FACTORII DE PRODUCŢIE

1. Resursele productive şi avuţia naţionalǎ. Conceptul şi tipologia factorilor de

producţie
1.

Ansamblul activitǎţilor din economia unei ţǎri are ca premisǎ resursele productive, reprezentate de
totalitatea mijloacelor disponibile şi susceptibile de a fi valorificate în producerea de bunuri
materiale şi servicii.

În mǎsura în care resursele productive diponibile sunt atrase şi utilizate efectiv în activitatea
economicǎ, acestea devin factori de producţie.

Resursele productive se prezintǎ în realitatea economicǎ sub o diversitate de forme, respectiv:

resurse materiale (construcţii, utilaje, minerale) şi resurse nemateriale (serviciile productive);
resurse primare (potenţialul demografic, cel de resurse naturale) şi resurse secundare sau derivate,
formate pe baza celor dintâi (echipamente de producţie, experienţǎ, informaţii şi cunoştiinţe
ştiinţifice); resurse reproductibile, rezultate din procese de producţie anterioare şi care pot fi
multiplicate, şi resurse nereproductibile etc.

Indiferent de modul de clasificare, resursele productive sunt analizate în teoria economicǎ atât ca
stocuri – ca elemente ale avuţiei, cat şi ca fluxuri ce apar în procesul atragerii şi utilizǎrii lor în viaţa
economicǎ. Legǎtura dintre cele douǎ determinǎri ale resurselor productive – stoc şi flux – este
profund interdependentǎ şi se înfǎptuieşte prin însuşi procesul complex al activitǎţii economice.
Astfel, în orice perioadǎ, stocul de resurse disponibile din economie condiţioneazǎ volumul şi
calitatea activitǎţii economice şi, implicit, rezultatele obţinute. La rândul sǎu, activitatea productivǎ
desfǎşuratǎ, modificǎ stocul de resurse existent la începutul perioadei, atât prin consumarea lor, cât
şi prin reproducerea şi ameliorarea cantitativǎ şi calitativǎ a resurselor productive, sporind în
ansamblu potenţialul productiv al economiei, avuţia ţǎrii în general.

Avuţia naţionalã este alcǎtuitǎ din totalitatea bunurilor de care dispune o ţarǎ la un moment dat.

Indiferent de natura şi destinaţia lor, bunurile care formeazǎ avuţia au, în general, urmǎtoarele
caracteristici: sunt limitate cantitativ; se aflǎ în proprietatea diferiţilor agenţi economici; pot fi
transportabile şi fac obiect al tranzacţiilor de piaţǎ.

Sensul general atribuit termenului economic de avuţie, ca şi al altor noţiuni derivate ale acestui
termen (avere, bogǎţie, patrimoniu), este cel de stoc de valori sau active, aflat în posesia unei
persoane fizice sau juridice la un moment dat.

Ca urmare, la nivelul fiecǎrui agent economic, avuţia sau averea este formatǎ din stocul de active
deţinute, care poate cuprinde atât bunuri sau active fizice (bunuri de capital, bunuri de consum de
folosinţǎ îndelungatǎ, proprietǎţi funciare, etc), cât şi active financiare (solduri bǎneşti, acţiuni,
obligaţiuni), care reflectǎ, de fapt, drepturile lui asupra bunurilor în general.

La nivelul unei ţǎri, avuţia naţionalǎ este alcǎtuitǎ din ansamblul bunurilor de care dispune ţara
respectivǎ la un moment dat şi soldul sǎu de resurse financiar-valutare.

În consecinţǎ, ca elemente ale avuţiei unei ţǎri, toate resursele productive şi celelalte bunuri sau
valori acumulate apar totdeauna ca stocuri sau disponibil la un moment dat, sursa lor fiind natura şi
munca depusǎ de-a lungul timpului de cǎtre generaţiile de oameni care s-au succedat pe teritoriul
naţional.

Avuţia naţionalǎ este, în general, structuratǎ pe mai multe componente principale:

Resursele naturale, utilizate sau utilizabile în activitate, cuprind: fondul funciar pe categorii de
folosinţǎ (terenul arabil, fâneţe şi pǎşuni naturale, vii, livezi), fondul forestier, apele şi potenţialul
hidroenergetic, stocul cinegetic şi cel piscicol, rezervele de substanţe minerale utile, etc. Resursele
naturale se împart dupǎ caracterul lor în resurse regenerabile (pǎmânt, apǎ) şi resurse
neregenerabile (mineralele); din punctul de vedere al volumului rezervelor disponibile, în resurse
abundente şi resurse deficitare; din punctul de vedere al posibilitǎţilor de reutilizare, în resurse
recuperabile, în care se include o gamǎ largǎ de materii prime şi resurse nerecuperabile, în special
combustibilii fosili;

Resursele de muncǎ, în calitate de componentǎ a avuţiei naţionale, se referǎ la acele caracteristici

ce definesc capacitatea oamenilor de a munci, care, împreunã cu tradiţiile şi experienţa în producţie,
constituie principala formǎ de acumulare în avuţie;

Bunurile materiale sau avuţia materialǎ acumulatǎ, includ: capitalul fix productiv, respectiv
aparatul tehnic de producţie care constituie factorul cel mai dinamic al economiei unei ţǎri; stocurile
materiale pentru producţie; bunurile din inventarul casnic, gospodǎresc şi personal al populaţiei;
stocurile financiar-valutare, etc.

Bunurile spirituale (avuţie acumulatǎ) sunt: potenţialul de ştiinţǎ şi tehnologie, (brevete şi licenţe
pentru invenţii, inovaţii, tehnologii de producţie etc); stocul de învǎţǎmânt; stocul de informaţii;
stocul sǎnǎtǎţii publice; fondul de culturǎ şi artǎ etc.

Ansamblul elementelor de avuţie atrase sau care pot fi atrase în circuitul economic în calitate de
factori de producţie definesc potenţialul economic al unei ţǎri.

În funcţie de sfera de cuprindere şi posibilitǎţile efective de punere în valoare a componentelor

sale, potenţialul economic poate fi exprimat în cel puţin douǎ accepţiuni de bazǎ. Astfel, dacǎ este
luat în considerare întregul complex de resurse economice susceptibile de a fi utilizate în
producerea de bunuri şi servicii, avem de-a face cu potenţialul economic valorificabil. În oricare
economie naţionalǎ, însǎ, într-o anumitǎ perioadǎ, intervin o seamǎ de restricţii de naturǎ tehnicǎ,
economicǎ şi socialǎ, care fac ca o parte din componentele potenţialului economic valorificabil sǎ nu
poatǎ fi utilizatǎ sau sǎ rǎmânǎ în stoc sub formǎ de rezerve în vederea utilizǎrii viitoare. De aceea,
este necesarǎ şi folosirea termenului de potenţial atras în circuitul economic, care reprezintǎ numai
o parte din potenţialul economic valorificabil.

Diferenţa dintre potenţialul economic valorificabil şi cel atras in circuitul economic reprezintǎ
resursele neutilizate, aflate în stare latentǎ.

Factorii de producţie reprezintǎ, deci, potenţialul de resurse productive atrase în circuitul

economic. Cu alte cuvinte, resursele economice disponibile şi valorificabile, în mǎsura în care sunt
atrase şi utilizate în activitatea economicǎ, apar ca fluxuri, sub formǎ de servicii ale factorilor de
producţie.
 Studiile mai recente asupra factorilor de producţie subliniazǎ faptul cǎ numǎrul şi conţinutul
acestora s-au modificat în timp, tendinţa de multiplicare şi diversificare a resurselor atrase în
circuitul economic fiind o legitate a dezvoltãrii societǎţii. De asemenea, locul şi rolul fiecǎrui factor,
modul şi proporţiile în care se combinǎ în producţie diferǎ în timp, în special sub influenţa
progresului ştiinţei şi tehnicii, dar şi ca urmare a schimbǎrilor intervenite în volumul, dinamica şi
structura trebuinţelor umane.

Ca urmare, la începuturile dezvoltǎrii societǎţii au existat doi factori – munca şi pǎmântul (natura),
care pot fi considerati ca factorii originari sau primari ai producţiei, din unirea cǎrora oamenii îşi
asigurau existenţa. Mai târziu a apǎrut capitalul, ca factor derivat al producţiei, a cǎrui afirmare este
legatǎ de perioada în care echipamentele de producţie au dobândit o importanţǎ tot mai mare
pentru activitatea economicǎ.

În epoca modernǎ, procesul de amplificare şi diferenţiere a resurselor atrase şi utilizate în

activitatea economicã a continuat, celor trei factori clasici adǎugându-li-se alţii noi, cunoscuţi sub
denumirea de neofactori.

Delimitarea dintre factorii de producţie clasici şi neo-factori decurge din considerente legate de
natura lor intrinsecǎ, dar şi din modul specific de acţiune şi de gestionare a factorilor din fiecare
categorie. Astfel, factorii de producţie clasici, respectiv munca, natura şi capitalul, au la origine
resurse din categoria celor tangibile (“vizibile”), care pot fi cuantificate direct şi pot fi gestionate sub
formele lor alternative de stocuri şi fluxuri. În schimb, neo-factorii, respectiv abilitatea
întreprinzãtorului, tehnologiile, informaţia etc, îşi au originea, în general, în resurse din categoria
celor intangibile (“invizibile”). Ca urmare, exercitarea proprietǎţii şi a gestiunii asupra lor implicǎ
modalitǎţi net deosebite de cele valabile în cazul factorilor clasici. Tipologiile uzuale ale resurselor,
cum ar fi “epuizabile – inepuizabile”, “stocabile – nestocabile”, “primare – derivate”, precum şi
caracteristica de raritate, se aplicǎ, pentru neo-factori, de o manierǎ neconvenţionalǎ.

2. Caracterizarea generalǎ a factorilor de producţie clasici

A) MUNCA. Funcţionarea oricǎrui sistem de producţie este de neconceput fǎrǎ prezenţa
şi intervenţia omului. Stiinţa economicǎ abordeazǎ omul nu numai în calitatea sa de purtǎtor al unor
nevoi de consum tot mai complexe, ci şi în calitate de posesor al unor abilitǎţi ce-i permit sǎ
acţioneze în scopul satisfacerii acestor nevoi.
Munca
Variatele procese de producere a bunurilor corporale şi incorporale, capabile sǎ satisfacǎ nevoi
umane dintre cele mai diverse, au drept element comun faptul cǎ desfǎşurarea lor presupune
prestarea de muncǎ. Într-un anumit sens, prestarea muncii poate fi identificatǎ cu însuşi actul
producţiei.

Munca – factorul originar de producţie – reprezintǎ activitatea specific umanǎ desfaşuratǎ în scopul
obţinerii de bunuri economice, pentru satisfacerea nevoilor.

Ca factor de producţie, munca îmbracǎ o formǎ procesualǎ şi nu forma unei resurse stocabile, aşa
cum este cazul celorlalţi factori de producţie clasici. Astfel, munca se manifestǎ numai ca factor de
producţie în stare activǎ. Resursa care genereazǎ acest flux se referǎ la ansamblul de abilitǎţi fizice şi
intelectuale care fac posibilǎ prestarea unei anumite munci. Corespunzǎtor celor douǎ categorii de
abilitǎţi implicate în prestarea sa, orice muncǎ are o laturǎ fizicǎ şi una intelectualǎ, diferenţele
specifice referindu-se doar la proporţiile de combinare între ele într-un caz concret sau altul. Pe
 durata vieţii active individuale, abilitǎţile fizice se modificǎ în raport cu vârsta, în timp ce abilitǎţile
intelectuale evolueazǎ, de regulǎ, cumulativ.

Munca este un factor de producţie originar, în sensul cǎ ea este intrinsec asociatǎ personalitǎţii
prestatorului ei, neputând fi creatǎ sau reprodusǎ artificial şi nici disociatǎ de persoana
prestatorului. Raportatǎ la scara timpului, munca apare ca un factor de producţie neregenerabil;
prestaţia de muncǎ este ireversibilǎ, dupǎ cum timpul de muncǎ neutilizat este irecuperabil.

Munca reprezintǎ un factor de producţie activ şi dinamizator. Ea deţine în mod exclusiv capacitatea
de a pune în funcţiune ceilalţi factori de producţie şi de a determina transformarea lor în bunuri
economice. Dacǎ munca nu ar acţiona asupra lor, ceilalţi factori de producţie ar rǎmâne cu
desǎvârşire inerţi.

Dimensiunea cantitativǎ a factorului “muncǎ” se referǎ la volumul de muncǎ de o anumitǎ naturǎ

prestat într-un proces de producţie dat. Acest volum poate fi cuantificat prin numǎrul de unitǎţi de
timp de muncǎ prestate, prin numǎrul de ore de muncǎ aferente unei anumite cantitǎţi de produse,
prin numǎrul de lucrǎtori sau de ore-om de muncǎ prestate în condiţii de producţie date.

Dimensiunea calitativã a factorului “muncǎ”, abordat la nivel individual, se referǎ la specializarea

profesionalǎ proprie fiecǎrui prestator în muncǎ, la gradul sǎu de calificare şi de experienţǎ de
producţie, la nivelul sǎu de productivitate. Pentru a ameliora anumite caracteristici ale muncii
prestate de o persoanǎ trebuie sǎ se intervinǎ la nivelul abilitǎţilor şi motivaţiei în muncǎ ale celui
vizat.

Determinat de dezvoltarea generalǎ a societǎţii, progresul calitativ al factorului muncǎ se

concretizeazǎ, în principal, în:

 Creşterea proporţiei în care procesele de muncǎ fac apel la abilitǎţile de ordin intelectual,
care devin preponderente în raport cu cele fizice;

 Tendinţa de ameliorare continuǎ a productivitǎţii muncii, pe baza cǎreia are loc reducerea
treptatǎ a timpului lucrat şi creşterea corespunzǎtoare a timpului liber;

 Creşterea duratei de pregǎtire şcolarǎ şi profesionalǎ instituţionalizatǎ, precum şi a

nivelului şi complexitǎţii acestei pregǎtiri;

 Amplificarea dimensiunii creative a proceselor de muncǎ, bazatǎ pe dezvoltarea

aptitudinilor pentru inovare, pe accentuarea laturii de concepţie a muncii în detrimentul
celei de rutinã, pe dezvoltarea componentei informaţionale a celor mai diverse genuri de
muncǎ.

B) NATURA.

Factorul natural al producţiei se referǎ la toate resursele brute din naturǎ care sunt folosite la
producerea bunurilor economice.
Natura
Factorul natural se materializeazǎ exclusiv în acele elemente care, fiind oferite omului direct de
cǎtre naturǎ, sunt pentru prima datǎ atrase în circuitul economic. Din sfera sa de cuprindere fac
parte solul, aerul, apa, mineralele, combustibilii fosili, fondul silvic etc. Prezenta factorului natural al
producţiei este sesizabilǎ în activitǎţile aferente sectorului primar al economiei, specializat în
desprinderea din naturǎ a resurselor brute; asemenea activitǎţi sunt cele din minerit, agriculturǎ,
silviculturǎ, pisciculturǎ, economia apelor etc.
Factorul natural de producţie are un caracter primar, originar. Elementele sale nu sunt
reproductibile în mod artificial. Odatǎ intrate în lanţul de prelucrǎri succesive care le transformǎ
potrivit diverselor necesitǎţi de consum, bunurile de provenienţǎ naturalǎ se îndepǎrteazǎ de forma
lor originarǎ, dobândesc anumite proprietǎţi inerente bunurilor-capital.

Forma de existenţǎ a factorului natural al producţiei este una materialǎ, de tipul substanţei şi al
energiei. Fiecare tip de resursã primarǎ ce poate fi utilizatǎ în scop productiv are propriul sǎu regim
de formare şi – în unele cazuri – de regenerare. Ea are, la un moment dat, o anumitǎ disponibilitate
ca volum şi însuşiri specifice, iar exploatarea sa curenta se justificǎ numai în anumite condiţii de
ordin tehnic şi economic.

O altǎ particularitate a factorului natural al producţiei constǎ în faptul cǎ, la nivelul lui, este cel mai
pregnant pusǎ în evidenţǎ raritatea resurselor; astfel, multe dintre resursele primare sunt
epuizabile, iar altele, deşi regenerabile, sunt reproduse de naturã într-un ritm inferior celui al
creşterii nevoii de a le consuma.

Dimensiunea cantitativǎ a factorului natural al producţiei se referǎ, în general, la volumul în care o

resursǎ naturalǎ este atrasǎ efectiv în circuitul economic. Modul concret de mǎsurare a acestui
volum depinde de natura resursei respective.

Astfel, pentru terenul agricol intereseazã suprafaţa cultivatǎ, pentru fondul sivic – volumul de masǎ
lemnoasǎ recoltat, pentru apǎ – debitul captat şi volumul acumulǎrilor, pentru minerale – cantitǎţile
de substanţǎ utilǎ extrase.

Dimensiunea calitativã a factorului natural vizeazǎ, la rândul ei, acele atribute intrinseci ale unei
resurse primare care o fac proprie utilizãrii productive. De regulǎ, aceste atribute sunt multiple,
rezultanta lor regǎsindu-se sintetic în randamentele de utilizare obţinute în procesul productiv (de
exemplu – recolta la hectar, puterea caloricǎ a unei tone de combustibil etc). Natura se manifestǎ ca
factor de producţie prin cele trei componente ale sale:

Pǎmântul, ca principalǎ formǎ de factor natural, este punctul iniţial al întregii activitǎţi economice.
Procesele de producţie, în marea lor diversitate, sunt legate într-o formǎ sau alta de factorul
“pǎmânt’, cǎci el oferǎ atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei, cât şi resursele
primare de energie. În agriculturǎ şi silviculturǎ, pǎmântul este factorul principal al producţiei.

În agriculturǎ şi silviculturǎ, procesul de producţie este indisolubil legat de valorificarea unui

ansamblu de însuşiri ale pǎmântului, specifice solului: suport şi mediu de viaţǎ pentru toate plantele
terestre, sursa primarǎ de elemente nutritive şi rezervorul principal de energie al organismelor vii,
receptor şi regulator al umiditǎţii în sistemul sol-apǎ-plante etc. Ca urmare, lumea vie în totalitatea
ei, ca şi dezvoltarea societǎţii, depind, direct sau indirect, de capacitatea solului de a asigura energie
şi substanţǎ vitalǎ. Pǎmântul este un factor de productie de neînlocuit şi, totodatǎ, limitat ca
întindere, care dispune însǎ de o mare capacitate de regenerare şi de creştere a randamentului sǎu,
când este utilizat raţional.

Resursele de apǎ îndeplinesc o serie de funcţii vitale şi de neînlocuit pentru viaţa biologicǎ şi cea
economicǎ, respectiv: consumul populaţiei, agriculturǎ, silviculturǎ, pisciculturǎ, industrie etc. Deşi
dimensiunile resurselor de apǎ pe glob sunt foarte mari, partea destinata folosinţelor, constituitǎ
din apǎ dulce, este redusǎ, reprezentând mai puţin de 1% din cantitatea totalǎ de apa existentǎ pe
glob.

a) Resursele minerale au un rol important în asigurarea bazei de materii prime şi energie necesare
desfǎşurǎrii întregii activitǎţi economice. Resursele minerale sunt grupate, dupǎ gradul de
 cunoaştere a lor la un moment dat, în resurse certe şi resurse ipotetice; dupǎ posibilitǎţile de
exploatare, ele se împart în resurse exploatabile economic cu tehnologiile actuale şi, respectiv,
resurse neexploatabile economic la nivelul tehnologiilor existente; dupǎ conţinutul lor, se deosebesc
resurse bogate şi resurse sǎrace în substanţǎ utilǎ.

Raportul dintre stocul de resurse minerale existente la un moment dat şi consumul curent de
resurse determinǎ gradul de asigurare a producţiei cu rezerve, exprimat în numǎr de ani; acest
raport trebuie pǎstrat la dimensiuni optime, deoarece pregǎtirea pentru exploatare cere timp
îndelungat, iar de resursele existente trebuie sǎ beneficieze nu numai generaţiile prezente, ci şi cele
viitoare.

C) CAPITALUL. În calitate de factor de producţie, capitalul reprezintǎ categoria bunurilor

produse şi utilizate în scopul producerii altor bunuri economice.

Categoria de bunuri astfel definitǎ reprezintǎ capitalul real, denumit şi “tehnic”. În raport cu factorii
primari de producţie (natura şi munca) bunurile capital sunt un factor derivat, datǎ fiind provenienţa
lor din procesele de producţie anterioare.
Capitalul
Capitalul real nu se confundǎ cu capitalul bǎnesc în formã lichidǎ şi nici cu capitalul fictiv, concretizat
în titluri de valoare; capitalul real este procurat prin tranzacţii efectuate pe pieţele specializate de
bunuri de capital, în timp ce capitalul lichid şi cel fictiv sunt obiect de tranzacţie pe pieţele
financiare. Capitalul real cuprinde întreaga varietate de bunuri reproductibile, aflate la dispoziţia
agenţilor economici producǎtori, şi folosite pentru producerea a noi bunuri economice. În sfera sa
de cuprindere intrǎ: instalaţiile şi infrastructura firmelor din industrie, agriculturǎ, transporturi,
comunicaţii şi comerţ, precum şi stocurile de materii prime, materiale, combustibili, semifabricate,
producţie neterminatǎ, considerate normale pentru a asigura ritmicitatea producţiei.

Dupǎ modul specific în care participǎ la activitatea de producţie, se consumǎ şi se înlocuiesc,

componentele capitalului real se grupeazǎ în: capital fix şi capital circulant.

Capitalul fix reprezintǎ acea parte a capitalului real formatǎ din echipamente de folosinţǎ
îndelungatǎ, care participǎ la mai multe cicluri de producţie, se depreciazǎ treptat şi se înlocuiesc
dupǎ mai mulţi ani de utilizare.

În componenţa capitalului fix intrǎ: construcţii cu destinaţie productivǎ, utilaje şi maşini-unelte,

calculatoare şi roboţi industriali, agregate şi instalaţii de lucru, mecanisme şi dispozitive de reglare,
mijloace de transport, etc. Capitalul fix se distinge prin caracterul limitativ al posibilitǎţilor sale de
trecere de la un fel de utilizare productivã la altul. Rigiditatea utilizǎrii lui este cu atât mai mare cu
cât echipamentul tehnic de producţie este mai specializat.

Capitalul circulant reprezintǎ acea parte a capitalului real care se consumǎ în întregime în decursul
unui singur ciclu de producţie şi care trebuie înlocuit cu fiecare nou ciclu.

În componenţa capitalului circulant se includ: materii prime, materiale de bazǎ şi auxiliare, energie,
combustibili, semifabricate, etc. Bunurile ce alcǎtuiesc capitalul circulant sunt susceptibile de a primi
utilizǎri diverse; posibilitǎţile de alegere a unei anumite utilizǎri sunt cu atât mai largi cu cât
elementele de capital circulant sunt mai aproape de stadiul materiei brute naturale.

Încadrarea bunurilor economice în categoria capitalului real nu porneşte şi nu trebuie sǎ porneascǎ

de la forma natural-materialǎ a bunurilor respective; în fapt, unul şi acelaşi bun economic, având
anumite proprietǎţi specifice, poate primi fie destinaţia de bun de consum, fie cea de bun-capital.
Bunurile produse devin bunuri-capital numai atunci când sunt atrase în activitatea productivǎ şi
îndeplinesc în mod efectiv funcţiile specifice ce le revin în calitate de capital fix sau de capital
circulant.

Circuitul şi rotaţia capitalului real. Abordat la nivelul firmei, capitalul real – fix şi circulant – apare
drept o parte a capitalului în funcţiune; alǎturi de celelalte forme ale capitalului total exploatat în
activitatea firmei, capitalul real participǎ la un circuit specific, parcurgând trei stadii.

Stadiul întâi al circuitului capitalului în funcţiune îl constituie procesul prin care capitalul lichid al
firmei se transformǎ în capital real productiv; aceastǎ transformare are loc în condiţiile în care firma
se prezintǎ pe piaţa bunurilor de capital în calitate de cumpǎrǎtor şi procedeazǎ efectiv la
achiziţionarea de bunuri-capital necesare producţiei. Paralel, firma se prezintǎ în calitate de
cumpǎrator şi pe piaţa muncii, atrǎgându-şi resursele de muncǎ necesare. Stadiul al doilea al
circuitului capitalului în funcţiune al firmei îl constituie utilizarea productivǎ a capitalului real, în
combinaţie cu ceilalţi factori de producţie, pentru obţinerea de bunuri destinate vânzǎrii ca mǎrfuri
pe piaţǎ. Ultimul stadiu al circuitului capitalului în funcţiune al firmei constǎ în trecerea acestuia din
forma marfǎ în forma bǎneascǎ, prin vânzarea bunurilor produse.

II. Producţie
I. Aprovizionare III. Desfacere
K
B R P M B’
L
Banii Marf?
Bunuri
capital

Forme funcţionale
ale capitalului

Fig. 1. Schema circuitului capitalului real

Corespunzǎtor celor trei stadii ale fluxului circular al capitalului firmei, acesta îmbracǎ trei forme:
bani, bunuri-capital şi, respectiv, marfǎ. Dintre cele trei forme funcţionale ale capitalului, numai una,
şi anume bunurile-capital reprezintǎ capital real, care funcţioneazǎ în calitate de factor de
producţie; banii cu care se iniţiazǎ circuitul, precum şi mǎrfurile destinate vânzǎrii, intervin numai în
roluri conexe în raport cu procesul productiv propriu-zis.

Funcţionarea capitalului firmei are un caracter continuu, circuitul fiind repetitiv. Reluarea parcurgerii
celor trei stadii ale circuitului reprezintã rotaţia capitalului, iar timpul necesar pentru parcurgerea
unui circuit complet reprezintǎ viteza de rotaţie a capitalului. Asupra vitezei de rotaţie a capitalului
influenţeazǎ mai mulţi factori, inclusiv structura capitalului productiv utilizat. Cum elementele de
capital fix se utilizeazǎ în mai multe cicluri de producţie, întreprinderile caracterizate printr-o
pondere ridicatǎ a capitalului fix înregistreazǎ o vitezǎ de rotaţie mai micǎ şi invers.

Formarea, uzura şi amortizarea capitalului. Dinamica factorului de producţie “capital” poate fi

explicatǎ prin procesul de formare brutǎ a capitalului real, care cuprinde: 1) formarea brutǎ de
capital fix şi 2) variaţia stocurilor.

Formarea brutǎ de capital fix caracterizeazǎ procesul prin care bunurile de capital fix sunt procurate
de cǎtre întreprinderi în scopul de a fi utilizate în procesul de producţie. Acest proces cuprinde: a)
achiziţionarea, de pe pieţele specializate sau, dupǎ caz, producerea în regie proprie, de bunuri-
capital noi şi punerea lor în funcţiune; b) exercitarea asupra bunurilor de capital fix existente a
unor intervenţii menite a le ameliora performanţele funcţionale, a le creşte durata de viaţǎ şi
randamentul, a le reface anumite componente (prin modernizǎri şi reparaţii capitale)

Variaţia stocurilor reprezintǎ diferenţa între intrǎrile în stocuri şi ieşirile din stocuri în cursul
perioadei considerate. Stocurile conţin toate bunurile care se gǎsesc în posesia întreprinderilor sub
formǎ de: materii prime, materiale, combustibili, semifabricate, producţie neterminatǎ, produse
finite.

Formarea capitalului fix are loc prin intermediul investiţiilor.

Investiţiile se definesc drept totalitatea cheltuielilor fǎcute de întreprinderi pentru crearea de noi
capacitǎţi de producţie, precum şi pentru refacerea, ameliorarea şi dezvoltarea capacitǎţii existente.

Investiţia totalǎ fǎcutǎ într-o anumitǎ perioadǎ pentru formarea brutǎ de capital fix poartǎ
denumirea de investiţie brutǎ. Ea are ca sursǎ atât sumele recuperate de cǎtre firme prin
amortizarea capitalului lor fix în funcţiune, cât şi reinvestirea unei pǎrţi din profit (investiţia netǎ).

Pe parcursul utilizǎrii capitalului fix, acesta înregistreazǎ un proces de depreciere, care conduce
inevitabil, în timp, la scoaterea din funcţiune a bunurilor de capital fix, obligând la înlocuirea
acestora. Deprecierea capitalului fix se datoreazǎ atât uzurii fizice, cât şi uzurii morale a acestuia.

Prin uzura fizicǎ a capitalului fix se înţelege pierderea treptatǎ a proprietǎţilor lui tehnice de
exploatare ca urmare a folosirii productive şi a acţiunii agenţilor naturali.

Cum capitalul fix participǎ la mai multe procese de producţie, el suferǎ de fiecare datǎ un anumit
grad de uzurǎ fizicǎ. Corespunzǎtor acestei uzuri fizice se calculeazǎ cote de amortizare care se
includ în costul producţiei, pentru a face posibilǎ reconstituirea sumelor necesare înlocuirii
capitalului fix uzat. Recuperarea acestor cheltuieli prin includerea lor în preţul de vânzare al
produselor permite constituirea unui fond de amortizare, pe baza cǎruia va fi posibilǎ înlocuirea
capitalului fix la sfârşitul duratei sale de viaţǎ.

Prin amortizare se înţelege recuperarea treptatǎ, în timp, a cheltuielilor cu achiziţionarea capitalului

fix – concretizate în preţul acestuia – prin includerea în costul produsului la a cǎrui fabricare
participǎ, a unei pǎrţi (cote) din aceste cheltuieli.

V
A=
Suma anualǎ a amortizǎrii se determinǎ pe baza relaţiei: T, în care:
A = suma anualǎ a amortizǎrii;
V = preţul de achiziţionare a capitalului fix;
T = durata normatǎ de funcţionare a capitalului fix, exprimatǎ în ani.

Pentru cǎ înlocuirea capitalului fix în funcţiune genereazǎ, pe de o parte, cheltuieli de casare

(dezmembrare), iar pe de altǎ parte venituri din valorificarea diferitelor subansamble, piese de
schimb sau ca fier vechi, la determinarea amortizǎrii anuale se utilizeazǎ în practicǎ relaţia:

V −V C +C d
A=
T , în care:
VC = venituri obtinute din casarea utilajului;
Cd = cheltuieli de dezmembrare a utilajului;

Raportul procentual dintre suma anualǎ a amortizǎrii şi preţul de achiziţie a capitalului fix reprezintǎ
 A 1
Ca= ⋅100= ⋅100
cota anualǎ de amortizare: V T .

În afara deprecierii datorate uzurii fizice, capitalul fix este supus şi deprecierii datorate uzurii
morale. Cauza primarǎ a uzurii morale o constituie progresul tehnic, însoţit de creşterea
productivitǎţii muncii, a randamentului noilor echipamente de producţie. Acesta face ca preţurile de
achiziţie a echipamentelor sǎ se modifice, sau ca unele echipamente sǎ devinǎ depǎşite din punct de
vedere tehnic, în comparaţie cu cele noi, de acelaşi gen. În condiţiile în care performanţele tehnice
şi economice ale unora din echipamentele de producţie nu mai corespund, este necesarǎ înlocuirea
capitalului fix vechi, depreciat din punct de vedere moral, cu echipamente noi, chiar înainte de a se
uza fizic complet, producând pierderi întreprinzǎtorului.

Pentru determinarea gradului efectiv de depreciere tehnicǎ şi a capacitǎţii de funcţionare a

capitalului fix sunt folosite o serie de metode analitice de evaluare a uzurii fizice şi a uzurii morale a
echipamentelor de producţie, bazate, în general, pe expertize de specialitate. Astfel de metode sunt
aplicate atunci când se pun probleme de retehnologizare a unor întreprinderi, ramuri sau sectoare
economice.

3. Caracterizarea generalǎ a neofactorilor de producţie

Neofactorii au la originea existenţei lor resurse din categoria celor intangibile, iar utilizarea lor
Neofactorii potenţeazǎ randamentul factorilor de producţie clasici. În categoria neofactorilor se includ:

Tehnologiile pot fi definite drept procedee de combinare şi transformare a factorilor de producţie în

rezultate ale producţiei, prin aplicarea unor reguli riguros definite.

Ele sunt de natura unor active intangibile, reprezentând, în esenţǎ, cunoaştere, aplicabilǎ în mod
curent în activitatea de producţie. Tehnologiile articuleazǎ într-un proces coerent diferitele faze şi
operaţii specifice, ocazionate de obţinerea unor bunuri sau servicii cu caracteristici predeterminate.

Rolul specific al tehnologiilor ca factor de producţie este acela de a defini, în mod riguros şi explicit,
natura şi succesiunea fazelor a cǎror parcurgere asigurǎ transformarea elementelor de intrare în
elemente de ieşire ale procesului de producţie.

Tehnologiile disponibile la un moment dat formeazǎ “stocul de tehologii”, concretizat în brevete de

invenţie, licenţe, proiecte de produse şi instalaţii, machete şi prototipuri, diagrame de flux,
specificaţii de execuţie a unor operaţii etc.

Ca factor de producţie activ, orice tehnologie se prezintǎ în starea sa operaţionalǎ, intervenitǎ în

condiţiile în care tehnologia respectivǎ a fost aleasǎ şi pusǎ efectiv în aplicare de cǎtre agentul
economic producǎtor.

Progresul tehnologic are drept esenţǎ ameliorarea performanţelor procesului de producţie, prin
gestionarea eficientǎ a factorilor de producţie, paralel cu îmbunǎtǎţirea caracteristicilor tehnico-
funcţionale şi calitative ale bunurilor obţinute. El este rezultatul permanenţei activitǎţii de cercetare
ştiinţificǎ.
În economia contemporanǎ, agenţii producǎtori nu numai cǎ urmǎresc sǎ se încadreze în tendinţele
generale ale ştiinţei şi tehnologiei, ci abordeazã problema inovǎrii şi modernizǎrii ca o prioritate
strategicǎ majorǎ a propriei activitǎţi. Se considerǎ cǎ, în condiţiile actuale, o firmǎ îşi poate asigura
viabilitatea tehnologicǎ numai prin alocarea unei cote de cel putin 8-10% din cifra sa de afaceri
pentru acţiuni de cercetare-dezvoltare.

Informaţia. Generic, informaţia se defineşte drept un semnal rezultat din reprezentarea realitǎţii
prin cunoaştere şi cǎruia atât emitentul, cât şi destinatarul, îi asociazǎ aceeaşi semnificaţie. Calitatea
de factor de producţie revine informaţiei faptice sau documentare, stocate pe suporţi materiali
(hârtie, film, discuri şi benzi magnetice, circuite integrate etc) şi introduse ca atare în procesul de
producţie.

Informaţia de intrare într-un proces de producţie se concretizeazã în: fişe tehnice, desene de
execuţie, standarde, norme de consum şi de producţie, instrucţiuni de lucru şi de protecţie a muncii,
documentaţii de invenţii, inovaţii şi raţionalizãri, studii de fezabilitate, rapoarte de asistenţã tehnicã
şi consultanţã etc; toate acestea constituie bunuri informaţionale.

Informaţiile se deosebesc de resursele economice clasice printr-o serie de particularitǎţi, care

privesc atât producerea informaţiilor, cât şi gestionarea, tranzacţionarea pe piaţǎ şi utilizarea
acestor resurse. Principalele particularitǎţi ale informaţiei ca tip de bun economic se referǎ la faptul
cǎ:

Producerea informaţiilor prin procesul de cunoaştere are un caracter neîntrerupt şi, practic,
nelimitat; ca urmare, stocul de informaţii se extinde şi se îmbogǎţeşte continuu;

Utilizarea informaţiei este nedistructivã şi repetitivã; dupã o anumitã utilizare, informaţia rǎmâne în
continuare o resursã disponibilã, dar, în raport cu dinamica cunoaşterii, poate înregistra o perimare
de natura uzurii morale;

Accesul unui utilizator la o informaţie nu-l deposedeazã, de regulã, pe deţinãtorul ei iniţial de

utilitatea informaţiei respective sau de posibilitatea de a o oferi pe piaţǎ şi altor beneficiari;

Informaţia nou creatã şi oferitã pe piaţǎ implicǎ, în general, costuri ridicate de producere, în virtutea
caracterului ei de rezultat al actului creativ, intelectual; pe de altǎ parte, ea este extrem de uşor de
reprodus şi de vehiculat; apare, deci, necesar, ca aceastǎ resursǎ sǎ fie supusǎ unor reguli specifice
de gestionare, acces şi protecţie; protecţia dreptului de proprietate asupra bunurilor informaţionale
se realizeazǎ, în principal, prin contracte, legislaţia dreptului de autor, licenţe, brevete, patente,
mǎrci înregistrate etc.

Abilitatea întreprinzatorului reprezintǎ un neo-factor de producţie propriu sistemelor economice

bazate pe concurenţǎ şi liberǎ iniţiativǎ.

În general, prin întreprinzǎtor este înţeles acel tip de subiect al activitãţii economice care, fie cǎ
iniţiazǎ o nouǎ afacere, fie cǎ, în cadrul unei afaceri în desfǎşurare, iniţiazǎ un proces de schimbare
radicalǎ. Întreprinzǎtorul gestioneazǎ, fǎcând uz de propriile-i abilitǎţi, ansamblul sistemului de
factori de producţie; el efectueazǎ alegerea factorilor în raport cu scopul pe care şi-l stabileşte,
atrage aceşti factori şi îi aduce în starea activǎ, necesarǎ utilizǎrii lor combinate în procesul de
producţie plasat sub controlul sǎu.

Abilitǎţile cu care este înzestrat întreprinzǎtorul vizeazǎ îndeplinirea de cǎtre acesta a unor funcţii
cum sunt:
 - sesizarea ocaziilor şi a şanselor, respectiv a faptului cǎ, într-un anumit context şi la un
anumit moment, o anumitǎ acţiune are şanse de succes şi cǎ, deci, se justificǎ promovarea ei;

- formularea unui proiect al propriei sale acţiuni şi definirea condiţiilor concrete, posibil de
controlat de cǎtre el însuşi, care ar face ca acest proiect sǎ devinǎ fezabil;

- promovarea propriu-zisǎ a proiectului, prin asumarea unei iniţiative şi punerea ei în practicǎ,

gestionând procesul de demarare a unei noi afaceri sau a unei schimbǎri radicale într-o
activitate economicǎ în curs.

Ca factor de producţie, abilitatea întreprinzǎtorului reprezintǎ un element decisiv de progres, în

mǎsura în care economia contemporanǎ este bazatǎ prin excelenţǎ pe inovare tehnologicǎ şi pe
dinamica schimbǎrilor calitative. Comportamentul antreprenorial este tipul de comportament
economic viabil şi legitim într-o economie sǎnǎtoasǎ. El nu poate şi nu trebuie confundat cu
comportamentele speculative, care deformeazǎ conţinutul liberei iniţiative, prin încercarea de a
obţine profituri din modificarea conjuncturii economice, mizându-se pe producerea unor anumite
situaţii favorabile pentru speculator.