 91,
apud, V Vedinas, op. cit, 2020, pp 232.
75
Comisia de la Venetia, a 51 aniversare plenara, 5-6 iulie 2002, V. Vedinas, op cit . 232.

55
siperidiocitatea alegerilor'.
Prin Codul administrativ actual s-a schimbat ceea ce putem numi moi
schimbare de paradigma, in sensul in care s-a prevazut ca toate autoritatile
administratiei locale , deliberative (consiliile) si executive (primarul) sa poata fi
alese direct de catre cetateni, prin vor direct76.

2. CONSULTAREA CETATENILOR IN PROBLEME DE INTERES

LOCAL DEOSBIT

Este un principiu reglementat de art. 75 alin. 1 lit. c din Noul Cod

administrativ. Reglementarea sa se face atat in Codul administrativ, cat si in
legea nr 3/2000, cu modificari, privind organziarea si desfasurarea
referendumului.
Legea nu precizeaza ce naume se intelege prin sintagma “ probleme
locale de interes deosebit” , lasand la aprecierea fiecarei unitati administrativ
teritoriale sa aprecieze acest lucru77
Din interpretarea acestui text rezulta dreptul de a stabili sfera problemelor
care fac subiectul unui referendum popular sau al unei consultari , drept ce
apartine consiliului local sau judetean. In acest fel, eset foarte bine pusa in
evidenta autonomia locala conferita prin lege autoritatilor alese in maniera
descrisa ceva mai sus. Totodata, acest principiu constituie un element esential al
democratiei semi dircte, fat fiind ca el ofera cetatenilor posibilitatea de a
interveni in direct pentru a gasi solutii la probleme care apar pe plan local78
O singura situatie de referendum obligatoriu consacra legea organica
anum ein cazul in care urmeaza sa se decida modificarea limitelor teritoriale ale
unitatilor aministrativ teritoriale, in baza unui referendum local.
Tocmai de aceea, art 95 alin 2 din Codul administrativ mentioneaza faptul
ca “ Orice modificare a limitelor teritoriale ale unităților administrativ-teritoriale
care privește înființarea, reînființarea sau reorganizarea acestora se poate efectua
numai prin lege și după consultarea obligatorie a cetățenilor din unitățile
administrativ-teritoriale respective prin referendum local, în condițiile legii”.

3. PRINCIPIUL COOPERARII

Este consacrat de art. 75 alin. 1 lit. e din Codul administrativ care prezinta
caracter de noutate fata de de legislatia anterioara, si pe care leguitorul nu il
defineset , dupa cum nu defineste nici celelalte principii enunta de art. 75. 79

76
V. Vedinas, op cit . 232
77
L Giurgiu, A Segarceanu, CH Rogoveanu, Drept administrativ, ed a 2-1, București, 2001, pp. 38,
apud. . Vedinas, op. cit . 233.
78
St Deaconu, La reforme,..,V Vedinas, op cit, 2020, pp. 233.
79
V Vedinas, op. cit, 2020, p.p 234.

56
 In jurisprudenta instantelor europene el este evocat prin formula
principiul cooperarii loiale si se regaseste din ce in ce mai des evocat si utilizat
in jurisprudenta Curtii Constitutionale .iar in cadrul acesteia, preeminenta
prezinta litigiile prin care se solutioneaza unele conflicte juridice de natura
constitutionala.

Cooperarea reprezintă regula conform careia , in rela țiile dintre doua sau
mai multe parti acestea isi aduc la cuno ștința propriile necesitați, identifica
modalitatile in care se pot sprijini efectiv in realizarea lor si actioneaza in sensul
mijloacelor astfel identificate, in spiritul legilor si cu buna credinta80.

4. PRINCIPIUL RESPONSABILITĂȚII

Este consacrat prin art. 75 alin. 1 lit. f din Codul administrativ, cu acelasi
caracter de noutate, fata de legislatia anterioara.
Referire la acest principiu regasim si la art. 85 referitor la principile care
guverneaza raporturile dintre autoritatile administratiei publice locale, unul
dintre acestea fiind cel al responsabilitatii.
Responsabilitatea reprezinta asumarea de catre cei care infaptuiesc
administratie publica in general si amdinistratie locala, in particular, a literei si
spiritului legii si aplicarea acestora in activitatea desfasurata81.

80
Idem.
81
Ibidem pp 235.

57
Curs nr.5 (I)

ADMINISTRAȚIA PUBLICA LOCALA

PRIMARUL, VICEPRIMARUL, CONSILIUL LOCAL

Din perspectiva dreptului comparat, funcția de primar reprezintă o

funcție tradițională în administrația publică locală, nu numai din Europa,
dar și din alte continente, ca de exemplu în America, unde a pătruns
influența europeană.
Sub aspectul evoluției istorice, la noi, prin Legea comunală din 1864 s-
a impus soluția alegerii consiliului local și a primarului de către locuitorii
comunei rurale, iar primarul era magistratul comunal, căruia legea îi
încredința întreaga administrație a comunei, dar în acela și timp era și
delegatul puterii centrale, în comunele rurale, unde trebuia să fie
confirmat de prefect. În comunele urbane, primarul era numit de Domn,
dintre primii trei consilieri care întruniseră cele mai multe voturi.
Reglementările ulterioare au consacrat soluția alegerii primarului de
către consiliu.
Legislația actuală a optat pentru soluția alegerii primarului, la fel ca și
consiliul local, și consiliul județean, direct de către comunitatea locală,
indiferent că este vorba de mediul rural sau urban82.
Conform Noului Cod administrativ primarul apare mentionat la
categoria aleșii locali - primarul, viceprimarul, consilierii locali,
președintele consiliului județean, vicepreședinții consiliului județean și
consilierii județeni; conform textului legal in vigoare, în exercitarea
mandatului lor, aleșii locali îndeplinesc o funcție de autoritate publică.83
Primarul este autoritatea administrației publice locale care exercită
autonomia locală în sate și orașe (municipii). În virtutea acestui fapt,
primarul dispune de un statut juridic distinct, care îi determină rolul
deosebit la nivel local84.
În doctrina juridică, primarului îi sînt recunoscute cîteva ipostaze sau
calități, și anume de:
- autoritate reprezentativă a populației unității administrativ-teritoriale
- reprezentant al statului.
- agent al statului în exercitarea atribu țiilor de autoritate tutelară și stare
civilă, a sarcinilor privind recensământul, organizarea și desfășurarea
82
Dana Tofan , Suport ... 2008, pp 119.
83
Art 5 lit f , Noul Cod administrativ
84
Vitalie MAZUR, PRIMARUL - REPREZENTANT AL STATULUI LA NIVEL LOCAL in Legea
si viata, 2015, pp. 17.

58
alegerilor, și în luarea măsurilor de protecție civilă.
Calificarea primarului ca autoritate executivă, a avut în vedere
instituirea unei autorități cu caracter continuu și permanent, care să asigure
administrarea curentă a afacerilor locale.

In conformitate cu prevederile legale în vigoare, primarul exercită

trei categorii de atribuții: exclusive, delegate și transferate. Din categoria
atribuțiilor exclusive principale amintim: a) atributii exercitate in calitate
de reprezentant al statului, in conditiile legii; b) atributii referitoare la
relatia cu consiliul local; c) atributii referitoare la bugetul local; d) atributii
privind serviciile publice asigurate cetatenilor; 4. alte atributii stabilite prin
lege. Așadar, întâlnim atât atribuții exclusive, cât și delegate de stat în
calitate de “reprezentant al statului”, când îndepline ște “funcția de ofițer de
stare civilă si de autoritate tutelara si asigura functionarea serviciilor
publice locale de profil, atributii privind organizarea si desfasurarea
alegerilor, referendumului si a recensamantului. Primarul indeplineste si
alte atributii stabilite prin lege”. De asemenea, primarul exercită și atribuții
partajate cu autorități de nivel central sau județean, colaborând cu acestea
pentru executarea corespunzătoare a atribuțiilor sale85.
Revenind la textele legale in vigoare, reps la art. 148 din NCA : “
Comunele, orașele și municipiile au câte un primar și câte un viceprimar,
iar municipiile reședință de județ au câte un primar și câte 2 viceprimari,
aleși în condițiile legii. Funcția de primar și funcția de viceprimar sunt
funcții de demnitate publică” Prin exceptie, sectoarele municipiului
București au câte un primar și un viceprimar iar municipiul București are
un primar general și 2 viceprimari.

Rolul primarului

Primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale

ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a
legilor, a decretelor Pre ședintelui României, a ordonanțelor și hotărârilor
Guvernului, a hotărârilor consiliului local.
Primarul dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru
aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor,
ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, ale
prefectului, a dispozițiilor președintelui consiliului județean, precum și a
hotărârilor consiliului județean, în condițiile legii. Pentru punerea în
aplicare a activităților date în competența sa prin actele prevăzute la alin.
85
Nicoleta Miulescu, Drept administrativ, curs in tehnologie pentru IDIFR, pp. 120 apud.
https://www.spiruharet.ro/facultati/drept-craiova/zone/f27d8b3a51147b118f9fcb2cb8577c72.pdf.

59
primarul are în subordine un aparat de specialitate.
Aparatul de specialitate al primarului este structurat pe
compartimente funcționale încadrate cu funcționari publici și personal
contractual. Primarul conduce instituțiile publice de interes local, precum
și serviciile publice de interes local)
Primarul participă la ședințele consiliului local și are dreptul să își
exprime punctul de vedere asupra tuturor problemelor înscrise pe ordinea
de zi, precum și de a formula amendamente de fond sau de formă asupra
oricăror proiecte de hotărâri, inclusiv ale altor ini țiatori. Punctul de
vedere al primarului se consemnează, în mod obligatoriu, în
procesulverbal al ședinței.

Primarul, în calitatea sa de autoritate publică executivă a

administrației publice locale, reprezintă unitatea administrativ-teritorială
în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice
române și străine, precum și în justiție. Pe aceste considerente primarul
( mai precis institutia primarului mandateaza un consilier juridic din cadrul
directiei juridice sau, conform legii, incheie contracte de asistenta
juridica86)

Alegerea primarului:
Dupa cum rezulta din interpretarea textelor de lege, primarul este
autoritate publica locala tocmai prin faptul ca obtinerea acestui statut se
face ca urmare a alegerii sale prin vot direct, secret si liber exprimat de
catre cetatenii unei unitati administrativ- teritoriale.

Validarea alegerii primarului- etape procedurale :

Mandatul primarului declarat ales este validat în termen de 20 de

zile de la data desfășurării alegerilor de către judecătoria în a cărei rază
teritorială se află circumscripția electorală pentru care au avut loc alegeri,
în procedură necontencioasă. Validarea se realizează la judecătorie, după
86
Atentie!! Primarul nu reprezintă personal UAT ul in fata instanțelor de judecata!! Fenomenul
de incheiere a acestor contracte poarta numele de externalizare a serviciilor juridice, insa
incheirea acestora se realizeaza respectând legea achizițiilor publice. Aceste cheltuieli trebuie
aprobate in prealabil de autoritatea deliberativa a UAT, conform OUG nr 26/2012 privind unele
masuri de reducere a cheltuielilor publice si intarirea disciplinei financiare si de modificare si
completare a unor acte normative. Ordonanta de urgenta nr. 26/2012. Cof art 109 din NCA “
Atribuția de reprezentare în justiție poate fi exercitată în numele primarului sau, după caz, al
președintelui consiliului județean de către consilierul juridic din aparatul de specialitate ori de către
un avocat angajat în condițiile legii. Cheltuielile de judecată sau, după caz, despăgubirile stabilite
pe baza hotărârilor judecătorești definitive se suportă/se fac venit de la/la bugetul local al
unității administrativ-teritoriale. Cheltuielile de judecată cuprind toate sumele cheltuite din
bugetul local”

60
depunerea raportului detaliat al veniturilor și cheltuielilor electorale.
Invalidarea alegerii primarului se poate pronunța în cazul în care se
constată, potrivit legii privind alegerea autorită ților administrației publice
locale, încălcarea condițiilor de eligibilitate sau dacă alegerea acestuia s-a
făcut prin fraudă electorală87.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se prezintă în
prima ședință privind ceremonia de constituire sau, după caz, într-o ședință
extraordinară a consiliului local. (8) In caz de invalidare a alegerii
primarului, Guvernul, la propunerea autorităților cu atribuții în organizarea
alegerilor locale, pe baza solicitării prefectului, stabile ște data alegerilor.
Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la data
invalidarii88.

Mandatul primarului

Primarul depune jurământul prevăzut la art. 117 din NCA în prima

ședință privind ceremonia de constituire a consiliului local sau în fa ța
judecătorului delegat, în camera de consiliu, în cazul în care prima ședință
privind ceremonia de constituire a consiliului local nu are loc în termen de
60 de zile de la data alegerilor. Primarul care refuză să depună jurământul
este considerat demisionat de drept. După depunerea jurământului,
primarul intră în exercițiul de drept al mandatului.
Mandatul primarului este de 4 ani. Durata mandatului constituie
vechime în muncă și în specialitatea studiilor absolvite. Mandatul
primarului prevăzut la alin. (1) se exercită până la depunerea jurământului
de către primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi prelungit, prin
lege organică, în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru
deosebit de grav89.
Pe timpul exercitării mandatului de primar, viceprimar, pre ședinte
sau vicepreședinte al consiliului județean se suspendă contractul de muncă
sau actul de numire a acestora în cadrul unei institu ții ori autorități
publice, respectiv la regii autonome sau la societă ți comerciale cu capital
integral ori majoritar de stat sau ale unită ților administrativ-teritoriale.
Sunt exceptate de la suspendarea contractului de muncă sau a actului de
numire cadrele didactice, cecetătorii științifici, ziariștii cu atestat
profesional, oamenii de cultură și artă90.
Mandatul primarului încetează, de drept în condi țiile legii

87
Art. 149 din Codul administrativ.
88
Art 149 alin 7 si 8 Codul administrativ.
89
Art. 149, art. 150 N.C.A..
90
Dana Tofan, op. cit, 2008, pp. 119.

61
statutului aleșilor locali precum și în următoarele situații: dacă acesta se
află în imposibilitatea exercitării funcției, datorită unei boli grave,
certificate, care nu permite desfășurarea activității în bune condiții timp de
6 luni pe parcursul unui an calendaristic sau dacă acesta nu î și exercită, în
mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv.
Primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică. Aceasta
inseamna respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a
legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor
Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și
acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter
normativ. ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților
administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor
consiliului județean, în condițiile legii91. Pentru punerea în aplicare a
activităților date în competența sa prin actele prevăzute la alin. primarul
are în subordine un aparat de specialitate structurat pe compartimente
funcționale încadrate cu funcționari publici și personal contractual92.
Încetarea de drept a mandatului primarului
Mandatul primarului încetează, de drept, în următoarele cazuri: a)
demisie; b) constatarea și sancționarea, în condițiile legii privind
integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, a unei stări de
incompatibilitate; c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate
administrativ-teritorială; d) condamnarea prin hotărâre judecătorească
rămasă definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, indiferent de
modalitatea de individualizare a executării pedepsei; e) punerea sub
interdicție judecătorească; f) pierderea drepturilor electorale; g)
imposibilitatea exercitării funcției din cauza unei boli grave, certificate,
sau a altor motive temeinice dovedite, care nu permit desfă șurarea
activității în bune condiții timp de 6 luni, pe parcursul unui an
calendaristic; h) pierderea, prin demisie, a calită ții de membru al
partidului politic sau al organizației minorității naționale pe a cărei listă a
fost ales; i) condamnarea prin hotărâre rămasă definitivă pentru săvâr șirea
unei infracțiuni electorale pe durata procesului electoral în cadrul căruia a
fost ales, indiferent de pedeapsa aplicată și de modalitatea de
individualizare a executării acesteia; j) deces.
În toate cazurile de încetare înainte de termen a mandatului de primar,
prefectul emite un ordin prin care constată încetarea mandatului
primarului. Ordinul are la bază un referat semnat de secretarul general al
unității/subdiviziunii administrativ- teritoriale, precum și actele din care
91
Ibidem, pp. 120.
92
Art 154 alin 2 si 3 din NCA.

62
rezultă motivul legal de încetare a mandatului. (8) Referatul secretarului
general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale se transmite
prefectului în termen de 10 zile de la data intervenirii situa ției de încetare
de drept a mandatului primarului93
Primarul poate demisiona, anunțând în scris consiliul local și prefectul.
La prima ședință a consiliului, demisia se consemnează în procesul-verbal
și devin aplicabile dispozițiile art. 160 alin. (2), (7) și (8)94.
Mandatul primarului încetează ca urmare a rezultatului unui
referendum local având ca obiect demiterea acestuia, conform procedurii
prevăzute la art. 144 și 145, care se aplică în mod corespunzător. (2)
Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca
urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei,
orașului sau municipiului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a
intereselor generale ale colectivității locale sau a neexercitării atribuțiilor
ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca
reprezentant al statului. (3) Cererea cuprinde motivele ce au stat la baza
acesteia, numele și prenumele, data și locul nașterii, seria și numărul
buletinului sau ale cărții de identitate și semnătură olografă ale cetățenilor
care au solicitat organizarea referendumului. (4) Organizarea
referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puțin 25% dintre
locuitorii cu drept de vot înscriși în Registrul electoral cu domiciliul sau
reședința în unitatea administrativ-teritorială. Acest procent trebuie să fie
realizat în fiecare dintre localitățile componente ale comunei, orașului sau
municipiului95

Suspendarea mandatului primarului ( implicit și al viceprimarului

)

Mandatul primarului se suspendă de drept în următoarele situa ții: a) a

fost dispusă măsura arestării preventive; b) a fost dispusă măsura arestului
la domiciliu. (2) Măsurile prevăzute la alin. (1), dispuse în condi țiile Legii
nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și
completările ulterioare, se comunică de îndată de către instan ța de
judecată prefectului, care, prin ordin, în termen de maximum 48 de ore de
la comunicare, constată suspendarea mandatului. (3) Ordinul de
suspendare se comunică, în termen de maximum 48 de ore de la emitere,
primarului. (4) Suspendarea durează până la încetarea situației prevăzute
la alin. (1). (5) In cazul în care fa ță de primarul suspendat din funcție a
fost dispusă clasarea ori renunțarea la urmărirea penală sau instanța
93
Art 160-161 NCA.
94
Art 161 NCA.
95
Art 162 NCA.

63
judecătorească a dispus achitarea sau încetarea procesului penal, acesta
are dreptul, în condițiile legii, la plata drepturilor salariale
corespunzătoare perioadei în care a fost suspendat96.

Exercitarea temporară a atribuțiilor primarului

In caz de vacanță a funcției de primar, în caz de suspendare din func ție

a acestuia, precum și în situațiile de imposibilitate de exercitare a
mandatului, atribuțiile ce îi sunt conferite prin prezentul cod sunt
exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre
viceprimari, desemnat de consiliul local în condițiile art. 152 alin. (4), cu
respectarea drepturilor și obligațiilor corespunzătoare funcției. Pe perioada
exercitării de drept a atribuțiilor de primar, viceprimarul își păstrează
dreptul de vot în cadrul consiliului local și primește o indemnizație lunară
unică egală cu cea a funcției de primar97.
In situația în care sunt suspendați din funcție, în același timp, atât
primarul, cât și viceprimarul, precum și în situațiile de imposibilitate de
exercitare de către aceștia a mandatului, consiliul local deleagă un
consilier local care îndeplinește atât atribuțiile primarului, cât și pe cele ale
viceprimarului, până la încetarea situației respective, cu respectarea
drepturilor și obligațiilor corespunzătoare funcției de primar. Pe perioada
exercitării atribuțiilor de primar, precum și de viceprimar, consilierul local
beneficiază de o unică indemnizație lunară egală cu cea a funcției de
primar.98

Excepții: Municipiul București și sectoarele acestuia au un primar

general, respectiv câte un primar și câte doi viceprimari. Validarea alegerii
primarului general al municipiului București se face de președintele
Tribunalului București, în condițiile art. 149. Autoritățile administrației
publice locale din municipiul București sunt Consiliul General al
Municipiului București și consiliile locale ale sectoarelor, ca autorită ți
deliberative, precum și primarul general al municipiului București și
primarii sectoarelor, ca autorități executive, alese în condițiile legii pentru
alegerea autorităților administrației publice locale99.

96
Art 159 NCA.
97
Art 163 NCA.
98
Idem.
99
Art 164 NCA.

64
 Delegarea atribuțiilor:

Primarul poate delega, prin dispoziție, atribuțiile ce îi sunt conferite

de lege și alte acte normative viceprimarului, secretarului general al
unității/subdiviziunii administrativteritoriale, conducătorilor
compartimentelor funcționale sau personalului din aparatul de specialitate,
administratorului public, precum și conducătorilor instituțiilor și serviciilor
publice de interes local, în func ție de competențele ce le revin în domeniile
respective. Dispoziția de delegare trebuie să prevadă perioada, atribu țiile
delegate și limitele exercitării atribuțiilor delegate, sub sancțiunea nulității.
Dispoziția de delegare nu poate avea ca obiect toate atribu țiile prevăzute
de lege în sarcina primarului. Delegarea de atribu ții se face numai cu
informarea prealabilă a persoanei căreia i se deleagă atribu țiile. Persoana
căreia i-au fost delegate atribuții în condițiile alin. (1) și (2) exercită pe
perioada delegării atribuțiile funcției pe care o deține, precum și atribuțiile
delegate; este interzisă subdelegarea atribu țiilor. Persoana căreia i-au fost
delegate atribuții în condițiile alin. (1) și (2) răspunde civil, administrativ
sau penal, după caz, pentru faptele săvâr șite cu încălcarea legii în
exercitarea acestor atribuții100.

În ce privește actele primarului, se prevede că: “în exercitarea

atribuțiilor sale, primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau
individual Acestea devin executorii după ce sunt aduse la cunovdinlă
publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după
ca
Z
Ac/ele administrative cu caracter normativ emise de primar vor
produce efecte după ce vor fi aduse la cuno ștință publică în formele
consacrate legislativ (publicare în Monitorul Oficial al jude țului, publicare
în presa locală sau afișare în locuri special amenajate, etc.). Actele
administrative individuale emise de primar se comunică celor interesa ți și-
și produc efecte din momentul comunicării.

Viceprimarul

Istoric vorbind, Decretul-lege nr. 8/1990 privind organizarea și

funcționarea organelor locale ale administrației de stat2 , instituia funcția
de viceprimar numai la nivelul municipiilor, al sectoarelor municipiului
București și al județelor, nu și la nivelul orașelor și al comunelor (art. 4).
Ulterior, prin Legea nr. 5/1990 privind administrarea județelor,
municipiilor, orașelor și comunelor până la organizarea de alegeri locale3
100
Art. 157 NCA.

65
este adăugată funcția de viceprimar la orașe și la comunele cu peste 5000
de locuitori (art. 5). Situația a fost definitivată prin Legea administra ției
publice locale nr. 69/19914 care în art. 37 elimina condi ția numărului de
locuitori, impunând ca orice comună să aibă un viceprimar. In urma
acestui parcurs legislativ, funcția de viceprimar a devenit prezentă la
nivelul oricărei unități administrativ-teritoriale, mai puțin județul (care
beneficiază în schimb de o funcție similară — vicepreședintele consiliului
județean)101.
Conform legislatiei actuale, comunele, orașele și municipiile au
câte un primar și câte un viceprimar, iar municipiile reședință de județ au
câte un primar și câte 2 viceprimari, aleși în condițiile legii.JFuncția de
primar și funcția de viceprimar sunt funcții de demnitate publică.
In caz de vacanță a funcției de primar, în caz de suspendare din
funcție a acestuia, precum și în situațiile de imposibilitate de exercitare a
mandatului, atribuțiile ce îi sunt conferite prin prezentul cod sunt
exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre
viceprimari, desemnat de consiliul local în condițiile art. 152 alin. (4), cu
respectarea drepturilor și obligațiilor corespunzătoare funcției. Pe perioada
exercitării de drept a atribuțiilor de primar, viceprimarul își păstrează
dreptul de vot în cadrul consiliului local și primește o indemnizație lunară
unică egală cu cea a funcției de primar.
Pentru desfasurarea activitatilor cabinetul primarului și
viceprimarului Primarii și viceprimarii comunelor, ai orașelor, ai
municipiilor și ai sectoarelor municipiului București pot înființa, în limita
numărului maxim de posturi aprobate, cabinetul primarului, respectiv al
viceprimarului102
De altfel, conform celor analizate in doctrina de specialitate, legea
nu instituie pentru viceprimar atribuții de sine stătătoare, așa cum
procedează în cazul secretarului unită ții administrativ-teritoriale, ori în
cazul administratorului public căruia îi permite expres să coordoneze
aparatul de specialitate, serviciile publice de interes local și chiar să
exercite calitatea de ordonator principal de credite. In plus, atribu țiile de
ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară pot fi delegate și altor
funcționari publici103.

101
Iuilian Marcel Andras, UNELE CONSIDERAȚII PRIVIND STATUTUL VICEPRIMARULUI, in
RTSA nr 3 (27)/2010, pp. 5-16.
102
Art. 157 si 163 NCA.
103
I.M. Andras, op. cit, 2010, pp 9.

66
 Rolul, numirea și eliberarea din funcție a viceprimarului

Viceprimarul : este subordonat primarului și, în situațiile

prevăzute de lege, înlocuitorul de drept al acestuia, situație în care
exercită, în numele primarului, atribu țiile ce îi revin acestuia. Primarul
poate delega o parte din atribuțiile sale viceprimarului.
Viceprimarul este ales, prin vot secret, cu majoritate absolută, din
rândul membrilor consiliului local, la propunerea primarului sau a
consilierilor locali. (3) Exercitarea votului se face pe bază de buletine de
vot. Alegerea viceprimarului se realizează prin hotărâre a consiliului local.
In situația în care se aleg doi viceprimari, sunt declara ți aleși
candidații care au obținut votul majorității absolute. In această situație,
consiliul local desemnează, prin hotărâre, care dintre cei doi viceprimari
exercită primul calitatea de înlocuitor de drept al primarului.
Primarul nu are dreptul de a-și alege viceprimarul din rândul
consilierilor locali, acest mandat fiind încredințat numai de către consiliul
local. Prin urmare, acordarea acestei încrederi presupune și o
responsabilitate în fața celor care au contribuit la numirea în funcție104
Eliberarea din funcție a viceprimarului : se poate face de consiliul local, prin
hotărâre adoptată, prin vot secret, cu majoritatea a două treimi din numărul
consilierilor în funcție, la propunerea temeinic motivată a primarului sau a unei
din numărul consilierilor locali în funcție. Eliberarea din funcție a viceprimarului24 nu
treimi
se poate face în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului local25.
Mandatul viceprimarului :

Pe durata exercitării mandatului, viceprimarul î și păstrează statutul de

consilier local, fără a beneficia de indemniza ția aferentă acestui statut, fiindu-i
aplicabile incompatibilitățile specifice funcției de viceprimar prevăzute de cartea I
titlul IV din Legea nr. 161/2003, cu modificările și completările ulterioare. (8)
Durata mandatului viceprimarului este egală cu durata mandatului consiliului
local. In cazul în care mandatul consiliului local încetează sau încetează calitatea
de consilier local, înainte de expirarea duratei normale de 4 ani, încetează de drept
și mandatul viceprimarului, fără vreo altă formalitate.

II. Consiliul local

Consiliul local se compune din consilieri locali ale și în condițiile stabilite

de legea pentru alegerea autorităților administrației publice locale.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabilește prin ordin al
104
Ibidem , pp 10.

67
prefectului, în funcție de numărul locuitorilor comunei, ai orașului sau ai
municipiului, conform populației raportate, în funcție de domiciliu, de Institutul
Național de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în care se organizează
alegerile.
In functie de numarul de cetatieni, numarul consilierilor se poate incadra
de la 9 la 31, cu exceptia Consiliului General al Municipiului Bucuresti care are 55
de consilieri.
Numărul membrilor consiliilor locale ale sectoarelor Municipiului
București se stabilește în funcție de numărul locuitorilor sectoarelor respective105

Constituirea consiliului local

Consiliul local se constituie în cel mult 60 de zile de la data desfă șurării

alegerilor autorităților administrației publice locale. Anterior constituirii consiliului
local, mandatele consilierilor locali declarați aleși sunt validate în condițiile
prevăzute la art. 114. (2) După validarea mandatelor de consilier local este
organizată o ședință privind ceremonia de constituire a consiliului local, ocazie cu
care consilierii locali depun jurământul.
Validarea mandatelor de consilier local106 : Mandatele consilierilor locali
declarați aleși sunt validate în cel mult 25 de zile de la data desfă șurării
alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale de judecătoria în a
cărei rază teritorială se află circumscrip ția electorală pentru care au avut loc
alegeri, în procedură necontencioasă, prin încheiere pronun țată în camera de
consiliu, fără a fi aplicabilă procedura de regularizare a cererii.
Mandatul unui consilier local este validat dacă, la data pronun țării
încheierii, consilierul local declarat ales îndepline ște cumulativ următoarele
condiții: a) are domiciliul pe teritoriul unității administrativ-teritoriale în care a
fost ales, dovedit prin actul de identitate în copie; b) nu și-a pierdut drepturile
electorale, fapt dovedit prin cazierul judiciar; c) nu și-a pierdut calitatea de
membru al partidului politic pe lista căruia a fost ales, urmare a demisiei sau
urmare a excluderii prin hotărârea definitivă a forului competent al partidului
politic ori prin hotărâre definitivă a unei instan ței judecătorești, fapt dovedit prin
confirmările prevăzute la art. 121 alin. (1) sau prin hotărâre definitivă a instan ței
judecătorești, după caz; d) mandatarul financiar coordonator a depus raportul
detaliat al veniturilor și cheltuielilor electorale în conformitate cu prevederile legii
privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, fapt
dovedit prin depunerea raportului, în condițiile legii; e) nu a renunțat la mandat, în
condițiile art. 115; f) nu a fost ales prin fraudă electorală constatată în condi țiile
legii privind alegerea autorităților administrației publice locale, dovedită prin

105
Art 111-112 NCA.
106
Art 114 NCA.

68
documentele privind rezultatele alegerilor înaintate de către biroul electoral de
circumscripție judecătoriei în a cărei rază teritorială se află circumscrip ția
electorală pentru care au fost desfășurate alegeri.
Consilierii locali declarați aleși au obligația transmiterii către secretarul
general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale a documentelor
doveditoare pentru îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) - e) în cel
mult 15 zile de la data desfă șurării alegerilor, pentru care li se eliberează o
confirmare de primire
Secretarul general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale are
obligația de a transmite judecătoriei în a cărei rază teritorială se află circumscrip ția
electorală pentru care au avut loc alegeri documentele doveditoare pentru
îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) - e) în termen de 2 zile de la
împlinirea termenului prevăzut la alin. (3), în vederea validării mandatelor
consilierilor locali declarați aleși.
Încheierea judecătoriei privind validarea sau, după caz, invalidarea
mandatelor consilierilor locali cuprinde numele consilierilor locali ale căror
mandate au fost validate și se comunică de îndată prefectului și secretarului
general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale. În prima zi lucrătoare
ulterioară comunicării încheierii, secretarul general al unită ții/subdiviziunii
administrativ- teritoriale informează consilierii locali declarați aleși cu privire la
validarea mandatelor lor, supleanții acestora cu privire la invalidarea mandatelor
consilierilor locali declarați aleși și partidele politice sau organiza țiile cetățenilor
aparținând minorităților naționale. Încheierea judecătoriei prin care sunt invalidate
mandatele este comunicată și respectivilor consilieri locali declarați aleși107.

Ședințele privind ceremonia de constituire a consiliului local sunt

prevăzute in detaliu de disp art 114 din NCA , respectiv:

Pentru fiecare consiliu local din județ, prefectul convoacă consilierii locali
pentru ședința privind ceremonia de constituire a consiliului local în cel mult 5
zile de la comunicarea încheierii judecătoriei prevăzute la art. 114 alin. (5) ori
a comunicării hotărârii tribunalului în condițiile art. 114 alin. (6) și (7), după
caz, în situația în care numărul mandatelor de consilier local, validate, este mai
mare decât primul număr natural strict mai mare decât jumătate din numărul
membrilor consiliului local stabilit potrivit art. 112. (2) Prefectul îi comunică
secretarului general al unității/subdiviziunii administrativteritoriale data și ora

107
Renunțarea la mandat înainte de validare : Consilierul local declarat ales poate renunța la mandat în cel
mult 10 zile de la data desfășurării alegerilor, situație în care comunică, în același termen, sub semnătură,
decizia sa secretarului general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale Secretarul general al
unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale transmite judecătoriei în a cărei rază teritorială se află
circumscripția electorală pentru care au avut loc alegeri și prefectului declarațiile semnate de consilierii locali
declarați aleși, prevăzuți la alin. (1), în termenul prevăzut la art. 114 alin. (4).

69
stabilite pentru ședința privind ceremonia de constituire a consiliului local, la care
participă prefectul, subprefectul sau un reprezentant al institu ției prefectului
desemnat prin ordin de către prefect. În situa ții motivate, cu respectarea
dispozițiilor alin. (1) prefectul poate comunica o altă dată și o altă oră. (3)
Secretarul general al unității/ subdiviziunii administrativ-teritoriale comunică
consilierilor locali ale căror mandate au fost validate data și ora ședinței privind
ceremonia de constituire convocată de prefect, care are loc la sediul consiliului
local. (4) Ședința pentru ceremonia de constituire este condusă de cel mai în vârstă
consilier local al cărui mandat a fost validat, ajutat de doi dintre cei mai tineri
consilieri locali ale căror mandate au fost validate. (5) Consilierii locali ale căror
mandate au fost validate depun jurământul prevăzut la art. 117 în cadrul ședinței
privind ceremonia de constituire a consiliului local. (6) În cazul în care numărul
consilierilor locali care au depus jurământul în condițiile alin. (5) este mai mic
decât primul număr natural strict mai mare decât jumătate din numărul membrilor
consiliului local stabilit potrivit art. 112, prefectul convoacă consilierii locali
pentru o a doua ședință privind ceremonia de constituire în termen de 20 de zile de
la data primei ședințe. (7) În cadrul celei de a doua ședințe pot depune jurământul
consilierii locali validați care au absentat de la prima ședință și supleanții ale căror
mandate au fost validate în condițiile art. 119 și consilierii locali validați în
condițiile art. 114 alin. (6) și
(7) și care nu au fost convoca ți la prima ședință de constituire a consiliului local.
(8) Prin excepție de la dispozițiile alin. (7) consilierul local declarat ales care nu a
putut depune jurământul, ca urmare a absen ței pentru motive temeinice, poate
depune jurământul în cadrul primei ședințe a consiliului local. Sunt considerate
motive temeinice spitalizarea sau imobilizarea la pat, dovedită prin certificat
medical, ori situații precum deplasarea în străinătate în interes de serviciu,
evenimente de forță majoră, cum ar fi inundații sau alte catastrofe care au
împiedicat deplasarea, deces în familie ori alte situa ții similare. (9) Consilierul
local al cărui mandat a fost validat care nu depune jurământul nici în cea de a doua
ședință privind ceremonia de constituire ori în condi țiile prevăzute la alin. (8) sau
care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de drept. (10)
Locurile consilierilor locali declarați aleși ale căror mandate nu au fost validate sau
care sunt considerați demisionați de drept și care nu pot fi completate cu suplean ți
se declară vacante prin ordin al prefectului în termen de 5 zile de la prima ședință
ordinară a consiliului local.
Conf art 117 din NCA consilierii locali aleși al căror mandat a fost validat
depun următorul jurământ în limba română: Jur să respect Constitu ția și legile
țării și săfac, cu bună-credință, tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru
binele locuitorilor comunei/orașului/municipiului/ județului ... Așa să îmi ajute
Dumnege^. Formula religioasă de încheiere va respecta libertatea convingerilor

70
religioase, jurământul putând fi depus și fără formula religioasă108. Jurământul se
imprimă pe un formular special și se semnează, în două exemplare, de fiecare ales
local. Un exemplar al jurământului se păstrează la dosarul de constituire, iar al
doilea se înmânează consilierului local ales. Dosarul de constituire se păstrează de
către secretarul general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale.
Consiliul local este legal constituit dacă numărul consilierilor locali care au
depus jurământul în condițiile art. 116 alin. (5) - (7) este mai mare decât primul
număr natural strict mai mare decât jumătate din numărul membrilor consiliului
local, stabilit potrivit art. 112. (2) Data constituirii consiliului local este
considerată data desfășurării primei ședințe privind ceremonia de constituire a
consiliului local, respectiv a celei de a doua, după caz. (3) In termen de 3 zile de la
data constituirii consiliului local, în condi țiile alin. (2), prefectul emite un ordin
privind constatarea îndeplinirii condițiilor legale de constituire a consiliului local,
care se comunică secretarului general al unității/subdiviziunii administrativ-
teritoriale și se aduce la cunoștință publică. (4) In situația în care consiliul local nu
este legal constituit în condi țiile alin. (1), în termen de 3 zile de la împlinirea
termenului prevăzut la art. 116 alin. (6) prefectul emite un ordin privind
constatarea neîndeplinirii condițiilor legale de constituire a consiliului local, în
care se menționează motivele neconstituirii acestuia. (5) Ordinul prefectului
prevăzut la alin. (3), respectiv alin. (4) prevede, dacă este cazul, și situațiile în care
este necesară validarea mandatelor supleanților. Ordinul prefectului care cuprinde
situațiile în care este necesară validarea mandatelor suplean ților se comunică
judecătoriei în a cărei rază teritorială se află circumscrip ția electorală pentru care
au avut loc alegeri, partidelor politice și organizațiilor cetățenilor aparținând
minorităților naționale care au propus candidați și secretarului general al
unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale.109

In situația în care consiliul local nu a fost constituit în condi țiile art. 118,
sunt organizate alegeri parțiale de completare în condițiile legii privind alegerea
autorităților administrației publice locale pentru locurile consilierilor locali
declarate vacante potrivit art. 116 alin. (10). (2) Alegerile prevăzute la alin. (1) se
organizează în termen de 90 de zile de la emiterea ordinului prefectului prevăzut la
art. 118 alin. (4), în condițiile legii privind alegerea autorităților administrației
publice locale. Stabilirea datei pentru organizarea alegerilor se face de către
Guvern, la propunerea autorităților cu atribuții în organizarea alegerilor locale pe
baza solicitării prefectului110.

Conform art 123 din NCA după declararea ca legal constituit, consiliul
local alege dintre membrii săi, în termenul stabilit prin regulamentul de organizare
108
In acst caz se jura pe onoare si constiinta, valori universal recunoscute.
109
Art 118 NCA.
110
Art 120 NCA.

71
și funcționare a consiliului local, un pre ședinte de ședință, pe o perioadă de cel
mult 3 luni, care conduce ședințele consiliului și semnează hotărârile adoptate de
acesta.

Președintele de ședință se alege prin vot deschis cu majoritate simplă, prevăzută la

art. 5, lit. ee). (2) Consilierul local ales în condi țiile alin. (1) poate fi schimbat din
funcție, la inițiativa a cel puțin unei treimi din numărul consilierilor locali în
funcție, prin hotărâre adoptată cu majoritate absolută. (3) In cazul în care
președintele de ședință lipsește, la propunerea consilierilor locali, din rândul
acestora este ales un alt președinte de ședință, prin hotărâre adoptată cu majoritate
simplă, care conduce ședința respectivă. Acesta exercită pentru această ședință
atribuțiile prevăzute de prezentul cod pentru președintele de ședință.

Mandatul, rolul și atribuțiile consiliului local

Mandatul consiliului local : Consiliul local se alege pentru un mandat de 4

ani în condițiile legii privind alegerea autorităților administrației publice locale. (2)
Mandatul consiliului local se exercită de la data la care consiliul local este legal
constituit până la data la care consiliul local nou-ales este legal constituit. (3)
Mandatul consiliului local poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război
sau catastrofă ori alte situații expres prevăzute de lege atunci când, din cauza
acestor situații, nu pot fi organizate alegeri în condițiile alin. (1).

Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuții: **** anexate

doar ptr. lectura !!

a) atribuții privind unitatea administrativ-teritorială, organizarea proprie, precum și

organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor publice de
interes local și ale societăților și regiilor autonome de interes local; b) atribuții privind
dezvoltarea economico-socială și de mediu a comunei, orașului sau municipiului; c) atribuții
privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului; d)
atribuții privind gestionarea serviciilor de interes local; e) atribuții privind cooperarea
interinstituțională pe plan intern și extern.

(3) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), consiliul local: a) aprobă
statutul comunei, orașului sau municipiului, precum și regulamentul de organizare și funcționare
a consiliului local; prin ordin al ministrului de resort se aprobă un model orientativ al statutului
unității administrativ-teritoriale, precum și un model orientativ al regulamentului de organizare și
funcționare a consiliului local; b) alege viceprimarul/viceprimarii, din rândul consilierilor locali,
la propunerea primarului sau a consilierilor locali, în condițiile art. 152 alin. (2); c) aprobă, în
condițiile legii, la propunerea primarului, înființarea, organizarea și statul de funcții ale aparatului
de specialitate al primarului, ale instituțiilor publice de interes local, reorganizarea și statul de
funcții ale regiilor autonome de interes local, precum și înființarea, reorganizarea sau desființarea
de societăți de interes local și statul de funcții al acestora; d) exercită, în numele unității

72
administrativ-teritoriale, toate drepturile și obligațiile corespunzătoare participațiilor deținute la
societăți sau regii autonome, în condițiile legii; e) hotărăște înființarea sau reorganizarea de
instituții, servicii publice, societăți și regii autonome, în condițiile legii.

(4) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. b), consiliul local: a) aprobă, la
propunerea primarului, bugetul unității administrativ-teritoriale, virările de credite, modul de
utilizare a rezervei bugetare și contul de încheiere a exercițiului bugetar; b) aprobă, la propunerea
primarului, contractarea și/sau garantarea împrumuturilor, precum și contractarea de datorie
publică locală prin emisiuni de titluri de valoare, în numele unității administrativ-teritoriale, în
condițiile legii; c) stabilește și aprobă impozitele și taxele locale, în condițiile legii; d) aprobă, la
propunerea primarului, documentațiile tehnico-economice pentru lucrările de investiții de interes
local, în condițiile legii; e) aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială și de mediu a
unității administrativ-teritoriale; f) asigură un mediu favorabil înființării și/sau dezvoltării
afacerilor, inclusiv prin valorificarea patrimoniului existent, precum și prin realizarea de noi
investiții care să contribuie la îndeplinirea programelor de dezvoltare economică regională și
locală; g) asigură realizarea lucrărilor și ia măsurile necesare implementării și conformării cu
prevederile angajamentelor asumate de România în calitate de stat membru al Uniunii Europene
în domeniul protecției mediului și gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetățenilor.
(5) Dacă bugetul unității administrativ-teritoriale, prevăzut la alin. (4) lit. a), nu poate fi
adoptat după două ședințe consecutive, care au loc la un interval de cel mult 7 zile, activitatea se
desfășoară pe baza bugetului anului precedent până la adoptarea noului buget, dar nu mai târziu
de 45 de zile de la data publicării legii bugetului de stat în Monitorul Oficial al României, Partea
I. (6) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. c), consiliul local: a) hotărăște darea în
administrare, concesionarea, închirierea sau darea în folosință gratuită a bunurilor proprietate
publică a comunei, orașului sau municipiului, după caz, precum și a serviciilor publice de interes
local, în condițiile legii; b) hotărăște vânzarea, darea în administrare, concesionarea, darea în
folosință gratuită sau închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, orașului sau
municipiului, după caz, în condițiile legii; c) avizează sau aprobă, în condițiile legii,
documentațiile de amenajare a teritoriului și urbanism ale localităților

În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local asigură, potrivit
competenței sale și în condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de
interes local privind:
a) educația; b) serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a
persoanelor vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; c)
sănătatea; d) cultura; e) tineretul; f) sportul; g) ordinea publică; h) situațiile de urgență; i)
protecția și refacerea mediului; j) conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor
istorice și de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice și rezervațiilor naturale; k) dezvoltarea
urbană; l) evidența persoanelor; m) podurile și drumurile publice; n) serviciile comunitare de
utilități publice de interes local; o) serviciile de urgență de tip salvamont, salvamar și de prim
ajutor; p) activitățile de administrație social-comunitară; q) locuințele sociale și celelalte unități
locative aflate în proprietatea unității administrativ-teritoriale sau în administrarea sa; r) punerea
în valoare, în interesul colectivității locale, a resurselor naturale de pe raza unității administrativ-
teritoriale; s) alte servicii publice de interes local stabilite prin lege.
(8) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. d), consiliul local: a) sprijină, în
condițiile legii, activitatea cultelor religioase; b) aprobă construirea locuințelor sociale, criteriile
pentru repartizarea locuințelor sociale și a utilităților locative aflate în proprietatea sau în
administrarea sa.

73
(9) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. e), consiliul local: a) hotărăște, în
condițiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, în vederea

74
 finanțării și realizării în comun a unor acțiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes
public local; b) hotărăște, în condițiile legii, înfrățirea comunei, orașului sau municipiului cu
unități administrativ-teritoriale din alte țări; c) hotărăște, în condițiile legii, cooperarea sau
asocierea cu alte unități administrativteritoriale din țară sau din străinătate, precum și aderarea la
asociații naționale și internaționale ale autorităților administrației publice locale, în vederea
promovării unor interese comune.
(10) În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), b) și d), consiliul local: a)
poate asigura, în tot sau în parte, cu acordul titularului dreptului de proprietate sau al celui de
administrare, lucrările și fondurile necesare pentru reabilitarea, dotarea și funcționarea clădirilor
în care își desfășoară activitatea autorități sau instituții publice a căror activitate prezintă un
interes local. Bunurile achiziționate pentru dotări rămân în proprietatea unității administrativ-
teritoriale; b) poate asigura, în tot sau în parte, cu acordul instituției sau autorității publice titulare
a dreptului de proprietate sau de administrare, lucrări de amenajare, dotare și întreținere a
clădirilor sau terenurilor aflate în proprietatea publică sau privată a statului, în scopul creșterii
nivelului de atractivitate turistică a unității administrativ-teritoriale.

Funcționarea consiliului local

Consiliul local se întrunește în ședințe ordinare, cel puțin o dată pe lună, la

convocarea primarului. Consiliul local se poate întruni și în ședințe extraordinare la
convocarea a) primarului; b) a cel puțin unei treimi din numărul consilierilor locali
în funcție; c) primarului, ca urmare a solicitării prefectului, în condi țiile prevăzute
la art. 257111
Convocarea ședințelor consiliului local (1) Consiliul local se convoacă după
cum urmează: a) prin dispoziție a primarului, în cazurile prevăzute la art. 133 alin.
alin. (2) lit. a) și c); b) prin convocare semnată de către consilierii locali care au această
inițiativă, în cazul prevăzut la art. 133 alin. (2) lit. b).
Consilierii locali sunt convocați în scris sau, în funcție de prevederile
(1),
regulamentului de organizare și funcționare a consiliului local, prin mijloace
electronice, prin grija secretarului general al unității/subdiviziunii administrativ-
teritoriale, cel târziu în ziua ulterioară primirii de către acesta a dispozi ției sau
documentului de convocare inițiat de cel puțin o treime din numărul consilierilor

Data ședinței consiliului local precizată cu ocazia convocării este stabilită, cu

locali în funcție. (3) respectarea modului de calcul al termenelor procedurale,
prevăzut de art. 181 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, cu modificările ulterioare, astfel: a) în termen de 5 zile de la data
comunicării dispoziției de convocare pentru ședințele ordinare; b) în termen de 3
zile de la data comunicării dispoziției sau documentului de convocare pentru
ședințele extraordinare.
În caz de forță majoră și/sau de maximă urgență pentru rezolvarea

111
Art 133 nca.

75
intereselor locuitorilor comunei, ai orașului sau ai municipiului/subdiviziunii
administrativ- teritoriale ori în alte situații stabilite de regulamentul de organizare
și funcționare a consiliului local, convocarea acestuia pentru ședința extraordinară,
prin excepție de la prevederile alin. (3) lit. b), se face de îndată. (
Documentul de convocare cuprinde obligatoriu următoarele informații
despre ședință: a) data, ora și locul desfășurării; b) proiectul ordinii de zi; c)
materialele înscrise pe proiectul ordinii de zi; d) modalitatea prin care sunt puse la
dispoziția consilierilor locali, potrivit opțiunilor acestora, materialele înscrise pe
proiectul ordinii de zi; e) indicarea comisiilor de specialitate cărora le-au fost
trimise spre avizare proiectele de hotărâri; f) invitația de a formula și depune
amendamente asupra proiectelor112 de hotărâri113
Conf art 137 NCA : Ședințele consiliului local se desfășoară legal în
pregența majorității consilierilor locali în funcție. (2) Prezența consilierilor locali
la ședință este obligatorie, cu excepția cazului în care aceștia absentează motivat.
Absența este considerată motivată dacă se face dovada că aceasta a
intervenit din cauza:
a) unei boli care a necesitat spitalizarea sau a unei stări de sănătate pentru
care s-a eliberat certificat de concediu medical; b) unei deplasări în străinătate; c)
unor evenimente de forță majoră; d) în cazul decesului so ției/ soțului consilierului
local sau al unei rude de până la gradul al II-lea a consilierului local ales ori al
soției/ soțului acestuia, inclusiv; e) alte situații prevăzute în regulamentul de
organizare și funcționare a consiliului local.
Consilierul local care absentează nemotivat de două ori consecutiv la
ședințele consiliului local este sanc ționat, în condițiile art. 233. (4) Consilierii
locali sunt obligați să își înregistreze prezența în evidența ținută de secretarul
general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale.
Consilierul local care nu poate lua parte la ședință este obligat să aducă
această situație la cunoștința secretarului general al unității/ subdiviziunii
administrativ teritoriale.

încetarea mandatului consiliului local :

112
Proiectele de hotărâri ale consiliului local (1) Proiectele de hotărâri pot fi inițiate de primar, de
consilierii locali sau de cetățeni. Elaborarea proiectelor se face de cei care le propun, cu sprijinul
secretarului general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale și al compartimentelor de resort din
cadrul aparatului de specialitate al primarului. (2) Proiectele de hotărâri și referatele de aprobare ale acestora
se redactează în conformitate cu normele de tehnică legislativă. (3) Proiectele de hotărâri ale consiliului local
însoțite de referatele de aprobare ale acestora și de alte documente de prezentare și de motivare se înregistrează și
se transmit de secretarul general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale. A se vedea, in acest sens,
art 136 NCA.
113
Art 134 NCA.

76
 Conf. art. 128 din NCA mandatul consiliului local este de 4 ani de zile
si se exercita de la data constituirii si pana la data constituirii consiliului
local , nou ales. Mandatul consiliului local se poate prelungi doar prin lege
organica si doar in caz de razboi, catastrofa sau alta situatie prevazuta de
lege.
O ALTA SIUTUATIE ATIPICA IN CARE POATE INCETA MANDATUL
CONSILIULUI LOCAL ESTE DIZOLVAREA ACESTUIA CARE POATE FI DE
DOUA TIPURI: DE DREPT SI PRIN REFERENDUM LOCAL.

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local.

Consiliul local se dizolvă de drept: a) în cazul în care acesta nu se
întrunește cel puțin într-o ședință ordinară sau extraordinară, pe durata a patru luni
calendaristice consecutive, deși a fost convocat conform prevederilor legale; b) în
cazul în care nu a adoptat nicio hotărâre în 3 ședințe ordinare sau extraordinare
ținute pe durata a patru luni calendaristice consecutive; c) în cazul în care numărul
consilierilor locali în funcție este mai mic decât jumătatea numărului membrilor
consiliului local și nu a putut fi completat cu supleanți în condițiile art. 122.
Primarul, viceprimarul, secretarul general al unită ții/subdiviziunii
administrativ-teritoriale, prefectul sau orice altă persoană interesată sesizează
instanța de contencios administrativ cu privire la cazurile prevăzute la alin. (1).
Instanța analizează situația de fapt și se pronunță cu privire la dizolvarea
consiliului local. Hotărârea instanței este definitivă și se comunică prefectului.

ART. 144 Referendumul local

Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în
condițiile legii. Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest
sens prefectului de cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși în
Registrul electoral cu domiciliul sau reședința în unitatea administrativ-teritorială.
(2) Cererea cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele și prenumele,
data și locul nașterii, seria și numărul buletinului sau ale cărții de identitate și
semnătura olografă ale cetățenilor care au solicitat organizarea referendumului.

ART. 145 Organizarea referendumului local Cheltuielile pentru

organizarea referendumului local se suportă din bugetul unită ții administrativ-
teritoriale. (2) Referendumul local este organizat de către o comisie numită prin
ordin al prefectului, compusă dintr-un reprezentant al prefectului, câte un
reprezentant al primarului, al consiliului local și al consiliului județean și un
judecător de la judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea administrativ-
teritorială în cauză. Secretariatul comisiei este asigurat de institu ția prefectului. (3)

77
Referendumul local este valabil dacă s-au prezentat la urne cel pu țin 30% din
numărul total al locuitorilor cu drept de vot înscri și în Registrul electoral cu
domiciliul sau reședința în unitatea administrativ- teritorială. Activitatea
consiliului local încetează înainte de termen dacă s-au pronun țat în acest sens cel
puțin jumătate plus unu din numărul total al voturilor valabil exprimate, iar
rezultatul referendumului a fost validat în condițiile legii.

ART. 146 Organizarea alegerilor după dizolvarea consiliului local sau

după validarea rezultatului referendumului (1) În termen de maximum 90 de
zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătore ști prin care s-a constatat
dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului
referendumului se organizează alegeri pentru un nou consiliu local. (2) Stabilirea
datei pentru organizarea alegerii noului consiliu local se face de către Guvern, la
propunerea autorităților cu atribuții în organizarea alegerilor locale, pe baza
solicitării prefectului.

Actele Consiliului local :

In exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu

majoritate absolută sau simplă, după caz. Prin excepție, hotărârile privind
dobândirea sau înstrăinarea dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile se
adoptă de consiliul local cu majoritatea calificată definită la art. 5 lit. dd), respectiv
de două treimi din numărul consilierilor locali în funcție.
Se adoptă cu majoritatea absolută prevăzută la art. 5 lit. cc) a consilierilor
locali în funcție următoarele hotărâri ale consiliului local: a) hotărârile privind
bugetul local; b) hotărârile privind contractarea de împrumuturi, în condițiile legii;
c) hotărârile prin care se stabilesc impozite și taxe locale; d) hotărârile privind
participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de
cooperare transfrontalieră; e) hotărârile privind organizarea și dezvoltarea
urbanistică a localităților și amenajarea teritoriului; f) hotărârile privind asocierea
sau cooperarea cu alte autorități publice, cu persoane juridice române sau străine;
g) hotărârile privind administrarea patrimoniului114
Consiliul local poate stabili ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret.
Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane sunt luate întotdeauna prin
vot secret, cu excepțiile prevăzute de lege115
Hotararile cu caracter normativ intra in vigoare de la data publicării lor
( implicit la avizierul autoritatii locale ), in timp ce hotararile cu caracter
individual intra in vigoare la data comunicarii lor directepersoanelor interesate.

114
Art 138-139 NCA.
115
Art 139 alin 6 NCA.

78
 FOARTE IMPORTANT!!

Conf. art 140 din NCA “După desfășurarea ședinței, hotărârile consiliului
local se semnează de către pre ședintele de ședință și se contrasemnează, pentru
legalitate, de către secretarul general al unită ții/ subdiviziunii administrativ--
teritoriale.
In cazul în care președintele de ședință refuză, în scris, să semneze,
hotărârea consiliului local se semnează de cel pu țin 2 consilieri locali dintre cei
care au participat la ședință. Modalitatea de desemnare a acestor consilieri se
stabilește prin regulamentul de organizare și funcționare a consiliului local.
Secretarul general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale nu
contrasemnează hotărârea în cazul în care consideră că aceasta este ilegală. In
acest caz, în următoarea ședință a consiliului local, depune în scris și expune în fața
acestuia opinia sa motivată, care se consemnează în procesul-verbal al ședinței”.

79
Curs nr. 5(II) SECRETARUL UNITATII ADMINISTRATIV-TERITORIALE, ADMINISTRATORUL PUBLIC SI
DELEGATUL SATESC

1. SCRETARUL UNITATII ADMINISTRATIV TERITORIALE

Una dintre cele mai vechi funcții din administrația publică, funcția secretarului a apărut ca
urmare a principiului descentralizării autonomiei locale. Secretarul are statut de tehnician apolitic
care asigură conformitatea cu legea a tuturor actelor emise de primar și consiliu, atât local, cât si
județean, precum și comunicarea cu autoritățile publice și persoanele interesate.116
De-a lungul timpului, în România, funcția respectivă a purtat denumiri diferite, cum ar fi, de
secretar de (birou) comitet executiv al Consiliului Popular, secretar de primărie, secretar al
municipiului, orașului, comunei, iar în prezent secretar al unită ții administrativteritoriale. Multă
vreme el a purtat și numele de notar, care a fost inspirat, suntem sigur, nu doar de atribu țiile specifice
notarilor, pe care le exercita, ci și pentru că notarul era perceput ca un simbol al legalită ții, ca „om al
legii”.
În perioada regimului totalitar s-a numit secretar de comitet executiv (la jude țe și municipii)
sau de birou executiv (la comune și orașe). După 1990 a fost evocat mai întâi prin denumirea de
secretar de consiliu local, care s-a transformat, ulterior, în secretar al unită ții administrativ-teritoriale.
Alături de primar, secretarul unității administrativ-teritoriale (comună, oraș, municipiu, județ) este
una dintre cele mai vechi funcții din administrația publică locală117
Art. 5 din Codul administrativ privind definirea anumitor termeni de specialitate il
incadreaza pe secretarul UAT la aparatul de specialitate al primarului.
Aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului jude țean - totalitatea
compartimentelor funcționale, fără personalitate juridică, de la nivelul unității/subdiviziunii
administrativ-teritoriale, precum și secretarul general al unității/subdiviziunii administrativteritoriale;

Conform art 242 din NCA : “Fiecare unitate administrativ-teritorială și subdiviziune

administrativ-teritorială a municipiilor are un secretar general salarizat din bugetul local, func ționar
public de conducere, cu studii superioare juridice, administrative sau științe politice, ce asigură
respectarea principiului legalității în activitatea de emitere și adoptare a actelor administrative,
stabilitatea funcționării aparatului de specialitate al primarului sau, după caz, al consiliului jude țean,
continuitatea conducerii și realizarea legăturilor funcționale între compartimentele din cadrul
acestora”.
Perioada în care persoana cu studii superioare juridice sau administrative sau științe politice
ocupă funcția publică de secretar general al unită ții/subdiviziunii administrativ-teritoriale constituie
116
Vasile BOGHIAN, SECRETARUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE - FACTOR IMPORTANT ÎN RELAȚIILE
ADMINISTRATIVE, in Administrarea Publică, nr. 3, 2019, pp 140.
117
Vasile BOGHIAN, SECRETARUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE - FACTOR IMPORTANT ÎN RELAȚIILE
ADMINISTRATIVE, in Administrarea Publică, nr. 3, 2019, pp 142..
2

80
vechime în specialitatea studiilor.
Observam ca , spre deosebire de primar, care este ales de colectivitatea locală prin vot
universal, egal, direct, secret și liber exprimat și care exercită o funcție de demnitate publică,
secretarul este numit în condițiile legii și exercită o funcție publică. El face parte din categoria
funcționarilor publici de conducere118.
Ceea ce este important de subliniat este natura studiilor pe care trebuie sa le aiba acest
functionar: studii superioare, de lunga durata, drept sau administratie publica, stiinte politice, ceea ce
demonstreaza si explica, inca o data, incarcatura si seriozitatea atributiilor care ii sunt conferite
acestuia la nivel local dintre acestea cea mai de seama si mai plina de substanta fiind indeosebi
atestarea legalitatii actelor emise de primar, consilii si presedite consiliu judetean.

Atribuțiile secretarului general al unită ții/subdiviziunii administrativ- teritoriale

acopera o gama larga de probleme care sunt strans legate de exercitarea atributiilor acestuia
in raport cu diferite autoritati si institutii de la nivel local, inclusiv notarii publici:

(1) Secretarul general al unității/ subdiviziunii administrativ-teritoriale îndeplinește, în

condițiile legii, următoarele atribuții: a) avizează proiectele de hotărâri și contrasemnează pentru
legalitate dispozițiile primarului, respectiv ale președintelui consiliului județean, hotărârile
consiliului local, respectiv ale consiliului jude țean, după caz; b) participă la ședințele consiliului
local, respectiv ale consiliului județean; c) asigură gestionarea procedurilor administrative privind
relația dintre consiliul local și primar, respectiv consiliul județean și președintele acestuia, precum și
între aceștia și prefect; d) coordonează organizarea arhivei și evidența statistică a hotărârilor
consiliului local și a dispozițiilor primarului, respectiv a hotărârilor consiliului jude țean și a
dispozițiilor președintelui consiliului județean; e) asigură transparența și comunicarea către
autoritățile, instituțiile publice și persoanele interesate a actelor prevăzute la lit. a); f) asigură
procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului jude țean, și efectuarea lucrărilor
de secretariat, comunicarea ordinii de zi, întocmirea procesului-verbal al ședințelor consiliului local,
respectiv ale consiliului județean, și redactarea hotărârilor consiliului local, respectiv ale consiliului
județean; g) asigură pregătirea lucrărilor supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului
județean, și comisiilor de specialitate ale acestuia; h) poate atesta, prin derogare de la prevederile
Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asocia ții și fundații, aprobată cu modificări și
completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și completările ulterioare, actul constitutiv și
statutul asociațiilor de dezvoltare intercomunitară din care face parte unitatea administrativ-
teritorială în cadrul căreia funcționează; i) poate propune primarului, respectiv pre ședintelui
consiliului județean înscrierea unor probleme în proiectul ordinii de zi a ședințelor ordinare ale
consiliului local, respectiv ale consiliului jude țean; j) efectuează apelul nominal și ține evidența
participării la ședințele consiliului local, respectiv ale consiliului jude țean a consilierilor locali,
respectiv a consilierilor județeni; k) numără voturile și consemnează rezultatul votării, pe care îl
prezintă președintelui de ședință, respectiv președintelui consiliului județean sau, după caz,
înlocuitorului de drept al acestuia; l) informează pre ședintele de ședință, respectiv președintele
118
Ibidem, pp 143.

81
consiliului județean sau, după caz, înlocuitorul de drept al acestuia, cu privire la cvorumul și la
majoritatea necesare pentru adoptarea fiecărei hotărâri a consiliului local, respectiv a consiliului
județean; m) asigură întocmirea dosarelor de ședință, legarea, numerotarea paginilor, semnarea și
ștampilarea acestora; n) urmărește ca la deliberarea și adoptarea unor hotărâri ale consiliului local,
respectiv ale consiliului județean să nu ia parte consilierii locali sau consilierii jude țeni care se
încadrează în dispozițiile art. 228 alin. (2); informează pre ședintele de ședință, sau, după caz,
înlocuitorul de drept al acestuia cu privire la asemenea situații și face cunoscute sancțiunile prevăzute
de lege în asemenea cazuri; o certifică conformitatea copiei cu actele originale din arhiva
unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale; p) alte atribuții prevăzute de lege sau însărcinări date
prin acte administrative de consiliul local, de primar, de consiliul jude țean sau de președintele
consiliului județean, după caz. (2) Prin derogare de la prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr.
273/2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, în situațiile
prevăzute la art. 147 alin. (1) și (2) sau, după caz, la art. 186 alin. (1) și (2), secretarul general al
unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale îndeplinește funcția de ordonator principal de credite
pentru activitățile curente. (3 Secretarul general al comunei, al ora șului, al municipiului, respectiv al
subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiului comunică o sesizare pentru deschiderea
procedurii succesorale camerei notarilor publici, precum și oficiului de cadastru și publicitate
imobiliară, în a cărei circumscripție teritorială defunctul a avut ultimul domiciliu119

Secretarii generali ai comunelor și cei ai orașelor unde nu funcționează birouri ale notarilor
publici îndeplinesc, la cererea păr ților, următoarele acte notariale: a) legalizarea semnăturilor de pe
înscrisurile prezentate de părți, în vederea acordării de către autoritățile administrației publice locale
de la nivelul comunelor și orașelor a beneficiilor de asistență socială și/sau serviciilor sociale; b)
legalizarea copiilor de pe înscrisurile prezentate de păr ți, cu excepția înscrisurilor sub semnătură
privată120.
IMPORTANT !! Tocmai pentru ca in literatura de specialitate si practuca au mai fost
invocate astfel de discutii, se subliniaza faptul ca din atribu țiile menționate nu rezultă expres
posibilitatea secretarului de reprezentare în justi ție a UAT, în sens tehnic, adică o reprezentare
judiciară similară celei realizate de avocat sau consilierjuridic

Incompatibilități:
Secretarul general al unității/ subdiviziunii administrativ-teritoriale nu poate fi soț, soție sau
rudă până la gradul al U-lea cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu pre ședintele sau
vicepreședintele consiliuluijudețean, sub sancțiunea eliberării din funcție.
Secretarul general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale nu poate fi membru al
unui partidpolitic, sub sancțiunea destituirii din funcție.
Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul
disciplinar ale secretarului general al unită ții/subdiviziunii administrativ-teritoriale se fac în
conformitate cu prevederile părții a Vl-a, titlul II. (6) Prin excepție de la prevederile alin. (5) pentru
119
Art 243 alin 7 NCA.
120
Art 243 alin 8 NCA.

82
secretarii generali ai unităților/subdiviziunilor administrativ-teritoriale numiți în condițiile art. 147
alin. (5) și art. 186 alin. (5), suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu și regimul
disciplinar ale acestora se fac de către prefect cu respectarea prevederilor păr ții a Vl-a, titlul II din
NCA.
IMPORTANT!! In cazul nerespectării dispozițiilor cu privire la interdicția de a fi membru al
unui partid politic, sancțiunea disciplinară este destituirea din func ție, ca urmare a nerespectării
regimului incompatibilităților, în timp ce în cazul nerespectării prevederilor cu privire la gradul de
rudenie, măsura care se aplică este „eliberarea din func ție”, considerându-se că, în această ipoteză,
secretarul nu mai îndeplinește o condiție specifică pentru ocuparea acestei func ții121. Sub sancțiunea
destituirii din funcție, secretarul unității administrativ-teritoriale nu poate fi membru al unui partid
politic. Aceste dispoziții legale trebuie înțelese prin prisma necesității asigurării unei stabilități mai
mari în funcție a secretarului. În condițiile în care primarul este autoritatea executivă, ales prin vot
liber, direct și secret în urma alegerilor la care participă partidele și alianțele politice este firesc ca
secretarul, ca tehnician apolitic, să asigure, în condiții de obiectivitate și imparțialitate politică,
continuitatea normală și legală a activității în administrația publică locală122.
2. ADMINISTRATORUL PUBLIC

Omologul city managerului american, dacă se poate spune asta, în cadrul sistemului
administrativ românesc este administratorul public. Func ția a fost introdusă prin Legea 286/2006 de
modificare a Legii Administrației Publice Locale, 215/20011 . Potrivit acesteia, “la nivelul
comunelor și orașelor, primarul poate propune consiliului local înfiin țarea funcției de administrator
public, în limita numărului maxim de posturi aprobate. Numirea și eliberarea din funcție a
administratorului public se face de primar, pe baza unor criterii, proceduri și atribuții specifice,
aprobate de consiliul local. Numirea în func ție se face pe bază de concurs. Administratorul public
poate îndeplini, în baza unui contract de management încheiat în acest sens cu primarul, atribu ții de
coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local.” Procedura este
aceeași și la nivelul județelor123. “

Numirea si eliberarea din funcție a administratorului public, conform Noului Cod

administrativ :

La nivelul comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, primarul, respectiv președintele

consiliului județean poate propune consiliului local, consiliului județean, după caz, înființarea
funcției de conducere de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate.
Persoanele care pot ocupa funcția de administrator public, de regulă, trebuie să fi absolvit
studii superioare economice, administrative, tehnice sau juridice. (3) Numirea în func ție a
administratorului public se face prin dispoziția primarului, respectiv a președintelui consiliului
121

122
Vasile BOGHIAN, SECRETARUL UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE - FACTOR IMPORTANT ÎN RELAȚIILE
ADMINISTRATIVE, in Administrarea Publică, nr. 3, 2019, pp 143..
123
Dan BALICA, ADMINISTRATORUL PUBLIC ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV ROMÂNESC, in Revista Transilvană de
Științe Administrative 2 (22)/2008, pp. 6.

83
județean, după caz, care are ca anexă un contract de management cu respectarea cerin țelor specifice
prevăzute la art. 543.
Aspectul care probabil apropie cel mai mult administratorul public din România de city
managerul american este caracterul opțional al acestora și libertatea celor care doresc să
implementeze funcția de a hotărî asupra competențelor și atribuțiilor pe care doresc să le plaseze în
sarcina managerului (flexibilitatea). Astfel, atât în S.U.A. cât și în România funcția este una
opțională124

Referitor la statutul administratorului public, acesta nu are calitatea de func ționar public la
nivelul aparatului de specialitate al primarului, ci are calitatea de personal contractual, după cum
rezultă din prevederile legale care menționează încheierea unui contract de management între primar
și administrator în baza căruia aceasta din urmă își va exercita atribuțiile.125
Contractul de management se încheie între primar, respectiv pre ședintele consiliului județean,
după caz, și administratorul public pe durată determinată. Durata contractului de management al
administratorului public nu poate depăși durata mandatului primarului, a președintelui consiliului
județean, după caz, în timpul căruia a fost numit.
În baza contractului de management, administratorul public poate îndeplini atribu ții de
coordonare a unor compartimente ale aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes
local, respectiv județean, după caz.
Primarul, respectiv președintele consiliului județean poate delega către administratorul public,
în condițiile legii, calitatea de ordonator principal de credite. (7) Se exceptează func ția de
administrator public de la încadrarea în procentul de 12% alocat func țiilor de conducere prevăzut la
art. 391.
Eliberarea din funcție a administratorului public se face prin dispoziția primarului,
respectiv a președintelui consiliului județean, după caz și intervine în următoarele situații:
a) în situația în care durata contractului de management a expirat;
b) ca urmare a condamnării definitive pentru una dintre infrac țiunile prevăzute la art. 542
alin. (1) lit. f);
c) în situația în care administratorul public nu își îndeplinește obligațiile stabilite în sarcina sa
prin contractul de management; d) în alte situații prevăzute de lege.
Obligații: Administratorul public are obligația să întocmească declarații de avere și declarații
de interese și să le depună în condițiile Legii nr. 176/2010, cu modificările și completările ulterioare.

III. DELEGATUL SATESC

Locuitorii satelor care nu au consilieri locali ale și în consiliile locale sunt reprezentați la
ședințele consiliului local de un delegat sătesc. Delegatul sătesc este asimilat ale șilor locali.
Delegatul sătesc este ales pe perioada mandatului consiliului local, în termen de 20 de zile de
la data constituirii acestuia, de o adunare sătească, convocată de primar cu cel pu țin 15 zile înainte și
124
Ibidem, pp 9.
125
Dan Balica, op. cit, 2008, pp 7-8.

84
desfășurată în prezența primarului sau a viceprimarului și a secretarului general al unită ții
administrativ- teritoriale.
Alegerea delegatului sătesc se face cu majoritatea voturilor celor prezen ți la această adunare,
consemnată într-un proces-verbal care se prezintă în prima ședință a consiliului local. La adunarea
sătească pot participa toți cetățenii cu drept de vot din satul respectiv.
(4) Încetarea de drept a mandatului delegatului sătesc are loc în următoarele situa ții:
a) demisie;
b) validarea, în calitate de consilier local, a unui supleant care are domiciliul în satul al cărui
delegat este;
c) schimbarea domiciliului într-un alt sat, inclusiv ca urmare a reorganizării unită ții administrativ-
teritoriale respective;
d) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de
libertate, indiferent de modalitatea de individualizare a pedepsei;
e) punerea sub interdicție judecătorească;
f) pierderea drepturilor electorale;
g) deces126.
Acest articol vine ca utilitate si in completarea art 248 NCA denumit” Adunările cetă țenești” :
Conform acestuia, cetățenii comunei sau orașului pot fi consultați și prin adunări cetățenești
organizate pe sate, în mediul rural, și pe cartiere sau străzi, în mediul urban.
Convocarea și organizarea adunărilor cetățenești se fac de către primar, la inițiativa acestuia
ori a unei treimi din numărul consilierilor în func ție. Convocarea adunării cetățenești se face prin
aducerea la cunoștință publică a scopului, datei și a locului unde urmează să se desfășoare aceasta.
Adunarea cetățenească este valabil constituită în prezenta majorită ții cetățenilor cu drept de
vot și adoptă propuneri cu majoritatea celor prezenți.
Propunerile se consemnează într-un proces-verbal și se înaintează primarului, care le supune
dezbaterii consiliului local în prima ședință, în vederea stabilirii modalităților concrete de realizare și
de finanțare, dacă este cazul. Soluția adoptată de consiliul local se aduce la cuno ștință publică prin
grija secretarului general al unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale.
Conceptul nu eset unul nou, ci , dimpotriva, a fost reflectat de vechiul Jus Valachorum-
pentru ca inca din evul mediu, din perioada cnezatelor se vorbea despre un astfel de delegat- atunci
cand se aminteau conceptul de “gramada” si de indatoriri ale sale “ : Locuitorii din satele valahe, se
adunau bianual la un loc unde cneazul le prezenta pe larg toate schimbările survenite, în decursul
anului trecut. Tot în acel loc se adunau locuitorii, când erau convoca ți de cneaz, ca să facă judecățile,
să adune probele în materie criminală. Această întrunire se numea grămadă (gromoda), iar locul
unde trebuiau să se adune, era lângă casa cneazului destinat de proprietari, sau într-un loc anume
rezervat45. El convoca grămada prin delegatul sătesc la adunările anuale, două la număr, și la
adunările judecătorești ”de câte ori cerea trebuin ța” 46. Împreună cu membrii grămezii prindea ho ți,
făcea descinderi în casele bănuiților: „Actum in Castro Sanocensi feria quarta post festum Sancti
Lucae proxima anno Domini 1594 nono Judicium necesarium banitum celeratum extitit127” .
126
Art 142 alin, 3 NCA.
127
Mihai Safta, VECHIUL DREPT ROMÂNESC, IUS VALACHICUM. STUDIU ASUPRA CNEZATELOR SUPUSE LUI LEX SAU

85
 Cert este ca la ora actuala, acesta nu are un statut juridic foarte clar. Reprezinta inca, in mod
cert, din perspectiva practica, un liant care asigura comunicarea intre comunitatile satesti restranse si
consiliile locale si, drept urmare, si posibilitatea acestora de a comunica reprezentantilor si
consiliilor locale problemele cu care se confrunta, dar si de a —si manifesta pozitia si de a exprima
un punct de vedere cu privire la proiectele de acte normative care pot privi acea comunitate.

MODUS OLACHORUM ( Legea pământului (obiceiul pământului sau legea românească, legea țării sau „ius valachicum),
apud. STUDIA UBB nr 2/3015,
file:///D:/MyDocs/Downloads/Customary Romanian law ius valachicum. S.pdf

86
 Curs nr.6 PREFECTUL, SUBPREFECTUL , CONSILIUL JUDE ȚEAN SI
PREȘEDINTELE CONSILIULUI JUDEȚEAN

I. PRFECTUL

1. Prefectul -scurt istoric al institutiei in Romania

Instituția prefectului este o instituție veche, tradițională în administrația publică din România. O
întâlnim în Muntenia și Moldova încă înainte de Unirea principatelor (1859) chiar dacă cei care o
reprezentau purtau o altă denumire: “ispravnici de jude țe” sau “ispravnici administratori” care erau
numiți de domn dintre doi candidați propuși de sfatul administrativ pe o perioadă de 3 ani și aveau
atribuții administrative și polițienești. Practic, funcția de prefect a fost instituită, în țara noastră, după
Unirea Principatelor prin legea pentru Consiliile jude țene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864 care în
articolul 91 prevedea că “prefectul, cap al administra ției județene, dirige toate lucrările acestei
administrațiuni, îi execută hotărârile consiliului județean128”.
Prefectul era reprezentantul Guvernului pe lângă consiliul jude țean, fiind numit de centru așa
cum prevede aliniatul 2 al articolului 3 din această Lege, prefectul era “comisar al Guvernului pe
lângă consiliul județean”. El asista la sesiunile consiliului, el supraveghea legalitatea actelor adoptate
de consiliul județean și de delegația permanentă, iar atunci când constata că acestea erau ilegale, avea
dreptul și datoria ca în termen de 10 zile de la adoptarea actului respectiv, dacă a participat la ședința,
sau de la data la care i s-a adus actul la cuno ștință, să facă recurs la Guvern. Recursul era suspensiv
de executare129.
Instituția prefectului denumită în sensul prezentat mai sus apare și în Legea comunală din 1
aprilie 1864. Poziția prefectului de comisar al Guvernului și de conducător al administrației județene
s-a menținut și prin Legea pentru unificarea administrativă din 1925130
In perioada contemporana postdecembrista , aceasta institutie a aparut ca fiind mentionata si
reglementata de legea 215/2001, 340/2004, 188/1999, in prezent toate aceste acte normative fiind
abrogate de Codul administrativ .

2. Statutul si rolul prefectului la nivel local

In doctrina s-a opinat pentrt teza conform careia “prefectul trebuie să fi e un înalt func ționar
public, profesionist, apolitic, care să asigure stabilitatea, legalitatea și funcționalitatea administrației
în momentul schimbărilor politice131”
128
Ana Elena Ranta, Elena Chereches, Institutia prefectului, Unele aspecte privind necesitatea ameliorarii cadrului legislativ,
in RTSA nr 1/2005, pp 109-110.
129
art. 95 alin. 3, din Legea pentru Consiliile județene nr. 396 din 2/14 aprilie 1864
130
Ana Elena Ranta .. op cit, 2005, pp 110.
131
Irina Alexe, Prefectul și subprefectul în viziunea propunerii legislative privind revizuirea Constituției Românie, Curierul

87
 A fost subliniat deasemenea, că, fiind reprezentantul Guvernului pe plan local și, în același
timp, făcând parte din categoria înalților funcționari publici132 , în realitate prefectul a devenit un
funcționar politic și politizat133 134 , numit și schimbat din funcție pe baza unei puternice infl uen țe
politice, aspect ce contravine condi ției generale a înalților funcționari publici de a fi apolitici și
induce, totodată, în societate, ample dezbateri despre politizarea excesivă a func țiilor respective8 ,
despre pregătirea profesională și despre credibilitatea pe care o au func ționarii care exercită aceste
înalte funcții publice.
S-a mai spus, desemenea, ca persoanele respective trebuie să aibă atât o solidă pregătire și
experiență în administrație, dar și o oarecare simpatie ori cel pu țin acceptare politică sufi cientă
încât să le permită exercitarea și realigarea atribuțiilor de serviciu, în condițiile în carepogiția
înaltului funcționar public nu este foarte bine delimitată, în raport cu puterile în stat și, mai ales, cu
factorulpolitic135.
Prefectul este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, motiv pentru care este și calificat ca
administrație de stat în teritoriu, răspunzând principiului deconcentrării administrative.
Potrivit art.123 din Constituția republicată :
“Guvernul numește un prefect în fiecare jude ț și în municipiul București. (2). Prefectul este
repregentantul Guvernului pe plan local și conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor
și ale celorlalte organe ale administra ției publice centrale din unită țile administrativ--teritorialle.
(3). Atribuțiile prefectului se stabilesc prin lege organică. (4). Intre prefec ți pe de-o parte, consiliile
locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există
raporturi de subordonare. (5). Prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ,
un act al consiliului județean, al celui local sau al primarului, în cagul în care considera actul
iingai. Actul atacat este suspendat de drept. 136”
Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local. Guvernul nume ște câte un prefect, în
fiecare județ și în municipiul București, la propunerea ministrului administrației și internelor.
Prefectul este garantul respectării legii și a ordinii publice la nivel local. Miniștrii și conducătorii
celorlalte organe ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului
unele din atribuțiile lor de conducere și control cu privire la activitatea serviciilor publice
deconcentrate din subordine
Conform art. 249 din NCA , ca rol principal prefectului ii este conferit acela de a fi
reprezentantul Guvernului pe plan local. Alte atribu ții deosebite derivate din acest articol sunt si
următoarele:
- Conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale

judiciar 10/2014, pp 586.

132
Asa dupa cum reiese si dn art 250 NCA.
133
I. Alexe, Inalții funcționari publici, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p. 10.
134
Gh. Alexianu, Curs de drept constituțional, vol. II, fasci cula I, Ed. Casei Școalelor, București, 1931, p. 8,, paud. I Alexe,
op cit, 2014, pp 587.
135
Ioan Alexandru in ecesitatea dezbaterii publice a direcțiilor de reformare a instituțiilor statului, în Palatul de Justiție nr.
10/2012, p. 9, apud. I Alexe, op cit, 2014, pp 587
136
Dana Tofan, op. cit , 2008, pp 127.

88
 administrației publice centrale din unitățile administrativ-teritoriale
- Asigură conducerea comitetelor județene pentru situații de urgență.
- Asigură verificarea legalității actelor administrative ale autorităților administrației publice
locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ actele acestora pe care le
consideră ilegale.
Potrivit jurisprudentei Curtii Constitutionale Romaniei s-a constatat ca pe de o parte rolul
prefectului nu poiate fi limitat numai la conducator al serviciilor publice deconcentrate ale
ministerelor si ale celorlalte orgae ale administratiei publice din unitatile administrativ-teritoriale
pentru a se sustine ca prin descentralizarea acestor servicii se goleste de continut institutia
prefectului. Acesta exercita, de asemenea, si functia de tutela administrativa si are si numeroase alte
atributii stabilite prin lege organica.137

a. Atribuții în exercitarea rolului constituțional de conducere a serviciilor publice

deconcentrate

In exercitarea atribuțiilor prevăzute la art. 252 alin. (1) lit. b) NCA prefectul:
- verifică, în condițiile art. 259, modul în care serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale își îndeplinesc atribuțiile de
monitorizare și de control în domeniul în care activează;
- avizează proiectele bugetelor și situațiile financiare privind execuția bugetară ale serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din
subordinea Guvernului și le transmite conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public
deconcentrat. Avizele au caracter consultativ;
- poate propune ministrului, respectiv conducătorului organului administrației publice în
subordinea căruia aceste servicii publice își desfășoară activitatea cercetarea disciplinară a
conducătorului serviciului public deconcentrat în cazul în care apreciază că acesta a săvâr șit, în
legătură cu realizarea atribuțiilor, o faptă ce constituie abatere disciplinară sau, după caz, poate
sesiza direct comisia de disciplină competentă;

- desemnează prin ordin un reprezentant al institu ției prefectului în comisia de concurs pentru
ocuparea postului de conducător al unui serviciu public deconcentrat din județ.

b. Atribuții privind verificarea legalității: art 255 NCA

Prefectul verifică legalitatea actelor administrative ale consiliului jude țean, ale consiliului
local și ale primarului. Prefectul poate ataca actele autorităților prevăzute la alin. (1) pe care le
consideră ilegale. în fata instanței competente, în condițiile legii contenciosului administrativ.
Tutela administrativă este o instituție a dreptului public în baza căreia autoritatea centrală a
137
Decizia CCR nr 1/2014, 19 02 2014, apud. Elena Emilia Stefan, Drept administrativ.Partea I. Curs universitar, ed a III-a revazuta si
actualizata, Universul Juridic, Bucurresti, 2019, pp 210.

89
administrației publice (Guvernul sau Ministerul de Justiție) și reprezentanții locali ai acesteia, au
dreptul de a controla activitatea autorităților aministrației publice locale, autonome, descentralizate.
Problema tutelei administrative se pune numai între acele autorită ți administrative între care nu
există subordonare ierarhică între un subiect din sfera puterii executive și unul din afara acesteia. Nu
poate fi vorba de tutelă administrativă între organele centrale ale puterii executive — Guvern,
ministere — și cele ce exercită această putere la nivel jude țean sau local — prefect și serviciile
descentralizate ale ministerelor138.
Tutela administrativă, în reglementarea din țara noastră, este concepută ca o excepție de la
acest principiu139 , o formă liberală de control asupra colectivităților locale, în care autoritatea de
tutelă nu are dreptul de a anula actul, ci doar de a-l ataca în fața instanțelor judecătorești de
contencios administrativ, care sunt singurele instituții ce pot aplica o astfel de sancțiune .140
De altfel, acest drept conferit prefectului este reglementat de insasi Constitutia Romaniei, la
art 123, acolo unde la alin. 5 se mentioneaza si care sunt efectele juridice ale atacarii acestor acte in
contencios administrativ in urma actiunii initiate de prefect: Prefectul poate ataca, în fața instanței
de contencios administrativ, un act al consiliului jude țean, al celui local sau al primarului, în cazul
în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.
De remarcat ca acet drept-tutela administrativa- prive ște doar controlul legalitatii actelor
adminisgtrative emise sau adoptate in plan local de consiliul local, judetean, primar, pre ședintele
Consiliuluijudetean.
Alte atribuții :
Conform art 250 NCA “Mini ștrii și conducătorii celorlalte organe ale administra ției publice
centrale din subordinea Guvernului pot delega prefectului unele atribu ții de conducere și control,
precum:
a) verificarea modului de utilizare a fondurilor publice alocate serviciilor publice deconcentrate;
b) verificarea modului de realizare a obiectivelor cuprinse în strategiile sectoriale;
c) analizarea modului de realizare a acțiunilor cu caracter interministerial care au ca scop cre șterea
calității serviciilor publice;
d) reprezentarea în fața instanțelor judecătorești, în cazul în care serviciile publice deconcentrate
din subordine nu pot fi mandatate;
e) alte atribuții stabilite prin ordin al conducătorului instituției ierarhic superioare serviciului public
deconcentrat”.

138
CM Florica, apud www.portalweb.net, consultat la 12. 05. 2020, ora 16, 40.
139
Dragoș, D.C., Legea contenciosului administrativ. Comentarii și explicații, București: All Beck, 2005., pp 134-145 ’ apud. Alina
Georgiana PROFIROIU Cristina TITIRIȘCĂ, UNELE CONSIDERAȚII CU PRIVIRE LA CONTROLUL EXERCITAT DE
PREFECT ASUPRA COLECTIVITĂȚILOR LOCALE, RTSA nr. 2 (39) / 2016, pp. 168-183
140
Profiroiu, A., Știința administrativă, București: Editura Economică, 2007, apud. Alina Georgiana PROFIROIU Cristina
TITIRIȘCĂ, op. cit, 2016, pp 168-169.

90
 3. Numirea și eliberarea din fUncție a prefectului:

Guvernul numește câte un prefect în fiecare jude ț și în municipiul București. Nu- mirea și
eliberarea din funcție a prefecților și a subprefecților se fac prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
ministrului care coordonează instituția prefectului.
La numirea în funcție, prefectul depune următorul jurământ în fa ța Guvernului, respectiv a
prim-ministrului sau a unui ministru desemnat, în limba română: "Jur să respect Constitu ția și legile
țării și să fac cu bună-credință tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor
județului. . ./municipiului București. Așa să-mi ajute Dumnezeu!".
Formula religioasă de încheiere a jurământului va respecta libertatea convingerilor religioase,
jurământul putând fi depus și fără formula religioasă.Refuzul depunerii jurământului atrage
revocarea actului administrativ de numire în funcție141.
In ceea ce priveste rapovlurilc sale cu celelalte autoritati publice locale trebuie sa
remarcam faptul ca 'Între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum și consiliile
județene și președinții consiliilor județene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare; în
relațiile dintre acestea există raporturi de colaborare142.”

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul poate solicita institu țiilor publice,
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice
centrale și autorităților administrației publice locale din județul respectiv sau din municipiul
București, după caz, documentații, date și informații, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu
celeritate și în mod gratuit143.
Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constitu ției și altor
legi se organizează și funcționează instituția prefectului, sub conducerea prefectului.
Instituția prefectului este o instituție publică cu personalitate juridică, cu buget propriu,
aflată în subordinea Guvernului.)
Prefectul este ordonator terțiar de credite.
Organigrama și modul de funcționare ale instituției prefectului se stabilesc prin hotărâre a
Guvernului.
In fiecare județ, respectiv în municipiul București funcționează un colegiu prefectural
compus din prefect, subprefect și conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și
ale celorlalte organe ale administrației publice centrale, care sunt organizate sau au sediul în jude țul
respectiv sau în municipiul București, după caz.Din colegiul prefectural în care sunt în func ție mai
mulți subprefecți face parte subprefectul desemnat prin ordin al prefectului.
La lucrările colegiului prefectural pot fi invitate și alte persoane a căror prezență este
considerată necesară.Colegiul prefectural se convoacă de către prefect cel pu țin o dată pe lună și

141
Art 251, alin 1,2,3, din NCA.
142
Art 261 NCA.
143
Art 262 NCA.

91
oricând se consideră că este necesar și este condus de prefect.

4. Actele prefectului :

Pentru îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin, prefectul emite acte administrative cu caracter

individual sau normativ, numite ordine.
Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după
consultarea conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe
ale administrației publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unită ților
administrativ- teritoriale, potrivit competențelor proprii domeniilor de activitate.
Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică potrivit legii.J urisprudentă

Ordinul cu caracter normativ emis de către prefect devine executoriu numai după ce a fost
adus la cunoștință publică144. Ordinul cu caracter individual emis de către prefect devine executoriu
de la data comunicării către persoanele interesate.
Ordinele emise de prefect în calitate de președinte al Comitetului județean pentru situații de urgență
produc efecte juridice de la data aducerii lor la cuno ștință publică și sunt executorii. Ordinele cu
caracter normativ se comunică de îndată ministerului cu atribuții în domeniul de resort145

II. SUBPRFCTUL

Pentru indeplinirea atributiilor ce le revin potrivit legii, prefectul este ajutat de doi
subprefecti, iar la nivelul municipiului Bucuresti de trei subprefecti.
Subprefectii indeplinesc in numele prefectului atributii in domeniul consucerii serviciilor
publice deconcentrate ( ex OJPC, Casa judeteana de pensii, ITM- Inspectoratele judetene de Munca
de la nivel teritorial, etc), al conducerii operative a institutiei prefectului , precum si atributii
prevazute de lege ori sarcini date de MAI146.
Conf art 250 din NCA, exact ca si prefectul si subprefectul este inatlt functionar public. ‘
Acestora li se aplica o serie de incompatibilitati stabilite de legea nr 161/2003 , precum:
a) calitatea de deputat sau senator
b) functia de primar sau viceprimar
c) consilier local sau consilier judetean
reprezentant al statului in adunarile generale ale societatilor ( comerciale)
d) comercinat persoana fizica etc.
Numirea și eliberarea din funcție a prefecților și a subprefecților se fac prin hotărâre a
Guvernului, la propunerea ministrului care coordonează instituția prefectului.147

144
Art 275 NCA.
145
Art 276 NCA.
146
Elena Emilia Stefan , op cit, 2019, pp .. .214.
147
Art 251 NCA.

92
 III. CONSILIUL JUDEȚEAN

Consiliul județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel jude țean pentru
coordonarea activității consiliilor comunale, orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor
publice de interes județean. Consiliul județean este compus din consilieri județeni aleși în condițiile
legii pentru alegerea autorităților administrației publice locale148.
Numărul membrilor fiecărui consiliu județean se stabilește prin ordin al prefectului, în
funcție de numărul locuitorilor județului, conform populației după domiciliu raportate de Institutul
Național de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în care se organizează alegerile, după cum
urmează:
Nr. crt. Numărul locuitorilor județului Numărul consilierilor județen
1 1 2

2 până la 350.000, inclusiv 30

3 intre 350.001 și 500.000 32

4 între 500.001 și 650.000 34

5 peste 650.000 36

Consiliul județean se completează cu președintele consiliului județean, ales în condițiile legii

pentru alegerea autorităților administrației publice locale, care are drept de vot și conduce ședințele
acestuia.
Funcția de președinte al consiliului județean și funcția de vicepreședinte al consiliului
județean sunt funcții de demnitate publică149.
In exercitarea atribuțiilor sale consiliul județean asigură, potrivit competențelor sale și în
condițiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes jude țean privind: a)
educația b) serviciile sociale pentru protecția copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor
vârstnice, a familiei și a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială; c) sănătatea; d) cultura;
e) tineretul; f) sportul; g) ordinea publică; h) situațiile de urgență.
Toata gama atributiilor sale specifice este prezentata de disp art 174, 175 NCA.

Mandatul consiliului județean

Consiliul județean se alege pentru un mandat de 4 ani în condi țiile legii privind alegerea
autorităților administrației publice locale.
148
Art 170 NCA.
149
Art 171 NCA.

93
 Mandatul consiliului județean se exercită de la data la care consiliul jude țean este legal
constituit până la data la care consiliul județean nou-ales este legal constituit
Mandatul consiliului județean poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau
catastrofă ori alte situații expres prevăzute de lege atunci când, datorită acestor situa ții, nu pot fi
organizate alegeri în condițiile alin. (1)150.

Ședințele Consiliului județean :

‘ Consiliul județean se întrunește în ședință ordinară cel puțin o dată pe lună, la

convocarea președintelui consiliului județean.Consiliul județean se poate întruni și în ședințe
extraordinare ori de câte ori este necesar, pentru problemele urgente, care nu pot fi amânate până la
următoarea ședință ordinară, la cererea președintelui consiliului județean sau a cel puțin unei treimi
din numărul membrilor consiliului, ori, la solicitarea prefectului, adresată pre ședintelui consiliului
județean, în cazuri excepționale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităților, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau
epizootiilor, pentru apărarea ordinii și liniștii publice151.
Convocarea consiliului județean se face în scris, prin intermediul secretarului general al
județului. in caz de forță majoră și de maximă urgență, pentru rezolvarea intereselor locuitorilor
județului, convocarea consiliului județean, prin excepție, se poate face de îndată. Odată cu
notificarea convocării, sunt puse la dispozi ție consilierilor județeni materialele înscrise pe ordinea
de zi152.
Conform art 180 din NCA sedințele consiliului județean se desfășoară legal în prezența
majorității consilierilor județeni în funcție. Prezența consilierilor județeni la ședințele consiliului
județean și ale comisiilor de specialitate este obligatorie.
Sedințele consiliului județean sunt conduse de președintele consiliului județean sau, în lipsa
acestuia, de vicepreședintele desemnat în condițiile art. 192 alin. (1) sau (2) NCA.

Actele Consiliului județean :

Acestea se numesc hotarari si pot fi de doua mari categorii: normative si individuale.
Codul administrativ prevede ca in exercitarea atributiilor ce ii revin Consiliul judetean
adopta hatarari cu majoritate calificata, absoluta sau simpla.

Hotararile consiliului județean se semneaza de catre pre ședinte sau , in lipsa acestuia, de
catre vicepresedinte, sau consilierul județean care a condus sedinta si se contrasemneaza pentru
legalitate de catre secretarul judetului .
Potrivit legii, hotararile Consiliului GMB si dispozitiile cu caracter normativ ale primarului
general sunt obligatorii si pentru autoritatile administratiei publice locale organizate in sectoarele
150
Art 177 NCA.
151
Art 178 NCA
152
Art 179 NCA.

94
municipiului Bucuresti153
Proiectele de hotărâri pot fi propuse de consilieri județeni, de președintele consiliului
județean, de vicepreședinții consiliului județean sau de cetățeni. Redactarea proiectelor se face de
către cei care le propun, cu sprijinul secretarului general al unită ții administrativ-teritoriale și al
serviciilor din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean154.

Răspunderea Consiliului județean :

Raspunderea Consiliului judetean intervine in cazurile in care alesii locali nu demontreaza

suficienta diligenta si seriozitate in exercitarea mandatului lor, dezamagind, astfel, pe cei care le-au
acordat votul si nu au manifestat intentii serioase in ceea ce priveste aducerea la indeplinire a
intereselor publice locale si a proiectelor comunitatii pe care au garantat la alegeri ca o vor
reprezenta.

Situațiile de dizolvare a consiliului județean:

a. Consiliul județean se dizolvă de drept, la fel ca si cel local, în condițiile art. 143 alin. (1),
respectiv :
a. In cazul în care acesta nu se întrune ște cel puțin într-o ședință ordinară sau extraordinară,
pe durata a patru luni calendaristice consecutive, deși a fost convocat conform prevederilor legale;
b) în cazul în care nu a adoptat nicio hotărâre în 3 ședințe ordinare sau extraordinare ținute
pe durata a patru luni calendaristice consecutive;
c) în cazul în care numărul consilierilor locali în func ție este mai mic decât jumătatea
numărului membrilor consiliului local și nu a putut fi completat cu supleanți în condițiile art.122.
In acest caz, președintele consiliului județean, vicepreședinții consiliului județean, secretarul
general al județului, prefectul sau orice altă persoană interesată sesizează instan ța de contencios
administrativ cu privire la cazurile prevăzute la alin. (1). Instan ța analizează situația de fapt și se
pronunță cu privire la dizolvarea consiliului județean. Hotărârea instanței este definitivă și se
comunică prefectului155.

Dizolvarea prin referendum: Referendumul se organizeaza inn condițiile legii —a se

vedea legea nr. 3/2000, cu modificări, ca urmare a cererii a cererii adresate prefectului de cel pu țin
25% din cetatenii cu drept d evot inscrisi pe listele electorale. Referendumul local, ca si cel
judetean se organizeaza de catre o comisie numita prin ordin al prefectului , compusa dintr-un
reprezentant al prefectului, un judecator de la tribunal, iar secretariatul este asigurat de institutia
prefectului.
Referendumul este valabil daca la el s-au prezentat la urne cel putin 30% din numarul local
al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului jude