Conceptul de sine

Orice definitie a conceptului de sine apeleaza implicit sau explicit la

schemele cognitive si la procesul atribuirii. Modul in care se autopercepe
un individ, cum isi organizeaza informatiile stocate in memorie despre
propria persoana, atribuindu-si anumite trasaturi este sinele.

Sinele in scheme cognitive Dupa o teorie a lui Markus (1977)

sinele se formeaza prin asocierea unor retele de informatie despre noi
insine. Markus a diferentiat cateva modele de sine in asocierea acestor
retele. Avem astfel, indivizi:

a) Schematici. Acestia sunt preocupati de cateva aspecte particular referitoare la ei

insisi provenite din anumite scheme. Ei isi vor reprezenta sinele dupa acestea. Un exemplu in acest
sens este autoreprezentarea data de schemele insusite din tipurile zodiacale.

Stereotipurile de gen au condus insa totdeauna la constructia

sinelui, prin scheme stereotipic masculine sau scheme stereotipic
feminine. Asumarea masculinitatii sau feminitatii are o importanta
covarsitoare pentru modul in care acesti indivizi se percep ei insisi.

b) Aschematici. Sunt opusul celor dintai - fara un set sudat de

scheme legate de masculinitate sau feminitate, cei efectiv neutri fata de
apartenenta lor la gen.

c) Androgini. Setul lor de autoreprezentari este corelat cu schemele

legate de masculinitate sau feminitate dar combina insusiri intelese ca
atribuiri specifice unui gen sau altul.

Schemele de sine si aspiratiile. In acest raport, Higgins (1987) a

sustinut existenta simultana a trei tipuri de scheme despre sine:

a)     sinele actual – autoreprezentarea a ceea ce suntem in prezent;

b)     sinele ideal – autoreprezentarea lui cum am vrea sa fim;

c)     sinele dezirabil – autoreprezentarea a cum credem ca ar trebui sa fim.

Esecul in rezolvarea prapastiei dintre sinele actual si sinele ideal

produce dezamagire, iar cel dintre sinele actual si sinele dezirabil
cauzeaza anxietate. Discrepantele dintre cele trei tipuri de sine pot fi
grave, producand perturbari psihice de la scaderea stimei de sine la
psihoze si nevroze. Discrepantele dintre acestea pot fi reduse prin
cultivarea motivatiei pentru schimbare.

Sinele si atribuirea. Teoria autoperceptiei  postuleaza ca nu exista

diferente esentiale intre judecatile provenind din autoatribuire si atribuirile de
caracter pe care le facem la adresa personalitatii altora.

Conform teoriei autoatribuirii emisa de Weiner (1979, 1985 1986)

succesul sau esecul unei sarcini este corelat cu cauzele si consecintele
atribuirilor facute. Factorii care pot favoriza performantele sunt:
Locusul cauzei (intern daca individul atribuie esecul sau la un examen
nepregatirii corespunzatoare sau extern daca individul considera ca a
esuat din cauza exigentei exagerate a profesorului)

Stabilitatea cauzei ( daca individul atribuie pierderii examenului din cauza

unei indispozitii fiziologice – o cauza temporara; sau din cauza
neputintei de a controla situatia – o cauza foarte stabila)

Controlabilitatea (daca individul a pierdut examenul deoarece nu s-a

prezentat la timp din cauza unui accident in trafic – acesta nu putea fi
controlat; dar daca a intarziat pentru ca nu si-a programat bine timpul
pentru a-si face toaleta – aceasta situatie era sub puterea controlului
sau)

In cazul “internalitatii”, sursa controlului conduitei si efectelor sale este perceputa ca interioara:

efort propriu, mobilizare energetica, insusiri proprii de vointa, aptitudini, deprinderi etc.

Ca actor social, individul si microgrupurile din care face parte sunt

implementate in macrostructura sociala. Acestea ii imprumuta norme,
valori, scheme de gandire si comportamentale, vectori de dezvoltare pe
termen mai lung. Schimbarile la nivel societal se rasfrang in palierele
inferioare, inclusiv la cel al nisei proprii de dezvoltare (zona spatio-
temporala peste care se suprapune biografia unei persoane). Nisa
personala, la randul ei, este marcata de caracteristicile comunitatii de
apartenenta mai largi (popor, grup de varsta, profesional etc.). Daca
grupul social din care face parte individul nu-si poate schimba locul, nu se
poate suprima pe sine, individul in schimb poate trece dintr-un mediu in
altul, poate chiar modela ambianta sociala. Pe langa elementele de
predeterminare, de dependenta, traseul individual, chiar si intr-un regim
totalitar, comporta grade de libertate. Transformand mediul, individul se
transforma implicit si pe sine.

Se evidentiaza, astfel, doua tipuri de control: controlul primar si

cel secundar. Controlul primar vizeaza schimbarea mediului, in timp
ce controlul secundar are ca tinta autoschimbarea pentru a obtine gradul
necesar de adecvare individ-mediu (Dubois, 1985)