În epoca romană, Marcus Tullius Cicero (106- 43 î. H.

) a avut o concepţie bazată pe existenţa

dreptului natural. Dreptul, în concepția sa, se bazează pe liantul dintre bine și egalitate, împărțindu-se în
drept natural și drept pozitiv după Cicero. Acesta consideră dreptul că fiind un dar de la natură, nu un
beneficiu al deciziei

Opţiunile ilustrului orator cu referire la drept au fost influenţate de multe şcoli. El a jucat un rol
important în perioada de sfârșit a Republicii romane. Activitatea sa literară și politico-socială s-a
concretizat în domenii atât de numeroase, încât Cicero poate fi calificat drept un om universal, homo
universalis. El a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influență asupra literaturii latine și
s-a manifestat ca unul dintre cei mai prolifici scriitori, mai prolific chiar decât Seneca și Augustin. Operele
sale ‘’De republica’’ şi ‘’De legibus’’ se apropie de tematica platoniană, dar sunt aristotelice şi stoice
după conţinut.

“Salus populi suprema lex esto” se regăsește în lucrarea “De legibus” al lui Cicero (cartea a III-a,
partea a III-a). Această frază se bazează pe acordul implicit al fiecărui membru al societății cu
bunăstarea comunității.

Binele poporului se referă la ceea ce este comun și benefic pentru toți sau majoritatea membrilor
unei anumite comunități sau, în mod alternativ, la ceea ce se realizează prin cetățenie, acțiune colectivă
și participare activă în domeniul politicii și serviciului public. Pentru ca poporul sa rămână în armonie,
fara divergențe, certuri, revolte și alte situații neplăcute, trebuie ca relațiile dintre cetățeni sa fie unele
de onestitate, acceptare și liniște.

Primele concepții referitoare la binele comun au fost stabilite de filosofii greci antici, inclusiv
Aristotel și Platon. Unul dintre sensurile binelui comun desprins din filosofia lui Aristotel este valabil și în
zilele noastre și se referă la ceea ce un savant contemporan numește „binele realizabil și propriu al unei
comunități, trebuie împărtășit în mod individual de către membrii acesteia”.

Virtutea, spune Cicero, constă, integral, în fapte. Ori, cea mai înaltă faptă este guvernarea cetății. A
conduce treburile publice înseamnă cea mai frumoasă funcțiune a înțelepciunii, a experienței și a
virtuții. Politica este opera omului de bine. A juca un rol în viața publică este, în gândirea ciceroniană, o
datorie morală, cu toate incoveniențele si pericolele care pândesc pe cei care au asemenea înaltă
îndeletnicire. Patria revendică în serviciul sau cea mai mare parte si cea mai înaltă din forțele sale, “adică
tot ce are mai bun sufletul nostru, spiritul nostru, inteligența noastră”. Căci numai așa, Statul o dată
servit sub diversele forme ale acțiunii civice, restul cetățenilor poate să se consacre vietii private. Pentru
omul de bine cea mai funestă dintre dizgrații este aceea să se supună unui om rău. Ori răutatea va
triumfa cu necesitate dacă oamenii de bine se abțin, și Republica “se va sfărâma în bucăți”.

Dacă faptul guvernării cere de la oameni asa mari calități, autoritatea nu este prin ea însăși un fapt
al omului. Autoritatea este elementul poporului, “res publica”. Cicero insisă astfel asupra noțiunii de
popor căreia îi dă o definiție de multe ori reluată și discutată