CURS III

MIJLOACELE DE PLATĂ NAŢIONALE ŞI INTERNAŢIONALE

Instrumentele monetare care sunt acceptate pentru lichidarea unei datorii izvorâte din
operaţiunile curente sunt cunoscute sub denumirea generică de mijloace de plată.
De-a lungul anilor, atât instrumentele monetare acceptate ca mijloace de plată pe plan
internaţional cât şi proporţia participării acestora la stingerea obligaţiilor internaţionale au cunoscut
importante modificări. Dacă până la primul război mondial aurul ocupa un loc important în efectuarea
plăţilor pe plan internaţional, între cele două războaie, alături de aur au început să fie utilizate şi unele
valute. După cel de-al doilea război mondial, treptat, rolul aurului în această funcţie s-a diminuat, până
la eliminarea sa. În acelaşi timp, rolul valutelor în derularea plăţilor internaţionale a crescut neîncetat,
adăugându-se noi instrumente monetare - unităţile monetare compozite, de tipul DST şi ECU.
În etapa actuală, mijloacele de plată naţionale cuprind:
 unităţi monetare naţionale - monede efective (bancnote şi monede divizionare) şi monede de cont
cu transfer clasic sau electronic;
 titluri de valoare exprimate în monedă naţională - instrumente de plată şi credit şi hârtii de
valoare.
Pe de altă parte, mijloacele de plată internaţionale sunt formate din:
- unităţi monetare naţionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale - valute efective şi valute
de cont cu transfer clasic sau electronic;
- titluri de valoare exprimate în monedă străină - instrumente de plată şi credit şi hârtii de valoare;
- unităţi monetare regionale utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale (euro);
- unităţi monetare compozite (DST).
Odată cu introducerea euro şi dispariţia monedelor naţionale ale statelor participante la
Uniunea Monetară Europeană, dar şi prin utilizarea sa - ca unitate monetară regională - în plăţile
internaţionale, peisajul monetar internaţional şi-a schimbat considerabil structura şi caracteristicile.

3.1. Unităţile monetare naţionale

- de la etaloanele monetare la aranjamentele valutare -

3.1.1. Definirea unităţii monetare naţionale

Moneda reprezintă unitatea monetară a unui stat abilitată să circule pe teritoriul statului
care o emite.
Fiecare ţară, prin lege, îşi stabileşte unitatea monetară proprie, care este definită ca mijloc
legal de plată pe teritoriul geografic al ţării respective. În adoptarea unităţii monetare, în prezent
există trei practici:
 state a căror unitate monetară naţională este distinctă şi individualizată în raport cu alte state. De
exemplu: România are unitatea monetară naţională leul, cu subdiviziuni de 100 bani; SUA -
dolarul american cu 100 cenţi; Canada - dolarul canadian cu 100 cenţi; Marea Britanie - lira
sterlină cu 100 pence; Elveţia - francul elveţian cu 100 centime. În toate aceste cazuri, emiterea
bancnotelor şi a monedei divizionare cade în sarcina băncii centrale a ţării respective: România -
BNR; SUA - Sistemul Federal de Rezerve; Marea Britanie - Banca Angliei; Elveţia - Banca
Naţională a Elveţiei etc.
 state care au convenit să aibă aceeaşi unitate monetară prin crearea unei noi unităţi monetare
comune. O parte din statele membre ale UE (12 state) au convenit ca începând cu 1 ianuarie 2002
pe teritoriul lor geografic să circule un singur mijloc legal de plată - euro cu subdiviziuni de 100
de cenţi - care a înlocuit monedele naţionale ale ţărilor participante la sistemul monedei unice:
marca germană, francul francez, francul belgian, francul luxemburghez, peseta spaniolă, escudo
portughez, lira italiană, guldenul olandez, shilingul austriac, marca finlandeză, lira irlandeză şi
drahma grecească. De la 1 ianuarie 2007 din zona euro face parte şi Slovenia. Adoptarea unei
singure monede ca mijloc legal de plată de către un grup de ţări a implicat un ansamblu de măsuri
organizatorice şi funcţionale: emisiunea bancnotelor şi a monedei divizionare este

1
 responsabilitatea Băncii Centrale Europene, care stabileşte şi politica monetară unică pentru zona
euro. Similar, odată cu destrămarea Uniunii Sovietice, o serie de foste republici componente ale
acesteia şi-au dobândit independenţa şi au adoptat noi unităţi monetare, renunţând la rubla
sovietică.
 state care au adoptat ca monedă naţională unitatea monetară a altui stat. Astfel de situaţii îşi au
originea în trecutul politic, economic şi monetar al entităţilor statelor respective. De exemplu,
Liechtenstein a adoptat ca monedă francul elveţian. În acest caz, emiterea şi punerea în circulaţie a
monedelor şi bancnotelor, precum şi exercitarea politicii monetare se realizează de către Banca
Naţională a Elveţiei iar băncile din Liechtenstein raportează situaţiile financiare acesteia şi sunt
supuse supravegherii bancare de către autoritatea elveţiană în materie. Situaţii asemănătoare se
întâlnesc şi în teritoriile nesuverane, colonii, teritorii asociate unui stat, teritorii sub tutelă etc., în
general în astfel de spaţii geografice existând ceea ce se numeşte „autoritate monetară”.
Cele prezentate reprezintă o situaţie la un moment dat.
În trecut, monedele puterilor coloniale erau, în cele mai multe cazuri, monedele utilizate pe
teritoriile colonizate (lira sterlină, francul francez, peseta spaniolă etc.). Destrămarea sistemului
colonial şi câştigarea independenţei fostelor colonii au condus la adoptarea unor noi denumiri de
unităţi monetare naţionale.
În viitor, unele state vor adera la sistemul monedei unice europene şi astfel, alte unităţi
monetare naţionale vor dispărea (inclusiv leul românesc), după cum pot apărea alte grupări care să
adopte alte tipuri de unificare monetară şi noi denumiri de monede.
Fiecare monedă naţională are un simbol standardizat şi utilizat ca atare în denominarea
tuturor tranzacţiilor interne şi internaţionale. Potrivit codului ISO (International Organization for
Standardization), s-a convenit uniformizarea modului de simbolizare prin trei litere a unităţilor
monetare ale statelor lumii, primele două litere reprezentând denumirea prescurtată a ţării (în limba
engleză) şi a treia literă, prima literă din denumirea monedei (în limba naţională). De exemplu: ROL -
Romania Leu; USD - United State Dollar; GBP - Greate Britain Pound etc. Pentru euro, abrevierea
oficială recunoscută de ISO este EUR.
Unele monede au şi un simbol grafic. Pentru dolarul american simbolul este litera S tăiată pe
verticală de două linii paralele ($). Legenda spune că simbolul provine de la semnul existent pe un
thaller, care reprezenta două coloane pe care se urca o viţă de vie, monedă care s-a bucurat de
încredere pe teritoriile primelor 13 state americane, de unde şi denumirea de thaller – taller – dollar.
Pentru lira sterlină simbolul grafic este litera L tăiată pe orizontală de două linii paralele (₤), pentru
yenul japonez litera Y tăiată pe orizontală de două linii paralele (¥) iar euro are simbolul litera E tăiată
pe orizontală de două linii paralele (€), acesta fiind inspirat din litera grecească epsilon, cu trimiteri la
leagănul civilizaţiei antice elene şi prima literă a denumirii continentului european (Europa).
Definirea prin lege a unităţii monetare a unui stat este un atribut al autorităţii monetare
naţionale. De-a lungul timpului, această definire s-a realizat în funcţie de etalonul care a fost adoptat
ca bază a sistemului monetar internaţional, implicând analiza a trei elemente:
 valoarea paritară, respectiv conţinutul valoric al monedei, definit prin legea monetară a ţării care
o emite. Ea a presupus un etalon faţă de care moneda se raporta într-o relaţie fixă sau stabilă.
Funcţia de etalon a fost îndeplinită la început de mărfuri obişnuite, pentru ca treptat această poziţie
să fie cucerită de metalele preţioase (aur, argint), locul lor fiind luat apoi de diferite valute şi mai
târziu de DST.
 paritatea monetară exprimată prin raportul dintre valorile paritare ale două monede. În funcţie de
etalonul care a stat la baza unităţilor monetare, aceasta a îmbrăcat forma parităţii metalice,
valutare şi DST.
 cursul valutar sau rata de schimb, respectiv preţul unei monede, exprimat într-o altă monedă cu
care se compară. Date fiind prefacerile care au marcat definirea unităţilor monetare naţionale, cu
înţeles similar se utilizează şi termenul de paritate valutară.
Limitele în utilizarea DST şi experienţa în domeniu au impus o serie de rezerve în utilizarea sa
ca etalon monetar. Începând din anul 1978, statele membre ale FMI îşi definesc valoarea monedelor
lor pe baza aranjamentelor valutare. Acestea constituie ansamblul măsurilor practicate de fiecare
stat membru al FMI în scopul asigurării unei evoluţii cât mai disciplinate a cursului valutar al
monedelor lor.

2
 În timp ce definirea valorii unei monede pe baza valorilor paritare presupunea un raport fix
sau stabil, în definirea valorii unei monede pe baza unui aranjament valutar locul principal îl ocupă
evoluţia pe piaţă a cursului valutar, în contextul flotării generalizate. Din această cauză, selecţionarea
monedei de contract şi adoptarea unor măsuri de aplatizare a efectelor negative ale evoluţiei nedorite
a cursului acesteia au un rol deosebit în asigurarea eficienţei valutar-financiare a tranzacţiilor
comerciale.

3.1.2. Aranjamentele valutare în economia mondială

Aranjamentele valutare practicate în prezent au un caracter dinamic, pe de o parte, prin

permanenta lor diversificare iar pe de altă parte, prin faptul că valorile astfel stabilite se modifică la
intervale scurte de timp.
În esenţă, ele se diferenţiază în funcţie de gradul de flexibilitate adoptat în stabilirea cursului
valutar: de la forme mai rigide - consiliu monetar sau legare a monedei naţionale de o altă unitate
monetară - până la flotare liberă. Indiferent însă de clasa în care este inclusă o monedă, în ultimă
instanţă, la baza definirii sale se află evoluţia cursului pe piaţa valutară.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, în continuare sunt prezentate pe scurt principalele
tipuri de aranjamente valutare (regimuri ale ratei de schimb) existente în prezent în lume, potrivit
opţiunii declarate de fiecare ţară şi comunicate FMI.
1. Aranjamente valutare potrivit cărora ţările nu au un mijloc de plată legal separat. În
această clasă sunt incluse două categorii de ţări:
 ţări care au adoptat ca mijloc legal de plată moneda altei ţări; de exemplu moneda în
Liechtenstein este francul elveţian, în Ecuador, El Salvador, Palau, Timorul de Est este dolarul
american iar în San Marino este euro;
 grupuri de ţări care au convenit să utilizeze aceeaşi monedă ca mijloc legal de plată; adoptarea
acestui sistem implică crearea unei autorităţi monetare centrale pentru coordonarea şi controlul
politicii monetare la nivelul ţărilor respective.
În prezent există patru astfel de uniuni monetare care utilizează aceeaşi monedă ca mijloc legal
de plată - moneda este unică pentru grupul de ţări şi independentă în sensul că nu este moneda altei
ţări:
- Zona euro
- Uniunea monetară a Caraibelor de Est
- Uniunea economică şi monetară a Africii de Vest
- Uniunea monetară a Africii Centrale

2. Aranjamente valutare bazate pe consiliu monetar. În această categorie sunt cuprinse

acele ţări care au moneda naţională definită prin legea monetară a ţării, ca mijloc legal de plată, dar
regimul ratei de schimb are la bază un act legislativ prin care se stabilesc următoarele:
- preschimbarea monedei naţionale în raport de o anumită unitate monetară străină să se efectueze
la un curs fix;
- emisiunea monedei naţionale să fie restricţionată în funcţie de îndeplinirea de către banca centrală
a unor obligaţii stabilite prin acest aranjament. În esenţă, este vorba despre controlul masei
monetare, reducerea inflaţiei şi stabilizarea cursului valutar al monedei naţionale.
Prevederile unui astfel de aranjament impun ca emisiunea monedei naţionale să se efectueze
numai contra monedă străină iar cantitatea de monedă naţională să fie acoperită integral cu active
externe: de exemplu, emisiunea monetară poate avea loc numai în măsura în care ţara în discuţie are
un excedent de balanţă de plăţi, care în plan valutar înseamnă intrare de monedă străină. Se elimină
astfel funcţia „tradiţională” a băncii centrale de control al masei monetare, dar mai ales cea de
„împrumutător de ultimă instanţă”. Urmărirea acestor aspecte este încredinţată unui consiliu monetar,
care în fapt poate constitui o entitate în cadrul băncii centrale şi care temporar, până la redresarea
monetară şi valutară, preia spre urmărire şi administrare o parte din funcţiile băncii centrale.
Prin aranjament se stabileşte moneda străină de care este legată moneda naţională (ca intrări
valutare sau active externe). În patru din ţările care practică aranjamente valutare de tip consiliu
monetar, raportarea se face la euro (Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Estonia, Lituania), în timp ce în
3
 Hong Kong şi Djibouti se face la dolarul american. În cazul Brunei-Darussalam moneda naţională
este dolarul Brunei, cu un aranjament în raport cu dolarul Singapore de 1SGD = 1BND, ambele
monede circulând pe teritoriul ţării ca mijloc de plată legal.
3. Aranjamente valutare convenţionale bazate pe legarea fixă a cursului monedei. În
această clasă sunt incluse acele ţări a căror monedă naţională este legată formal printr-un raport fix de
o altă monedă (35 ţări) sau de o monedă compozită (7 ţări). În ultimul caz, moneda compozită poate
fi una standard (DST) sau poate fi creată ad-hoc de ţara în discuţie, pe baza unui coş de valute format
din monedele principalelor ţări cu care are relaţii comerciale, a căror pondere reflectă distribuţia
schimburilor comerciale, a serviciilor şi a fluxurilor de capital. Prin acest tip de aranjament valutar,
ţările nu sunt obligate să menţină irevocabil paritatea stabilită. Cursul valutar poate fluctua în limite
strânse faţă de cursul central stabilit (de exemplu, de ±1%) sau se stabilesc limitele de variaţie minime
şi maxime sub forma unei marje, de regulă de ±2%. Indiferent de soluţia aleasă, autoritatea monetară
urmăreşte respectarea parităţii fixe prin intervenţii directe pe piaţa valutară, cumpărând şi vânzând
monedă naţională contra valuta de care este legată (valută de intervenţie) sau indirecte, printr-o
politică severă a ratei dobânzii, prin stabilirea unor reglementări restrictive în materie de regim
valutar sau prin intervenţii efectuate de alte instituţii publice. Sistemul se aseamănă în principiu cu
aranjamentul bazat pe consiliu monetar, dar se deosebeşte de acesta prin flexibilitatea mai mare în
cadrul limitelor date de variaţie a cursului valutar, autoritatea monetară putând să modifice nivelul
acestora şi prin libertatea mai largă în exercitarea politicii monetare şi a celei valutare.
Ţările din această grupă au aranjamente valutare legate în cea mai mare parte de dolarul
american (Antilele Olandeze, Arabia Saudită, Aruba, Bahamas, Bahrain, Barbados, Belize, China,
Emiratele Arabe, Eritrea, Guinea, Insulele Maldive, Iordania, Irak, Kuweit, Liban, Malaezia, Nepal,
Oman, Qatar, Seychelles, Siria, Trinidad-Tobago, Turkmenistan, Ucraina, Venezuela, Vietnam), de
euro (Cape Verde, Insulele Comore, Letonia, Macedonia) şi de monede compozite (de exemplu, Libia
de DST, Botswana de DST şi rand sud-african etc.).
Dată fiind poziţia dominantă a Africii de Sud, moneda acesteia - rand sud-african - are
circulaţie în zonă şi de ea sunt legate monedele naţionale ale trei mici state grupate în jurul acesteia:
Lesotho, Namibia şi Swaziland. Practic, în unele din aceste ţări există două monede cu putere
circulatorie pe teritoriul lor - randul sud-african şi moneda naţională - iar aranjamentele au caracter
local.
4. Menţinerea cursului valutar în limitele unor benzi de fluctuaţie. În această categorie
intră ţările care prin aranjamente valutare s-au afiliat la Mecanismul Ratelor de Schimb - ERM II.
5. Stabilitatea cursului valutar
6. Flotare în cadrul unor benzi de fluctuaţie. Acest tip de aranjament valutar se
particularizează prin faptul că fluctuaţiile cursului valutar sunt menţinute în cadrul unei variaţii de
±1% faţă de cursul central sau de ±2% între cursul minim şi cel maxim, iar cursul fix este modificat în
funcţie de anumiţi indicatori monetari şi financiari. Gradul de flexibilitate a ratei de schimb depinde de
limitele benzii de fluctuaţie, care pot fi stabilite simetric faţă de cursul central sau asimetric în sus sau
în jos faţă de paritatea centrală, în acest caz pe baza unei rate centrale preanunţate.
7. Aranjamente valutare de flotare controlată, fără ţinte predefinite ale cursului valutar.
În acest caz, autorităţile monetare urmăresc să influenţeze evoluţia cursului valutar, fără a avea o rată
de schimb fixată ca ţintă sau direcţie de evoluţie. Indicatorii utilizaţi pentru controlul cursului valutar
sunt, de regulă, indicatori economici de ansamblu (poziţia balanţei de plăţi, situaţia rezervelor
valutare, evoluţia pieţei paralele etc.) iar ajustarea cursului nu este realizată automat. Intervenţiile pe
piaţa valutară pot fi directe sau indirecte. Ţările din această grupă nu au drept ancoră rata de schimb în
raport cu o altă monedă sau o monedă compozită, ci sunt grupate în funcţie de strategia de politică
monetară, bazată pe:
- ţintirea agregatelor monetare (15 ţări);
- ţintirea directă a inflaţiei (5 ţări);
- programe monetare, inclusiv în cadrul aranjamentelor FMI (13 ţări);
- alte strategii (19 ţări).
8. Aranjamente valutare de flotare liberă. În ţările care au adoptat acest tip de aranjament,
cursul valutar este determinat pe piaţă, iar orice intervenţie pe piaţa valutară oficială urmăreşte
asigurarea unor modificări moderate ale cursului valutar şi prevenirea unor fluctuaţii excesive. Dintre
ţările a căror monedă joacă un rol important pe plan internaţional, în această grupă sunt incluse

4
Elveţia, Japonia, SUA, Australia, Canada, Marea Britanie şi Suedia, ultimele patru cu flotare
independentă dar cu o strategie monetară de ţintire a inflaţiei.

De la o etapă la alta, fiecare ţară îşi stabileşte obiectivele de politică monetară în corelaţie cu
evoluţiile cursului monedei naţionale. În principal, strategia politicii monetare este denumită în
funcţie de ţinta de atins sau de ancora de care se „leagă” pentru asigurarea unei stabilităţi:
 ţintirea cursului valutar. Este o sintagmă destinată să exprime prioritatea în planul politicii
monetare de a asigura menţinerea sau atingerea unui anumit nivel al cursului valutar. Autoritatea
monetară intervine pe piaţa valutară prin vânzare/cumpărare de monede străine la un anumit curs,
cu scopul de a menţine rata de schimb în limitele preanunţate sau la un anumit nivel. În acest
ultim caz, cursul valutar serveşte ca ancoră nominală sau ţintă intermediară în planul politicii
monetare. Această strategie se regăseşte în sistemele aranjamentelor valutare care nu au un mijloc
legal de plată separat sau ale aranjamentelor bazate pe consilii monetare, pe cursuri fixe legate de
o altă valută sau care fluctuează în cadrul unei benzi.
 ţintirea agregatelor monetare. În această situaţie, autoritatea monetară utilizează o serie de
instrumente pentru atingerea unei anumite rate de creştere a agregatelor monetare (M1, M2, M3
sau L) iar agregatul ţintă devine ancoră nominală sau ţintă intermediară a politicii monetare,
suplimentar urmărindu-se asigurarea unei stabilităţi a evoluţiei cursului valutar.
 ţintirea directă a inflaţiei. De regulă este utilizată de ţările cu rate înalte ale inflaţiei, fiind
asociată reducerii inflaţiei prin stabilirea unor ţinte definite numeric, în general, de la o rată a
inflaţiei cu trei cifre să se ajungă la o rată a inflaţiei cu două cifre şi apoi cu o cifră. În asemenea
cazuri, ţintirea inflaţiei presupune un ansamblu de măsuri, dar întotdeauna implică autoritatea
monetară. Deciziile de politică monetară sunt orientate în funcţie de deviaţia estimată a evoluţiei
inflaţiei în raport de ţinta anunţată public, inflaţia estimată acţionând (implicit sau explicit) ca
ancoră intermediară a politicii monetare.
 programe monetare, inclusiv susţinute de FMI. Acestea presupun implementarea unei politici
monetare şi valutare care să creeze un cadru ce să permită constituirea unui nivel minim acceptat
al rezervelor valutare ale ţării şi controlul dezechilibrelor de balanţă de plăţi.

3.2. Valutele. Devizele

Prin valută se înţelege moneda naţională a unui stat deţinută de o persoană fizică sau
juridică nerezidentă sau care este utilizată în relaţiile de plăţi internaţionale. De exemplu, dolarul
american este monedă naţională pentru un american şi valută pentru un francez. Acelaşi dolar utilizat
de un cetăţean american pentru plata unor mărfuri procurate din Franţa este valută.

În funcţie de modul în care sunt utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale, valutele pot fi:
- valute efective, sub forma bancnotelor sau a monedelor divizionare;
- valute în cont, cu transfer clasic sau electronic.
Riscurile legate de furt şi costurile ridicate ale transportului şi asigurării valutelor efective au
determinat o permanentă reducere a utilizării acestora şi, în mod firesc, dezvoltarea plăţilor prin
viramente bancare sau prin intermediul diferitelor tipuri de înscrisuri. În relaţiile internaţionale,
ponderea covârşitoare (peste 90%) o deţin valutele în cont, plăţile efectuându-se prin tehnica
viramentelor bancare, respectiv prin virarea banilor din contul bancar al unui titular în contul bancar
al altui titular.
Noţiunea de valută nu este legată de caracterul convertibil sau neconvertibil al acesteia, deşi
acest aspect are o deosebită importanţă în utilizarea sa în plăţile internaţionale. Din punct de vedere al
posibilităţii de preschimbare a unei monede pe alta, valutele se împart în: a. convertibile; b.
neconvertibile.
a). Valuta convertibilă reprezintă acea valută care poate fi preschimbată cu o alta în mod
liber, prin vânzare-cumpărare pe piaţa valutară, în sensul că nu există restricţii cu privire la suma de
preschimbat, la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii comerciale, necomerciale sau transferuri

5
de capital) şi la calitatea celui care efectuează preschimbarea (rezident sau nerezident al ţării unde se
efectuează operaţiunea).
Din totalul ţărilor membre ale FMI, 164 de state au acceptat obligaţiile ce decurg din art. VIII,
pct. 2, 3 şi 4 din Statutul FMI privind convertibilitatea şi restricţiile valutare cu alte ţări, puţine
adoptând însă convertibilitatea deplină. Multe dintre ele au menţinut restricţii privind operaţiunile la
care se aplică (de regulă, numai pentru operaţiunile curente), persoanele care o pot practica (de regulă,
numai nerezidenţii) iar în numeroase cazuri au fost stabilite şi plafoane valorice privind
preschimbarea.
Ca rezultat al restricţiilor adoptate de ţările lumii în spaţiul convertibilităţii monedelor
naţionale, în plăţile internaţionale se observă o orientare cu precădere spre un număr relativ redus
de valute convertibile (4-5), determinată de anumiţi factori, cum sunt: puterea economică a statului
emitent, soldul balanţei de plăţi, rezervele de aur şi devize, cursul pe piaţa valutară al monedei
respective, stabilitatea politică a statului, politica monetară şi valutar-financiară a acestuia, apartenenţa
la acordurile financiar-valutare regionale şi internaţionale etc. Până la data introducerii euro,
principalele valute convertibile utilizate în plăţile internaţionale erau: dolarul american (60-70%),
marca germană (11-13%), lira sterlină (6-7%), yenul japonez (6-7%), francul francez (5-6%), francul
elveţian (2-3%), dolarul canadian (1-2%), florinul olandez (1-2%).

În grupa valutelor convertibile un loc aparte îl ocupă valutele de rezervă, care sunt monede
naţionale ale unor ţări deţinute de alte ţări în rezerva lor oficială. În prezent, principalele valute de
rezervă la nivel mondial sunt: dolarul american, euro, yenul japonez şi lira sterlină.

b). Valuta neconvertibilă desemnează acea valută care nu poate fi utilizată ca mijloc de
plată, de regulă, decât în cadrul graniţelor statului care a emis-o. În general, monedele neconvertibile
au o definire valorică convenţională, în sensul că nu reflectă puterea lor reală de cumpărare. Ţările cu
monedă neconvertibilă pot practica, sub forma excepţiilor, restricţii la plăţile externe, cursuri multiple
etc. Deoarece valutele neconvertibile nu au o echivalenţă reală între valoarea declarată şi puterea lor
de cumpărare se evită încheierea de contracte într-o astfel de monedă. În general, circulaţia monedelor
neconvertibile este strict controlată de statul emitent.

Alături de cele două grupe de valute - convertibile (art. VIII) şi neconvertibile (art. XIV - ţări
într-o stare tranzitorie, care pot păstra restricţii şi care urmează să asigure convertibilitatea monedelor
lor) - Statutul modificat al FMI a introdus o nouă categorie, aceea de valute liber utilizabile (art.
XXX). O valută poate deveni liber utilizabilă în măsura în care îndeplineşte cumulativ două condiţii:
(1) este utilizată pe scară largă în tranzacţiile internaţionale; (2) are o viaţă activă, fiind negociată pe
principalele pieţe valutare internaţionale. Potrivit aprecierilor FMI, aceste condiţii sunt îndeplinite în
prezent de dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul japonez. Introducerea acestei noi terminologii
este de natură să mărească aria operaţiunilor efectuate între statele membre ale FMI şi între acestea şi
FMI, în valutele convertibile care prezintă un interes mai mare decât celelalte.

În sens restrâns, devizele includ instrumentele de plată şi credit exprimate într-o monedă
străină (valută) şi care înlocuiesc moneda efectivă pentru stingerea unei obligaţii de plată în
străinătate.
Cu timpul, noţiunea de devize a căpătat o accepţiune mai largă, ea cuprinzând în prezent atât
valuta efectivă şi în cont, cât şi orice instrument de plată şi credit (cambie, bilet la ordin, cec şi ordinul
de plată) sau hârtie de valoare (obligaţiune, acţiune) denominate într-o monedă străină.
În funcţie de valuta în care sunt exprimate, devizele pot fi:
 Devize convertibile, respectiv acele instrumente de plată şi credit sau hârtii de valoare denominate
într-o valută convertibilă. Drept urmare, ele pot fi transformate oricând, prin vânzare, într-o altă
valută convertibilă în cont, în numerar sau într-un alt titlu exprimat într-o altă valută convertibilă.
 Devize neconvertibile, atunci când sunt exprimate într-o valută neconvertibilă iar preschimbarea
lor pe o altă monedă este limitată de statul emitent al monedei în care este exprimat înscrisul.
Utilizarea devizelor neconvertibile îşi are suportul, de regulă, în aranjamentele bancare sau
acordurile încheiate în acest sens între două sau mai multe state.
6
 În schimburile economice externe ale României, ponderea cea mai însemnată o deţin titlurile
de credit exprimate în valute convertibile, care sunt utilizate atât în cadrul operaţiunilor pe credit, cât şi
ca modalitate de garantare a plăţilor. Hârtiile de valoare sunt folosite fie în scopul mobilizării unor
împrumuturi de pe piaţa internaţională, fie pentru garantarea prin gaj a unor angajamente de plată
externe.

3.3. Convertibilitatea monetară

Conform prevederilor Statutului FMI, prin convertibilitate se înţelege însuşirea legală pe

care o are o monedă de a putea fi preschimbată liber pe piaţa valutară, fără nici o restricţie cu privire
la suma de preschimbat, la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii comerciale, necomerciale sau
financiare) sau la calitatea celui care solicită preschimbarea (rezident sau nerezident).
În ansamblul de măsuri pe care trebuie să le adopte o ţară pentru trecerea la convertibilitatea
generală a monedei sale se înscriu şi cele privind definirea reală a cursului monedei naţionale faţă de
celelalte valute. Cum această relaţie exprimă, în esenţă, puterea de cumpărare a monedelor comparate,
liberalizarea schimbului valutar intern permite, în timp, aşezarea acestui raport pe baze reale.
Convertibilitatea generală se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor, tuturor operaţiunilor
(comerciale, necomerciale, financiare) şi nu are restricţii de sumă la solicitarea preschimbării. De
exemplu, dolarul american, euro, lira sterlină, yenul japonez şi francul elveţian sunt monede ale unor
ţări fără restricţii sau cu restricţii valutare minore.
În terminologia şi practica comercială internaţională, în categoria valutelor convertibile se
includ acele valute care au convertibilitate externă şi internă.
Convertibilitatea externă nelimitată se aplică doar nerezidenţilor, tuturor operaţiunilor şi nu
are limite de sumă. Convertibilitatea externă limitată priveşte nerezidenţii şi plăţile pentru tranzacţii
curente (comerciale şi necomerciale) şi, de regulă, nu are limite de sumă.
Convertibilitatea internă se referă la însuşirea legală a unei monede de a se preschimba pe o
alta pe un teritoriu delimitat, al ţării de origine, deci moneda nu are circulaţie internaţională. În
general, acest tip de convertibilitate se aplică rezidenţilor şi nerezidenţilor, pentru plăţi aferente
tranzacţiilor curente cu sau fără limită de sumă, iar moneda nu circulă în afara ţării.