Sunteți pe pagina 1din 364

Jules Verne

Doctor OX

Jules Verne - Le docteur OX

Pentru ce ar fi zadarnic să căutaţi orăşelul

Quinquendone chiar pe cele mai bune hărţi


Dacă veţi căuta orăşelul Quinquendone pe o hartă
a
Flandrei, veche sau nouă, e foarte probabil că nu-l
veţi găsi.
Atunci Quinquendone este un oraş care va fi
dispărut?
Nu. Un oraş care se va întemeia în viitor? Deloc.
El
există, în ciuda geografiei, de vreo opt sau nouă
sute de ani.
Ceva mai mult, are o populaţie de două mii trei
sute
nouăzeci şi trei de suflete, dacă admitem că
fiecare locuitor
are câte un suflet. Este situat la treisprezece
kilometri şi
jumătate spre nord-vest de Audenarde şi la
cincisprezece
kilometri şi un sfert spre sud-est de Bruges, în
mijlocul
Flandrei. " ,

Vaarul, un mic afluent al fluviului Escaut, trece pe


sub cele trei poduri acoperite cu acoperişurile
vechi din
Evul Mediu ca la Tournay. Este pe acolo un castel
vechi, a
cărui temelie a fost pusă în 1197 de către contele
Balduin,
care avea să fie împăratul Constantinopolului şi o
primărie
cu ferestre gotice, împodobită cu un şir de
creneluri şi un
turn înalt de vreo trei sute cincizeci şi şapte de
picioare
deasupra pământului. La fiecare ceas se poate
auzi glasul
clopotelor în cinci octave, adevărat piano aerian,
al cărui
renume îl întrece pe al celui din Bruges. Străinii -
dacă a
venit vreunul prin Quinquendone - nu părăsesc
acest ciudat
orăşel, fără să fi vizitat sala stathouderilor
împodobită cu
portretul în picioare al lui Wilhelm de Nassau
executat de
Brandon; amvonul bisericii St. Magloire,
capodoperă a
arhitecturii din secolul ăl XVI-l ea; puţul cu
acoperiş de fier
3

din mijlocul pieţii mari St. Ernuph, a cărui


lucrătură

minunată se datorează pictorului fierar Quentin


Matzys;

mormântul construit odinioară Măriei de


Bourgogne, fiica

lui Carol Temerarul, care se odihneşte acum în


biserica

Notre Dame din Bruges etc.


în sfârşit, trebuie să se ştie că cei din
Quinquendone
au ca ocupaţie principală fabricarea pe o scară
foarte
întinsă a cremei numită frişca şi a acadelelor.
Domeniul
este administrat din tată în fiu de mai multe
secole, de
familia van Tricasse. Şi cu toate acestea
Quinquendone nu
figurează pe harta Flandrei! L-au uitat geografii?
L-au
scăpat anume din vedere? Nici eu nu vă pot
răspunde; sigur
e că, cu toate acestea Quinquendone există, cu
străzile-i
strâmte, cu întăriturile, cu casele lui în stil
spaniol, cu hala
şi primarul lui şi că a fost de curând teatrul unor
fenomene
surprinzătoare, extraordinare, de necrezut - deşi
adevărate -
şi care vor fi credincios redate în povestirea de
faţă.
Negreşit, nu putem gândi nimic rău despre
flamanzii
din Flandra apuseană. Sunt oameni de treabă*
cuminţi,
economicoşi, potrivit de veseli, ospitalieri, poate
puţin cam
greoi la limbă şi la minte, dar toate acestea nu
explică deloc
faptul că, unul dintre cele mai interesante oraşe
de pe
teritoriul ei, nu e încă trecut în cartografia
modernă!
Scăparea aceasta din vedere, desigur, este
regretabilă.
Cel puţin dacă istoria sau în lipsa ei cronicile sau
în lipsa
cronicilor tradiţia ţării ar pomeni de
Quinquendone! Dar
nu, nici atlasele, nici ghidurile, nici intinerariile nu
vorbesc
de el. Chiar domnul Jonnes, iscusitul explorator de
cătune
nu spune nimic. îşi poate oricine închipui cât de
mult ar
putea să vateme această tăcere interesele
comerciale şi
4

industriale ale oraşului. Dar ne grăbim să spunem


că nu are

nici industrie, nici comerţ şi că trăieşte foarte bine


şi fără

ele.
Acadelele şi frişca nu se exportă, ci se consumă
pe
loc. într-un cuvânt, Quinquendone nu are nevoie,
de
nimeni. Dorinţele lor sunt restrânse, viaţa lor e
modestă;
sunt liniştiţi, reci, moderaţi, nepăsători, adică
„flamanzi"
cum încă se mai găsesc uneori între Escaut şi
marea
Nordului.

II
Primarul van Tricasse şi ajutorul

de primar Niklausse vorbesc


de nevoile oraşului

- Crezi? întrebă primarul.


- Cred, răspunse ajutorul după câteva minute de

tăcere.
- Nu trebuie să procedăm cu uşurinţă, reluă
primarul.
- Iată, s-au împlinit zece ani de când tot vorbim
de
afacerea asta aşa de importantă, zise ajutorul de
primar
Niklausse, şi-ţi mărturisesc, venerabile van
Tricasse, că
încă nu mă pot hotărî.

- îţi înţeleg şovăiala, zise primarul, care nu


deschise

gura decât după vreun sfert de oră de gândire. îţi


înţeleg

nehotărârea şi ţi-o împărtăşesc. Am face mai bine


dacă n-

am hotărî nimic fără o cercetare mai amănunţită


a

chestiunii.
S

- E sigur răspunse Niklausse, că postul de comisar


este inutil într-un oraş atât de paşnic cum e
Quinquendonul.
- Predecesorul nostru, răspunse van Tricasse cu
un
ton grav, predecesorul nostru nu zicea niciodată,
nu ar fi
îndrăznit niciodată să zică despre ceva că e sigur.
Orice
afirmaţie poate da naştere la contraziceri
neplăcute.
Consilierul dădu din cap afirmativ, apoi rămase
tăcut
aproape o jumătate de oră. După trecerea acestui
timp, în
care consilierul şi primarul nu mişcară nici măcar
un deget,
Niklausse îl întrebă pe van Tricasse dacă
predecesorul său
- cu douăzeci de ani înainte - nu s-a gândit cumva
şi el să
suprime postul de comisar, care în fiecare an
împovăra
bugetul oraşului Quinquendone cu suma de o mie
trei sute
şaizeci şi cinci de franci şi nu ştiu câte centime.
- într-adevăr, răspunse primarul ducându-şi mâna
la
inteligenta-i frunte, cu o încetineală măreaţă; într-
adevăr s-
a gândit, dar demnul bărbat a murit mai înainte
de a fi
îndrăznit să ia o hotărâre, nici în privinţa aceasta,
nici în
vreo altă chestiune administrativă. Era un om tare
înţelept!
De ce n-aş face şi eu ca el?

Consilierul Niklausse nu a fost în stare să aducă


un

argument, care să contrazică părerea primarului.


- Omul care moare fără să se fi hotărât în nici o

privinţă în viaţa lui, aproape că a atins


perfecţiunea în

viaţă, adăugă van Tricasse, grav.


Zicând aceste cuvinte, primarul apăsă cu vârful

degetului mic pe butonul unei sonerii cu


clopoţelul lui
înăbuşit, care scoase mai mult un suspin decât un
sunet.
Aproape îndată se auziră paşi uşori călcând încet
pe sală.
Un şoarece mergând pe un covor gros, n-ar fi
făcut mai
puţin zgomot. Uşa odăii se deschise, învârtindu-se
în
balamalele unse bine. Apăru o fetiţă blondă, cu
coadiţe
lungi. Era Suzel van Tricasse, unica fiică a
primarului. Ea
dădu tatălui ei, o dată cu o farfurioară cu cărbuni
aprinşi,
luleaua îndesată cu vârf, nu zise nimic şi dispăru

numaidecât, fără ca plecarea ei să facă mai mult


zgomot

decât intrarea.
Onorabilul primar îşi aprinse pipa uriaşă şi dispăru

curând într-un nor de fum albastru, lăsându-i pe


Niklausse

scufundat într-o cugetare adâncă.


Camera în care vorbeau astfel cele două persoane
de
seamă, având conducerea era bogat împodobită
cu
sculptură în lemn negru. O sobă mare cu o vatră
în care ar
fi putut arde un stejar întreg şi s-ar fi putut frige
un bou la
frigare, ocupa jumătate din peretele camerei şi
avea în faţă
o fereastră zăbrelită, ale cărei geamuri colorate
îndulceau
lumina zilei. Într-o ramă străveche se vedea
portretul unui
bărbat oarecare, portret atribuit lui Hemling şi
care trebuia
să reprezinte pe vreun strămoş al lui van Tricasse,
a cărui
genealogie se urcă cu siguranţă până în secolul al

paisprezecelea, epocă în care flamanzii şi Guy de


Dampierre au avut de luptat contra împăratului
Rudolf de
Habsburg.

Camera asta făcea parte din locuinţa primarului,


una

din cele mai plăcute din Quinquendone. Clădită în


stil

flamand şi cu tot capriciul, pitorescul, imaginaţia


pe care o

cere arhitectura ogivală, era citată ca unul dintre


Cele mai

curioase monumente ale- oraşului.


Un azil de surdo-muţi n-ar fi fost mai tăcut decât
casa
aceasta. Nu se pomenea zgomot în ea; acolo se
aluneca, nu
se mergea; nu se vorbea, se şoptea. Şi cu toate
acestea nu
lipseau femeile, căci în afară de primarul van
Tricasse, mai
locuia acolo şi soţia lui, Brigitta van Tricasse, fiica
sa Suzel
van Tricasse şi servitoarea Lotchen Lanshen. La
acestea
trebuie să o mai adăugăm şi pe sora primarului,
tuşa
Hermance, fată bătrână, căreia tot i se mai zicea
Tatane
mance, cum o numea nepoata sa Suzel când era
mică.
Ei bine, cu toate elementele acestea de discordie,
de
8

zgomot, de pălăvrăgeală, casa primarului era


liniştită ca un

pustiu.
Primarul era un om de vreo cincizeci de ani, nici

gras nici slab, nici scurt nici înalt, nici tânăr nici
bătrân,

nici roşu nici palid, nici vesel nici trist, nici


mulţumit nici

plictisit, nici energic nici moale, nici mândru nici


umil,

nici bun nici rău, nici darnic nici zgârcit, nici


curajos nici
fricos, nici prea-prea, nici foarte-foarte - ne
quidnimis-un
om moderat în toate, dar după încetineala
neschimbată a
mişcărilor sale, după falca interioară puţin cam
lăsată în
jos, după ochii veşnic întredeschişi; după fruntea
netedă ca
o placă de metal galben fără nici o cută, după
muşchii
subţiri, un fizionomist ar fi recunoscut fără
greutate că
primarul van Tricasse era liniştea personificată.
Niciodată
bătăile inimii nu i s-au iuţit nici de mânie, nici de
pasiune,
niciodată vreo emoţie oarecare nu i-a îmbujorat
faţa,
niciodată nu s-a încruntat din cauza vreunei
supărări,
oricât de uşoară aţi vrea s-o presupuneţi. Era
întotdeauna
îmbrăcat în haine bune, nici prea largi, nici prea
subţiri, pe
care nu izbutea să le rupă. Se încălţa cu nişte
pantofi cu trei
tălpi şi cu catarama de argint care prin trăinicia
lor, îl
deznădăjduiseră pe cizmar.

Pe cap, purta o pălărie mare, desigur de pe


vremea

când Flandra a fost despărţită de Olanda, ceea ce


face să-i

dăm o vârstă de peste patruzeci de ani. Dar ce


vreţi?

Pasiunile sunt acelea ce ne secătuiesc corpul ca şi


sufletul,

hainele ca şi corpul şi demnul nostru primar,


apatic

nepăsător, nu se pasiona pentru nimic. Nu istovea


şi nu se

uza şi tocmai de aceea era omul care trebuia să


conducă

cetatea Quinquendonului şi pe liniştiţii ei locuitori.


Oraşul, într-adevăr, nu era mai puţin liniştit decât

casa lui van Tricasse. În casa aceea tăcută


aştepta primarul

să-l ajungă sfârşitul vieţii, după ce mai întâi va fi


văzut de

doamna Brigitte van Tricasse, soţia lui,


precedându-i în

mormânt, unde desigur nu avea să găsească o


linişte mai

adâncă decât aceea pe care o gusta de şaizeci de


ani pe

pământ.
Aici este nevoie de o explicaţie.

Familia van Tricasse ar fi putut să se numească pe


drept cuvânt familia Jeannot. Şi iată de ce:

Oricine ştie că cuţitul acestui personaj este tot


aşa de

celebru ca şi stăpânul lui şi tot aşa de puţin


uzabil, graţie

îndoitei operaţii, neîncetat înnoită, care consta în


înlocuirea mânerului când s-a uzat şi a lamei când
s-a
tocit.

Aceeaşi era operaţia absolut identică, practicată


din

timpuri imemoriale în familia van Tricasse şi la


care natura

se învoise într-un mod cu totul neobişnuit.


De la 1830, se văzuse mereu fără schimbare, un
van
Tricasse rămas văduv însurându-se cu o van
Tricasse mai
tânără decât el, care rămânând văduvă, se
consola cu un
van Tricasse mai tânăr ca ea, care rămânând
văduv etc...
la infinit. Fiecare murea la rândul lui cu o
regularitate
matematică. Ori venerabila doamnă Brigitta van
Tricasse
era măritată a doua oară şi - afară numai dacă ar
fi avut de
gând să lipsească de la îndatoririle sale - trebuia
să plece
pe lumea cealaltă cu cel puţin zece ani înaintea
soţului ei
cu zece ani mai tânăr decât ea, ca să facă loc
unei noi
doamne van Tricasse. Lucrul acesta era foarte
sigur că se
va întâmpla după credinţa onorabilului primar,
căci altfel
10

s-ar fi stricat tradiţia familiei.


Astfel era casa aceasta ^paşnică şi tăcută; uşile
nu-i
scârţâiau, geamurile nu zăngăneau, coşurile nu
trăgeau cu
zgomot, mobilele nu trozneau, cheile nu
clănţăneau la
broască şi musafirii nu făceau mai mult zgomot
decât
umbra lor. Hipocrate ar fi ales-o cu siguranţă ca
templu al
tăcerii!

11
III

Comisarul Passauf vine zgomotos şi pe


neaşteptate

La începutul interesantei convorbiri pe care am


redat-o mai sus, era ora două şi trei sferturi după-
amiază.
La ora trei şi patruzeci şi cinci de minute, van
Tricasse şi-
a aprins pipa lui uriaşă în care putea să încapă
cam un sfert
de kilogram de tutun şi abia la cinci treizeci şi
cinci de
minute isprăvi de fumat.

în tot timpul acesta, cei doi bărbaţi nu rostiră nici


un

cuvânt.
Pe la ora şase, ajutorul de primar deschise vorba

astfel:
- Aşadar hotărâm...

- ... a nu hotărî nimic, completă primarul.


- Ai dreptate, van Tricasse.

- Cred şi eu, Niklausse. Vom lua o hotărâre în


privinţa comisarului, atunci când vom fi bine
lămuriţi...
mai târziu... O lună,mai curând, o lună mai târziu,
nu are
importanţă.

- Ba chiar şi un an, zise Niklausse, deznodându-şi


batista de care se servi cu o discreţie desăvârşită.

începu iar o nouă tăcere, care ţinu cam un ceas.


Nimic nu tulbură acest nou popas în conversaţie,
nici chiar
apariţia câinelui casei, a credinciosului Lento,
care tot aşa
de liniştit ca şi stăpânul său dădu o raită prin
cameră. Bravo
ta
câine! Un model pentru toţi câinii. Dacă ar fi fost
de carton,
cu rotiţe la labe, nu ar fi făcut mai puţin zgomot
cu vizita
lui.

Pe la opt, după ce Lotchen aduse lampa străveche


cu

glob de sticlă mată, primarul întrebă pe ajutorul


său:

- Niklausse, nu mai avea altă afacere urgentă de


rezolvat?

- Nu, van Tricasse, nici una, după cât îmi


amintesc.

- Dar, nu mi s-a spus oare că tumul porţii dinspre


Audenarde stă gata să se prăbuşească?

- Adevărat, răspunse autorul şi drept să-ţi spun,


nu m-

aş mira dacă într-o bună zi ar strivi vreun trecător.


- O! continuă primarul, sper că vom lua o hotărâre
în
privinţa turnului ăstuia, mai înainte de a se
întâmpla o
asemenea nenorocire.

- Şi eu sper, van Tricasse.


- Sunt alte chestiuni şi mai grabnice de rezolvat.

- Negreşit, răspunse Niklausse, hala de pielărie de


pildă.

- Tot mai arde? întrebă primarul.


- Tot; de trei săptămâni întruna!

- N-am hotărât în consiliu s-o lăsăm să ardă?


- Ba da, van Tricasse, după propunerea dumitale.

- Nu-i acesta mijlocul cel mai sigur să punem


capăt

focului?
- Fără îndoială.

- Ei, atunci să aşteptăm. Atâta?


- Atâta, răspunse ajutorul de primar, scărpinându-
şi
fruntea ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu
uită vreo
chestiune importantă.

13
- Ah! zise primarul, n-ai auzit de revărsarea de
apă
care ameninţă cu înecul mahalaua Sf. Iacob?

- Adevărat! răspunse ajutorul. Şi ce rău este că


revărsarea asta nu se face mai sus de hala de
pielărie? Ar fi
stins focul şi ne-ar fi scutit de atâta discuţie.

- Ei, ce vrei, Niklausse, răspunse înţeleptul primar,


nimic nu este mai lipsit de logică decât
întâmplările. N-au
nici o legătură între ele şi nu poţi, cum ai vrea, să
te
foloseşti de una împotriva celeilalte.

Trebuia să treacă puţin timp pentru ca observaţia


asta

fină să fie înţeleasă de toată lumea.


- Ei dar, vorbi peste câteva clipe Niklausse,' nu

vorbim de chestiunea cea mare!


- Ce chestiune mare? Avem şi o chestiune mare?

întrebă primarul.
- Negreşit. Iluminatul oraşului.

- Ah! da, răspunse primarul dacă îmi aduc bine


aminte, vrei să spui de iluminatul doctorului Ox.

- întocmai. • ;
- Merge bine, Niklausse. Acum au început să
aşeze
ţevile, iar uzina e gata în întregime.

- Poatej că ne-am cam grăbit în chestiunea asta,


zise

Niklausse clătinând din cap.


- Poate, răspunse primarul, dar scuZa noastră
este că
doctorul Ox face toate experienţele pe cheltuiala
lui; n-o să
ne coste nici un ban.
- într-adevăr, asta ne este scuza. Şi apoi trebuie
să fim
la înălţimea vremurilor prezente. Dacă reuşeşte
încercarea,
Quinquendonul va fi primul oraş din Flandra
iluminat cu
oxi... Cum îi zice?

- Gazul oxihidric.
- Aşa, oxihidric.

14
în clipa aceea se deschise uşa şi Lotchen îl anunţă
pe
primar că masa e gata.

Niklausse se ridică să-şi ia bună seara de la van


Tricasse, căruia i se făcuse foame de atâtea
hotărâri şi
atâtea chestiuni discutate; apoi, hotărâră să
convoace
consiliul comunal la o dată destul de depărtată,
pentru ca să
se discute dacă nu trebuie luată vreo măsură
provizorie în
chestia cu adevărat urgentă a turnului
Audenarde.
Cei doi diregători se îndreptară apoi spre uşa care

dădea în stradă. Ajutorul de primar ajuns pe


ultima treaptă

a scării, aprinse un felinar mic, care trebuia să-l


călăuzească pe străzile întunecoase ale
Quinquendonului
pe care nu-l lumina încă gazul doctorului Ox.
Noaptea era
întunecoasă şi se lăsase o ceaţă subţire peste
oraş.
Cu pregătirile de plecare ale lui Niklausse trecu un

sfert de oră, căci după ce şi-a aprins felinarul,


trebui să

încalţe nişte pantofi de piele de vacă şi să-şi pună


mănuşile

de piele de berbec; pe urmă îşi ridică gulerul


îmblănit al
hainei, îşi lăsă pălăria pe ochi, strânse bine în
mână
umbrela grea cu mânerul încovoiat şi se pregăti
să iasă.
în clipa în care Lotchen, care lumina stăpânului
său
vru să tragă zăvorul porţii, se auzi un zgomot
neaşteptat
afară.

Da! chiar dacă vi s-ar părea cu neputinţă, un


zgomot,

un zgomot adevărat, aşa cum desigur că nu a mai


auzit

oraşul de când au cucerit spaniolii fortăreaţa în


1513, un

zgomot înfricoşător deşteptă ecourile aşa de


adânc

adormite ale casei strămoşeşti a lui van Tricasse.


Bătea

cineva în poarta aceea, neprihănită până atunci


de orice
atingere brutală! Bătea mereu cu ceva care părea
a fi un
baston noduros, purtat de o mână puternică! Cu
loviturile
se amestecau strigăte, chemări. Se auzeau
lămurit cuvintele
15

acestea:
- Domnule van Tricasse! Domnule primar!

Deschideţi, deschideţi repede!


Primarul şi ajutorul, eu totul uluiţi se uitau unul la

altul fără să zică nimic, asta era mai presus de


închipuirea

lor. Chiar de s-ar fi tras atunci în casă, lângă ei, cu


tunul cel

vechi din castel, care amuţise din 1385 şi


locuitorii casei

van Tricasse n-ar fi rămas mai împietriţi.


în tot timpul acesta, strigătele, chemările, nu mai

16
încetau! Lotchen luându-şi inima în dinţi, îndrăzni

întrebe:

- Cine-i acolo?
- Eu sunt. Eu! Eu!

- Care „eu"?
- Comisarul Passauf!

Comisarul Passauf! Chiar acela al cărui post era


vorba de zece ani să i se desfiinţeze. Ce se
întâmplă oare?
Să fi năvălit bourguignonii în Quinquendone ca în
secolul
al XlV-lea? Numai o astfel de întâmplare ar fi
putut să-l
emoţioneze în aşa mod pe comisarul Passauf, pe
care - în
ceea ce priveşte liniştea şi nepăsarea - nu-l
întrecea nici
chiar primarul.

La un semn al lui van Tricasse, căci demnul bărbat


nu
era în stare să scoată un cuvânt, se trase zăvorul
şi se
deschise uşa.

Comisarul Passauf năvăli înăuntru ca o vijelie.


- Ce este, domnule comisar? întrebă Lotcnen, fată

curajoasă care nu-şi pierdea cumpătul nici în cele


mai grele

împrejurări!.
- Ce este! răspunse comisarul Passauf ai cărui
ochi
holbaţi exprimau o emoţie mare şi adevărată.
Este că vin
din vizită, de la doctorul Ox şi acolo...

- Acolo? izbuti să întrebe ajutorul de primar.


- Acolo am fost martor la o ceartă aşa cum...

domnule primar, s-a discutat politică!


- Politică! repetă van Tricasse înspăimântat
punându-
şi mâna în perucă.

- Politică! urmă comisarul Passauf, ceea ce nu s-a


mai făcut poate de o sută de ani în
Quinquendone. Atunci
s-a aprins discuţia. Avocatul Andrei Schult şi
doctorul
Domenic Castos s-au luat la ceartă cu o violenţă
care va
atrage desigur un duel!

17
- Duel! strigă ajutorul de primar. Un duel! Un duel
la
Quinquendone! Şi ce şi-au spus avocatul Schut şi
doctorul
Custos?

- Şi-au spus tocmai aşa: „Domnule avocat, a spus


doctorul adversarului său, te-ai cam întins, după
cât mi se
pare şi nu-ţi iei seama la vorbă!"

Primarul van Tricasse îşi frânse mâinile. Ajutorul


se

îngălbeni şi scăpă felinarul. Comisarul clătină din


cap. O
frază aşa de provocatoare rostită între doi'.
fruntaşi ai
oraşului!

- Doctorul ăsta Custos, murmură van Tricase, este


de

bunăseamă, un om primejdios, un nebun. Veniţi


încoace,

domnilor!
Şi ajutorul de primar Niklausse împreună cu

comisarul Passauf intrară în casă cu primarul van


Tricasse,

IV
Doctorul Ox apare ca un fiziofog.de mâna întâi

şi un experimentator îndrăzneţ
Dar cine este omul cunoscut sub numele ciudat
de
doctorul Ox?

Este un original, negreşit, dar în acelaşi timp un


învăţat îndrăzneţ, un fiziolog ale cărui lucrări sunt
cunoscute şi apreciate de toată Europa învăţată,
un rival
fericit al lui Davy, Dalton, Rostock, Menzies,
Godwin,
Vierordt, al tuturor acestor minţi luminate, care
au pus
fiziologia pe prima treaptă a ştiinţelor moderne.

Doctorul Ox era un bărbat nici gras nici slab, de


18

statură mijlocie, în vârstă de... dar n-am putea să-


i

precizăm vârsta, nici naţionalitatea. De altfel, nici


nu ne

interesează; e destul să se ştie că era un om


ciudat cu

sângele fierbinte şi năvalnic, un excentric


adevărat scăpat

dintr-un volum al lui Holfmann şi care contrasta -


nici nu

mai încape vorbă - cu locuitorii Quenquendonului,


Avea o

încredere deplină în el şi în teoriile lui.


Surâzând mereu, mergând cu capul sus, cu
pieptul
scos în afară, uşor, liber, cu privirea sigură, cu
nările
deschise larg, aspirând adânc aerul, îţi plăcea
când îl
vedeai. Era vioi, foarte vioi, bine făcut, mergea
repede ca
şi când ar fi avut argint viu în vene şi sute de ace
sub tălpi.
De aceea nu putea să stea niciodată locului şi
fugea,
vorbind grăbit şi cu gesturi repezi.

Era oare bogat acest doctor Ox, care voia să


lumineze

un oraş întreg pe cheltuiala lui?


Desigur, de ce altfel să facă asemenea cheltuieli;
şi
acesta este singurul răspuns ce-l putem da unei
asemenea
întrebări indiscrete.

Doctorul Ox venise de cinci luni la Quinquendone,


întovărăşit de preparatorul lui care răspundea la
numele de
Gedeon Ygene, un om înalt, slab, uscăţiv, dar tot
aşa de
vioi ca şi stăpânul său.

Şi acum, pentru ce doctorul Ox a luat asupra sa,


pe

cheltuiala lui, iluminatul oraşului? Pentru ce îi


alesese

tocmai pe paşnicii quinquendonieni, pe cei mai


flamanzi

dintre flamanzi şi voia să le înzestreze cetatea cu


binefacerile unei iluminări nemaivăzute? Sub
pretextul
acesta nu cumva voia să încerce vreo experienţă

fiziologică, operând în anima r^.-.|nKşfa^|


ii^<ice;.avea să

încerce omul acesta ciudat? Nu putem ştii, pentru


19
doctorul Ox nu spune nimănui nimic decât
preparatorului,
Ygene, care i se supune orbeşte.

în aparenţă cel puţin, doctorul Ox se obligase să


lumineze oraşul, care avea mare nevoie de
lumină „mai
ales noaptea", spunea comisarul Passauf cu
fineţe.
în acest scop, instalase o uzină pentru producerea

gazului de iluminat. Gazometrele erau gata şi


conductele,

aşezate pe sub caldarâmul străzilor, trebuiau să


se

răspândească în scurt timp sub formă de becuri,


în toate

clădirile publice şi chiar în unele case particulare


ale

iubitorilor de progres.
Van Tricasse, în calitatea lui de ajutor de primar,
apoi
şi alţi fruntaşi crezuseră de datoria lor să-şi
introducă în
case iluminatul acesta modern.
Dacă n-a uitat cititorul, în cursul lungii convorbiri

dintre ajutorul de primar şi primar, s-a spus că


luminatul

oraşului Quinquendone nu se va face prin arderea


hidrogenului carburat obişnuit, pe care-l dă
distilarea
huilei, ci prin întrebuinţarea altui gaz mai modern
şi de
douăzeci de ori mai strălucitor, gazul oxihidric,
dobândit
din amestecul hidrogenului cu oxigenul.

Doctorul, chimist priceput şi fizician ingenios, ştia


cum să obţină gazul acesta în cantităţi mari şi cu
cheltuieli
mici, nu întrebuinţând manganatul de sodiu, după

procedurile domnului Tessie du Motay, ci foarte


simplu,

descompunând apa uşor acidulată cu ajutorul


unei pile,

compusă din elemente noi şi inventate de el.


Aşadar, nu era nevoie de substanţe costisitoare,
platină, de vase de Sticlă, de combustibili de
aparate
delicate pentru a produce deosebit cele două
gaze. Un
curent electric străbătea nişte vase mari pline cu
apă şi
lichidul se descompunea în cele două elemente
constitutive
ale lui: oxigenul şi hidrogenul. Oxigenul se ducea
într-o
parte; hidrogenul, mai mic în volum ca tovarăşul
lui, se
ducea în partea opusă. Amândouă erau culese în
două
rezervoare despărţite - măsură de cea mai mare

însemnătate - pentru că amestecul lor ar fi produs


o

explozie îngrozitoare dacă s-ar fi aprins. Pe urmă,


ţevile

trebuiau să le conducă la becuri, care erau


construite în aşa
fel, încât să evite orice explozie. Se producea
atunci o
flacără foarte strălucitoare, flacără a cărei lumină
poate să
rivalizeze cu lumina electrică, despre care se ştie
- în urma
experienţelor lui Casseiman - că este egală cu
lumina a o
mie o sută şaptezeci şi una de lumânări, nici mai
mult nici
mai puţin.

Desigur că oraşul Quinquendone avea să


dobândească o lumină minunată prin această
combinaţie
ingenioasă; dar, tocmai de acestea se ocupă mai
puţin
doctorul Ox şi preparatorul său, după cum se va
vedea.
Chiar a doua zi după ce comisarul Passauf
apăruse cu
atâta zgomot în casa primarului Gedeone Ygene
şi doctorul
Ox stătea de vorbă în cabinetul lor de lucru
comun, în
parterul clădirii principale a uzinei.

• - Ei, Ygene ei! zise doctorul Ox frecându-şi


mâinile

mulţumit. I-au văzut ieri la vizită pe


quinquendonienii ăştia

care, în ceea ce priveşte intensitatea pasiunilor,


ţin mijlocul

între bureţi şi coloniile de mărgean! I-ai văzut


certându-se

şi provocându-se cu glasul şi cu gestul?


Transformaţi

moraliceşte şi fiziceşte! Şi e numai un început! Ai


răbdare

numai, până le vom da o doză mai mare!


- într-adevăr, maestre, răspunse Gedeone Ygene,

21
scărpinându-şi nasul ascuţit cu vârful degetului
arătător,
experienţa a început foarte bine şi dacă n-aş fi
închis
robinetul nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

- I-ai auzit pe avocatul Schult şi pe doctorul


Custos?

urmă doctorul Ox. Fraza nu e deloc provocatoare,


dar, în

gura unui quinquendonian, face cât toate


insultele ce şi le

aruncă eroii lui Homer înainte de a începe lupta.


Ah! Ah!

flamanzii aceştia! Să vezi numai ce am să fac din


ei într-o

zi.
- Vom face nişte ingraţi, răspunse Gedeon Ygene,
cu
tonul celui care cunoaşte valoarea omului.

- Ba, zise doctorul Ox, numai să ne izbutească


experienţa şi puţin îmi pasă dacă ne vom face
vreun bine
sau vreun rău.

- De altfel, adăugă preparatorul zâmbind


răutăcios,
nu e de temut că, provocându-le o astfel de
aţâţare le vom
zdruncina puţin plămânii bieţilor quinquedonieni?

- Cu atât mai rău pentru ei, răspunse doctorul Ox.


Aici e interesul ştiinţei la mijloc! Ce ai zice dacă
broaştele
şi câinii s-ar împotrivi experienţelor de
vivisecţiune?
E foarte probabil, credem noi, că dacă ar întreba

cineva câinii şi broaştele, vietăţile acestea ar face


oarecare

obiecţii în ceea ce priveşte vivisecţiunea, dar


doctorul Ox

credea că a găsit un argument zdrobitor, căci nu


scoase un

suspin adânc de satisfacţie?


- La urma urmei, maestre, ai dreptate, răspunse

Gedeon Ygene cu convingere. N-am fi putut găsi


pe alţii

mai potriviţi decât pe quinquendonienii aceştia.


- N-am fi putut, zise şi doctorul, apăsând pe
fiecare
silabă.

- Le-ai pipăit pulsul?


- Numai o dată?'

22
- Şi care e media pulsaţiilor observate?

- Nici cincizeci pe minut! Lucru explicabil într-un


oraş în care de un veac n-a fost nici umbră de
discuţie, în
care căruţaşii nu înjură, birjarii nu se înjură, caii
nu-şi fac
vânt, câinii nu muşcă, pisicile nu zgârie! Un oraş
în care
judecătorul moţăie în fotoliu de la începutul până
la
sfârşitul anului! Un oraş in care nu.se pasionează
nimeni
23

pentru nimic, nici pentru arte, nici pentru afaceri!


Un oraş
în care se pomeneşte de jandarmi numai în
basme şi la care
nu s-a făcut de o sută de ani un proces-verbal! în
sfârşit, un
oraş în care de trei sute de ani nu s-a dat un
pumn şi nu s-
a schimbat o pereche de palme! înţelegi, dragă
Ygene că
asta nu mai poate dăinui şi că noi vom schimba
totl.
- Foarte bine! Foarte bine! aprobă preparatorul cu

entuziasm. Dar, maestre, aerul acestui oraş l-ai


analizat?

- Da, sigur! Şaptezeci şi nouă părţi azot şi


douăzeci şi

unu părţi oxigen; acid carbonic şi aburi de apă în


cantităţi

variabile. Acestea sunt proporţii obişnuite.


- Bine, maestre, bine, răspunse Ygene, vom face

experienţa în mare şi ea va fi hotărâtoare!


- Şi dacă va fi hotărâtoare, adaugă doctorul Ox cu
încredere, vom preface lumea!

V
Ce se întâmplă când primarul şi ajutorul

de primar tac o vizită doctorului Ox


Ajutorul de primar Niklausse. şi primarul van

Tricasse, ştiură şi ei ce este o noapte de nelinişte.


Grava

întâmplare din casa doctorului Ox le pricinui o


adevărată

insomnie. Ce urmări va avea cearta asta? Nu


putea

prevedea. Vor trebui să ia vreo hotărâre?


Autoritatea

24
municipală reprezentată de ei, va fi nevoită să
intervină? Va
trebui să dea oarecare ordonanţe ca să nu se mai
întâmple
asemenea scandaluri.

Nesiguranţa tulbură grozav acele fire molatice. De


aceea, mai înainte de a se despărţi, cei doi
fruntaşi
„hotărâseră" să se întâlnească a doua zi.

Aşadar, a doua zi înainte de prânz, primarul van


Tricasse se îndreptă spre casa ajutorului său
Niklausse. îşi
găsi prietenul mai liniştit. El însuşi îşi mai venise
în fire.
- Nici o noutate? întrebă van Tricasse.

- Nici una de ieri, răspunse Niklausse.


- Dar doctorul? Domenic Custos?

7 N-am mai auzit nimic nici de el, nici de avocatul


Andrei Schult.

După o oră de conversaţie, pe care am putea s-o


redăm în trei rânduri, dar de care nu avem
nevoie, ajutorul
şi primarul se hotărâră să se ducă până la
doctorul Ox, ca
să afle de la el ceva, dar fără să bage de seamă.
împotriva tuturor obiceiurilor, luând hotărârea
asta,
cei doi fruntaşi o şi executară. Plecară spre uzina

doctorului Ox, .aşezată în afara oraşului, lângă


poarta

Audenarde, tocmai aceia al cărei turn era gata să


se

prăbuşească.
Primarul şi ajutorul nu-şi dădură braţul, dar
mergeau
possibus aequis, cu un pas încet şi solemn, care
nu-i făcea
să înainteze mai mult de 13 centimetri pe
secundă. Acesta
era de altfel mersul obişnuit al locuitorilor, care
nu-şi
25

aduceau aminte să fi văzut un om fugind pe


străzile

QuinquendonUlui.
Din când în când, la o răspântie tăcută, la câte un
colţ
de stradă liniştită, cei doi dregători se opreau ca
să-i salute
pe cetăţeni.

- Bună ziua, domnule primar, zicea unul.


- Bună ziua prietene, răspundea van Tricasse.

- Nici o veste nouă, domnule ajutor de primar?


întreba altul.

- Nici una, răspundea Niklausse.


Dar după unele figuri mirate, după unele priviri

întrebătoare, se putea ghici că cearta din ajun era


cunoscută

în tot oraşul. Numai după direcţia în care mergea


van

Tricasse, ar fi ghicit chiar cel mai prost dintre


Quinquendonieni, că primarul avea să ia o
hotărâre
importantă.

Chestia Custos şi Schult preocupa toate cugetele,


dar
nu ajunsese nimeni încă să ia partea unuia sau a
celuilalt.
Avocatul şi doctorul erau două persoane stimate.
Avocatul
Schult neavând niciodată ocazia să pledeze într-
un oraş în
care avocaţii şi portăreii nu existau decât de
formă, nu
pierduse prin urmare nici un proces. Cât despre
doctorul
Custos, el era un onorabil practician care, ca toţi
confraţii
lui, îi tămăduia pe bolnavii de toate bolile, afară
de cele
care pricinuiau moartea. Obicei rău, luat din
nefericire de
toţi doctorii de pretutindeni!

Ajungând la poarta Audenarde, ajutorul şi


primarul

prevăzători, făcură un mic ocol pentru ca să nu


treacă prin
raza de cădere a turnului, apoi,îl priviră cu
băgare.de
seamă. •

- Eu cred că va cădea, zise van Tricasse.


26

- Şi eu cred, răspunse Niklausse.


- Numai de nu l-am propti, adăugă van Tricasse.
Dar
trebuie să-l proptim? Asta-i întrebarea.

- într-adevăr, asta-i întrebarea, zise şi Niklausse.


După câteva clipe ajunseră la poarta uzinei.

- Putem vorbi cu doctorul Ox? întrebă el.


Doctorul Ox era liber întotdeauna pentru
autorităţile
oraşului şi cele două persoane au fost îndată
poftite în
cabinetul celebrului fiziolog.

Poate că au aşteptat cam mult, până să vină


doctorul.
Cel puţin suntem înclinaţi să credem lucrul
acesta, pentru
că primarul - ceea ce nu i se mai întâmplase
niciodată în
viaţă - arătă oarecare nerăbdare, de care nu
fusese scutit
nici tovarăşul lui.

Doctorul Ox veni în cele din urmă şi se scuză că i-


a

făcut să aştepte; un plan de gazometru de


aprobat, un

conduct de rectificat. De altfel, totul mergea bine!


Ţevile

destinate oxigenului erau puse. Peste câteva luni,


oraşul va

avea un iluminat perfect. Cei doi fruntaşi puteau


chiar să

vadă găurile ţevilor care dădeau în cabinetul


doctorului.

Apoi, doctorul întrebă de motivul care îi făcuse


onoarea de a primi în casa lui pe primar şi pe
ajutorul
acestuia.

- Ca să vă vedem doctore, ca să vă vedem,


răspunse

van Tricasse. De mult timp n-am mai avut această


plăcere.

Noi ieşim foarte rar în oraşul nostru. Ne numărăm


paşii şi

vizitele. E bine când nimic nu ne vine să ne strice


obiceiurile.

Niklausse îşi privea prietenul. Niciodată nu


vorbise

aşa mult fără să mai facă popasuri, fără să lase


pauze mari

între fraze. I se părea că van Tricasse vorbea cu


oarecare

uşurinţă, calitate pe care nu i-o cunoştea. Chiar


el,

27
Niklausse, simţea aşa ca o mâncârime de limbă.

Doctorul Ox îl privea cu atenţie pe primar cu ochii


lui răutăcioşi.
Van Tricasse care nu discuta niciodată decât după
ce
se aşeza într-un jilţ moale, acum se ridică în
picioare. îl
cuprinsese o aţâţare nervoasă cu totul contrarie

temperamentului său. Nu gesticula încă, dar era


aproape.

Ajutorul de primar îşi freca genunchii şi respira rar


şi

as
adânc. Privirea i se însufleţea din ce în ce şi se
arăta tot mai
„hotărât" să-l susţină.cu orice preţ pe primar,
tovarăşul şi
prietenul său.

Van Tricasse se ridicase, făcuse câţiva paşi; apoi


se

înţepenise în faţa doctorului.


- Şi în câte luni, întrebă el puţin cam apăsat, în
câte
luni zici că se vor termina lucrările?
- în trei sau patru luni, domnule primar, răspunse

doctorul Ox.
- Trei sau patru luni e prea mult! zise van Tricasse.

- Foarte mult! adăugă Niklausse, care neputând


sta

locului se ridică şi el de pe scaun.


- Ne trebuie neapărat timpul acesta ca să putem

termina lucrările, căci lucrătorii pe care a trebuit


să-i luăm

dintre quinquendonieni nu prea sunt rapizi la


muncă.

- Cum, nu sunt iuţi! strigă primarul, care păru că


ia

această vorbă ca pe o insultă personală.


- Nu domnule primar, răspunse doctorul Ox

insistând; un lucrător francez, de pildă, ar lucra


cât zece

quinquendonieni... ştiţi, cei de aici sunt flamanzi


curaţi!

- Flamanzi! strigă Nklausse cu pumnii încleşataţi.


Ce
înţeles dai, domnule, acestui cuvânt?

- înţelesul... bun pe care i-l dă toată lumea,


răspunse

doctorul zâmbind.
- Aşa, domnule, zise primarul străbătând
cabinetul de
la un capăt la celălalt, mie nu-mi plac insinuările
acestea!
Lucrătorii din Quinquendone sunt tot atât de buni
ca în
oricare alt oraş din lume şi n-au nevoie să ia
exemplu nici
de la aceia din Paris, nici de la aceia din Londra!
Cât despre
lucrări, ele vă privesc şi vă rog să vă grăbiţi.
Străzile sunt
desfundate ca să se aşeze ţevile şi se împiedică
circulaţia.
Comerţul va începe să sufere, şi eu, conducătorul

responsabil al oraşului, nu vreau să fiu mustrat pe


bună

dreptate de altfel.
Bietul primar! vorbea de comerţ, de circulaţie şi

cuvintele acestea cu care nu era obişnuit, nu i se


agăţau de

buze? Ce se întâmplase oare?.


- De altfel, adăugă Niklausse, oraşul nu mai poate
fi
lipsit multă vreme de lumină.

- Cu toate acestea, observă doctorul, un oraş care


aşteaptă de opt sau nouă sute de arti...

- Cu atât mai mult domnule, răspunse primarul


apăsat. Alte timpuri, alte obiceiuri! Progresul
merge mereu
înainte şi noi nu vrem să rămânem în urmă! Peste
o lună
străzile oraşului vor trebui Să fie luminate şi va
trebui să
plătiţi o sumă destul de mare pentru fiecare zi de
întârziere.
Nu vă gândiţi ce se va putea întâmpla dacă s-ar
începe o
bătaie pe întuneric? •
- Fără îndoială, strigă Niklausse, nu trebuie decât
o
scânteie ca să aprinzi un flamand.

- Şi în legătură cu asta, zise primarul luând yprba


din

gura prietenului său s-a raportat de către şeful


poliţiei

oraşului, comisarul Passauf, că ieri a avut loc o


discuţie în

saloanele dumneavoastră, domnule doctor.


Adevărat Că â

avut loc o discuţie politică? ' !-


- Adevărat, "domnule primar, răspunse doctorul
Ox,
care abia putea să-şi ascundă mulţumirea.

- Şi a avut loc o ceartă între doctorul Domenic


Custos

şi avopaţul Andrei Schult?


- Da, domnule ajutor de primar, darvorbele care s-
au
schimbat nu erau de cine ştie ce gravitate.
- Nu erau de cine ştie ce gravitate! strigă
primarul.
Nu e de nici o gravitate când un om spune altuia
că „nu-şi
măsoară cuvintele"!... Dar ce mai vrei, domnule?
Din ce
30

fel de ţărână eşti făcut, dumneata domnule? Nu


ştii că în

Quinquendone asta este de ajuns ca să aibă


urmările cele

mai grave? Dar, domnule, dacă dumneata sau


oricare altul

ar îndrăzni să-mi spună aşa ceva...


- Şi mie! zise şi Niklausse.

Rostind cuvintele acestea pe un ton ameninţător,


cei

doi fruntaşi, cu braţele încrucişate, cu părul


zbârlit, îl

priveau drept în ochi pe doctorul Ox, gata să-l


înhaţe, dacă
o mişcare din mână sau din ochi i-ar fi făcut să
bănuiască
la el o părere contrarie celor susţinute de ei.

Dar doctorul nici nu clipi.


- în orice caz, domnule, începu iar primarul, vă fac

responsabil de ceea ce se petrece în casa


dumneavoastră.

Sunt păzitorul liniştii acestui oraş şi nu vreau ca


ea să fie

tulburată. întâmplarea de ieri nu trebuie să se mai


repete

sau, altfel, îmi voi face datoria. Ai înţeles? Dar nu-


mi

răspunzi, domnule?
Vorbind aşa, primarul peste măsură de enervat,
ridică
vocea la înălţimea mâniei. Era frumos bietul van
Tricasse
şi desigur, glasul i se auzea de-afară. în cele din
urmă scos
din sărite şi văzând că doctorul nu răspunde
provocărilor
sale:

- Haide, Niklausse! zise el.


Şi închizând uşa cu atâta violenţă încât zgudui
casa,
primarul îl târî pe ajutor după el.

Puţin câte puţin, după ce făcură vreo douăzeci de


paşi

pe câmp, domnii fruntaşi se mai liniştiră. Mersul li


se

încetini, gesturile se modificară; din roşii aprinşi


cum erau

31
în obraji, îşi recăpătară culoarea obişnuită.

Şi după un sfert de ceas după ce ieşiră din uzină,


van

Tricasse îi zise cu blândeţe lui Niklausse:


- Ce om cumsecade e doctorul Ox! Mereu îmi face
o
deosebită plăcere când mă întâlnesc cu el!

VI
Frantz Niklausse si Suzel van Tricasse

fac unele planuri pentru viitor


Ştim cu toţii că primarul avea o fată, domnişoara

Suzel, dar oricât ar fi de inteligenţi, n-au putut


ghici sub

nici o formă că şi ajutorul de primar Niklausse,


avea un fiu,

pe domnul Frantz. Şi dacă chiar ar fi ghicit, nu şi-


ar fi putut

închipui că Frantz e logodnicul Suzelei. Noi vom


adăuga

că aceşti doi tineri erau făcuţi unul pentru altul şi


că se

iubeau, cum se iubeşte la Quinquendone.


Nu trebuie să se creadă că inimile tinere nu bat în

acel oraş excepţional; numai că bat cu oarecare


încetineală.

Se fac şi acolo căsătorii ca în toate oraşele din


lume, numai

că se fac mai încet. Viitorii soţi mai înainte de a se


lega cu
lanţurile căsniciei, se studiau unul pe altul şi
studiile
acestea ţineau cel puţin zece ani, adică ceva mai
mult chiar
decât studiile liceale. Rar să se fi făcut vreo
căsătorie mai
înainte de a fi trecut acest timp.

Da, zece ani! Zece ani „se făcea curte! Oare e


mult

zece ani, când trebuie să te legi pentru toată


viaţa? Dar dacă

studiezi mai mult de zece arii ca să ajungi inginer,


medic

sau avocat, nu cumva vreţi ca în mai puţin timp


să se poată

32

câştiga cunoştinţele necesare ca să devii bărbat?


Este

inadmisibil şi fie din cauza temperamentului lor,


fie din

cauza judecăţii lor sănătoase, ni se pare că


quinquendonienii sunt pe calea cea bună când îşi

prelungesc astfel „studiile". Când vezi în alte


oraşe, libere

şi înflăcărate, făcându-se căsătorii în câteva luni,


trebuie să

dai din umeri şi să-i trimiţi pe băieţi la liceul din


Quinquendone şi pe fete la pensionul tot de acolo.

Acolo n-a avut loc, într-o jumătate de veac, decât


o

singură căsătorie la doi ani şi aceea a ieşit rău!


Frantz Niklausse o iubea deci pe Suzel van
Tricasse
dar liniştit, cum se iubeşte când mai ai zece ani
până când
să dobândeşti lucrul iubit. O singură dată pe
săptămână şi
la o oră anumită, Frantz o lua pe Suzel şi o ducea
pe malul
râului Vaar. El avea grijă să-şi ia undiţa iar Suzel
canavaua,
pe care degetele ei frumoase făceau nişte flori
minunate.
Trebuie să spunem că Frantz era un tânăr de
douăzeci
şi doi de ani, cu un puf uşor ca de piersică ce îi
acoperea
obrajii şi că în sfârşit, vocea abia se coborâse de
la o octavă
la alta.

Suzel era blondă şi roşie în obraji. Avea


şaptesprezece ani şi îi plăcea să pescuiască cu
undiţa.
Curioasă ocupaţie şi asta; te iei la întrecere în
isteţime cu
un biet peştişor! Dar lui Frantz îi plăcea ocupaţia
aceasta,
se potrivea de minune cu temperamentul lui.
Liniştit atât
cât este posibil să fie cineva, plăcându-i să
urmărească cu
privirea cam visătoare pluta ce tremura în cursul
apei, ştia
să aştepte şi când, după şase ceasuri, un biet
cosăcel
milostivindu-se de pescar, se lăsa prins, nu mai
putea de
bucurie dar ştia să se stăpânească.

In ziua aceea cei doi viitori soţi, am putea spune


cei

doi logodnici stăteau pe malul înverzit al apei.


Valurile

33
limpezi murmurau la câţiva paşi de ei. Suzel
petrecea alene
acul prin canava. Frantz ridică în mod automatic
undiţa de
la stânga la dreapta, apoi o lăsa să se coboare în
apă, de la
dreapta spre stânga. Peştişorii se învârteau în
jurul plutei,
pe când undiţa stătea degeaba mai la fund.

Din când în când Frantz îi spunea fetei.


- Se prinde. Suzel! Şi nici nu-şi ridica ochii spre
fată.
- Crezi, Frantz? răspundea Suzel şi lăsa lucrul o
34

clipă, urmărind cu băgare de seamă undiţa.


- Ba nu, zicea iar Frantz. Mi s-a părut că simt o

smucitură, dar m-am înşelat.


- Lasă că o să'se prindă, Frantz, răspundea Suzel
cu
glasul ei argintiu. Dar nu uita să smuceşti la timp.

Totdeauna întârzii câte o clipă şi scapi peştele.


- Vrei să iei tu undiţa, Suzel?

- Bucuros, Frantz.
- Atunci dă-mi canavaua. Să vedem dacă sunt mai

meşter cu acul, decât cu undiţa.


Şi fata luă undiţa, cu mâna tremurândă, iar
tânărul
plimba acul pe canava. Şi timp de ore întregi
schimbau
astfel de cuvinte dulci, iar inimile le băteau când
susura
trestia. Ah! niciodată n-au să poată uita orele
acelea
fermecătoare când, aşezaţi unul lângă altul,
ascultau
murmurul râului.

In ziua aceea, soarele coborâse jos de tot,


aproape de

orizont şi cu toată dibăcia lui Frantz, unită cu cea


a lui

Suzel, nu prinseră nimic. Peştii nu fuseseră" deloc


politicoşi; îşi bătuseră joc în toată regula de cei
doi tineri,
care însă nu se supăraseră.

- Vom fi mai norocoşi altădată, Frantz, zise Suzel


când tânărul pescar îşi strânse undiţa.

- Să sperăm, Suzel, răspunse Frantz.


Apoi, amândoi alături, se îndreptară spre casă
fără să
mai schimbe vreun cuvânt, tot aşa de muţi ca şi
umbrele lor
care li se întindeau în faţă. Suzel părea groasă-
groasă sub
razele oblice ale soarelui spre apus. Frantz părea
slab-slab
ca undiţa pe care o avea în mână.

Ajunseră la casa primarului. Buruieni verzi


acopereau pietrele pavajului şi nu le smulgea
nimeni, căci
35

căptuşeau strada şi amorţeau zgomotul paşilor.


în momentul când era să deschidă poarta, Frantz
se
simţi dator să spună logodnicei sale:

- Ştii Suzel, se apropie ziua cea mare.


- Se apropie într-adevăr, Frantz! răspunse fata

plecându-şi genele lungi.


- Da, urmă Frantz, peste cinci sau şase ani.

36
- La revedere Frantz, zise Suzel.

- La revedere Suzel, răspunse Frantz.


Şi după ce se închise poarta, tânărul se îndreptă
liniştit spre casa ajutorului de primar Niklausse:

VII
Andante devine allegro

şi allegro devine vivace


Vâlva stârnită de avocatul Schult şi de doctorul

Custos se potolise. Cearta nu avusese nici o


urmare. Se

putea nădăjdui deci că Quiqnuendonul va intra în


apatia lui

obişnuită, din care o întâmplare inexplicabilă îl


tulburase

puţin.
în timpul acesta a fost aşezată ţevăria destinată

conducă gazul oxihidric în casele fruntaşilor din
oraş.
Conductele şi ţevile se strecurau încetul cu
încetul pe Sub
pavajul Quinquendonului, dâr lipseau becurile
căci fiind
foarte complicate, trebuiau să fie lucrate în
străinătate.
Doctorul Ox era pretutindeni; preparatorul Ygene
nu
pierdea nici o clipă, grăbindu-i pe lucrători,
aşezând părţile
delicate ale gazometrelor, alimentând zi şi noapte
bateriile
uriaşe care descompuneau apa sub influenţa unui
puternic
curent electric. Da! Doctorul Ox fabrica gaz, cu
toate că
ţevile nu fuseseră toate aşezate, ceea ce - fie zis
între noi -
era foarte ciudat. Dar peste puţin timp - cel puţin
aşa se
spera - doctorul Ox avea să inaugureze în teatral
oraşului,
noul său gaz de iluminat.

Căci Quinquendonul avea un teatru, clădire


frumoasă

37
a cărui împodobire externă şi internă îţi amintea
toate
stilurile. Era şi bizantin şi roman şi gotic, avea şi
ceva din
Renaştere, uşi cu arcul întreg, cu ferestre ogivale,
cu
rozacee învolburate, ca turnuleţe fanteziste într-
un cuvânt,
câte ceva din toate stilurile, jumătate Parthenon,
jumătate
cafenea pariziană, ceea ce nu trebuie să ne mire,
căci
început pe timpul primarului Ludovic van Tricasse
în 1175
nu a fost terminat decât în 1837 în timpul
primarului
Natalis van Tricasse. Fusese construit în şapte
sute de ani
şi se conformase modei arhitectonice a tuturor
epocilor. Cu
toate acestea era o clădire frumoasă, ai cărei
stâlpi romani
şi bolta bizantină erau să fie de efect cu
iluminatul gazului
oxihidric.

Se juca din toate câte ceva la teatrul din


Quinquendone, dar mai ales opere şi opere
comice. Trebuie
să spunem însă, că, nici compozitorii nu şi-ar fi
putut
recunoaşte operele, atât erau de schimbate
mişcările.
într-adevăr cum nimic nu se face repede la

Quinquendone, operele trebuiesc căutate pe


gustul

quinquendonienilor. Cu toate că se ridica cortina


de obicei

la patru şi se lăsa la zece, nu se întâmplase


niciodată ca în

cursul acestor ore să se cânte mai mult de două


acte: Robert

Diavolul, Hughenoţii sau Wilhelm Tell, ocupau de


obicei

trei seri, atât de înceată era execuţia.


Vivace la teatrul. din Quinquendone devenea un

adevărat adagio; allegro se ţinea îndelung. Notele


cu patru

cârlige se cântau ca cele întregi în alte părţi. Cele


mai

rapide părţi executate pe placul


quinquendonienilor, păreau

nişte imnuri solemne. Titlurile se lungeau ca să nu


rănească

urechile ascultătorilor. Şi, ca să arătăm totul


printr-un

exemplu, aria iute a lui Figaro la intrarea în primul


act din

Bărbierul din Sevilla se bătea cu numărul 33 a


38

metronomului şi dura cincizeci de minute, când


era actorul

mai grăbit.
După cum vă puteţi închipui, artiştii străini
trebuiau
să se conformeze acestei mode - dar cum erau
bine plătiţi -
nu se plângeau şi ascultau de bagheta şefului
orchestrei,
care la allegro nu bătea niciodată mai mult de opt
măsuri
pe minut.

Dar şi ce .aplauze culegeau aceşti artişti care îi


încântau fără să-i obosească vreodată pe
spectatorii din
Quinquendone! Toate mâinile se izbeau una de
alta la
intervale destul de îndepărtate, ceea ce în dările
de seamă
ale ziarelor, era trecut ca aplauze frenetice. Şi
dacă într-un
rând sau chiar în două rânduri nu s-a prăbuşit
sala de
„bravo" asta se datorează numai faptului că în
secolul
doisprezece nu se făcea economie nici la ciment,
nici la
piatră.

De altfel, ca să hu se obosească prea mult firile


acelea impresionabile, de flamanzi,
reprezentaţiile nu
aveau loc decât o dată pe săptămână, ceea ce
făcea ca
actorii să-şi înveţe rolurile mai bine, iar spectatorii

digere mai multă vreme frumuseţile
capodoperelor artei
dramatice.

• Şi de multă vreme mergeau lucrurile aşa; artiştii


străini se deprinseseră sâ facă contract cu
directorul din
Quinquendonne, când voia să se odihnească după
osteneala
de pe alte scene. Nu era nici un semn că se vor
schimba
obiceiurile astea învechite, când la vreo
cincisprezece zile
după incidentul Schult-Custos, o întâmplare
neaşteptată
tulbură din nou populaţia.

Era într-o sâmbătă, zi de operă. Nici vorbă nu era


după cum vă puteţi închipui, de inaugurarea
noului
39

iluminat. Nu! ţevile se vedeau în sală, e drept, dar


din

cauzele arătate mai sus, becurile nu fuseseră încă


puse şi

lumânările din candelabru împrăştiau, ca şi mai


înainte,

lumina lor dulce asupra numeroşilor spectatori ce


umpluseră sala. Se deschiseseră uşile pentru
public la ora
unu după-amiază şi, la orele trei, sala era pe
jumătate plină.
La un moment dat, se îngrămădi lumea până în
capătul
40

celălalt al pieţii St. Emuph, în faţa farmaciei lui


Iosse

Liefrinck. Graba asta făcu să se prevadă o


reprezentaţie

frumoasă.
- Mergi diseară la teatru? îl întrebase de
dimineaţă
Nicklausse pe primar.

- Desigur, răspunse van Tricasse şi o voi lua şi pe


doamna van Tricasse, pe Suzel şi pe iubita
Tatanemance,
cărora le place grozav muzica frumoasă.

- Va veni şi domnişoara Suzel? întrebă Niklausse


încă o dată. Atunci fiul meu Frantz va fi printre cei
dintâi
care vor cumpăra bilete.

- E un bărbat prea înflăcărat, Niklausse, răspunse


primarul grav, prea iute! Trebuie să-l
supraveghezi de
aproape.

- Iubeşte, van Tricasse, o iubeşte pe


fermecătoarea

dumitale Suzel şi de aceea este atât de aprins


bietul băiat!

- Ei bine, Niklausse o va lua în căsătorie, o dată ce


am hotărât că vom face căsătoria asta, ce mai
vrea?
- Nu mai vrea nimic, van Tricasse, nu mai vrea
nimic,
bietul copil. Dar, în sfârşit, nu spun mai mult; nu
va fi cel
din urmă care va lua bilet de la casă.

- Ah, tinereţe zburdalnică şi înflăcărată, urmă


primarul zâmbind, cu gândul la trecutul său. Şi noi
am fost
aşa, scumpul meu Niklausse! Am iubit, am iubit şi
noi! Şi
noi ne-am înghesuit la teatru să luăm bilete. La
revedere
deci, pe diseară, la revedere! Dar ştii că e artist
mare
Fioravanti ăsta! Cred însă că nici el nu va uita
vreodată
aplauzele din Quinquendone!

într-adevăr, celebrul tenor Fiovravanti prin


talentul,
prin metoda lui desăvârşită, prin vocea lui
simpatică,
stârnise un adevărat entuziasm printre
cunoscătorii de
muzică din oraş.

41
De trei săptămâni, Fioravanti avea frumoase
succese
în Hughenoţii. Primul act, jucat pe placul

quinquendonienilor, ţinuse o seară întreagă din


prima

săptămână. în altă seară din săptămâna a doua,


prelungită

cu un andante nesfârşit, i se făcuse adevărate


ovaţii.

Succesul fusese şi mai mare la actul al treilea al


capodoperei lui Meyerbeer. Dar toţi aşteptau să-l
vadă pe
Fioravanti în actul al patrulea şi actul al patrulea
se juca
tocmai în seara aceea.
Ah, acel duet... Râul cu Valentina, imnul acela de

iubire pe două voci, suspinat adânc, scena aceea


în care se

găsesc o mulţime de crescendo, stringendo,


pressez un peu,

piu crescendo, toate acestea cântate rar, lungite


fără sfârşit!

Ah!:., ce farmec!...
De aceea la ora patru sala era plină. Lojiile,

orchestra, parterul, gemeau. în primele rânduri se


răsfăţau

primarul van Tricasse, domnişoara van Tricasse,


doamna

van Tricasse şi plăcuta Tatanemanta, cu bonetă


de culoarea

mărului creţesc; puţin mai departe, ajutorul de


primar

Niklausse cu familia, deci şi cu îndrăgostitul


Frantz. Mai

erau. familiile doctorului Castos, a avocatului


Schult,
judecătorului Honore Syntax şi a lui Soutman
Norbert,
directorul societăţii de asigurare şi bancherul
Collaert cel
gras, nebun după muzica nemţească, el însuşi cu
oarecare
talent muzical, perceptorul Rupp şi directorul
liceului
Jerome Resh, comisarul şi atâţia alţi fruntaşi ai
oraşului, pe
care nu-i putem înşira aici fără a abuza de
răbdarea
cititorilor.

De obicei, aşteptând ; ridicarea cortinei,


quinquendonienii stăteau liniştiţi, unii citind ziare,
alţii
schimbând fără zgomot, fără grabă, alţii aruncând
câte o
privire leneşă spre frumuseţile din lojii.

4a
Dax în seara aceea, un observator bun ar fi putut
vedea că, chiar înaintea ridicării cortinei, domnea
în sală o
însufleţire neobişnuită. Se vedeau mişcându-se în
fotolii
oameni, care nu se mişcau niciodată. Evantaiele
doamnelor
se mişcau cu o iuţeală neobişnuită. Părea că
pătrunsese un
aer mai înviorător, în toate piepturile
spectatorilor.
Respirau toţi mai adânc; unele priviri străluceau
aproape la
fel cu lumânările candelabrului, care păreau că şi
ele
împrăştie în sală o lumină mai mare ca de obicei.
într-
adevăr, sala era mult mai bine luminată ca altă
dată, deşi
candelabrul era acelaşi. Ah, dacă ar fi funcţionat
aparatele
cele noi ale doctorului Ox! Dar nu funcţionau
încă!
în sfârşit, se aşează orchestra la locul ei. Vioara

primă transmite un la discret colegilor.


Instrumentele cu

coarde, instrumentele de suflat, instrumentele de


percuţie

sunt acordate. Şeful orchestrei nu mai aşteaptă


decât

semnalul ca să bată prima măsură.


Se aude semnalul. începe actul al patrulea.
Allegro
appassionato al antractului este cântat ca de
obicei cu o
încetineală majestuoasă, foarte apreciată de

quinquendonieni, dar care l-ar fi făcut pe ilustrul


Meyerbeer să sară în sus.

Dar, peste puţin, şeful orchestrei observă că nu-i


mai

poate stăpâni pe executanţi. Abia îi mai poate


conduce, pe

ei atât de supuşi, aşa de liniştiţi de obicei!


Instrumentele de
sflat au tendinţa să iuţească mişcările şi abia le
poate opri
cu un gest energic, căci astfel ar lua-o razna
înaintea
instrumentelor cu strune, ceea ce din punct de
vedere
armonic, ar fi un dezastru. Chiar şi basul, fiul
farmacistului
Josse Liefrinck, un tânăr foarte conştiincios,
încearcă s-o ia
înainte.

în timpul acesta, Valentina a început:


43

- Sunt singură acasă...


Dar se grăbeşte. Şeful orchestrei şi toţi muzicanţii
o
urmează - poate fără voie - în cantabile, care ar fi
trebuit
bătut rar, ca un 0 douăzeci optime ce este. Când
Paul apare
la uşa din spate, între momentul în care Valentina
se duce
spre el şi momentul în care îl ascunde în camera
de alături,
nu trece un sfert de oră, pe când altă dată, după
tradiţia
teatrului din Quinquendone, partea aceasta de
treizeci şi
şapte de măsuri ţinea tocmai treizeci şi şapte de
minute.
Saint Bris, Nevers, Cavannes şi seniorii catolici au

intrat în scenă cam grăbiţi. Allegro pomposo a


însemnat

compozitorul pe partitură. Orchestra şi soniorii


execută

allegro, dar, pomposo deloc şi, în bucata de


ansamblu, în

pagina magistrală a conjuraţiei şi a binecuvântării


pumnanelor, nu mai moderează deloc acel allegro

regulamentar. Cântăreţii şi muzicanţii se iuţesc


mereu.

Şeful orchestrei nu mai încearcă să-i oprească. De


altfel,
nici publicul nu o cere, ci dimpotrivă, se vede bine
că se
simte atras şi el, că iuţeala aceasta corespunde
dorinţelor
lui.

Vreţi ca şi mine să scăpaţi patria


De frământări noi şi de un război nelegiut?

Toţi făgăduiesc şi jură. Abia dacă mai are timp


invers

să protesteze şi să cânte „printre strămoşii săi, se


numără

numai soldaţi şi nici un asasin". Este arestat.


Ceilalţi

aleargă şi jură repede „să lovească toţi o dată".


Saint Bris

execută cu adevărat două pătrimi de mahala


pasajul în care

îi cheamă pe catolici la răzbunare. Cei trei


călugări cu

eşarfe albe se reped pe uşa din spate a


apartamentului lui
Nevers, fără să ţină seama de recomandarea
autorului de a
înainta încet. Toţi asistenţii şi-au scos săbiile şi
pumnalele,
pe care cei trei călugări le binecuvântează dintr-o
dată.
44

Sopranele, tenorii şi başii încep cu ţipete turbate


allegro

furioso şi din şapte optimi dramatic, fac un şase


optimi de

cadril. Apoi ies urlând:


La miezul nopţii,

Fără zgomot!
Aşa vrea Dumnezeu!

Da, . - .. .
La miezul nopţii!

în clipa aceea, publicul este în picioare. Toţi se


mişcă

în lojii, la parter, la galerie. Se pare că toţi


spectatorii în
frunte cu primarul van Tricasse, se vor repezi pe
scenă, ca
să unească cu conjuraţii şi să-i nimicească pe
hughenoţi, cu
toate că împărtăşesc ideile lor religioase. Toţi
aplaudă,
cheamă, aclamă! Tatanemance mişcă repede
mâna cu
boneta de culoarea mărului creţesc. Lumânările
din sală au
o strălucire grozavă.

Raul în loc să ridice încet perdeaua, o desface


dintr-

o dată cu un singur gest şi se găseşte faţă în faţă


cu

Valentina.
în sfârşit, începe marele dans şi este executat
allegro
vivace. Raul nu aşteaptă întrebările Valentinei şi
Valentina
nu aşteaptă răspunsul lui Raul. Pasajul încântător:

Primejdia ameninţă
Şi timpul zboară...

devine două pătrimi rapide ca acelea care au


făcut

gloria lui Offenbach, când îi pune pe conjuraţi să


cânte

andante amoroso.
Da!

Da, mă iubeşti!
devine un vivace furioso şi violoncelul orchestrei
nu
se mai sileşte să imite inflexiunile vocii
cântăreţului cum
este indicat de autor. Degeaba strigă Raul:

45
Mai vorbeşte şi prelungeşte

Al inimii mele plăcut somn!


Valentina nu mai poate prelungi! Se simte că Raul
e
consumat de un foc nevăzut. Si şi do de sus au un
sunet
înfricoşător. Raul se repede, dă din mâini, e
înflăcărat de
tot.

Se aude clopotul; dar ce clopot! Cel care îl trage


se

va vedea că nu este în toate minţile. E un zgomot


46

înfricoşător, care se ia la întrecere cu furia


orchestrei.

în fine scena care termină actul:


Nu mai e iubire, nu mai e îmbătare!

O, remuşcări ce mă chinuiesc!
pe care compozitorul o indică allegro con moto,
este
executată într-un prestissimo tară frâu. Ai crede
că trece
trenul fulger. începe iar clopotul. Valentina cade
leşinată.
Râul se aruncă pe fereastră.

Era şi timpul; orchestra n-ar fi mai putut continua.


Bagheta şefului s-a făcut bucăţi de cuşca
sufleurului.
Coardele viorilor s-au rupt şi gâturile s-au îndoit!
în furia
lui, cel cu capacele le-a spart! Cel cu contrabasul
s-a
cocoţat tocmai în vârful instrumentului său sonor.
Cel cu
primul clarinet a înghiţit muştiucul
instrumentului! Cel cu
oboiul mestecă trestia între dinţi! Clapele
trombonului s-au
strâmbat şi bietul gornist nu-şi mai poate scoate
mâna pe
care a vârât-o prea adânc în pavilionul
instrumentului!
Dar publicul! Publicul gâfâind, înflăcărat,

gesticulează, urlă! Toate feţele sunt roşii ca şi


cum un foc

lăuntric ar fi încins toate trupurile. Toţi se


grăbesc, se
înghesuie să iasă, bărbaţii fără pălării, femeile
fără haine!
îşi dau brânci pe săli, se strivesc la uşi, se ceartă,
se bat. Nu
mai sunt autorităţi! Nu se mai ţine seama de
primar, de
nimeni! Toţi sunt egali în faţa acestei enervări
drăceşti...
Şi după câteva clipe, când ajung în stradă, fiecare
îşi
recapătă liniştea obişnuită şi se întoarce încet
acasă cu
amintirea tulburată de cele ce se întâmplase.

Actul al patrulea al Hughenoţilor; care ţinea


altădată

şase ore, s-a început în seara aceea la ora patru


şi jumătate

şi s-a terminat 1^ cinci fără douăsprezece


minute.

Durase optsprezece minute!


47

VIII
Vechiul şi solemnul vals german

se schimbă în vârtej
Spectatorii, după părăsirea teatrului, şi-au
redobândit
liniştea, s-au întors acasă numai cu o ameţeală
trecătoare,
dar suferiseră o aţâţare extraordinară, aşa că
sfârşiţi,
zdrobiţi, căzură greoi în paturi. A doua zi fiecare
avu o
amintire a celor ce se petrecuseră în ajun. într-
adevăr unuia
îi lipsea pălăria pierdută în învălmăşeală, altuia o
fâşie de
haină, unuia pantoful de piele subţire, altuia haina
de zile
mari. îşi aduseră aminte bieţii oameni şi o dată cu
amintirea
se ruşinară tare, de incredibila lor aprindere. Li se
părea că
fără să ştie, luaseră parte la o orgie. Nu mai
vorbeau de ea,
nici nu voiau să se mai gândească.

Dar cel mai mirat din tot oraşul a fost primarul


van

Tricasse. A doua zi dimineaţa, deşteptându-se, nu-


şi mai

găsi peruca. Lotchen o căutase peste tot, dar


degeaba.

Peruca rămăsese pe câmpul de bătaie şi decât să-


l trimită

după ea pe Jean Mistrol, crainicul comunei, mai


bine lipsă.

Mai bine se lipsea de dânsa, decât să ştie toată


lumea că el,

părintele oraşului, poartă perucă.


Aşa se gândea van Tricasse, întins în pat, zdrobit,
cu
capul greu, cu limba umflată, cu pieptul aprins.
Nu avea
poftă deloc să se rjdice, dar creierul lui lucra în
dimineaţa
aceea poate mai mult decât lucrase în patruzeci
de ani.
Onorabilul primar reconstituía în minte
reprezentaţia
aceea. O punea în legătură cu cele ce se
petrecuseră cu ceva
mai înainte acasă la doctorul Ox. Cerceta cauzele
acestei
48

aţâţări curioase care îi cuprinsese în două rânduri


pe

cetăţenii cei mai paşnici.


- Ce să fie? se întreba el. Ce vârtej s-a abătut
asupra
liniştitului meu oraş? Oare vom înnebuni cu toţii şi
va
trebui isă transformăm oraşul într-un balamuc
uriaş?
Căci ieri erau toţi acolo: fruntaşi, consilieri,

judecători, medici, academicieni şi pe toţi după


cum îmi

aduc aminte, pe toţi ne-a cuprins accesul de


nebunie
furioasă! Ce putea fi în muzica aceea?
Inexplicabil! Nu
mâncasem, nu băusem nimic care să fi produs în
mine
asemenea aţâţare! Nu! Ieri la prânz, o bucată de
friptură de
viţel friptă bine, câteva linguri de spanac, lapte
de pasăre şi
două pahare mici de bere, îndoite cu apă; nu
puteau să mi
se urce la cap! Nu! E ceva ce nu-mi pot explica şi
cum mai
întâi de toate, sunt responsabil de faptele
cetăţenilor, voi
face o anchetă.

Dar cercetarea hotărâtă de consiliul comuna! nu a


dat

nici un rezultat. Faptele le cunoşteau toţi, dar


cauzele nu le-

au putut afla. De altfel se liniştiseră toţi şi o dată


cu liniştea

veni şi uitarea.
Ziarele locale nu spuseră nimic şi în darea de
seamă
apărută în Cronica Quinquendonului, nu se făcu
nici o
aluzie la acea fierbinţeală a întregii săli.

Cu toate acestea, dacă oraşul şi-a recăpătat


liniştea

obişnuită, dacă redeveni în aparenţă, flamand ca


mai

înainte, în fond se simţea că temperamentul şi


caracterul

locuitorilor săi se schimba puţin câte puţin. Te


făcea să zici,

ca doctorul Dominic Custos, că „le creşte nervii".


Dar să ne explicăm: schimbarea aceasta

necontestabilă şi necontestată, nu se producea


decât în.

anumite condiţii. Când quinquendonienii umblau


pe

străzile oraşului în aer liber, în piaţă, de-a lungul


Vaarului,

49
erau tot oamenii aceia reci şi metodici de
altădată. Tot âşa,
când stăteau acasă, unii lucrând cu mâinile, alţii
cu capul,
cei dintâi nefăcând nimic, ceilalţi necugetând
deloc. Viaţa
privată era tăcută, lâncedă ca şi mai înainte. Nici
o ceartă,
nici o neînţelegere în căsnicii, nici o iuţeală în
bătăile
inimii, nici o supraexcitare a măduvii encefalice.
Media
pulsaţiilor rămânea., cum era şi altădată, de
cincizeci până
la cincizeci şi două pe minut.

Dar fenomen inexplicabil, care ar fi învins


isteţimea

celui mai mare fiziolog al vremii, dacă locuitorii


Quinquendonului nu se schimbau foarte mult în
viaţa lor
casnică, se schimbau foarte mult în cea publică.

Cum se adunau într-o clădire publică, se strica


căruţa, cum zicea comisarul Passauf. La bursă, la
primărie,
la Academie, la şedinţele consiliului comunal ca şi
la
adunările savanţilor se producea un ce ca o
reînviere, o
aţâţare ciudată îi cuprindea pe cei de faţă. După o
oră se
înfierbântau, după două ore se certau, se
aprindeau,
ajungeau la personalităţi. Chiar la biserică, în
timpul
predicii, credincioşii nu-l mai puteau asculta
liniştiţi pe
preotul van Stabel, care de altfel, se aprindea şi el
şi
dojenea mai aspru ca de obicei. în cele din urmă,
starea
asta de lucruri aduse noi certuri mai grave, (vai!)
decât
aceea a doctorului Custos şi a avocatului Schult şi
dacă n-
a fost niciodată nevoie de intervenţia
autorităţilor, asta se
datorează numai faptului că cei ce se certau,
ajungând
acasă, se linişteau şi uitau atât insultele aduse,
cât şi pe cele
primite.

Totuşi particularitatea asta nu izbi minţile lor cu


totul

incapabile să recunoască ceea ce se petrecea în


ei. Unul

singur din tot oraşul, tocmai acela căruia se tot


gândea

consiliul de treizeci de ani să-i suprime postul,


comisarul

50
Mihail Passauf, băgase de seamă că aţâţarea,
care nu exista
în casele particulare, apărea în edificiile publice şi
se
întreba foarte îngrijorat ce s-ar fi întâmplat dacă
vreodată
„epidemia" aceea - aşa îi zicea - ar fi pătruns în
casele
cetăţenilor, şi s-ar fi întins şi pe străzile oraşului.
Atunci n-
aveau să se mai uite insultele, nu avea să mai fie
linişte,
pauze în delirul acesta, ci numai o înflăcărare
necontenită,
care îi va face pe quinquendonieni să sară unii la
alţii.
, - Atunci ce se va întâmpla? se întreba cu groază

comisarul Passauf. Cum să potoleşti furiile acelea


sălbatice? Cum să domoleşti spiritele aţâţate?
Atunci
funcţia mea nu va mai fi o sinecură şi consiliul va
trebui să-
mi îndoiască leafa, afară numai dacă nu voi fi silit
să mă
arestez singur, pentru* tulburarea ordinii publice.

Temerile acestea îndreptăţite începură să se


realizeze.
De la bursă, de la biserică, de la teatru, de la
primărie, de
la Academie, de la hală, răul pătrunse în casele

particularilor şi asta în mai puţin de cincisprezece


zile de la

grozava reprezentaţie a Hughenoţilor.


în casa bancherului Collaert se declarară primele

simptome ale „epidemiei".


Bogătaşul acesta dădea un bal sau o serată
dansantă,
în onoarea fruntaşilor oraşului. Emisese cu câteva
luni mai
înainte un împrumut de treizeci de mii de lei, care
fusese pe
trei sferturi subscris şi în urma acestui succes
financiar îşi
deschise saloanele pentru o serbare.

Se ştie ce sunt serbările acestea flamande, în


care

berea şi siropurile sunt ce sunt. Câteva convorbiri


despre
timp, despre recoltă, despre grădini, despre flori
şi mai ales
despre lalele. Din timp în timp, un dans încet şi
lin,
câteodată un vals, dar un vals nemţesc în care nu
se face
mai mult de o învârtitură şi jumătate pe minut şi
în timpul
51

căruia, dansatorii se ţin departe unul de altul, atât


cât le

permite lungimea braţelor. Aşa sunt de obicei


balurile la

care se ducea lumea mare din Quinquendone.


Polca, după ce fusese pusă în patru timp,
încercase să
fie introdusă, dar dansatorii rămâneau mereu în
urma
orchestrei, oricât de rar s-ar fi bătut măsura, aşa
că în cele
din urmă, se renunţase la ea.
Adunările acestea liniştite, în care tinerii şi
tinerele
52

găseau o plăcere cinstită şi moderată nu se


sfârşiseră

niciodată rău. De ce oare în seara aceea, la


banchetul

Collaert siropurile parcă se transformaseră în


vinuri vechi,

în şampanie spumoasă, în punciuri incendiare?


Pentru ce îi

cuprinsese pe toţi invitaţii, pe la mijlocul serbării,


un fel de

beţie inexplicabilă? Pentru ce menuetul s-a


transformat în

sârbă? Pentru ce cei din orchestră au iuţit


măsura? Pentru

ce ca şi la teatru, lumânările străluceau mai tare


ca de

obicei? Ce curent electric pătrunsese în saloanele


bancherului? Cum se făcea că dansatorii se
apropiara, că
mâinile se strânseră mai tare?

Vai! Unde s-ar putea găsi un Oedip, care să


răspundă

la toate întrebările acestea? Comisarul Passauf


vedea bine

că soseşte furtuna, dar nu putea s-o înfrângă, nu


putea să

fugă de ea şi simţea aşa ca o ameţeală care-i


cuprindea

creierul. A fost văzut repezindu-se de mai multe


ori la

bomboane şi golind tăvile ca şi cum atunci ar fi


scăpat de

o dietă lungă.
în timpul acesta, însufleţirea valsului creştea. Un

murmur lung, ca o bâzâială înăbuşită ieşea din


toate

piepturile. Se dansa, se dansa chiar cu adevărat.


Picioarele

se mişcau cu o iuţeală tot mai mare. Feţele se


îmbujorau.
Ochii străluceau ca diamantele. înflăcărarea
generală
atinsese culmea culmilor. Şi când orchestra intona
valsul
Freischutz, când valsul acesta atât de nemţesc şi
cu o
mişcare atât de lină, a fost început de orchestra

înfierbântată, ah! atunci nu a mai fost vals, a fost


un vârtej

fără seamăn, o învârteală ameţitoare, vrednică să


fie

condusă de vreun Mefistofel, bătând măsura cu


un cărbune

aprins! Apoi un galop, un galop drăcesc, timp de


un ceas

fără să poată fi schimbat, fără să poată fi oprit,


luă cu sine

prin coridoare, prin saloane, prin camere, pe


scări, din -

53
pivniţă şi până în podul casei, pe tinere, pe tineri,
pe
părinţi, pe toţi indivizii de orice vârstă, de orice
greutate, de
orice sex, chiar şi pe voluminosul bancher
Collaert, şi pe
doamna Collaert şi pe consilierii şi pe magistraţii
şi pe
Niklausse şi pe doamna van Tricasse şi pe
primarul van
Tricasse şi pe comisarul Pasauf, care însă nu-şi
mai
amintea ce tovarăşă de vals a avut în noaptea
aceea.
Dar „ea" nu l-a uitat! Şi de atunci „ea" îl visa
mereu
pe înflăcăratul comisar, strângând-o cu foc la
piept.
Şi „ea" era plăcuta Tatanemena.

IX
Doctorul Ox şi preparatorul Ygene

nu spun decât câteva cuvinte


Ei, Ygene?
- E gata totul, maestre! S-a isprăvit cu aşezatul

ţevilor.
- în sfârşit, vom experimenta în mare, asupra
maselor
X

Epidemia a cuprins oraşul întreg.


Efectele ei...

în zilele care urmară, „epidemia" în loc să


dispară, s-

a extins. Din casele particulare „epidemia" s-a


întins şi pe

străzi. Oraşul Quinquendone era de nerecunoscut!


84

Un fenomen şi mai surprinzător decât cele


observate -

până aici, era că nu numai regnul animal, dar nici


regnul

vegetal nu scăpa acestei influenţe.


După mersul obişnuit al lucrărilor, epidemiile sunt
speciale. Cele care-l lovesc pe om, cruţă animalul;
cele ce
lovesc animalul, cruţă vegetalele. Nu s-a Văzut,
până acum
cal ciupit de vărsat, nici om bolnav de pestă
bovină, iar
berbecii nu se îmbolnăvesc de bolile cartofilor.
Aici însă
55

toate legile naturii păreau răsturnate. Nu numai


caracterul,

temperamentul, ideile locuitorilor şi locuitoarelor


Quinquendonului se schimbaseră, dar şi animalele

domestice, câinii şi pisicile, boii şi caii, măgarii şi


caprele

sufereau influenţa acestei epidemii ca şi cum


mediul lor

obişnuit s-ar fi schimbat. Chiar plantele „se


emancipau"

dacă ne daţi voie să întrebuinţăm expresia


aceasta.
într-adevăr, în grădinile de flori de legume, în
livezi,
se întâmplau lucruri foarte ciudate. Plantele
agăţătoare se
agăţau cu mai multă îndrăzneală. Plantele
stufoase se
făceau şi mai dese. Arbuştii deveneau copaci.
Seminţele
abia semănate răsăreau numaidecât şi creşteau
de un deget
în' timpul în care altădată creşteau cât muchia
cuţitului.
Sparanghelul creştea de un metru, pepenele
galben cât un
dovleac mare turcesc, dovleacul mai-mai cât
clopotul
bisericii, care - pe legea mea! - avea vreo trei
metri în
diametru. Verzele erau ca nişte movile şi
ciupercile ca nişte
umbrele.
Fructele urmară exemplul zarzavaturilor. Trebuiau

se întovărăşească câte doi inşi ca să poată mânca
o fragă
întreagă şi câte patru inşi ca să mănânce o pară.
Ciorchinii
de struguri erau cât ciorchinele fenomenal, aşa de
minunat
pictat de Poussin în tabloul lui înapoierea
trimişilor în
Pământul Făgăduinţei.

Florile tot aşa: violetele mărite răspândeau în aer


parfumuri ameţitoare; trandafirii uriaşi străluceau
de
culorile cele mai vii; liliacul făceau în câteva zile
un tufiş
de nepătruns; margaretele, daliile, cameliile,
rododendronii
acopereau aleile şi se înăbuşeau unele pe altele.
De-abia le
biruiau foarfecile! Dar lalelele, florile care fac
bucuria
flamanzilor, ce mai emoţii au căşunat amatorilor!
Poetul
van Bistrom era să cadă văzând în grădina lui o
Ţulipa
56

gesneriana uriaşă, monstruoasă, al cărei caliciu


servea

drept cuib unei familii întregi de păsărele!


Alergă oraşul întreg să vadă floarea aceasta,
căreia i
se dădu numele de Tulipa quinquendoniana.

Dar vai! dacă plantele, fructele, florile creşteau


văzând cu ochii, dacă toate vegetalele tindeau să
ia
proporţii uriaşe, dacă vioiciunea culorilor şi tăria

parfumurilor fermeca privirea şi te îmbăta, în


schimb se

treceau iute. Aerul pe care îl absorbeau, le ardea


repede,

mureau îndată, sfâşiate, devorate.


Aceasta a fost şi soarta frumoasei lalele, care se
veşteji după câteva zile de strălucire.

Până şi animalele domestice se schimbară,


câinele de

casă ca şi porcul, scatiul din colivie ca şi curcanul


din

curte.
Trebuie să spunem că animalele acelea în
timpurile
obişnuite nu erau mai puţin domoale decât
stăpânii lor.
Câinii, pisicile mai mult lâncezeau decât trăiau.
Niciodată
nu aveau vreo mişcare de bucurie sau de mânie.
Cozile nu
se mişcau, parcă erau de bronz. Nu-şi mai aducea
nimeni
aminte de vreo muşcătură de câine sau vreo
zgârietură de
pisică. Cât despre câinii turbaţi, erau socotiţi ca
nişte fiinţe
închipuite, de pus în rând cu celelalte animale din

menajeria Apocalipsului.
Dar în timpul acestor câteva luni, ale căror
întâmplări
încercăm să le povestim aici, ce de schimbări!
Câinii
începură să-şi arate colţi şi pisicile ghearele.
Avură loc
câteva execuţii în urma unor atacuri repetate. Se
văzu
pentru prima oară un cal speriindu-se şi luând-o
la goană
pe străzile Quinquendonului, un bou repezindu-se
să ia în
coarne un tovarăş al său dejug, un măgar
răsturnându-se cu
picioarele în sus în piaţa St. Ernuph şi zbierând,
un berbec
57

- până şi un berbec! - apărându-şi cotletele


vitejeşte

împotriva cuţitului măcelarului.


Primarul van Tricasse a fost nevoit să ia măsuri
contra animalelor domestice, care, cuprinse de o
furie de
neînţeles, făceau ca străzile Quinquendonului să
nu mai fíe
sigure.

Dar, vai! dacă animalele erau nebune, nici


oamenii

nu erau cuminţi! „Epidemia" nu cruţa nici o


vârstă.

Copiii deveniră nesuferiţi, ei care fuseseră ca


nişte

miei până atunci şi, pentru prima oară,


judecătorul Honoré

Syntax biciui spinarea odraslei sale.


La liceu a fost o adevărată revoluţie; dicţionarele
au
descris multe traiectorii prin clase. Elevii nu mai
puteau sta
închişi şi de altfel, enervarea îi cuprindea şi pe
profesori,
care le dădeau pedepse neobişnuite până atunci.

Alt fenomen, quinquendonienii, aşa de cumpătaţi


până atunci, care aveau frişca drept aliment
principal, se
dedau acum la mari excese de mâncare şi
băutură. Hrana
obişnuită nu le mai ajungea. Fiecare stomac se

transformase într-o adevărată prăpastie şi


prăpastia asta

trebuia umplută prin mijloacele cele mai energice.


Consumaţia oraşului se întrei. în loc de două ori,
mâncau
de şase ori pe zi. S-au semnalat numeroase
indigestii.
Ajutorul de primar Niklausse nu mai putea să-şi
potolească
foamea; primarul van Tricasse nu-şi putea potoli
setea şi nu
mai ieşea dintr-un fel de semibeţie furioasă.

într-un cuvânt, se arătară şi se înmulţiră în fiecare


zi

simptomele cele mai îngrijorătoare.


Au fost întâlniţi pe stradă oameni beţi şi printre
aceştia chiar unii cetăţeni de frunte.

Gastritele dădură mult de lucru doctorului


Domenic

Custos ca şi nevritele şi nevrophlogosele, ceea ce


dovedea

58
la ce grad de iritare curioasă ajunseseră nervii
populaţiei.
Avură loc discuţii, certuri zilnice pe străzile

Quinquendonului goale altădată şi acum pline de


lume,

căci nimeni nu mai stătea acasă.


Trebui să se organizeze poliţia, ca să poată ţine în

frâu pe cei ce tulburau ordinea publică.


La primărie se făcu un arest, care era plin, zi şi

noapte de zurbagii. Comisarul Passauf nu mai ştia


unde îi

este capul.
O căsătorie se făcu în mai puţin de două luni,
ceea ce
nu se mai întâmplase până atunci. Da! Băiatul

perceptorului Rupp se căsători cu fiica frumoasei


Augustina de Rovere şi asta de-abia după
cincizeci şi şapte
de zile de când îi ceruse mâna!...

Se hotărâră şi alte căsătorii, care în alte timpuri


ar fi

rămas proiecte timp de ani întregi. Primarul


simţea că fiica

sa, frumoasa Suzel, îi scapă din mâini.


Cât despre scumpa Tatanemance, îndrăznise să-l

întrebe pe departe pe comisarul Passauf asupra


unei

căsătorii, care i se părea că întruneşte toate


elementele

fericirii, averii, onorabilităţii, tinereţii!


în sfârşit, culmea culmimilor, a avut loc un duel!
Da,
un duel cu pistolul de cavalerie, la şaptezeci şi
cinci de
paşi, cu gloanţe adevărate! între cine? Cititorii nu
ne vor
crede.

între domnul Frantz Niklausse, domolul pescar şi


fiul

bogatului bancher, tânărul Simon Collaert.


Şi cauza acestui duel era chiar, fata primarului, de

care se îndrăgostise nebuneşte Simon şi nu voia


în ruptul

capului s-o lase unui rival aşa de îndrăzneţ cum


era

Frantz!
59

XI
Quinquendonienii iau o hotărâre eroică

Aţi văzut în ce stare de plâns ajunsese populaţia


Quinquendonului. Capetele fierbeau. Nu se mai
cunoşteau
unii pe alţii. Oamenii cei mai paşnici deveniseră
cârcotaşi.
Numai cât te-ai fi uitat la ei, aşa mai pieziş, îţi şi
trimiteau
martori. Unii lăsară să le crească mustăţile, iar
alţii mai
năbădăioşi, le ridicară drept în sus.

în asemenea condiţii, pentru administraţia


oraşului,

menţinerea ordinii pe străzi şi în edificiile publice


era

foarte grea, căci serviciile nu fuseseră organizate


pentru o

asemenea stare'de lucruri. Primarul van Tricasse,


pe care l-

am cunoscut aşa de blând, liniştit, aşa de


incapabil să ia

vreo hotărâre, era veşnic mânios. Răsuna toată


casa de

strigătele lui. Lua câte douăzeci de hotărâri pe zi,


îi

sorcovea pe agenţi şi era totdeauna gata să


aducă el însuşi

la îndeplinire măsurile ce le lua.


Ce schimbare! Unde era liniştea plăcutei şi tăcutei

locuinţe a primarului? Ce mai „scene" se


petreceau acum.

Doamna van Tricasse se făcuse arţăgoasă, cu


toane,

cicălitoare. Bărbatul său, ca să nu-i mai audă


glasul, ţipa;

mai tare decât ea, dar n-o putea face să tacă. De


orice lucru

se înfuria! Nu mai era de suferit! Treburile casei


nu se mai

făceau; nu mai avea gata nimic la timp! O


învinovăţea pe

Lotchen şi chiar pe Tatanemance, cumnata, care


tot aşa de

necăjită îi răspundea înţepat.


Negreşit, domnul van Tricasse ţinea parte
servitoarei
Lotebenyfijşa dupăatairasfsei întâmplă în cele mai
fericite
căsnicii. De aceea primăriţa era veşnic furioasă şi

60
mustrările, discuţiile, certurile „scenele" nu mai
aveau nici
un sfârşit!

- Dar ce avem? striga câteodată bietul primar. Ce


iad

ne arde? Ce ne-a găsit? Ah! nevastă, nevastă, o


să mă

omori înainte de vreme şi o să mă faci să calc


tradiţiile

familiei.
Cititorii desigur că n-au uitat particularitatea
destul
de ciudată ca domnul van Tricasse trebuia să
rămână văduv
şi să se căsătorească din nou, ca să nu strice
obiceiul de
veacuri al familiei sale.

Această stare a spiritelor produse şi alte efecte


destul

de curioase şi care trebuiesc arătate. Această


aţâţare, a cărei
cauze n-o ştim până acum, produse schimbări
fiziologice
neaşteptate. Ieşiră din mijlocul mulţimii talente ce
altă dată
poate ar fi rămas necunoscute. Artişti mediocrii
până
atunci, apărură sub altă lumină. Se iviră noi
personalităţi
distinse atât în literatură cât şi în politică. Oratorii
începură,
discuţiile cele mai aprinse în privinţa a tot felul de

chestiuni, înflăcărând publicul de altfel foarte


dispus la

înflăcărare.
De la şedinţele consiliului, mişcarea trecu la

întrunirile publice. Se întemeie un club, în timp ce


peste

douăzeci de ziare: Pândarul Quinquendonului,


Nepărtinitorul Quinquendonului,
Quinquendonianul
Radical, înverşunatul Quinquendonian ş.a., scrise
cu
vioiciune, ridicau chestiunile sociale cele mai
grave.
- Dar despre ce scriau? va întreba poate cineva.

- Despre toate şi despre nimic; despre turnul


Audenarde care se aplecase într-o parte şi pe care
unii
voiau să-l dărâme iar alţii să-l îndrepte; despre
ordonanţele
consiliului comunal, căroranele^eriteiefirplb voiau
fsă li se
împotrivească, despre curăţatul şanţurilor şi al
canalelor. Şi
61

cel puţin dacă înflăcăraţii oratori şi ziarişti nu s-ar


fi agăţat

de administraţia internă a cetăţii... Dar nu, luaţi


de curent,

dacă nu ar fi mijlocit Provindenţa, ar fi sărit, ar fi


împins,

ar fi dat brânci semenilor lor în prăpastia


nenorocirilor

războiului!...
într-adevăr, de opt sau nouă sute de arii,

Quinquendonul avea în arhivă un casus belii de


prima

calitate, pe care îl păstraseră cu grijă, ca pe nişte


moaşte

sfinte, aşa că avusese tot timpul să devină un


motiv răsuflat

şi să nu mai fie bun de nimic.


Iată ce era cu acest casus belii.

Quinquendonul este vecin, în colţul acela al


Flandrei

cu orăşelul Virgamen. Teritoriile acestor două


comune sunt

hotar în hotar.
în 1185, cu ceva vreme mai înainte de plecarea

contelui Balduin cu cruciada, o vacă din Virgamen


- nu

vaca unui locuitor, ci o vacă de-a oraşului, băgaţi


bine de

seamă! - a îndrăznit să pască pe teritoriul


Quinquendonului. Abia dacă biata rumegătoare
smulsese
iarbă de trei ori cât latul limbii, dar delictul,
abuzul, crima
- cum veţi vra să-i ziceţi - a fost săvârşit şi
constatat printr-
un proces-verbal, căci pe atunci, magistraţii
începură să
ştie carte.

- „Ne vom răzbuna când va sosi timpul"


exclamase

Natalis van Tricasse, al treizeci şi doilea înaintaş


al

actualului primar, „şi virgamenezii nu vor pierde


nimic

aşteptând!"
Virgamenezii erau deci înştiinţaţi. Aşteptară,
gândind j
- nu fără dreptate - că amintirea insultei va
dispărea cu
timpul. Şi într-adevăr, timp de mai multe veacuri
trăiră
foarte bine cu vecinii lor din Quinquendone

Dar virgamenezii îşi făcuseră socotelile


neprevăzând

62
„epidemia" ciudată, care schimbând cu totul
caracterul
vecinilor lor, le redeşteptă în suflete dorul de
răzbunare.
Aprinsul avocat Schult ridică această chestiune

înaintea auditorilor de la clubul din strada


Monstrelet şi-i

înflăcăra, întrebuinţând expresiile şi metaforele


obişnuite

în aceste împrejurări. Reaminti delictul, reaminti


pagubele

aduse cetăţii Quinquendon^-^ij^en^^^^^


naţiune

„geloasă de drepturile sale" nu putea să admită


prescripţia;

63
arătă insulta veşnic vie, rana veşnic sângerândă;
vorbi de
unele înclinări ale capului la Virgamenezi şi care
arătau cât
dispreţ aveau pentru locuitorii Quinquendonului; îi
rugă pe
concetăţenii săi, care „în mod inconştient, poate"
suferiseră
veacuri întregi insulta asta grozavă, conjură pe
„copiii
bătrânii cetăţi să nu aibă altă ţintă decât să
obţină o
satisfacţie strălucită!"... La sfârşit, făcu apel la
„toate
forţele naţiunii!"

Entuziasmul cu care au fost primite aceste


cuvinte

noi pentru urechile quinquendonienilor se poate


înţelege,

dar nu se poate descrie. Toţi auditorii se


ridicaseră în

picioare şi, cu mâinile întinse, cereau război cât îi


ţineau
gura. Niciodată avocatul Schult nu mai avusese
asemenea
succes.

Primarul, ajutorul de primar, toţi fruntaşii care


erau

de faţă la această memorabilă şedinţă, în zadar ar


fi încercat

să se împotrivească avântului mulţimii. De altfel


nici nu

încercau, ci dacă nu mai tare, dar cel puţin tot aşa


de tare

ca şi ceilalţi, strigau:
- La graniţă! La graniţă!

Şi cum graniţa nu era decât la doi kilometri de


zidurile Quinquendonului, era lucru clar că
virgamenezii
erau ameninţaţi de o mare primejdie, căci ar fi
fost atacaţi
mai înainte de a fi avut timp să ia măsuri de
apărare.
în timpul acesta, onorabilul farmacist Josse
Liefrink,
singurul care îşi păstrase tot sângele rece în
această gravă
împrejurare, voi să-i facă să înţeleagă că nu au
puşti, tunuri,
generali.

I s-a răspuns, nu fără oarecare înghionteală că


generalii, tunurile, puştile se vor improviza; că
dreptatea şi
dragostea de ţară sunt suficiente pentru a face un
popor de
neînvins.

64
Aici luă cuvântul însuşi primarul şi, într-o

improvizaţie sublimă, „dădu gata" pe oamenii


fricoşi, care

îşi ascund teama sub vălul prevederii şi vălul


acesta îl

sfâşie cu o mână patriotică.


în clipa aceea ai fi crezut că se prăbuşeşte sala de

atâtea aplauze.
. Se supuse la vot.

Votul se făcu prin aclamaţii şi strigătele se


înmulţiră.

- La Virgamen! La Virgamen!
Primarul se însărcina atunci să ordone înaintarea

armatelor şi - în numele cetăţii - făgădui


generalilor care se

vor întoarce învingători, toate onorurile triumfului,


aşa

cum se făcea la romani.


Farmacistul Josse Liefrink - un încăpăţânat şi

jumătate - nu se dădu bătut, cu toate că fusese, şi


crezu de

cuviinţă să mai facă o observaţie. El atrase


atenţia că la

Roma nu se acorda triumful generalilor


învingători, decât

dacă omorâseră cel puţin cinci mii de duşmani.


- Ei, şi! Ei şi!... strigă poporul în delir.

- ... şi cum populaţia cetăţii Virgamen nu se ridică


decât la trei mii cinci sute şaptezeci şi cinci de
locuitori, va
fi cam greu să se ajungă la cinci mii de vrăjmaşi
ucişi, afară
de cazul când se va omorî de mai multe ori
aceeaşi
persoană.

Bietul farmacist logician nu a fost lăsat să


termine, ci

îmbrâncit, ghiontit, a fost dat pe uşă afară.


- Cetăţeni, cuvântă atunci băcanul Pulmacher,
orice
ar zice fricosul de spiţer, eu mă oblig să omor
cinci mii de
virgamenezi dacă vreţi să-mi primiţi serviciile.

- Cinci mii cinci sute! strigă un patriot mai aprins.


- Şase mii şase sute! strigă băcanul.

- Şapte mii! strigă cofetarul din strada Hemling,


Jean

65
Orbideck, care se îmbogăţise din negoţul cu
frişca.
- Adjudecat! strigă primarul van Tricasse văzând

nu mai supralicitează nimeni.

Şi iată cum cofetarul Orbideck ajunse generalul


armatei quinquendoniene.

XII
Preparatorul Ygene dă un sfat cuminte

c<are este respins de doctorul Ox


Ei, maestre! zise a doua zi Ygene, vărsând acid

sulfuric pe bucăţi de piele uriaşe.


- Ei, zise şi doctorul Ox, nu avem dreptate? Uite
de
ce atârnă nu numai dezvoltarea fizică a unei
naţiuni întregi,
dar şi moralitatea ei, demnitatea, talentele, simţul
ei politic.
Nu-i decât o chestiune de molecule...

- Fără îndoială dar...


-Dar?

- Nu credeţi că lucrurile au mers prea departe şi


că nu

trebuie să-i aţâţăm peste măsură pe bieţii


oameni?

- Nu! Nu! strigă doctorul. Nu! vom merge până la


capăt!

- Cum vreţi voi, maestre; numai că experienţa mi


se

pare cu totul reuşită şi eu sunt de părere că e


timpul să...

-Să?...
- Să închidem robinetul.

- Cum! strigă doctorul Ox. Să încerci numai şi te


strâng de gât!

66
XIII

O dovadă mai mult că dintr-un loc înalt


se pot domina toate micimile omeneşti
Ce zici? îl întrebă primarul van Tricasse pe ajutorul

său Niklausse.
- Zic că războiul acesta este absolut necesar,
răspunse
Niklaus cu tărie, şi că a sosit timpul să spălăm
insulta!
- Ei bine, şi eu - zise primarul, îţi spun că dacă

poporul quinquendonian nu se va folosi de prilejul


de faţă

ca să-şi ceară drepturile, va fi nevrednic de


numele lui!

- Şi eu susţin că trebuie să ne strângem armata


cât

mai grabnic şi să-i dăm ordin să înainteze!


- Cum, domnule, cum? zise primarul, mie îmi

vorbeşti aşa?
- Chiar dumitale, domnule primar, şi vei auzi

adevărul întreg, oricât de neplăcut ţi-ar fi el.


- îl vei auzi şi dumneata, domnule ajutor de
primar,
răspunse van Tricasse scos din fire, căci eu îl voi
spune mai
bine decât dumneata!... Da, domnule, dar, orice
întârziere
nu ne cinsteşte! De două sute de ani oraşul
Quinquendone
aşteaptă clipa ca să se răzbune şi orice ai zice -
fie că-ţi
convine, fie că nu-şi convine, noi vom merge
împotriva
inamicului!

- A! aşa este vorba, răspunse furios Niklausse,


vom

merge şi fără dumneata dacă nu vrei să vii!


- Locul primarului este în primul rând, domnule!

- Şi al ajutorului de primar tot acolo, domnule!


- Prin cuvintele dumitale, contrazicându-mă
mereu,
dumneata mă insulţi, strigă primarul, ai cărui
pumni aveau
67
tendinţa să se schimbe în proiectile.

- Şi dumneata mă insulţi îndoindu-te de


patriotismul

meu! strigă Niklausse pregătindu-se şi el.


- Eu îţi spun, domnule, că armata
quinquendoniană
va porni peste două zile!

- Şi eu îţi repet că în patruzeci şi opt de ore vom


porni

împotriva inamicului.
Se poate uşor observa din crâmpeiul acesta de

68
convorbire că cei doi fruntaşi erau exact de
aceeaşi părere.
Amândoi voiau războiul, dar aţâţarea lor
predispunându-i
la ceartă, Niklausse nu asculta ce-i spunea van
Tricasse şi
van Tricasse nu asculta ce-i spunea Niklausse. Să
fi avut
păreri deosebite asupra acestei grave chestiuni:
primarul să
fi dorit războiul şi ajutorul pacea, şi tot n-ar fi fost
discuţia
mai straşnică!

Cei doi prieteni îşi aruncau priviri pline de mânie.


După bătaia rapidă a inimilor, după feţele
îmbujorate, după
pupilele contractate, după tremurăturile
muşchilor, după
glasurile răguşite, înţelegeai că erau gata să se
repeadă unul
la altul.

Clopotul ceasului opri din fericire pe cei doi


adversari, tocmai când erau să se încaiere.

- în sfârşit a venit timpul, strigă primarul.


- Ce timp? întrebă ajutorul de primar.

- Timpul să ne urcăm în turnul primăriei.


- Adevărat şi - fie că vrei, fie că nu vrei - eu mă
voi
urca, domnule!

- Şi eu
- Să mergem! ,

- Să mergem!
Ultimele cuvinte ar fi putut face să se bănuiască
un
duel şi că adversarii se duceau pe teren, dar nu;
se hotărâse
ca primarul şi ajutorul de primar, căpeteniile
cetăţii, să se
ducă la primărie, să se urce în turn şi să
examineze
împrejurimile, ca să poată lua cele mai bune
măsuri
strategice pentru asigurarea victoriei.

Cu toate că erau de aceeaşi părere în această


privinţă,

totuşi se cercetară tot drumul. Se auzeau


strigătele lor

răsunând pe străzi, dar toţi locuitorii vorbind pe


acelaşi ton,
mânia şi îndârjirea-lor părea naturală şi nu i se
părea
69

curioasă nimănui. în împrejurările acelea, un om


liniştit ar

fi fost socotit drept un monstru.


Primarul şi ajutorul său, ajungând la uşa turnului
erau
în culmea furiei. Nu mai erau roşii, ci galbeni şi se
ştie că
paliditatea este o dovadă că mânia este în
culmea ei.
în capul scării înguste a turnului, a fost o
adevărată
explozie. Cine va trece întâi? Cine va urca întâi
scara
întortocheată? Adevărul ne sileşte să spunem că
a fost o
mică înghesuială şi că ajutorul de primar
Niklausse uitând
respectul ce-l datora superiorului său, cel mai
înalt dregător
. al cetăţii, îl îmbrânci pe van Tricasse în lături şi
se repezi
pe scara întunecoasă.

Amândoi urcară de la început treptele câte patru,


aruncându-şi tot felul de epitete. Era de temut să
nu se
întâmple vreo dramă în vârful turnului, la trei sute
cincizeci
şi şapte de picioare de la pavajul oraşului.

Cei doi furioşi obosiră însă repede şi, după un


minut,

la a optzecea treaptă, abia mai urcară gâfâind,


dacă nu le-a

trecut mânia cu totul, cel puţin, ea nu se mai


traducea prin

calificative nepermise între asemenea persoane.


Tăceau şi,

lucru ciudat, se părea că iritarea li se micşora pe


măsură ce

ajungeau deasupra oraşului. începeau să se mai


liniştească.
Clocotele sângelui lor se potoleau ca şi ale unui
ibric de
cafea depărtat de foc. De ce?

La acest de ce nu putem da nici un răspuns, dar


adevărul este că, ajunşi la un balcon ce se afla la
o înălţime
de două sute şaizeci şi şase de picioare deasupra
nivelului
oraşului, cei doi adversari statură jos şi mult, mult
liniştiţi,
se priviră, ca să zicem aşa, fără mânie.

- Sus mai e! zise primarul ştergându-şi faţa cu


batista.

- Foarte sus! răspunse ajutorul de primar. Ştii că


turnul nostru e mai înalt cu paisprezece picioare
decât Sf.
70

Mihai din Hamburg?


- Ştiu răspunse primarul cu oarecare mândrie,
care îi
stă bine celui mai de seamă quinquendonian.
După câteva clipe, cei doi fruntaşi îşi continuara

urcuşul, aruncând priviri curioase prin ferestrele


din zidul

turnului. Primarul o luase înainte, fără ca


Niklausse să zică

ceva. Ba încă, pe la a trei suta treaptă, van


Tricasse fiind

din cale afară de obosit, Niklausse îl împinse de


spate;

71
primarul îl lăsă şi, când ajunseră pe platformă, îi
zise:
- Mulţumesc, Niklausse, îţi rămân foarte îndatorat.

La uşa turnului, jos, erau două fiare sălbatice,


gata să

se sfâşie; în vârful rumului ajungeau ca doi


prieteni!

Timpul era foarte frumos. Era în luna mai. Soarele


absorbise toţi aburii. Ce aer curat! Ce senin! Se
vedeau
lucrurile cele mai mici pe o mare întindere de jur-
împrejur.
Numai la câţiva kilometri se zăreau zidurile albe
ale
Virgamenului, acoperişurile lui roşii, clopotniţele
sclipind
sub razele soarelui. Şi oraşul acesta era menit
jafului şi
focului!

Primarul şi ajutorul său se aşezară alături pe o


bancă

mică de piatră, ca doi oameni de treabă şi care se


iubesc.

Priveau, gâfâind, apoi, după câteva clipe de


tăcere:

- Ce frumos este! exclamă primarul.


- Da, e încântător! răspunse ajutorul. Nu crezi,
dragă
van Tricasse, că omenirea este ursită să stea mai
de grabă
la înălţimile acestea, decât să se târască pe
scoarţa planetei
noastre?
- Sunt cu totul de părerea ţa, dragă Niklausse; cu
totul
de părerea ta. Aici înţelegi mai bine măreţia
naturii! O
aspiri prin toate simţurile! La o astfel de înălţime
ar trebui
să-şi formuleze filozoful sistemele lor şi să
trăiască
înţelepţii, mai presus de toate mizeriile lumii
acesteia!
- Facem ocolul platformei? întrebă ajutorul de

primar.
- Facem, răspunse primarul.

Şi cei doi prieteni, sprijinindu-se unul de braţul


celuilalt şi făcând ca altădată pauze- mari între
întrebări şi
răspunsuri, examinară toate punctele orizontului.

- Sunt cel puţin şaptesprezece ani de când nu m-
am
mai urcat în turn, zise van Tricasse.
72

- Eu nu m-am urcat niciodată, zise Niklausse, şi


îmi

pare rău, căci ai o privelişte minunată de la


înălţimea

aceasta! Vezi, dragă prietene, cum şerpuieşte de


frumos

printre arbori râul Vaar?


- Şi mai încolo înălţimile din Saint-Hermandad! Ce

frumos mărginesc orizontul! Vezi şirul acela de


arbori pe

care i-a aşezat natura cu atâta meşteşug? Ah!


natura,

natura, Niklausse! Va putea mâna omului s-o


întreacă

vreodată?
- E încântător, scumpul meu prieten, răspunse

ajutorul de primar. Priveşte turmele răspândite pe


câmpiile

verzi, boii,, vacile, berbecii...


Dar muncitorii aceia care se duc la câmp! Parcă
sunt
nişte ciobani din Arcadia; nu le lipseşte decât
cimpoiul!
- Şi deasupra câmpiei roditoare, frumosul cer

albastru nepătat de nici un nor! Ah, Niklausse,


aici devii

poet! Nu înţeleg cum sfântul Simion Stâlpnicul n-a


fost

unul dintre cei mai mari poeţi ai lumii.


- Poate că unde coloana lui nu era aşa înaltă ca
turnul
nostru, răspunse ajutorul de primar zâmbind cu
bunătate.
în clipa aceea renumitele clopote ale oraşului se

puseră în mişcare şi sunară una din ariile cele mai


melodioase. Cei doi prieteni rămaseră uimiţi de
admirare.
Cu vocea lui blajină, primarul întrebă:

- Dar, prietene Niklausse, oare de ce ne-am urcat


în
turn?

- Adevărat, răspunse Niklausse, ne-au furat


gândurile...

- De ce ne-am urcat? întrebă din nou primarul.


. - Ne-am urcat, răspunse Niklausse, ca să
respirăm
aerul acesta curat, nestricat de slăbiciunile
omeneşti.
- Atunci să coborâm, dragă Niklausse.

73
- Să coborâm, dragă van Tricasse.

Cei doi fruntaşi îşi mai aruncară o dată ochii


asupra

priveliştii minunate, apoi primarul o luă înainte şi


începu să

coboare încet şi măsurat. Ajutorul său îl urma,


câteva trepte

mai în urmă. Ajunseră la balconul unde se


opriseră la

urcare. Obrajii începură să li se înflăcăreze. Se


opriră o
clipă, apoi îşi continuara coborâtul.'

După un minut, van Tricasse îl rugă pe Niklausse


sa-

şi încetinească paşii, căci îl calcă pe călcâie şi îl


supără.

După vreo douăzeci de trepte, porunci ajutorului


de

primar să se oprească, pentru a rămâne oarecare


distanţă

între ei.
Ajutorul răspunse că nu are poftă să stea cu un
picior
în aer pentru gustul primarului şi merse înainte.

Van Tricasse îi trânti o vorbă destul de aspră.


Niklausse făcu şi el o aluzie jignitoare vizavi de

vârsta primarului destinat - după tradiţiile familiei


lui - să

se mai însoare o dată. .


Primarul mai coborî vreo douăzeci de trepte,

înştiinţându-l pe Niklausse că asta nu i-o va ierta.


Niklausse răspunse că el o va lua înainte şi, scara
find
strâmtă şi cu totul întunecată, cei doi fruntaşi se
ciocniră.
Cuvintele de „dobitoc" şi „prost-crescut" au fost
cele
mai blânde dintre cele schimbate atunci.

*■ Vom vedea noi, vită bătrână, strigă primarul,


vom

vedea ce vei face în războiul acesta, în ce rând


vei fi!

- înaintea ta, dobitocule! răspunse Niklausse.


Urmară alte strigăte şi apoi ai fi jurat că nişte
trupuri
omeneşti se rostogolesc pe scară în jos.

Ce s-a întâmplat? Pentru ce s-au schimbat aşa.de


repede? Pentru ce mieii de pe platformă s-au
schimbat jos
în tigrii?

74
Orice ar fi, păzitorul turnului auzind gălăgie,
deschise uşa de jos, tocmai în clipa când
adversarii, cu
ochii scoşi din orbite, îşi smulgeau părul de pe
cap. Noroc
că aveau peruci!

- îmi vei da satisfacţie! strigă primarul


îndreptându-

şi pumnul spre nasul adversarului.


- Când vei voi! urlă ajutorul de primar Niklausse,

mişcând ameninţător piciorul drept.


Păzitorul, care de asemenea era aţâţat, nu se ştie
de
ce, găsi scena asta de provocare ca foarte
naturală. Ba încă,
parcă îl împingea ceva să se amestece şi el în
ceartă, dar se
stăpâni şi se duse să anunţe prin oraş că în
curând va avea
loc un duel între primarul van Tricasse şi ajutorul
de primar
Niklausse.
XIV

Lucrurile sunt împinse aşa de departe, încât


locuitorii Quinquendonului, cititorii şi chiar

ajutorul cer un deznodământ imediat


Ultima întâmpinare dovedeşte până la ce grad de

aţâţare ajunsese populaţia Quinquendonului. Cei


mai vechi

prieteni şi cei mai blajini - înainte de a se fi ivit


„epidemia"

- să ajungă în uşa furiei! Şi asta abia peste câteva


minute de

când, vechea lor dragoste, blândeţea, firea lor


contemplativă le revenise în vârful turnului.

Auzind de cele întâmplate, doctorul Ox nu mai


putea

de bucurie. Nici nu voia să asculte argumentele


preparatorului său, care vedea că lucrurile iau o
întorsătură
75
primejdioasă. De altfel, amândoi sufereau de
aţâţarea
generală. Nu erau mai puţin agitaţi decât restul
populaţiei
şi ajunseseră chiar să se certe cum se certase
primarul cu
ajutorul său.

Aici trebuie să spunem însă că toate întâlnirile pe


teren proiectate, au fost amânate până la
rezolvarea
conflictului cu oraşul Virgamen. Nimeni nu are
dreptul sa-
şi verse sângele în zadar, căci el era până la
ultima picătură
al patriei primejduite.

într-adevăr, împrejurările erau grele şi nu era de


dat

înapoi.
Primarul van Tricasse cu tot zelul lui războinic,

crezuse că nu e bine să se azvârle asupra


duşmanului fără
să-l înştiinţeze mai întâi. De aceea ceru
virgamenzilor, prin
domnul Hottering, guard silvic, să dea satisfacţie
pentru
călcarea de teritoriu comisă în 1195 în dauna

Quinquendonului.
Autorităţile din Virgamen la început nu înţeleseră

despre ce era vorba şi guardul silvic a fost dat


afară foarte

cavalereşte.
Van Tricasse trimise atunci pe unul din adjutanţii
de
câmp ai generalului cofetar, pe cetăţeanul
Hildevert
Schuman, fabricant de.acadele, om foarte
energic, care
făcu cunoscut autorităţilor din Virgamen şi
minutul în care
s-a încheiat la 1195 procesul verbal prin îngrijirea

primarului Natalis van Tricasse.


Autorităţile din Virgamen izbucniră în hohote de
râs
şi cu adjutantul de câmp se întâmplă la fel ca şi
cu guardul-
silvic.

Primarul îi strânse atunci pe fruntaşii oraşului într-


un

consoliu. O scrisoare frumos şi viguros a fost


redactată în

formă de ultimatum. Casus belii era arătat lămurit


şi se

76
acorda cetăţii Virgamen un termen de douăzeci şi
patru de
ore ca să repare insulta adusă Quinquendonului.

Scrisoarea porni şi se înapoie peste câteva ore


făcută

în mii de bucăţi, fiecare constituind câte o nouă


insultă

pentru quinquendonieni.
Deci virgamenezii cunoşteau de mult făgăduinţa
quinquendonienilor şi îşi băteau joc acum de ei,
de
reclamaţia lor, de casus belii, de ultimatum!

Nu mai era decât un lucru de făcut: să hotărască


armele, să se invoce zeul războaielor şi metoda
prusiana, să
se năpustească asupra virgamenezilor mai înainte
ca ei să
se fi putut pregăti.

Aşa hotărî consiliul într-o şedinţă solemnă, în care


strigătele, batjocura, gesturile ameninţătoare se
încrucişau
cu o violenţă fără seamăn. O adunare de nebuni
de îndrăciţi
n-ar fi fost mai zgomotoasă.

Imediat după declararea războiului, generalul


Jean

Orbideck îşi strânse armata, adică nouă mii trei


sute

nouăzeci şi trei de luptători, dintr-o populaţie de


două mii
trei sute nouăzeci şi trei suflete. Femeile, copiii,
bătrânii
erau în rând cu bărbaţii tineri.

Toate lucrurile tăioase sau noduroase au fost


transformate în arme. Puştile din oraş au fost

rechiziţionate.
Se găsiră cinci, dintre care două fără cocoş şi

fuseseră date avangardei. Artileria se compunea


din tunul

cel vechi de. la castel, care fusese cucerit la


Quesnoy în

1339, una din cele dintâi guri de foc de care


vorbeşte istoria

şi cu care nu se mai trăsese de cinci secole. Din


fericire

pentru servanţi, nu erau proiectile, dar chiar aşa


cum era

arma asta, tot putea să înfricoşeze puţin pe


duşmani.

Celelalte arme fuseseră luate din muzeul de


antichităţi şi din arsenalele particulare cunoscute
sub
77

numele de bucătării, dar curajul, dreptatea, ura în


contra

duşmanului, dorul de răzbunare, ţineau loc de


arme mai

perfecţionate şi înlocuiau - cel puţin aşa se


nădăjduia -

mitralierele moderne şi tunurile cu repetiţie.


Trupele au fost trecute în revistă. Nici un cetăţean
nu
era lipsă la apel. Generalul Orbideck, cam nesigur
pe calul
lui, un dobitoc răutăcios, căzu de trei ori în faţa
frontului,
se ridică însă teafăr ceea ce a fost socotit ca un
semn bun.
Primarul, ajutorul de primar, comisarul,
judecătorul,
perceptorul, bancherul, rectorul, în sfârşit toţi
fruntaşii
oraşului mergeau în frunte. Nici mamele, nici
surorile, nici
fiicele nu vărsau o lacrimă. îşi îndemnau soţii,
fraţii,
părinţii la luptă şi îi urmau formând ariergarda
sub
comanda curajoasei doamne van Tricasse.

Se auzi trompeta crainicului Jean Mistrol; armata


porneşte, părăseşte piaţa şi, scoţând strigăte
sălbatice, se
îndreaptă spre poarta Audemade.

în clipa când fruntea coloanei era să treacă de


zidurile oraşului, se repezi un om înaintea ei.

- Staţi! Staţi! nebunilor! strigă el. Liniştiţi-vă! Staţi


închid robinetul! Voi nu sunteţi setoşi de sânge!


Sunteţi

oameni cumsecade, blânzi, paşnici! Dacă vă găsiţi


în halul

acesta, vina este a stăpânului meu, doctorul Ox!


E vorba de
o experienţă! Sub pretextul că vă va lumina
oraşul cu gaz
oxihidric, a săturat...

Preparatorul Ygene era peste măsură de aprins,


dar

nu putu să termine. în clipa în care secretul


doctorului era

să-i scape din gură, doctorul Ox furios îl ajunse


din urmă,

se repezi la el şi-i închise gura cu pumnii.


O adevărată luptă. Primarul, ajutorul de primar şi

ceilalţi fruntaşi care se opriseră la vederea lui


Ygene, se

78
repeziră înfuriaţi la cei doi străini, fără să vrea să
mai
asculte nici pe unul nici pe altul. Doctorul Ox şi

preparatorul lui, înghiontiţi, bătuţi, au fost numai


bine

târâţi din ordinul lui van Tricasse, spre închisoare,


când...
79

XV
Deznodământul are loc

Când avu loc o explozie înfricoşătoare.


Se păru că a luat foc toată atmosfera. O flacără
de o
intensitate, de o vioiciune fenomenală ţâşni până
în înaltul
cerului, ca un meteor. Dacă ar fi fost noapte, ar fi
luminat
până la zece kilometri înjur.

Toată armata quinquendoniană a fost culcată la


pământ, ca o armată de soldaţi de plumb. Din
fericire, nu a
fost nici o victimă; câteva zgârieturi, câteva
cucuie şi atâta
tot. Cofetarul care, din întâmplare, nu a căzut de
pe cal în
clipa aceea, se alese cu pamponul pârlit, dar fără
nici o
rană.
Ce se întâmplase?

După cum s-a aflat în urmă, sărise în aer uzina de


gaz. în lipsa doctorului Ox şi a ajutorului său, se
făcuse
vreo nesocotinţă. Nu se ştie nici cum, nici de ce,
se stabilise
o comunicaţie între rezervorul cu oxigen şi cel cu
hidrogen.
Din întâlnirea acestor două gaze ieşise un
amestec
explozibil, care luase foc din nebăgare de seamă.

Aceasta schimbă toate planurile. Când se ridică


armata de jos, doctorul Ox şi preparatorul Ygene

dispăruseră.
80

XVI
Cititorul inteligent vede că a ghicit,

cu toate precauţiile autorului


După explozie, Quinquendonul a redevenit
imediat
cetatea paşnică, nepăsătoare şi flamandă de
odinioară.
După explozie, care nu produse o emoţie prea
mare,
fiecare - fără să ştie de ce, maşinaliceşte - îşi luă
drumul
spre casă, primarul la braţ cu ajutorul de primar,
avocatul
Schult la braţ cu doctorul Custos, Frantz,
Niklausse la braţ
cu rivalul său Simon Collaert, toţi liniştiţi, fără să
facă
vreun zgomot, fără să-şi mai dea seama de ce s-a
întâmplat,
uitând de Virgamen şi de răzbunare. Generalul se
înapoie
la prăjiturile lui şi ajutorul la fabricatul acadelelor.

Totul îşi reluă vechea linişte, viaţa obişnuită,


oameni

şi animale, animale şi plante, chiar turnul porţii


Audenarde

pe care explozia... îl îndreptase!


De atunci nu s-a mai auzit nici un cuvânt mai,
tare ca
altul, nici o discuţie în oraşul Quinquendone. Nu s-
a mai
făcut nici politică, n-au mai avut loc procese,
cluburile au
fost desfiinţate, sergenţii de stradă de asemenea.
Locul de
comisar al lui Passaul redeveni o sinecură şi dacă
nu i s-a
tăiat leafa, motivul a fost că primarul şi ajutorul
de primar,
nu s-au putut hotărî să ia vreo hotărâre în privinţa
lui.
Din timp în timp însă comisarul, fără să bănuiască
el
ceva, tot mai era visat de nemângâiata
Tatanemance.
Rivalul lui Frantz o lăsa cu multă mărinimie pe

frumoasa Suzel iubitului ei, care se grăbi să se


căsătorească
cu ea peste cinci sau şase ani de la aceste
întâmplări.
Cât despre doamna van Tricasse, dânsa muri zece
ani
mai târziu - în termen deci - iar primarul se
căsători cu
domnişoara Pelagie van Tricasse verişoara sa.

81
XVII

Cum se explică
teoria doctorului Ox

Dar ce a făcut misteriosul doctorului Ox? O


experienţă fantezistă şi nimic mai mult.

După ce şi-a aşezat conductele de gaz, a saturat


cu

oxigen curat, fără un atom de hidrogen, clădirile


publice,

casele particulare, în cele din urmă străzile


Quinquendonului.
Gazul acesta fără gust, fără miros, răspândit în
aşa
mare cantitate în atmosferă, provoacă tulburări
serioase în
organism când este inspirat.

Când trăieşti într-un mediu saturat de oxigen, eşti


excitat, supraexcitat, arzi!

Cum reintri în atmosfera obişnuită, îţi vii în fire


dovadă întâmplarea ajutorului de primar şi a
primarului
când au ajuns în vârful turnului, la aerul obişnuit,
căci
oxigenul fiind greu, rămâne în straturile inferioare
ale
atmosferei.

Traiul în asemenea condiţii, respiraţia gazului


acestuia care transformă fiziologic corpul ca şi
sufletul,
scurtează viaţa întocmai ca la aceia care mor
voind să
soarbă cât mai mult din plăcerile vieţii în timpul
cel mai
scurt!

A fost deci un mare noroc pentru


quinquendonieni,

explozia providenţială care a pus capăt


primejdioasei

experienţe, distrugând uzina doctorului Ox.


în rezumat şi pentru a încheia, virtutea, curajul,

talentul, inteligenţa, imaginaţia, toate calităţile


sau

facultăţile acestea nu cumva au vreo legătură cu


oxigenul?

Asta-i teoria doctorului Ox, dar oricine are dreptul


n-o admită şi, întrucât ne priveşte, noi o


respingem din

toate punctele de vedere, cu toată experienţa


fantezistă la

care a fost supus oraşul Quinquendone.


82
CUPRINS

Capitolul I 3
Capitolul II 5

Capitolul III 12
Capitolul IV 18

Capitolul V 24
Capitolul VI 32

Capitolul VII 37
Capitolul VIII • 48

Capitolul IX 54
Capitolul X 54

Capitolul XI 60
Capitolul XII 66

Capitolul XIII 67
Capitolul XIV 75

Capitolul XV 80
Capitolul XVI 81

Capitolul XVII 82
83

JULES VERNE
Printre

gheţurile eterne
Ilustraţii: Bertrand, Froelich, Th. Schuler, Bayard şi
Marie
Traducere: Bogdan Z. COSMIN

I
87

Steagul negru
Parohul vechii biserici din Dunkerque se trezi la
ora
cinci în ziua de 12 mai 18..., pentru ca, potrivit
obiceiului
său, să spună prima liturghie, la care asistau
câţiva
cucernici pescari.

îmbrăcat cu straiele preoţeşti se dusese la altar,


când

un om intră în sacristie, vesel şi îngrozit totodată.


Era un marinar cam de vreo şaizeci de ani, dar
încă
voinic şi teafăr, cu o înfăţişare bună şi cinstită.

. - Părinte, părinte, opreşte-te, te rog!


- Dar ce te apucă aşa de dimineaţă Jean
Cornbutte?
răspunse preotul.

- Ce m-a apucat? Iaca, o poftă nebună să-ţi sar de


gât!

- Ei bine, după sfânta slujbă la care vei asista şi


dumneata...

- Sfântă slujbă! răspunse râzând bătrânul marinar.


Crezi că te voi lăsa s-o faci?

- Şi pentru ce nu? întrebă preotul. Explică-te, a


treia

oară...
- Că va fi tocat sau nu, răspunse Jean Cornbutte,
va
mai toca de multe ori azi, părinte, căci mi-ai
făgăduit că vei
binecuvânta cu propriiile dumitale mâini căsătoria
fiului
meu Ludovic cu nepoata mea Măria!

- Dar ce a sosit? exclamă cu voioşie preotul.


- Nu-i departe, glăsui Cornbutte frecându-şi
mâinile.
Vigia de pe mal a zărit la răsăritul soarelui bricul
nostru, pe
care chiar dumneata l-ai botezat cu frumosul
nume de LA
JEUNE HARDIE (Tânăra îndrăzneaţă).

- Te felicit din toată inima, dragul meu Combutte,


răspunse parohul dezbrăcându-şî patrafirul şi
stiharul.
Cunosc învoielile noastre. Celălalt preot mă va
înlocui şi
eu îţi voi fi la dispoziţie, la sosirea scumpului
dumitale fiu.
- Şi eu vă făgăduiesc că n-o să vă facă să
aşteptaţi
prea mult! răspunse marinarul. Publicaţiile s-au
făcut chiar
88

de dumneata şi nTo să mai ai de iertat decât


păcate ce se pot

săvârşi între cer şi apă, prin mările Nordului. Am


avut o

straşnică idee, voind să se facă nunta chiar în


ziua sosirii şi

ca fiul meu Ludovic să nu plece de pe bricul lui


decât

pentru a se duce la biserică.


-Atunci du-te Cbrnbute şi vezi de toate.

- Alerg părinte, la revedere!


Marinarul se înapoie cu paşi mari la casa lui,
situată
pe cheiul portului negustoresc, de unde se zărea
marea
Nordului, lucru de care era atât de mândru.

Jean Cornbutte adunase o oarecare avere în viaţa


lui.

După ce timp îndelungat comandase corăbiile


unui bogat
armator din Havre, el se stabili în oraşul lui natal,
unde
puse să i se construiască pe propria lui
răspundere bricul
Tânăra îndrăzneaţă. Mai multe călătorii în miază-
noapte
izbutiră şi ca întotdeauna corabia găsi să vândă
cu preţ bun
încărcătura de lemn, de fier şi de gudron. Jean
Cornbutte
lăsă atunci comanda fiului său Ludovic, marinar
viteaz, de
treizeci de ani care, după spusele tuturor
căpitanilor
cabotori era cel mai vajnic marinar din Durkerque.

- Ludovic Cornbutte plecase având o mare


dragoste

pentru Măria, nepoata tatălui său, care considera


că sunt

tare lungi zilele în care el lipsea. Măria avea abia


douăzeci
de ani. Era o flamandă frumoasă, cu câteva
picături de
sânge olandez în vene. Mama ei murind, o
încredinţase
fratelui său Jean Cornbutte. Aşa că bunul marinar
o iubea
ca pe propria-i fiică şi vedea în plănuita căsătorie
un izvor
de adevărată şi trainică fericire.

Sosirea bricului semnalat în largul strâmtorilor,


sfârşea o însemnată tranzacţie comercială, de la
care Jean
Cornbutte aştepta un mare beneficiu. Tânăra
îndrăzneaţă
plecată de aproape trei .luni, venea din Bodoe,
din ultimul
89

popas făcut pe coasta apuseană a Norvegiei şi


făcuse

repede călătoria.
înapoindu-se acasă, Jean Cornbutte găsi toată
casa în
picioare. Măria cu fruntea luminoasă, îşi îmbrăca
hainele
de mireasă.

- Numai de nu ar sosi bricul înaintea noastră!


zicea

dânsa.
- Grăbeşte-te micuţo, răspunse Jean Combutte,
căci
bate vântul dinspre miază-noapte şi Tânăra,
îndrăzneaţă
alunecă bine, când alunecă în largul mării.

- Prietenii noştri sunt vestiţi, dragă unchiule?


întrebă

Măria.
- Sunt!

- Şi notarul şi părintele?
- Fii liniştită! Numai tu ne vei face să aşteptăm!

în acea clipă intră cumătrul lui Combutte.


- Ei bine! bătrâne Combutte, exclamă el, ce
noroc!
Corabia ta soseşte tocmai când guvernul scoate
la licitaţie
mari furnituri de lemne pentru marină.

- Şi ce mă priveşte asta. pe mine? răspunse Jean


Combutte. Doar nici nu-i vorba de guvern aici!

- Fără îndoială, domnule Clerbaut, spuse Măria, nu


ne preocupă decât un singur lucru; înapoierea lui
Ludovic.
- Nu zic ba... răspunse cumătrul. Dar în sfârşit
aceste
furnituri...

- Şi dumneata vei veni la nuntă, răspunse Jean


Combutte, care îl întrerupse pe negustor şi-i
strânse mâna
de mai-mai să i-o sfărâme.

- Furniturile astea de lemne...


- Şi cu toţi prietenii noştri de pe uscat şi amicii de
pe
mare, Clerbaufc^sm şi vestit lumea şi voi pofti
întregul
echipaj al bricului!

90
- Şi ne vom duce să-l aşteptăm la chei? întrebă
Măria.
- Cred şi eu, răspunse Jean Cornbutte. Vom defila
doi
câte doi, cu viorile în frunte.

Invitaţii lui Jean Cornbutte sosiră fără întârziere.


Deşi era foarte devreme, nici unul nu lipsi la
chemare. Tpţi
îl felicitară pe bunul marinar, pe care-l iubeau. In
acest
timp, Măria îngenuncheată înaintea lui Dumnezeu
îşi
preschimbă rugile în mulţumiri. Ea se întoarse, în
curând,
în sala comună, frumoasă şi împodobită şi a fost
sărutată pe
obraz de toate cumetrele, iar bărbaţii îi strânseră
cu tărie
mâna, apoi Jean Cornbutte dădu semnalul de
plecare.
Era un curios spectacol să vezi această ceată
voioasă
luând calea spre mare la răsăritul soarelui. Ştirea
sosirii
bricului se răspândi în port şi multe capete în
scufii de
noapte se iviră la ferestre şi la uşile întredeschise.
Din
fiecare parte se auzea o cinstită laudă sau o
salutare
măgulitoare.

Convoiul de nuntă ajunse la cheiul de lemn în


mijlocul unui concert de laude şi de
binecuvântări. Timpul
se făcuse minunat de frumos şi soarele parcă ar fi
luat parte
la serbare. Un vântuleţ de miază-noapte înspuma
talazurile
şi câteva dube pescăreşti îndreptate cât mai
aproape pentru
a ieşi din port, brăzdau marea cu repezile lor
zboruri printre
şarampoii stăvilarului de lemn.

Cele două ieşituri ale Dunkerque-lui care


prelungesc

cheiul portului se întind până departe în mare.


Nuntaşii

ocupau toată lărgimea ieşiturii dinspre miază-


noapte şi în

curând ajunseră la o căsuţă aşezată la capătul ei,


unde

veghea căpitanul portului.


Bricul lui Jean Cornbutte devenise din ce în ce mai

vizibil. Vântul se înteţea şi Tânâr&jndtăzneaţă


alerga pe

apele din largul mării cu toate pânzele întinse la


catargurile

91
dinainte, la cel din spate, la brigantina şi la
catargul mic. Pe
bord trebuia să fi domnit bucuria ca şi pe uscat.
Jean
Cornbutte cu un ochean în mână, răspundea cu
voioşie
întrebărilor prietenilor săi.

- Uite frumosul meu bric! exclamă el, curat şi


aşezat

ca şi cum ar ancora la Dunkerque! Nici o


stricăciune! Nici

o funie mai puţin!


- îl vezi pe fiul dumitale, căpitanul? îl întreba unul.

- Nu încă. Ah! e ocupat cu treburile!


- De ce nu-şi ridică steagul? întrebă Cierbauf.

- Nu ştiu nici eu, bătrâne prietene, dar negreşit că


are

un motiv.
- Ocheanul dumitale unchiule, dă-mi ocheanul

dumitale spuse Măria, smulgându-i unealta din


mâini;

vreau să fiu cea dintâi care îl va zări!


- Dar este fiul meu, domnişoară!

*• Sunt trei ani de când este fiul dumitale,


răspunse
tânăra fată râzând şi numai doi de când este
logodnicul
meu.

Tânăra îndrăzneaţă era vizibilă în întregime.


Echipajul făcea chiar pregătirile de ancorare.
Pânzele de
sus erau strânse; se puteau recunoaşte marinarii
ce se
îndreptau spre interiorul corăbiei. Dar nici Măria,
nici Jean
Cornbutte nu-l putuseră încă saluta cu mâna pe
căpitanul
bricului.

- Nu, zău! uite-l pe secund, pe Andrei Vasling?


exclamă Clerubauf.

- Uite-l pe Misonne, dulgherul, răspunse unul


dintre

cei de faţă.
- Şi pe prietenul nostru Penellan! spuse un altul

făcând un semn marinarului numit astfel.


Tânăra îndrăzneaţă nu era decât la trei aruncături
de
92

cablu depărtare de port, când un steag negru se


înălţă în

vârful catargului. Era un doliu pe bord.


Un simţământ de groază trecu prin toate sufletele
şi
în inima tinerei logodnice.

Cu mâhnire sosea bricul în port şi o tăcere de


gheaţă

domnea pe puntea lui. In curând trecând capătul


zăgazului,

Maria, Jean Cornbutte şi toţi prietenii năvăliră


spre cheiul

unde avea să acosteze vasul şi într-o clipă au fost


la bord.

- Fiul meu! strigă Jean Cornbutte, care nu putu


rosti

decât aceste cuvinte.


Marinarii bricului, cu capul descoperit îi arătară
steagul de jale. Maria scoase un ţipăt de
deznădejde şi căzu
în braţele bătrânului Cornbutte.

Andrei Vasling adusese Tânăra îndrăzneaţă, dar


Ludovic Cornbutte, logodnicul Măriei, nu mai era
pe
bordul ei.

II
Planul lui Jean Cornbutte

De îndată ce tânăra fată, încredinţată prietenilor


miloşi plecă de pe bric, secundul, Andrei Vasling îi
povesti
lui Jean Cornbutte groaznicul eveniment ce-i
lipsea de
plăcerea de a-i revedea fiul, pe care jurnalul de
bord îl
descria în aceşti termeni:

„La înălţimea Maelstrom, în ziua de 26 aprilie,


corabia ridicând pânza cea mare pe o furtună cu
vânturi de
sud-est, zări semnalele de deznădejde ce ile
făcea o goeletă
- o corăbioara mică de pescari cu două catarge -
în voia
vântului. Această goeletă fără catargul din faţă,
alerga spre
93

prăpastie cu pânzele strânse. Căpitanul Ludovic


Cornbutte

văzând această corabie mergând spre o pieire


sigură, se

hotărî să se ducă pe bord. Cu toate observaţiile


echipajului

său, el dădu ordin să se lase şalupa în mare,


coborî în ea cu

marinarul Cortrois şi timonierul Petre Nouquel.


Echipajul

îi urmări din ochi până în clipa când dispărură în


ceaţă.

94
Noaptea veni. Marea deveni din ce în ce mai
agitată, atrasă
de curentele ce limitau aceste paragini, se
primejduia să fíe
înghiţită în Maelstrom. Ea a fost silită să fugă,
împinsă de
vânt. în zadar staţiona ea timp de câteva zile la
locul
sinistrului; şalupa bricului căpitanului Ludovic nu
se mai
arătase. Atunci Andrei Vasling adună echipajul,
luă
comanda corăbiei şi întinse pânzele pentru a veni
la
Dunkerque".

Jean Cornbutte, după ce citi această povestire ca


pe

un simplu fapt de bord, plânse mult timp şi dacă


avu o

oarecare mângâiere, ea îi proveni gândindu-se că


fiul lui

murise voind să-şi ajute semenii. Apoi sărmanul


tată părăsi

acest bric a cărui vedere îi făcea rău şi se înapoie


deznădăjduit acasă.

Această veste tristă se împrăştie numaidecât în


întregul Dunkerque. Numeroşii prieteni ai
bătrânului
marinari veniră să-şi exprime viile şi sincerele lor
păreri de
rău. Apoi marinarii de pe Tânăra îndrăzneaţă
dădură
amănuntele cele mai depline asupra acestui
eveniment şi
Andrei Vasling trebui să istorisească Măriei în
toate
amănuntele devotamentul logodnicului ei.

Jean Cornbutte se gândi - după ce plânse - şi chiar


a

doua zi, după ancorare, văzându-l pe Andrei


Vasling îi

spuse:... ... -. x rîtJj •. ;


- Eşti sigur, tare sigur, Andrei, că fiul meu a pierit?

- Vai! da domnule Jean! răspunse Andrei Vasling.


- Şi ai făcut toate cercetările necesare pentru a-l
găsi?
- Toate, fără nici o ezitare, domnule Cornbutte!
Dar
din nenorocire este o certitudine. Cei doi marinari
ai lui şi
el au fost înghiţiţi de vâltoarea Maestromului.

- Ţi-ar plăcea, Andrei, să păstrezi comanda ca


secund

al vasului?
95

- Asta ar atârna de căpitan, domnule Cornbutte.


- Căpitanul voi fi eu Andrei, răspunse bătrânul

marinari. Voi descărca repede corabia, îmi voi


alcătui

echipajul şi voi alerga pentru a-l găsi pe fiul meu.


- Fiul dumitale este mort! răspunse Andrei Vasling

stăruind. •
- Este cu putinţă Andrei, răspunse cu vioiciune
Jean
Cornbutte, dar de asemenea e cu putinţă să fi
scăpat. Voi
scotoci porturile Norvegiei, unde se poate să fi
fost împins
şi când voi avea siguranţa că n-o să-l mai revăd
niciodată,
numai atunci mă voi înapoia ca să mor aici!

Andrei Vasling înţelegând că această hotărâre era


de

nezdruncinat, nu mai stămi şi se retrase.


Jean Cornbutte o informă imediat pe nepoata sa
de
planul său şi văzu licărind câteva luciri de
speranţă printre
lacrimile ei. încă nu-i trecuse tinerei fete prin
minte că
moartea logodnicului ei putea fi incertă; dar abia
a fost
aruncată în inima ei această nouă speranţă şi ea
se prinse de
ea fără nici o rezervă.
Bătrânul marinar hotărî ca Tânăra îndrăzneaţă să
reia
imediat drumul mării. Acest bric temeinic
construit, nu
avea nici o stricăciune de reparat. Jean Cornbutte
făcu
publicaţii că dacă marinarii vor să se reîmbarce,
nimic nu
va fi schimbat în alcătuirea echipajului. Doar el îl
va
înlocui pe fiul său la comanda corăbiei.

Nici unul dintre tovarăşii lui Ludovic Cornbutte nu


lipsi de la chemare şi erau printre ei marinari
îndrăzneţi:
Alain Turquiette, dulgherul Fidele Misonne,
bretonul
Penellan, care îl înlocuia pe Petre Nouquet ca
timonier al
Tinerei îndrăzneaţe, apoi Gradlin, Aupic,
Gervique,
marinari curajoşi şi încercaţi.
Jean Cornhutte îi propuse din nou lui Andrei
Vasling
96

să-şi reia gradul la bord. Secundul bricului era un


dibaci

mânuitor, care îşi făcuse dovezile readucând


Tânăra

îndrăzneaţă cu bine în port. Totuşi nu se ştie


pentru care

motiv, Andrei Vasling făcu câteva observaţii şi


ceru răgaz

să se mai gândească.
- Cum vrei Andrei Vasling, răspunse Cornbutte.

Aminteşte-ţi numai că, dacă primeşti, vei fi


binevenit

printre noi.
Jean Cornbutte avea un om devotat în bretonul

Penellan, care a fost vreme îndelungată tovarăşul


lui de

călătorie. Mica Mărie stătea odinioară seri


îndelungate în
braţele timonierului, în timp ce acesta stătea pe
jos. Aşa că
păstrase pentru dânsa o prietenie ca de tată, pe
care tânăra
fată i-o înapoia cu o dragoste sinceră.

Penellan grăbi din răsputeri armamentul bricului,


cu

atât mai mult cu cât, după părerea lui, Andrei


Vasling nu

făcuse poate toate cercetările cu putinţă pentru


a-i regăsi pe

naufragiaţi, de aceea fusese scuzat. de


răspunderea de

căpitan ce apăsa asupra sa.


Nu se scurseră opt zile şi Tânăra îndrăzneaţă era
gata
să ia drumul mării. în loc de mărfuri, ea a fost în
întregime
aprovizionată cu cărnuri sărate, pesmeţi, saci cu
făină,
cartofi, carne de porc, vin, rachiu, cafea, ceai,
tutun.
Plecarea a fost fixată pentru ziua de 22 mai. în
ajun,
Andrei Vasling, care încă nu-i răspunsese lui Jean

Cornbutte, veni la el acasă. Era încă nehotărât şi


nu ştia ce

decizie să ia.
Jean Cornbutte nu era acasă, deşi uşa casei sale
era
deschisă. Andrei Vasling pătrunse în sala comună
alăturată
de odaia tinerei fete, de unde zgomotul unei
însufleţite
convorbiri îi izbi auzul. El ascultă cu atenţie şi
recunoscu
vocile lui Penellan şi a Măriei.

97
Negreşit discuţia dura de ceva timp, căci fata
părea
că se împotriveşte cu o neclintită tărie
observaţiilor
marinarului breton.
- Ce vârstă are unchiul Cornbutte? întrebă Măria.

- Cam şaizeci de ani sau aşa ceva, răspundea


Penellan.

- Ei bine, n-o să înfrunte el primejdile spre a-şi


regăsi

fiul?
- Căpitanul nostru e încă bărbat voinic, răspundea

marinarul. Are un corp de stejar şi muşchi tari ca


nişte

drugi de fier. Aşa că nu sunt deloc îngrozit să-l


văd luând

iar calea mării!


- Bunule Penellan reîncepu Măria, eşti tare când

iubeşti! De altfel am deplină încredere în ajutorul


celui de

sus. Ai să mă înţelegi şi ai să-mi vii în ajutor?


- Nu! spunea Penellan. Este cu neputinţă Măria!
Cine
ştie unde vom naufragia şi ce rele va trebui să
suferim! De
câte ori n-am văzut bărbaţi voinici lăsându-şi
zilele prin
aceste mări. -

- Penellan, reluă tânăra fată, n-o să fie nici mai


mult

nici mai puţin şi dacă mă refuzi, am să cred că nu


mă mai

iubeşti!
Andrei Vasling înţelese hotărârea fetei. El se gândi
o
clipă şi hotărârea lui era luată.

- Jean Cornbutte, zise el înaintând spre bătrânul


marinar, care tocmai intra, sunt printre oamenii
dumitale.
Motivele ce mă împiedicau să mă îmbarc au
dispărut şi poţi
să te bizui pe devotamentul meu.

- Nu m-am îndoit niciodată de dumneata, Andrei


Vasling, răspunse Jean Cornbutte1 luându-i mâna.
Măria,
copila mea! spuse el cu glas tare.
Măria şi Penellan se iviră numaidecât.

98
- Mâine în zori, când se retrage fluxul, vom întinde

pânzele, spuse bătrânul marinar. Biata mea Măria,


iată

ultima seară ce-o petrecem împreună!


' - Unchiule, exclamă Măria căzând în braţele lui
Jean
Cornbutte.

- Măria! Cu ajutorul lui Dumnezeu îţi vom readuce


logodnicul.

- Da, îl vom regăsi pe Ludovic, spuse Andrei


Vasling.

- Eşti deci dintre ai noştri? întrebă cu vioiciune


Penellan.

- Da, Penellan, Andrei Vasling va fi secundul meu


răspunse Jean Cornbutte.

- O! o! exclamă bretonul cu un aer ciudat.


- Şi sfaturile lui ne vor fi folositoare, căci este
meşter
şi foarte îndrăzneţ!

- Dar şi dumneata căpitane, răspunse Andrei


Vasling,

ne vei arăta tuturor tot pe atâta ştiinţă pe câtă


putere.

- Ei bine, prieteni, pe mâine. întâlnirea pe bord şi


luaţi-vă ultimile măsuri. La revedere, Andrei! La
revedere,
Penellan!

Secundul şi marinarul ieşiră împreună, Jean


Cornbutte şi Măria rămaseră faţă în faţă. Multe
lacrimi se
vărsară în acea tristă seară. Jean Cornbutte
văzând-o pe
Măria atât de disperată se hotărî să grăbească
despărţirea,
părăsind casa a doua zi, fără s-o înştiinţeze. Aşa
că, chiar în
acea seară îi dădu ultima sărutare şi la trei
dimineaţa el era
în picioare.

Această plecare îi atrăsese pe stăvilar pe toţi


prietenii

bătrânului marinar. Parohul care trebuia să


binecuvânteze

unirea Măriei şi a lui Ludovic, veni să


binecuvânteze încă

o dată corabia. Puternice strângeri de mână au


fost

schimbate în tăcere şi Jean Cornbutte se urcă pe


bord.

99
Echipajul era complet. Andrei Vasling dădu
ultimile
comenzi. Pânzele au fost întinse şi bricul se
depărta cu
grăbire pe un vânt bun de nord-vest, în timp ce
parohul, în
picioare în mijlocul privitorilor îngenuncheaţi,
încredinţa
această corabie în mâinile lui Dumnezeu.

încotro mergea corabia? Apuca pe calea


primejdioasă pe care s-au pierdut atâţia
naufragiaţi! Nu
avea o destinaţie sigură! Trebuia să se aştepte la
toate
primejdiile şi să ştie să le înfrunte fără şovăire.
Numai
Dumnezeu ştia unde îi va fi dat să tragă la mal!
Dumnezeu
avea s-o călăuzească!

III
Licărire de speranţă

în acea vreme a anului, timpul era prielnic şi


echipajul putu nădăjdui să ajungă la locul
naufragiului.
Planul lui Jean Combutte era foarte natural
schiţat.
Voia să poposească în insulele Feroe, unde se
putea ca
vântul de miază-noapte să-i fi adus pe
naufragiaţi, apoi
dacă avea siguranţa că nu fuseseră pescuiţi în
nici un port
din aceste meleaguri, trebuia să-şi ducă
cercetările dincolo
de Marea Nordului, să scotocească toată coasta
apuseană a
Norvegiei până la Bodoe, locul cel mai apropiat de

naufragiu şi chiar mai departe dacă trebuia.


Andrei Vasling se gândea, contrar părerii
căpitanului,
că mai degrabă coastele Islandei trebuiau
explorate; dar
Penellan făcu observaţia că în timpul catastrofei
viforniţa
venea dinspre apus, ceea ce dădea totuşi
speranţă că
nenorociţii nu fuseseră târâţi spre
prăpastia
100

Maelmestromului, îngăduind presupunerea că


fuseseră

aruncaţi pe coasta Norvegiei.


Se hotărî deci, să navigheze cât mai aproape
posibil
de acest ţărm, pentru a recunoaşte oarecare
urme ale
trecerii lor.

A treia zi după plecare, Jean Cornbutte, cu capul


101

aplecat asupra unei hărţi, stătea adâncit cu


gândurile sale

când, o mânuţă mică se rezemă de umărul său şi


o voce

dulce îi spuse la ureche:


- Să ai curaj unchiule!

El se întoarse şi rămase încremenit. Măria îl


înconjură cu braţele.

- Măria! fata mea, tu pe bord? exclamă el.


- Femeia se poate duce să-şi caute bărbatul, când
tatăl
se îmbarcă pentru a-şi scăpa fiul!

- Nefericită Măria! Cum vei suporta tu oboseala?


Şti
bine că prezenţa ta poate vătăma, cercetările
noastre?
- Nu, unchiule, căci sunt voinică!

- Cine ştie unde vom fi târâţi, Măria! Vezi harta


asta?

Ne apropiem de coclauri atât de primejdioase


chiar pentru

noi ăştia, marinarii înăspriţi şi oţeliţi în toate


ostenelile

mării! Şi tu, slabă copilă!... '


- Dar, unchiule, eu sunt dintr-o familie de
marinari.
Sunt &cut&uprin,ţre povestiri de luptă şi de
furtuni! Sunt I
lângă dumneata şi bătrânul meu prieten Penellan!

- Penellan! El este cel care te-a ascuns pe bord!


- Da, unchiule, dar numai când a văzut că eram

hotărâtă s-o fac şi fără ajutorul lui.


- Penellan! strigă Jean Cornbutte.

" Penellan intră.


- Penellan, nu mai este de tăgăduit ceea ce s-a
făcut,
dar, aminteşte-ţi că tu eşti răspunzător de viaţa
Măriei!
- Fii pe pace, căpitane, răspunse Penellan. Mititica

are putere şi curaj şi ne va servi de înger păzitor.


Şi apoi,

căpitane, îmi cunoşti părerea; totul este spre mai


bine în

lumea asta!
Tânăra fată a fost aşezată într-o cabină, pe care o

orânduiră marinarii pentru dânsa în câteva clipe,


făcând-o

cât mai confortabilă pentru o fată.


102

Peste opt zile, Tânăra îndrăzneaţă ancora la


Feroë;

dar cele mai amănunţite cercetări rămaseră fără


rod. Nici

un naufragiat, nici o sfărâmătură de corabie nu


fusese
culeasă pe coaste. Ştirea întâmplării era pe aici în
întregime
necunoscută. Bricul după zece zile de popas, cam
pe 10
iunie, îşi reluă iar călătoria. Starea vremii era
bună,
vânturile puternice. Vasul a fost repede împins
spre
coastele Norvegiei, pe care le cercetă din nou fără
nici un
rezultat.

Jean Cornbutte se hotărî atunci să se ducă la


Bodoë.

Poate să afle acolo numele corăbiei înecate, în


ajutorul

căreia Ludovic Cornbutte şi cei doi marinari ai săi


se

grăbiseră să se ducă.
In ziua de 30 iunie, bricul ancoră în acest port.

Acolo, autorităţile înmânară lui Jean Cornbutte o


sticlă găsită pe coastă şi care conţinea un
document astfel
scris:

„Azi, 26 aprilie, pe bordul vasului Fooem după ce


am fost acostaţi de şalupa Tinerei îndrăzneţe, \am
fost târâţi
de curenţi spre gheţuri! Dumnezeu să aibă milă
de noi!"
Prima mişcare a lui Jean Cornbutte a fost să

mulţumească cerului. Se credea pe urmele fiului


său! Acest

Fooem era o goeletă norvegiană, despre care nu


mai aveau

ştiri, dar care, lucru clar, fusese târâtă spre


miază-noapte.

Nu mai era de pierdut nici o zi. Tânăra


îndrăzneaţă a

fost imediat pusă în stare să înfrunte primejdiile


mării

polare. Fidèle Misone, dulgherul, o cercetă cu


atenţie şi se

asigură că construcţia ei solidă ar putea rezista


izbiturilor

gheţarilor.
Prin îngrijirile lui Penellan care mai făcuse pescuit
de
balene în mările arctice, au fost îmbarcate pe
bord
învelitori de lână, haine îmblănite, mocasini făcuţi
din piele
de focă şi lemnele necesare fabricării săniilor
destinate să
103

alerge pe câmpiile îngheţate. Se sporiră într-o


mare

proporţie proviziile de spirt şi de cărbune, căci era


posibil

să fíe siliţi să ierneze în vreun punct al coastei


groenlandeze.

Tot aşa se procură pe preţ mare şi cu şi mai mare


trudă, o anumită cantitate de lămâi, menite a
înlătura sau
104

vindeca scorbutul, această îngrozitoare boală ce


prăpădeşte
echipajele prin ţinuturile îngheţate. Toate
proviziile de
cărnuri sărate, de pesmeţi, de rachiu, sporite într-
o bine
chibzuită măsură, începură să umple o parte a
hambarului
bricului, căci cambusa nu mai putea fi de ajuns
pentru
aceasta. Se aprovizionară totodată cu o mare
cantitate de
pemnican, preparaţie indiană care concentrează
multe
elemente hrănitoare într-un volum foarte mic!

După indicaţiile lui* Jean Cornbutte se aduseră pe


bordul Tinerei îndrăzneţe ferăstraie destinate să
taie
gheţarii, de asemenea ţepuşe şi lopeţi bune să le
despartă.
Căpitanul se gândi să ia câini de pe coasta
groenlandeză,
câini necesari pentru trasul săniilor.
Tot echipajul a fost întrebuinţat la aceste pregătiri
şi
desfăşură o mare activitate. Marinarii Aupic,
Gervique şi
Gradlin urmau cu grăbire sfaturile timonierului
Penellan,
care din această clipă îi îmbie să nu se deprindă
cu hainele
de lână deşi temperatura era scăzută sub aceste
latitudini
situate sub cercul polar.

Penellan observa, fără a spune nimic despre asta,


cele

mai mici fapte ale lui Andrei Vasling. Omul ăsta de


obârşie

olandeză, venea nu se ştie de unde şi de altfel


marinari bun,

făcuse două călătorii pe bordul Tinerei îndrăzneţe.


Penellan încă nu-i putea imputa nimic, afară doar
de faptul
că prea dădea târcoale Măriei, dar îl supraveghea

îndeaproape.
> Mulţumită hărniciei echipajului, bricul a fost
înarmat
până la 16 iulie, la cincisprezece zile după sosirea
lui la
Bodoe. Era atunci vreme prielnică pentru a
încerca
explorări în mările arctice. Dezgheţul dura de
două luni şi
cercetările puteau fi împinse mult mai înainte.
Tânăra
îndrăzneaţă ridică ancora şi se îndreptă spre
canalul
105

Brewster, situat pe coasta răsăriteană a


Groenlandei, pe al

şaptezecelea grad de latitudine.


IV

în strâmtori
Pe 23 iulie o strălucire ridicată deasupra mării,
vesti
primele bancuri de gheaţă care, ieşind atunci din
strâmtoarea Davis se năpusteau în ocean.
începând din
strâmtoarea Davis se năpusteau în ocean. Din
acea clipă, o
supraveghere foarte atentă a fost recomandată
străjilor, căci
era important să nu se izbească de aceste mase
uriaşe de
gheaţă.

Echipajul a fost împărţit în două cuarturi: primul


compus din Fidele Misonne, Gradlin şi Gervique; al
doilea
din Andrei Vastling, Aupic şi Penellan. Aceste
schimburi
nu trebuiau să facă pază decât două ore, căci în
frigul acela
de prin coclaurii aceia, puterea omului este pe
jumătate
micşorată. Deşi Tânăra îndrăzneaţă nu a fost încă
decât la
şaizeci şi trei grade latitudine, termometrul arăta
nouă
grade sub zero.

Adesea ploua şi ningea din belşug. în timpul când


se

însenina, când vântul nu mai bătea cu prea mare


furie,

Măria stătea pe punte şi ochii ei se obişnuiau cu


aceste

aspre scene ale mărilor polare.


în ziua de 1 august ea se preumbla pe puntea diri

urmă a bricului şi se sfătuia cu unchiul ei, cu


Andrei

Vasling şi cu Penellan. Tânăra îndrăzneaţă intră


atunci într-

o strâmtoare largă de trei mile, prin care alunecau


şiruri

întregi de gheţari sfărâmaţi coborând cu viteză


spre

miază-zi.
106

- Când vom zări oare din nou pământul?


- Cel mai târziu peste trei sau patru zile, răspunse
Jean Cornbutte.

- Dar vom găsi oare noi senine pe acolo despre


trecerea sărmanului meu Ludovic?

- Poate, fata mea, dar tare mă tem să nu fim încă


departe de sfârşitul călătorei noastre. E de temut
chiar că
Frooem să nu fi fost târât mult mai spre miază-
noapte.
- Aşa trebuie să fie, adăugă Andrei Vasling, căci

viforniţa ce ne-a despărţit de corabia norvegiană


a durat

trei zile şi în trei zile o corabie face drum lung


când este

stricată până într-atât încât nu se mai poate


împotrivi

vântului.
- Dă-mi voie să-ţi spun domnule Vasling, răspunse

Penellan, că lucrul s-a întâmplat prin aprilie, că


atunci nu

începuse încă dezgheţul şi că prin urmare, Frooem


a trebuit
să fie desigur oprită de gheţari.

- Şi fără îndoială sfărâmată în mii de bucăţi,


răspunse

secundul, deoarece echipajul ei nu mai putea


manevra!

- Dar aceste întinderi de gheţari, răspunse


Penellan, îi

ofereau un mijloc uşor de a ajunge la uscat, de


care nu

putea fi departe.
- Să nădăjduim! zise Jean Cornbutte întrerupând o

discuţie ce zilnic se înfiripa între secund şi


timonier. Cred

că vom vedea pământul peste puţin timp.


- Uite-i! exclamă Măria. Vedeţi munţii aceia?

- Nu, copila mea, răspunse Jean Cornbutte. Aceşti


munţi de gheaţă, sunt primii pe care-i întânim. Ei
ne vor
tăia ca sticla, dacă ne lăsăm prinşi între ei.
Penellan şi
Vasling. Vegheaţi la manevre.
Aceste mase plutitoare, dintre care mai bine de

cincizeci se iveau atunci la orizont, se apropiară


încet de

107
bric. Penellan apucă cârma şi Jean Cornbutte,
urcat pe
drugii micului catarg arăta calea de urmat.

Spre seară, bricul a fost cu totul intrat printre


aceste

stânci mişcătoare, a căror putere de zdrobire era


irezistibilă. Era deci vorba de străbătut această
flotă de
munţi, căci precauţia poruncea să meargă înainte,
tot
înainte. O altă greutate se adăuga acestor
primejdii: nu se
putea constata în chip folositor direcţia corăbiei,
toate
punctele înconjurătoare mişcându-se neîncetat şi
neoferind
nici o perspectivă stabilă. în curând, bezna spori o
dată cu
ceaţa. Măria coborî în cabina ei şi la porunca dată
de
căpitan, cei opt inşi ai echipajului trebuiră să
rămână pe
punte. Erau înarmaţi cu lungi căngi prevăzute cu
ascuţişuri
de fier, pentru a feri corabia de izbitura gheţarilor.

Tânăra îndrăzneaţă intră în curând într-o


strâmtoare

atât de îngustă, încât adesea capătul acestor


drugi erau

striviţi de munţii în mişcare şi îndoiţi. Au fost siliţi


chiar să

îndrepte vintreana cea mare până ce ajunseră


frânghiile ce

susţineau catargurile. Din fericire, această


măsură nu făcu

să se piardă ceva din viteza bricului, căci vântul


nu putea

ajunge decât pânzele de sus şi acestea erau


suficiente
pentru a-l împinge cu viteză. Mulţumită fineţii
scheletului
său, vasului se scufundă în aceste văi ce-l
stropeau ca
revărsarea vijelioasă a unei ploi, în timp ce
gheţarii se
izbeau între ei cu fioroase scrâşnituri.

Jean Cornbutte coborî iar pe punte. Privirile sale


nu

mai puteau străbate bezna înconjurătoare. A fost


nevoie să

se întindă şi pânzele de sus, căci corabia era


ameninţată să

se izbească de munţii de gheaţă şi în acest caz, ar


fi fost

pierdută.
„Blestemată călătorie", mormăia Andrei Vasling în

mijlocul marinarilor care, cu cangea în mână,


fereau vasul

de izbiturile cele mai ameninţătoare.


108
- Cert este că dacă vom scăpa de aici, datorăm o

frumoasă lumânare Sfintei Gheţurilor! răspunse


Aupic.

- Cine ştie dacă nu mai sunt încă şi alţi munţi?


adăugă

secundul.
- Dar cine mai ştie ce vom mai găsi după ei? reluă

marinarul.
- Nu mai tot vorbi atâta, flecarule, spuse Gervique
şi
veghează de partea ta. Când vom trece, atunci
este destul
timp de mormăit. Păzeşte-ţi cangea.

în acel moment un uriaş bloc de gheaţă, intrat în


strâmtoarea prin care trecea Tânăra îndrăzneaţă,
se furişă
repede pe lângă contrabord şi păru cu neputinţă
a-l înlătura,
căci împiedica toată lungimea canalului şi bricul
era în
imposibilitatea de a mai cârmi.
- Simţi cârma? îl întrebă Jean Cornbutte pe
Penellan.
- Nu, căpitane! corabia nu se mai poate conduce.

- Ei băieţi, strigă căpitanul către echipajul său, nu


fie teamă, încordaţi-vă zdravăn căngile pe


marginile

vasului.
. Blocul avea vreo şaizeci de picioare înălţime şi
de s-
ar fi izbit de bric, acesta ar fi fost sfărâmat. A fost
o clipă
de groază ce nu se poate descrie, echipajul se
refugie spre
partea din spate părăsindu-şi posturile, în ciuda
poruncilor
căpitanului.

Dar în clipa când acest bloc nu mai era decât la o


jumătate de măsură de Tânăra îndrăzneaţă se
auzi un
zgomot înăbuşit şi un adevărat potop de apă căzu
mai întâi
pe partea dinainte a corăbiei care se înălţă după
aceea pe
creasta unui val uriaş.

Un strigăt de groază izbucni din piepturile tuturor


marinarilor; dar când privirile lor se îndreptară
spre partea
din spate a vasului, blocul pierise, strâmtoarea
era liberă şi
dincolo o nesfârşită întindere de apă, luminată de
ultimile
raze ale zilei, asigura o plutire uşoară.

109
- Totul e cât se poate de bine! exclamă Penellan.

ne îndreptăm mizena şi cafasurile!

Se produsese un fenomen foarte obişnuit prin


aceste

coclauri. Când aceste mase plutitoare se desprind


unele de

altele, în timpul dezgheţului, ele plutesc într-un


echilibru
desăvârşit, dar sosind în ocean unde apa este
relativ mai
caldă, nu zăbovesc mult şi-şi rod temelia, care se
topeşte
încet-încet şi care este de altfel zguduită de
izbitura altor
gheţari. Vine deci un moment când centrul de
gravitaţie al
acestor mormane este mişcat din loc şi atunci se
ciocnesc
în întregime. Numai dacă acest bloc ar fi fost
răsturnat cu
două minute mai târziu, s-ar fi năpustit asupra
bricului şi
l-ar fi scufundat în căderea lui.

V
Insula Liverpool

Bricul plutea atunci într-o mare aproape cu totul


liberă. Numai la orizont, o licărire albicioasă, de
data
aceasta fără mişcare, arăta prezenţa acestor
câmpii
nemişcate.

Jean Cornbutte se îndrepta mereu spre capul


Brewster şi se apropia de regiuni unde
temperatura este din
cale afară de rece, căci razele soarelui nu ajung
aici decât
tare slăbite datorită oblicităţii lor.

în ziua de 3 august, bricul nu mai era în faţa


gheţurilor nemişcate şi unite între ele. Strâmtorile
nu aveau
adesea decât o lărgime de un cablu, şi Tânăra
îndrăzneaţă
era silită să facă mii de ocoluri care uneori o
puneau drept
în bătaia vântului.

Penellan se ocupa cu o părintească grjă de Măria,


şi

110
cu tot frigul o silea să vină în fiecare zi să stea
două-trei ore
pe punte, căci deprinderea devenea una din
condiţiile
neapărat necesare sănătăţii.

Curajul Măriei nu slăbea deloc. Ea îi întărea chiar


şi

pe marinarii bricului prin cuvintele sale şi toţi


simţeau

pentru ea o adevărată adoraţie. Andrei Vasling se


arătă mai

zorit decât oricând şi căuta toate prilejurile de a


vorbi cu

dânsa; dar tânăra fată, printr-un fel de presimţire,


nu

primea serviciile lui decât cu o anumită răceală.


Se înţelege

uşor că viitorul, mai mult decât prezentul, era


obiectul

discuţiilor lui Andrei Vasling şi că el nu ascundea


puţinele

probabilităţi de a-i găsi pe naufragiaţi. în gândirea


sa,
pierderea lor era fapt împlinit şi tânăra fată
trebuia deci
să-şi încredinţeze grija vieţii sale în mâinile
altcuiva.
Totuşi Măria nu pricepuse încă planurile lui Andrei

Vasling, căci spre marea părere de rău a acestuia


din urmă,

convorbirile acestea nu se puteau prelungi.


Penellan găsea

pururea mijlocul de a se amesteca şi a nimici


efectul

vorbelor lui Andrei Vasling prin cuvintele de


speranţă pe

care le rostea.
De altfel, Măria nu rămânea neocupată. După

sfaturile timonierului, ea îşi pregăti veşmintele de


iarnă,

trebuind să-şi schimbe cu totul îmbrăcămintea.


Croiala

hainelor ei femeieşti nu se potrivea deloc acestor


latitudini
reci. îşi făcu deci un fel de pantalon îmblănit, ale
cărui
picioare erau căptuşite cu piele de focă şi fustele
strâmte
nu-i veniră mai mult decât până la jumătatea
fluierului
piciorului, pentru a nu fi în contact cu straturile de
nea, ce
acopereau iarna câmpiile de gheaţă. O manta de
blană,
strânsă la mijloc şi închisă bine, împodobită cu o
glugă, îi
ocrotea partea de sus a trupului.

în timpul lucrărilor lor, oamenii din echipaj îşi


făcură

111
de asemenea veşminte bune pentru a-i feri de
frig. Făcură
un număr mare de cizme înalte din piele de focă
pentru a le
îngădui să străbată fără necazuri zăpezile în
timpul
călătoriilor de cercetare. Lucrară astfel tot timpul
cât dură
această plutire prin strâmtori.

Andrei Vasling, foarte îndemânatic trăgător,


doborî

de mai multe ori nişte păsări acvatice, din acelea


ce zburau

în stoluri în jurul corăbiei. Un fel de „eiderduks" şi


ptarmigani furnizară echipajului o came
minunată, care
înlocui cărnurile sărate.

în sfârşit, bricul, după mii de întortocheri, ajunse


lângă Capul Brewster. O şalupă a fost lăsată în
mare. Jean
Combutte şi Penellan ajunseră la coasta care era
cu
desăvârşire pustie.

Aşa că, bricul se îndreptă numaidecât spre insula


Liverpool, descoperită în 1821 de căpitanul
Scoresby şi
echipajul scoase chiote de bucurie văzând
indigeni
alergând pe plajă. Comunicaţiile se stabiliră
imediat,
datorită câtorva cuvinte din limba lor pe care le
ştia
Penellan şi câteva fraze obişnuite ce le învăţase
de la nişte
vânători de balene ce veneau prin aceste
coclauri.
Aceşti groenlandezi erau mici şi îndesaţi, statura
lor
nu depăşea patru picioare şi zece degete, aveau
culoarea
roşiatică, faţa rotundă şi fruntea îngustă; părul lor
lipit şi
negru, cădea pe spate, dinţii lor erau rari, şi
păreau atinşi de
un fel de lepră particulară triburilor mâncătoare
de peşte.
în schimbul bucăţilor de fier şi de aramă, după
care
erau nespus de lacomi, aceşti sărmani oameni
aduceau
blănuri de urs, piei de viţei de mare, de câini
maritimi, de
lupi de mare şi de tot felul de animale îndeobşte
denumite
foci. Jean Combutte căpătă pe un preţ foarte bun
aceste
lucruri ce aveau să devină pentru ei de mare
necesitate.
112

Căpitanul îi făcu atunci pe indigeni să înţeleagă


era în căutarea unei corăbii înecate şi-i întrebă


dacă nu au

cumva ştiinţă despre ea. Unul dintre ei desenă


numaidecât

pe zăpadă un fel de corabie şi arătă că un vas de


acest fel

fusese târât acum trei luni spre miază-noapte; el


arătă de
asemenea că dezgheţul şi ruperea câmpurilor de
gheţari, îi
împiedicaseră să se ducă să-i ajute şi într-adevăr
piroagele
lor foarte uşoare, pe care ei le vâslesc cu lopeţi
scurte, nu
puteau înfrunta marea în aceste condiţii.

Aceste ştiri - deşi nedesăvârşite - readuseră


speranţa

în inimile marinarilor şi Jean Cornbutte nu avu


trudă să-i

ducă mai departe în marea polară.


înainte de a părăsi insula Liverpool, căpitanul

cumpără un echipaj format din şase câini polari,


ce se

deprinseră repede cu viaţa de pe bord. Corabia


ridică

ancora în ziua de 10 august dimineaţa şi pe o


vijelie

puternică, se strecură în strâmtorile dinspre


miază-noapte.
Erau atunci în timpul celor mai lungi zile ale
anului,
adică sub aceste latitudini, soarele care nu
apunea, atingea
cel mai înalt punct al spiralelor ce le descrie
deasupra
orizontului.

Această totală lipsă a nopţii nu era totuşi prea


sensibilă, căci ceaţa, ploaia şi zăpada înconjurară
deodată
corabia ca nişte adevărate întunecimi.

Jean Cornbutte hotărât să se ducă înainte, cât mai


mult cu putinţă, începu să-şi ia măsurile de
rigoare.
Interpuntea a fost cu desăvârşire acoperită şi
numai
în fiecare dimineaţă avea grijă să se primenească
aerul prin
curenţi. Au fost aşezate sobe şi burlane în aşa fel
încât să
dea cât mai multă căldură cu putinţă. Se
recomandă
oamenilor din echipaj să nu poarte decât o
cămaşă de lână
pe deasupra cămăşii de bumbac şi să-şi închidă
bine
113

mantaua de piele. De altfel, focurile nici nu


fuseseră

aprinse, căci lucrul de căpătâi era să se păstreze


proviziile

de lemne şi cărbuni pentru vremurile de frig


mare.

Băuturile calde, cum este cafeaua şi ceaiul, au


fost

regulat împărţite marinarilor seara şi dimineaţa şi


cum era

folositor a-i hrăni cu cărnuri, se făcu vânătoare de


raţe şi

lişiţi ce erau din belşug prin aceste locuri.


Jean Cornbutte se aşeză de asemenea în vârful

catargului mare, „un cuib de stânci", un fel de


butoi
desfundat la un capăt, în care stătea neîntrerupt
o strajă,
pentru a observa câmpiile de gheţari.

După două zile, bricul pierduse din vedere insula


Liverpool, temperatura se răci pe neaşteptate
datorită unui
vânt aspru. Câteva semne de iarnă au fost zărite.
Tânăra
îndrăzneaţă nu avea o clipă de pierdut, căci în
curând
drumul avea să-i fie închis cu desăvârşire. înainta
deci prin
strâmtorile ce lăsau între ele câmpii având până
la treizeci
de picioare grosime.

în ziua de 3 septembrie dimineaţa, Tânăra


îndrăzneaţă ajunse până la înălţimea golfului
Gael-
Hamkes. Pământul se afla atunci la treizeci de
mile sub
vânt. Atunci se opri bricul înaintea unui banc de
gheaţă ce
nu-i arăta nici un fel de trecere şi care măsura cel
puţin o
milă lăţime. Trebuiră deci să întrebuinţeze
ferăstraiele ca să
taie gheaţa. Pennelan, Aupic, Gradlin şi Turquiette
au fost
propuşi pentru mânuitul ferăstrăului. Dâra
tăieturilor a fost
făcută în aşa fel încât curentul să poată duce
gheţarii
desprinşi din banc. Tot echipajul depuse aproape
douăzeci
de ore la această muncă. Oamenii se trudeau
foarte mult să
stea atâta timp pe gheaţă; adesea erau siliţi să
intre în apă
până la jumătatea trupului iar hainele lor de piele
de focă
nu-i fereau tocmai bine de umezeală.

114
De altfel, sub aceste latitudini ridicate, orice
muncă
din cale afară este în scurt timp urmată de o
absolută
oboseală, căci răsuflarea se întretaie repede şi cel
mai
voinic este adesea silit să se oprească.

în sfârşit, navigaţia deveni iar liberă şi bricul a


fost

remorcat dincolo de bancul ce-l oprise atâta amar


de

vreme.
VI

Cutremurul gheţurilor
încă vreo câteva zile Tânăra îndrăzneaţă se luptă

împotriva unor piedici de netrecut. Echipajul avu


aproape

întotdeauna ferăstrăul în mână şi adesea a fost


silit chiar să

întrebuinţeze praful de puşcă pentru a face să


sară în aer

uriaşele mormane de gheaţă ce le tăiau calea.


în ziua de 12 septembrie, marea nu mai era decât
o
întinsă câmpie solidă, fără ieşire, fără trecătoare,
ce
înconjura corabia din toate părţile, astfel încât nu
mai putea
nici să înainteze nici să se retragă. Temperatura
se
menţinea în medie la 16 grade sub zero. Iarnă
sosise, cu
suferinţele şi pericolele sale.

Tânăra îndrăzneaţă se afla atunci aproape de al


douăzeci şi unulea grad de longitudine vestică şi
la şaizeci
şi cincilea grad de latitudine nordică, la intrarea în
golful
Gacl-Hamkes.

Jean Cornbutte făcu primele pregătiri de iernat. El


se

îndeletnici mai întâi să găsească un golfuleţ a


cărui poziţie
puse corabia la adăpost de bătăile vântului şi o
feri de
puternice izbituri. Numai pământul, care trebuia
să fie la o
115

distanţă de vreo zece mile spre apus, îi putea


oferi

adăposturi sigure, aşa că plecă în recunoaştere.


în ziua de 12 septembrie pomi la drum, însoţit de

Andrei Vasling, Penellan şi de doi marinari,


Gradlin şi

Turquiette. Fiecare avea merinde pentru două zile,


căci nu

prea erau semne că excursia lor avea să ţină prea


puţin şi

erau prevăzuţi cu piei de bivol pe care trebuiau să


se culce.

116
Zăpada ce căzuse în mare cantitate şi a cărei

suprafaţă nu era îngheţată, îi întârzia nespus de


mult.
Adesea se cufundau până la jumătatea trupului, şi
de altfel
nu puteau înainta decât cu o extremă atenţie,
dacă nu voiau
să cadă în crăpături. Penellan care mergea în
frunte,
scotocea cu atenţie surpăturile solului cu toiagul
lui cu fier
la capăt.

Pe la cinci seara, ceaţa începu să se îngroaşe şi


mica

ceată trebui să se oprească. Penellan se


îndeletnici cu

căutarea unui gheţar care să-i poată adăposti de


vânt şi

după ce se întremară puţin, părându-le rău că nu


pot avea

câte o băutură caldă, se lungiră pe pielea lor de


bivol, se

înveliră cu ea, se strânseră unii lângă alţii şi


somnul birui

în curând osteneala.
A doua zi dimineaţă, Jean Cornbutte şi tovarăşii
săi
erau îngropaţi sub un strat de zăpadă de mai bine
de un
picior grosime. Din fericire pieile lor cu
desăvârşire
impermeabile îi ferise de umezeală şi însăşi
zăpada
contribuise la păstrarea propriei lor călduri, pe
care o
împiedica să se împrăştie în afară.

Jean Cornbutte dădu imediat semnalul de plecare


şi

pe la amiază, tovarăşii lui zăriră cu mare greutate


în cele

din urmă coastă. înalte mormane de gheaţă tăiate


perpendicular se înălţau pe ţărm; piscurile lor
diferite, de
toate formele şi de toate tăieturile reproduceau în
mare
fenomenele cristalizării. Miliarde de păsări de apă
se
înălţară la apropierea marinarilor şi focile leneşe
lungite pe
gheaţă se scufundară în grabă.

- Pe legea mea! zise Penellan, n-or să ne lipsească


nici blănurile nici vânatul.

- Animalele acelea de acolo, răspunse Jean


Cornbutte

nu cred că au mai primit vizite omeneşti, căci


altfel nu ar fi

atât de sălbatice.
117

- Numai groenlandezii vizitează aceste meleaguri,


răspunse Andrei Vasling.

- Nu văd totuşi nici o urmă a trecerii lor, nici urmă


de

popas, nici cea mai mică colibă! răspunse


Penellan, urcând

un pisc înalt. Ehei, căpitane! exclamă el, ia vino


repede!

Zăresc o limbă de pământ care ne va feri de


vânturile de
nord-est.

- Pe aici copii! zise Jean Cornbutte.


Tovarăşii săi îl urmară şi toţi îi dădură dreptate lui

Penellan. O limbă de pământ destul de înaltă


înainta ca un

promontoriu şi încovoindu-se spre coastă, forma


un

golfuleţ de o milă şi mai bine adâncime. Câteva


gheţuri

mişcătoare, sfărâmate de acest ascuţiş, pluteau


în mijloc şi

marea adăpostită de vânturile cele mai reci, încă


nu era în

întregime prinsă.
Acest loc de iernat era minunat. Rămânea doar de

condus în acel loc corabia. Or, Jean Cornbutte


observă că

câmpia de gheaţă învecinată era de o mare


grosime şi se

părea foarte anevoios de săpat un canal pentru a-


şi duce
bricul la destinaţie. Trebuia deci căutat un alt
golfuleţ, dar
în zadar merse Jean Cornbutte spre miază-noapte.
Coasta
era dreaptă şi stâncoasă pe o mare întindere şi
dincolo de
limba aceea de pământ se aflau de-a dreptul
expuşi bătăilor
vântului dinspre răsărit. Această împrejurare îl
dezamăgi
pe căpitan, cu atât mai mult cu cât Andrei
Vasling, dovedi
cât era de rea situaţia, bizuindu-se pe argumente
clare.
Penellan avu mult de furcă să-şi dovedească sieşi
că în
această împrejurare, totul a decurs bine.

Deci bricul nu mai avea sorţi de izbândă să


găsească

un loc de iernat pe partea sudică a coastei. Asta


însemna să
facă acum cale întoarsă, dar nu era chip de stat
pe gânduri.
Mica ceată reluă deci drumul spre corabie şi
merse cu
118

viteză, căci merindele începeau să se termine.


Jean

Cornbutte căută tot drumul vreo trecătoare care


să fíe

practicabilă sau cel puţin vreo crăpătură care să


îngăduie a

se săpa un cartai prin câmpia de gheaţă; dar


degeaba!...

Spre seară, marinarii sosiră lângă gheţarul unde


rămăseseră noaptea trecută. Ziua trecuse fără
ninsoare şi
mai putură recunoaşte urma trupurilor lor pe
gheaţă. Deci
totul era pregătit pentru culcarea lor şi se
întinseră din nou
pe pielea de bivol.
Penellan foarte înciudat de insuccesul explorării
sale,
dormea destul de rău, când deodată atenţia lui a
fost atrasă
de un bubuit înăbuşit. El ciuli cu atenţie urechea
la acest
zgomot şi bubuitul i se păru atât de ciudat, încât îl
lovi cu
cotul pe Jean Cornbutte.

- Ce-i asta? întrebă acesta din urmă, care după


obiceiul marinăresc avu inteligenţa tot atât de
repede
trezită ca şi trupul.

- Ascultă căpitane! spuse Penellan.


Zgomotul sporea cu o simţitoare furie.

- Ăsta nu poate fi tunet. Nu sub o latitudine atât


de

ridicată, zise Jean Cornbutte, ridicându-se.


- Mai degrabă cred că avem de-a face cu o ceată
de
urşi albi! răspunse Penellan.
- Ei drace! dar încă n-am zărit încă urşi.

- Ceva mai târziu sau poate mai devreme,


răspunse

Penellan, trebuia să ne aşteptăm la vizita lor. Să


începem

deci prin a-i primi cum se cuvine.


Penel an înarmat cu o puşcă, urcă cu uşurinţă
blocul
ce-i adăpostea. întunericul fiind foarte adânc şi
timpul
înnorat, nu putură să descopere nimic; dar un
incident nou
îi dovedi în curând că motivul acestui zgomot nu
venea din
împrejurimi. Jean Cornbutte îl ajunse şi ei
observară cu
119

groază că acest bubuit, a cărui intensitate îi trezi


şi pe

tovarăşii lor, se producea sub picioarele lor.


O primejdie nouă îi ameninţa. La acest zgomot
care
se asemănă curând cu bubuitul tunului, se
adăugă o
mişcare de ondulaţie foarte puternică prin câmpul
de
gheţuri. Mai mulţi marinari îşi pierdură echilibrul
şi căzură.
- Băgaţi de seamă! strigă Penellan.

- Da! i se răspunse.
- Turquiette! Gradlin! unde sunteţi?

- Iată-mă! răspunse Turquiette scuturând zăpada


de

care era acoperit.


- Pe aici Vasling, strigă Jean Cornbutte secundului.
Şi
Grandlin?

- Prezent căpitane. Dar suntem pierduţi! exclamă


Gradlin cu spaimă.

- Ei nu! exclamă Penellan. Suntem poate izbăviţi!


Abia sfârşise aceste cuvinte şi o troznitură
îngrozitoare se auzi. Câmpia de gheaţă se
sfărâmă în
întregime şi marinarii trebuiră să se agate de
blocul ce se
clătina lângă ei. în ciuda cuvintelor timonierului ei
se aflau
într-o poziţie din cale afară de periculoasă, căci se

produsese un cutremur. Gheţarii îşi ridicaseră


ancora, după

spusele marinarilor. Această mişcare dură


aproape două

minute şi exista pericolul de a se produce o


crăpătură chiar

sub picioarele nenorociţilor marinari. Astfel


aşteptară, în

chinurile acestea necontenite, căci sub pedeapsa


chiar de a

pieri nu se puteau încumeta să facă nici un pas şi


rămaseră

lungiţi pentru a se feri să nu fie înghiţiţi.


La primele licăriri ale ziiei, un tablou cu totul
deosebit se prezentă ochilor lor. întinsa câmpie,
dintr-o
singură bucată în ajun, era desprinsă în mii de
bucăţi şi
valurile stârnite de vreo zguduitură submarină,
zdrobise
120

stratul des ce le acoperea.


Gândul la bricul său îi veni în minte lui Jean

Cornbutte.
- Biata mea corabie! exclamă el. Trebuie să fie

pierdută. Cea mai neagră deznădejde începu să


se

zugrăvească pe faţa tovarăşilor săi. Pierderea


corăbiei

atrăgea neîntârziat apropiata lor moarte.


- Curaj dragii mei, reluă Penellan. Gândiţi-vă că,

cutremurul de astă-noapte a deschis un drum


printre

gheţari, drum ce va îngădui să ne conducem


bricul la golful
de iernat! Ei, uite, dacă nu mă înşel... Tânăra
îndrăzneaţă
e acolo, nu mai departe de noi decât cu o milă.

Toţi se năpustiră înainte şi atât de nesocotiţi,


încât

Turquiette alunecă într-o crăpătură şi negreşit că


ar fi pierit,

dacă Jean Cornbutte nu l-ar fi prins de glugă. Se


alesese cu

o baie ceva mai rece.


într-adevăr, bricul plutea la două mile în bătaia

vântului. După nesfârşite trude mica ceată


ajunse. Bricul

era în bună stare; dar cârma lui, pe care neglijase


s-o

scoată, fusese sfărâmată de gheţari.


VII

Instalaţiile pentru iernat


- Penellan avea încă o dată dreptate; totul era
cum nu
se poate mai bine şi acest cutremur deschisese
corăbiei o
cale bună până la golf. Marinarii nu mai avură
altceva de
făcut decât să profite cu dibăcie de curenţi,
pentru a-şi croi
drum.

în ziua de 19 septembrie bricul era în sfârşit


aşezat la

două sute de metri de uscat, în golful de iernat şi


temeinic

ancorat. Din ziua următoare, gheaţa se şi prinse


în jurul

scheletului său; în curând deveni destul de


puternică pentru

a suporta povara unui om şi comunicaţia se stabili


de-a

dreptul cu pământul.
Potrivit obişnuinţei navigatorilor arctici,
armamentul
rămase aşa cum era; pânzele au fost cu îngrijire
strânse pe
vintrele lor şi îmbrăcate cu învelişul lor iar
catargul cel mai
mare rămase la locul lui atât pentru ca din vârful
lui să se
poată vedea departe dar şi pentru a atrage
atenţia asupra
corăbiei.

Soarele abia se înălţa deasupra orizontului. De la


solstiţiul de primăvară, spiralele ce le descrise
erau din ce
în ce mai joase şi în curând trebuiau să dispară cu
totul.
Echipajul se grăbea să facă pregătirile, Penellan
se
dovedi a fi marele lor organizator. Gheaţa se
îngroşă în
jurul corăbiei şi devenea periculos ca datorită
acestui du-te
vino al gheţarilor plutitori şi a aderenţei lor,
aceasta să
ajungă la douăzeci de picioare grosime. Atunci se
hotărî
s-o taie pieziş în jurul scoicii vasului, aşa că ea se
închegă
sub corabie, a cărei formă o luă; închis într-un
pat, bricul
putea sta fără nici o problemă în ce priveşte
apăsarea
gheţarilor, ce nu puteau face nici o mişcare.

Marinarii ridicară după aceea de-a lungul


parmaclâcului şi până la înălţimea meterezelor,
un zid de
zăpadă de cinci până la şase picioare grosime,
care nu
întârzia să se întărească ca o stâncă. Acest înveliş
nu
îngăduia căldurii din interior să se răsfrângă în
afară. Un
cort de pânză acoperit cu piei şi ermetic închis, a
fost întins
pe toată lungimea punţii şi formă un fel de
adăpost pentru
echipaj.
De asemenea se construi pe pământ o magazie
din
gheaţă în care se îngrămădiră lucrurile ce ar fi
încurcat la
bordul corăbiei. Pereţii cabinelor au fost ridicaţi în
aşa fel
încât să nu mai formeze decât o întinsă cameră.
Această
mică încăpere era de altfel, mult mai uşor de
încălzit, căci
gheaţa şi umezeala găseau mai puţine colţuri
pentru a se
piti. De asemenea era mult mai lesne de aerisit
cum se
cuvine, cu ajutorul mânecilor de pânzăxe se
deschideau în
afară.

123
Fiecare desfăşură o nespusă activitate în aceste

diferite pregătiri şi la 25 septembrie, au fost în


întregime
sfârşite. Andrei Vasling nu se arătase cel mai
puţin dibaci
în aceste diferite pregătiri. El se grăbise mai ales
să se
ocupe de tânăra fată şi aceasta din urmă cu totul
dedată
gândului ei pentru bietul Ludovic, nu-şi dădu
seama de
asta. Jean Cornbutte înţelese în curând despre ce
era vorba.
Vorbi despre asta cu Penellan; el îşi reaminti mai
mult
împrejurările ce iluminară cu totul în privinţa
intenţiilor
secundului său. Andrei Vaslig o iubea pe Măria şi
voia
să-i ceară mâna de la unchiul ei, de îndată ce
aceasta nu
s-ar mai fi îndoit de moartea naufragiaţilor şi.
înapoiaţi la
Dunkerque, Andrei Vasling s-ar fi împăcat foarte
bine cu
gândul de a lua de soţie o fată frumoasă şi
bogată, care ar
fi devenit unica moştenitoare a lui Jean Cornbutte.

Numai că în nerăbdarea lui îi cam lipsea lui Andrei


Vasling diplomaţia; el declarase de mai multe ori

cercetările întreprinse pentru a-i regăsi pe
naufragiaţi sunt
zadarnice ^ş!ijideiS.eoriv câte un nou semn
venise să-l
dezmintă, semn pe care Penellan cu plăcere îl
făcea să iasă
mai bine în evidenţă. Aşa că, secundul îl ura din
toată inima
pe timonier, care la rândul său nu-l avea deloc la
inimă pe
Vasling. Acesta din urmă nu se temea decât de un
lucru şi
anume ca Andrei Vasling să nu izbutească să
arunce
sămânţă de vrajbă între oamenii echipajului şi-l
îmbie pe
Jean Cornbutte să nu-i răspundă decât în doi peri
la cea
dintâi ocazie.

Când pregătirile de iernat au fost sfârşite,


căpitanul

luă diferite măsuri proprii păstrării sănătăţii


echipajului. în

toate dimineţile oamenii avură poruncă să


aerisească

locuinţele şi să usuce cu grijă pereţii interiori spre


a-i scăpa

de umezeala nopţii. Căpătară dimineaţa şi seara


ceaiul sau

cafeaua fierbinte, ceea ce era unul din cele mai


bune

124
întăritoare de întrebuinţat împotriva frigului; apoi
au fost
împărţiţi în grupuri pentru vânătoare şi trebuiau
pe cât
posibil să procure în fiecare zi hrană proaspătă
pentru
porţia obişnuită de pe bord.

Astfel, fiecare trebui să facă în fiecare zi câte un


exerciţiu fizic şi să nu-şi pună viaţa în pericol
datorită
lipsei de mişcare, căci pe friguri de minus treizeci
de grade
se putea întâmpla ca vreo parte a trupului să
degere fără
veste. în acest caz trebuia să se recurgă la
frecături cu
zăpadă, care singure puteau izbăvi partea
bolnavă.
Penellan recomanda cu tărie întrebuinţarea

spălaturilor reci în fiecare dimineaţă. Trebuia un


oarecare

curaj pentru a-şi vârî mâinile şi faţa în zăpadă, pe


care în

prealabil o topeau.
Jean Cornbutte nu uită nici citirile şi rugăciunile,
căci
problema era să nu lase loc în inimi deznădejdii.
Nimic nu
este mai primejdios decât aceasta, pe aceste
meleaguri.
Cerul pururea mohorât îi umpleasufletuifede
mâhnire.
O zăpadă deasă, biciuită de vânturi straşnice se

adăuga groazei obişnuite. Soarele era gata să


dispară în

curând. Dacă norii ar fi putut fi fărâmiţaţi peste


capetele

navigatorilor şi s-ar fi putut bucura de lumina


lunii, care ar

fi putut deveni cu adevărat soarele lor în timpul


acestei

îndelungate nopţi polare... Dar cu aceste vânturi


dinspre

apus, zăpada nu mai înceta. în fiecare dimineaţă,


trebuia să

se cureţe marginile corăbiei şi să se taie din nou


în gheaţă

o scară ce îngăduia coborârea pe sol. Izbuteau


uşor aceasta,
cu cuţitele de zăpadă. O dată treptele tăiate, se
aruncă o
piele de urs pe suprafaţa lor şi ele se întăreau
imediat.
Penellan mai puse să se sape o gaură în gheaţă,
nu
departe de corabie. Zilnic se sfărâma noua
pojghiţă ce se
forma în partea ei de sus şi apa ce se scotea de
acolo de la
12S

o anumită adâncime, era mai puţin rece decât la


suprafaţă.

Toate aceste pregătiri au durat aproape trei


săptămâni. Atunci se hotărî să se împingă
cercetările mai
departe. Corabia era întemniţată pentru şase sau
şapte luni
şi numai apropiatul dezgheţ putea să-i deschidă o
nouă cale
printre gheţuri. Deci trebuia să se folosească de
această
nemişcare silită, pentru a cârmi cercetările spre

miază-noapte. '
în ziua de 9 octombrie, Jean Cornbutte ţinu sfat

pentru a întocmi planul operaţiunilor sale şi


pentru ca

solidaritatea să sporească zelul şi curajul


fiecăruia, admise

la sfat întregul echipaj. Cu harta în mână el


expuse lămurit

situaţia prezentă.
Coasta orientală a Groenlandei înaintează

perpendicular spre miază-noapte. Descoperirile


navigatorilor au stabilit hotarul exact al acestor
meleaguri,
în acest spaţiu de cinci sute de leghe ce desparte

Groenlanda de Spitzberg, nu mai fusese


descoperit nici un

tărâm. O singură insulă, insula Schanon se afla la


vreo sută

de mile vest de golful Goel-Hamkes, unde Tânăra


îndrăzneaţă se ducea să ierneze.

Deci dacă corabia norvegiană, după toate


probabilităţile fusese târâtă în această direcţie,

presupunând că n-a putut ajunge la Insula


Shanon, acolo

VIII
Plan de explorări

126
trebuie să-şi fi căutat adăpost pentru iarnă
Ludovic
Cornbutte şi naufragiaţii.

Această părere predomina, în ciuda împotrivirii lui


Andrei Vasling şi se stabili să se îndrepte
explorările spre
coasta Insulei Shanon.

- Măsurile au fost imediat luate. Pe coasta


Norvegiei

îşi procurară o sanie după moda eschimosă,


construită din

127
scânduri îndoite înainte şi în spate şi care era
numai bună
pentru alunecat pe zăpadă şi pe gheaţă. Avea o
lungime de
patru picioare pe patru lăţime şi prin urmare
putea duce
merindele pentru mai multe săptămâni. Fidèle
Misonne o
făcu în curând să fie în stare să pornească şi lucră
la ea în
magazia săpată în gheaţă, unde fuseseră duse
sculele.
Pentru întâia oară se aşeză în această magazie o
sobă cu
cărbuni, căci lucrul ar fi fost cu neputinţă fără
asta. Ţeava
sobei ieşea prin unul din pereţii laterali, cu
ajutorul unei
găuri făcute în zăpadă, dar din această aşezare
reieşea un
serios inconvenient, căci căldura burlanului făcea
să se
topească încetul cu încetul zăpada în locul unde
era în
atingere cu ea şi deschizătura se mărea văzând
cu ochii.
Jean Cornbutte hotărî să se înconjure această
bucată de
burlan cu o pânză metalică a cărei proprietate
este să
împiedice să treacă prin ea căldura. Metodă ce
dădu
rezultate.

în timp ce Misonne lucra la sanie, Penellan ajutat


de

Maria, pregătea veşminte de schimb pentru drum.


Ciubotele de piele de focă erau din fericire în
număr mare.
Jean Cornbutte şi Andrei Vasling se ocupară de
provizii; ei
aleseră o butelie cu spirt menit a încălzi lampa
portabilă,
rezerve de ceai şi de cafea au fost luate în
cantităţi
îndestulătoare, o mică lădiţă de pesmeţi, două
sute de livre
de pemmican şi câteva ulcioare de rachiu,
completară
partea alimentară. Vânătoarea trebuia să asigure
în fiecare
zi came proaspătă. O anumită cantitate de praf
de puşcă a
fost împărţită în mai mulţi saci. Busola, sextantul
şi
ocheanul au fost puse la adăpost de orice
lovitură.
în ziua de 11 octombrie soarele nu se mai ivi la

128
orizont. Au fost nevoiţi să aibă necontenit o lampă
aprinsă
în căsuţa lor de pe sanie. Nu mai era timp de
pierdut,
trebuiau să înceapă cercetările şi iată pentru ce:

în luna ianuarie, frigul ar deveni atât de puternic,


încât n-ar mai fi cu putinţă să pună piciorul afară,
fără a-şi
primejdui viaţa. Timp de cel puţin două luni,
echipajul ar fi
osândit la cea mai deplină încazarmâre; apoi ar
începe după
aceea dezgheţul şi s-ar prelungi până când
corabia ar putea
pleca dintre gheţuri. Acest dezgheţ ar împiedica
în mod
clar orice cercetare. Pe de altă parte, Ludovic
Cornbutte şi
tovarăşii săi dacă ar mai trăi, nu ar fi fost tocmai
probabil
să poată rezista asprimilor unei ierni polare. Deci
trebuiau
mai înainte salvaţi sau orice speranţă ar fi fost
pierdută.
Andrei Vasling ştia asta mai bine decât oricine.
Aşa
că el hotărî să pună cât mai multe piedici acestei
expediţii.
Deci se punea problema dacă Maria ar putea
suporta
oboseala unei astfel de călătorii. Până aici ea
trecuse prin
aspre încercări fără a suferi prea mult, căci era o
fată de
marinar, obişnuită din copilărie cu oboseala mării
şi într-
adevăr, Penellan nu se îngrozea s-o vadă în
mijlocul acestei
clime îngrozitoare,. luptând împotriva primejdilor
mării
polare.

Se hotărî deci, după îndelungate discuţii, ca


tânăra

fată să însoţească expediţia şi la nevoie să i se


păstreze un

loc pe sanie, pe care se construi un fel de colibă


de lemn,

ermetic închisă. Maria era în culmea bucuriei, căci


îi era

groază să fie îndepărtată de cei doi ocrotitori ai


săi.

Deci expediţia a fost astfel formată. Maria, Jean


Cornbutte, Penellan, Andrei Vaslig, Aupic şi Fidèle

Misonne, Alain Turquiette rămase special


însărcinat cu

paza bricului, pe care rămâneau Gervique şi


Gradlin. Noi

provizii au fost aduse, căci Jean Conbutte pentru a


împinge

129
cât mai departe cu putinţă expediţia, hotărî să
facă depozite
de-a lungul drumului, la fiecare şapte opt zile de
mers.
îndată ce sania a fost gata, o încărcară imediat şi
a fost
acoperită cu un cort de piei de bivol. Totul forma o
greutate
de cinci sute de livre, pe care puteau s-o tragă cu
uşurinţă
pe gheaţă cei cinci câini înhămaţi la ea.

în ziua de 22 octombrie, după prevederile


căpitanului, o neaşteptată schimbare se
manifestă în
temperatură. Cerul se însenină, stelele aruncară o
lumină
nespus de vie şi luna licări deasupra orizontului,
pentru a
nu-l mai părăsi timp de cincisprezece zile.
Termomentrul
coborâse la douăzeci şi cinci de grade sub zero.

Plecarea a fost fixată pentru a doua zi.


IX

Casa de zăpadă
în ziua de 23 octombrie pe la unsprezece, pe o
lună
frumoasă, caravana pomi la drum. Toate măsurile
au fost
luate de data aceasta în aşa fel încât să se poată
prelungi
călătoria multă vreme, dacă ar fi fost necesar.
Jean
Cornbutte apucă drumul pe coastă, urcând spre

miază-noapte. Paşii călătorilor nu lăsau nici o


urmă pe
această gheaţă rezistentă. Aşa că Jean Cornbutte
a fost silit
să se orienteze cu ajutorul punctelor de reper ce
le alegea
în depărtare; când mergea pe o colină, când pe
un uriaş
gheţar pe care-l ridicase presiunea deasupra
câmpiei.
' La cel dintâi popas, după vreo cincisprezece
mile,
Penellah făcu pregătirile unei tabere. Cortul a fost
rezemat
de un bloc de gheţari. Măria nu prea suferise din
pricina
130

acestui straşnic frig, căci, din fericire, adierea


vântului

potolindu-se, era cu mult mai de răbdat; dar de


mai multe

ori, tânăra fată trebuise să se dea jos din sanie,


pentru a,
împiedica amorţirea să nu oprească în ea
circulaţia
sângelui. De altfel mica ei colibă tapisată cu piei,
datorită
îngrijirilor lui Penellan, oferea tot confortul cu
putinţă.
Când noaptea sau mai degrabă când sosi timpul
de
131

odihnă, această mică colibă a fost transportată


sub cort,

unde servi drept odaie de dormit pentru tânăra


fată. Cina de

seară se compuse din came proaspătă, pemmican


şi ceai

cald. Jean Cornfeutte pentru a înlătura


nenorocitele efecte

ale scorbutului, împărţi tuturor oamenilor săi


câteva

picături de suc de lămâie. Apoi adormiră cu toţii


în paza lui

Dumnezeu.
După opt ore de somn, fiecare îşi reluă locul său
de
drum. O gustare substanţială a fost dată
oamenilor şi
câinilor, apoi porniră.

Gheaţa, deosebit de lucioasă, îngăduia acestor


animale să tragă sania cu o mare uşurinţă.
Oamenii, se
trudeau câteodată pentru a-i urma.

Dar un rău după urma căruia avură de suferit în


curând mai mulţi marinari, a fost lăsarea
întunericului.
Aupic şi Misonne avură oftalmii. Lumina lunii
căzând pe
aceste nesfârşite câmpii albe, ardea vederea şi
pricinuia
ochilor o arşiţă nesuferită.

într-adevăr, se producea un fel de efect de


refracţie

din cale afară de curios. Mergând, în clipa când


credeai că
pui piciorul pe un conic, cădeai mai jos, ceea ce
pricinuia
adesea căderi, din fericire fără urmări fatale şi pe
care
Penellan le lua în glumă. Totuşi, el recomandă să
nu mai
facă nimeni nici un pas, fără a scotoci solul cu
băţul cu vârf
de fier cu care era înzestrat fiecare.

Pe la 1 noiembrie, la zece zile după plecare,


caravana

se afla la vreo cincizeci de leghe spre miază-


noapte.

Oboseala devenea din cale afară de grea pentru


toţi. Jean

Combute simţea groaznice ameţeli şi vederea i se


slăbea

văzând cu ochii. Aupic şi Fidele Misonne nu mai


umblau

decât dibuind, căci ochii lor mărginiţi cu roşu,


păreau arşi
de alba strălucire. Măria fusese ferită de aceste
accidente,
132

ca urmare a şederii ei în colibă, unde îşi petrecea


cât mai

mult timp posibil. Penellan susţinut de un


neînduplecat

curaj, rezista tuturor acestor oboseli. Cel asupra


căruia, mai

mult ca oricine altul, aceste dureri, acest frig,


această

orbire, nu părea să aibă nici un efect, era Andrei


Vasling.

Trupul lui de fier era făcut pentru toate aceste


osteneli; el

vedea atunci cu plăcere că descurajarea îi


cuprindea pe cei

mai voinici şi prevedea chiar clipa apropiată când


vor

trebui să se înapoieze.
Dar, în ziua de 1 noiembrie, ca urmare a oboselii
au
fost nevoiţi să se oprească pentru câteva zile.

îndată ce a fost ales locul de popas, se procedă la


instalarea taberei. Se hotărî să se construiască o
casă de
zăpadă, pe care să o rezeme de una din stâncile

promontoriului. Fidele Misonne îi schiţă imediat


temeliile

care măsurau cincisprezece picioare lungime şi


cinci

lăţime. Penellan, Aupic, Misonne, cu ajutorul


cuţitelor lor,

tăiară mari blocuri de gheaţă, pe care le


aduseseră la locul

destinat şi le ridicară, cum»ar fi făcut-o nişte


zidari cu

zidurile de piatră.
Nu peste multă vreme, peretele din spate a fost

ridicat la o înălţime de cinci picioare, cu o grosime


aproape

egală, căci materialele nu lipseau şi era necesar


ca lucrătura
să fie destul de trainică, pentru a rezista câteva
zile. Cei
patru pereţi au fost terminaţi aproape în opt ore;
o uşă a fost
făcută în partea de miază-zi şi pânza cortului,
care a fost
pusă pe aceste patru ziduri, recăzu pe partea
unde era uşa,
pe care o şi astupa. Nu mai era nevoie decât să
acopere
totul, alcătuind acoperişul acestei clădiri
improvizate.
După trei ore de muncă istovitoare, casa a fost

terminată şi fiecare se retrase în ea, pradă


oboselii şi

descurajării. Jean Cornbutte suferea atât de mult


încât nu

133
mai putea face nici măcar un singur pas; Andrei
Vasling
exploata atât de bine durerea lui încât îi smulse
făgăduinţa
că nu-şi va împinge cercetările mai înainte prin
aceste
îngrozitoare singurătăţi.

Penellan nu mai ştia cărui sfânt să se mai roage.


Considera că nu este bine să-şi părăsească
tovarăşii pentru
nişte presupuneri fără temei. Aşa că încerca să le

nimicească, dar totul a fost în zadar.


Totuşi, deşi înapoierea fusese hotărâtă, odihna

devenise atât de necesară încât timp de trei zile


nu se făcu

nici o pregătire de plecare.


In ziua de 4 noiembrie, Jean Combutte începu să

pună să se îngroape într-un punct al coastei


merindele ce

nu-i erau necesare. Un semn arăta depozitul,


pentru cazul

în care noi cercetări l-ar târî de pe această coastă.


La fiecare

patru zile de drum, lăsase astfel depozite de-a


lungul
drumului, ceea ce-i asigura merinde pentru
înapoiere, fără
să mai fi avut truda de a le târî pe sanie.

Plecarea a fost fixată la ora zece de dimineaţă, în


ziua

de 5 noiembrie. Mâhnirea cea mai adâncă


cuprinse mica

ceată, Măria cu greu îşi putuse stăpâni lacrimile,


văzându-l pe unchiul ei cu totul descurajat. Atâtea
suferinţe
zadarnice; atâtea lucrări pierdute! Penellan
devenea de o
ironie ucigătoare; îi dădea pe toţi dracului şi nu
înceta cu
fiecare prilej să se supere pe slăbiciunea şi
nemernicia
tovarăşilor săi mai sfioşi şi mai obosiţi, spunea el,
decât
Măria, care s-ar fi dus până la capătul lumii fără
să se
plângă.

Andrei Vasling nu-şi putea ascunde plăcerea ce i-o


făcea această hotărâre. El se arăta mai zorit
decât oricând
pe lângă tânăra fată, căreia îi dăduse nădejdea că
noile
cercetări se vor face după trecerea iernii, ştiind
bine că
atunci ar fi mai mult decât zadarnice şi tardive!

134
X

îngropaţi de vii
în ajunul plecării, în clipa cinei, Penellan se
ocupase
cu sfărâmatul lăzilor goale, pentru a face focul în
sobă,
când deodată a fost înăbuşit de un fum dens. în
aceeaşi
clipă, casa de zăpadă a fost zguduită parcă de un
cutremur
de pământ. Fiecare scoase un strigăt de spaimă şi
Penellan
se năpusti afară.
Era un întuneric desăvârşit. 0 înspăimântătoare

vijelie, căci nu era dezgheţul, izbucnise pe


meleagurile

acelea. Vârtejuri de zăpadă se abăteau cu o


nespusă furie şi

frigul era atât de straşnic, încât cârmaciul simţi


că-i

îngheaţă instantaneu mâinile. El a fost nevoit să


intre în

casă, după ce în prealabil s-a frecă foarte ţare cu


zăpadă.

- Iată şi vijelia, spuse el. Să dea Dumnezeu să


reziste

casa noastră, căci dacă uraganul ar distruge-o am


fi

pierduţi.
în timp ce răbufnelile se dezlănţuiau în aer, un

zgomot îngrozitor se produse sub solul îngheţat;


gheţarii

zdrobiţi în vârful promontoriului se izbeau cu


zgomot şi se
năpusteau unii peste alţii; vântul sufla cu o aşa
tărie încât
părea că toată casa se mişcă din loc. Nişte luciri

fosforescente inexplicabile sub aceste latitudini


străbăteau

vârtejurile de zăpadă.
- Maria, Maria! strigă Penellan apucând mâinile

tinerei fete.
- Iată-ne rău prinşi! spuse Fidèle Misonne.

- Şi nu ştiu dacă vom mai scăpa, răspunse Aupic.


- Să părăsim această casă de zăpadă, spuse
Andrei
Vasling. ,

- Este imposibil, răspunse Penellan. Frigul este


135

îngrozitor afară, pe când aici l-am putea totuşi


suporta.

- Daţi-mi termometrul, spuse Andrei Vasling.


Aupic îi dădu instrumentul care arăta zece grade
sub
zero în interior, deşi era aprins focul. Andrei
Vasling ridică
pânza ce cădea peste deschizătura ce servea
drept uşă şi se
strecură în grabă afară căci ar fi fost strivit de
grindina de
gheaţă ce-o sfărâma vântul.

- Ei bine, domnule Vasling, spuse Penellan, mai


vrei

să ieşi? Vezi bine că aici suntem mult mai în


siguranţă.

- Da, adăugă Jean Combutte, şi trebuie să ne


folosim

de toate puterile pentru a întări pe dinăuntru


această casă.

- Dar există o primejdie mai mare care ne


ameninţă,

zise Andrei Vasling.


- Care? întrebă Jean Combutte.

Aceea că vântul rupe gheaţa pe care ne odihnim


noi,
cum a rupt şi gheţarii promontoriului şi vom fi
târâţi sau
înecaţi.

- Asta mi se pare greu de crezut, răspunse


Penellan,

căci e un ger de îngheaţă toate suprafeţele


lichide. Să

vedem ce temperatură este...


Ridică pânza în aşa fel încât să nu treacă decât
braţul
şi cu oarecare greutate găsi termometrul, în
mijlocul
zăpezi. Izbuti să-l apuce şi apropiindu-l de lampă
spuse:
- Treizeci şi două de grade sub zero! E cel mai
mare
frig pe care l-am simţit până acum.

- încă zece grade, adăugă Andrei Vasling şi


mercurul

va îngheţa.
O tăcere înmormântală urmă această cugetare.
Pe la opt dimineaţa, Penellan încercă pentru a
doua
oară să iasă din casa de zăpadă, ca să-şi dea
seama de
situaţie. Trebuia de altfel să dea o ieşire fumului
pe care
vântul îl respinsese de mai multe ori în interiorul
colibei.
136

Marinarul îşi închise bine hainele, îşi astupă gura


cu

ajutorul unei batiste şi ridică pânza.


Deschizătura era în întregime închisă de o zăpadă

tare ca fierul. Penellan îşi luă băţul cu fier în vârf


şi izbuti

să-l bage în această masă densă; dar groaza îi


îngheţă

sângele în vene când simţi că, capătul băţului său


nu era

liber şi se oprea în ceva tare.


137
- Cornbutte! spuse el căpitanului care se
apropiase de
dânsulk suntem îngropaţi sub zăpada asta!

- Ce spui? exclamă Jean Cornbutte.


- Spun că zăpada s-a fărâmiţat şi a îngheţat în
jurul
nostru şi asupra noastră, astfel încât suntem
îngropaţi de
vii!

- Să încercăm să dărâmăm această masă de


zăpadă,

răspunse căpitanul.
Cei doi prieteni se opintiră să dărâme piedica ce
le
închidea uşa, dar nici s-o urnească din loc nu
putură.
Zăpada forma un gheţar care avea mai mult de
cinci
picioare grosime şi devenise una cu casa.

Jean Cornbutte nu-şi putu stăpâni un ţipăt, care îi


deşteptă pe Misonne şi Andrei Vasling. O
înjurătură
izbucni printre dinţii acestuia din urmă; expresia
feţei i se
schimonosi.

în această clipă, o fumăraie mai deasă decât


oricând

se abătu în interior, căci nu putea să aibă nici o


ieşire.

- Blestem! strigă Misonne. Ţeava sobei era


astupată

de gheaţa de afară.
Penellan îşi luă iar băţul şi dărâmă soba, după ce

aruncă zăpadă peste tăciuni ca să-i stingă, lucru


ce produse

un aşa fum încât abia se putea zări lucirea lămpii;


apoi

încercă să elibereze de gheţuri deschizătura, cu


băţul lui,

dar nu dădu decât de o stâncă de gheaţă.


Nu se mai putea aştepta decât la un sfârşit fioros,
după o agonie îngrozitoare. Fumul intra în gâtul

nenorociţilor, pricinuindu-le o durere de


nedescris. Curând,

aerul urma să le lipsească cu desăvârşire.


Măria se trezi atunci, şi, prezenţa ei care-l

deznădăjdui pe Jean Cornbutte, îl mai încuraja pe


Penellan.

Cârmaciul îşi spuse că această copilă nu putea fi


menită

unei morţi atât de îngrozitoare!


138

- Ei bine! zise tânăra fată, aţi făcut prea mult foc?


Camera e plină de fum!...

- Da... da... răspunse cârmaciul bâguind.


- Se şi vede bine, reluă Măria, căci nu e frig şi de

mult timp n-am mai simţit noi atâta căldură.


Nimeni nu cuteză să-i spună adevărul!

- Haide, Mărie, zise Penellan bruscând lucrurile,


ajută-ne să pregătim prânzul. E prea frig ca să
ieşim afară.
Uite lampa, uite spirtul, uite cafeaua. Haideţi, voi
ceilalţi,
puţin pemmican mai întâi, deoarece afurisita asta
de vreme
ne împiedică să vânăm.

Aceste cuvinte îi reînsufleţiră pe tovarăşii săi.


- întâi să mâncăm, adăugă Penellan şi vom vedea

după aceea cum o să ieşim de aici.


Penellan trecu la fapte şi-şi mancă cu poftă porţia.

Tovarăşii săi îl imitară şi băură după aceea o


ceaşcă de

cafea fierbinte, lucru ce le mai dădu curaj; apoi


Jean

Cornbutte hotărî cu o mare energie, să încerce


imediat

mijloacele de salvare.
Atonei Andrei Vaşling spuse:

- Dacă mai durează încă, ceea ce-i probabil,


trebuie
să fim îngropaţi la zece picioare sub zăpadă, căci
nu se mai
aude nici un zgomot de afară!

Penellan se uită la Măria, care înţelese adevărul


celor

spuse. Ea totuşi nu era foarte speriată. .


Penellan înroşi mai întâi la flacăra lămpii de spirt

vârful băţului său de fier, pe care-l introduse


succesiv în

cele patru ziduri de gheaţă, dar în nici unul nu


găsi o ieşire.

Jean Cornbutte hotărî atunci să găurească o


deschizătură în

uşă. Gheaţa era atât de tare încât cuţitul cu greu


intra în ea.

Bucăţile ce izbuteau să le scoată năpădiră în


curând în

colibă. După două ore de trudă chinuitoare,


galeria săpată

avea trei picioare adâncime.


139
Trebui deci să se gândească la un mijloc mai
rapid,
căci ceea ce făcuse până atunci era mult prea
puţin. Cu cât
săpau mai adânc, cu atât gheaţa devenea mai
tare iar efortul
creştea considerabil. Penellan avu ideea de a se
servi de
lampa de spirt pentru a topi gheaţa în direcţia
voită. Era un
mijloc primejdios, căci dacă întemniţarea s-ar fi
prelungit,
acest spirt, din care marinarii nu aveau decât o
cantitate
mică, le-ar lipsi când ar fi trebuit să pregătească
masa.
Totuşi, acest plan obţinu aprobarea tuturor şi a
fost pus în
executare. Mai întâi săpară o gaură de trei
picioare
adâncime şi un picior diametru pentru a aduna
apa ce ar
pomi din topirea gheţii şi nu aveau să regrete
această
măsură de precauţie, căci apa se prelinse în
curând sub
acţiunea focului pe care Penellan îl plimba de-a
lungul
masei de gheaţă.

Deschizătura se mări încetul cu încetul, dar nu se


putea continua mult timp, căci apa se împrăştia şi
peste
veşminte. Penellan se văzu silit să înceteze după
un sfert de
oră şi să ia de acolo lampa pentru a se usca el
însuşi.
Misonne nu întârzie să-i ia locul cu tot atât de
multă râvnă.
După două ore de muncă, deşi galeria avea deja
cinci
picioare adâncime, bastonul de fier nu putuse
găsi o ieşire
afară.
- Nu este cu putinţă, zise Jean Cornbutte, ca
zăpada
să fi căzut aşa din belşug! Trebuie să fi fost
fărâmiţată de
vânt şi adusă aici. Poate că ar fi trebuit să ne
pregătim
pentru a scăpa prin alt loc.

- Nu ştiu, răspunse Penellan, dar chiar dacă ar fi


pentru a nu ne descuraja tovarăşii, trebuie să
continuăm să
găurim zidul în aceeaşi direcţie. Este cu neputinţă
să nu
dăm de o ieşire.

- N-o să ne lipsească spirtul? întrebă căpitanul.


140

- Sper că nu,* răspunse Penellan, dar cu condiţia


totuşi, să ne lipsim de cafea sau de băuturi calde!
De altfel,
nu asta este ceea ce mă nelinişteşte.

- Dar ce mai este, Penellan? întrebă Jean


Cornbutte.
- O să se stingă lampa din lipsă de ulei şi vom
ajunge
la sfârşitul merindelor.

Apoi Penellan se duse să-l înlocuiască pe Andrei


Vasling, care lucra cu spor pentru salvarea
tuturor.
- Domnule Vasling, îi spuse el, îţi voi lua eu locul,

dar veghează bine la otice ameninţare de


prăbuşire, pentru

a avea timp s-o preîntâmpinăm.


Clipa de odihnă sosise şi când Penellan mai scobi

încă un picior în galerie, veni să se culce lângă


tovarăşii

săi.
XI

Un nor de fum
A doua zi când marinarii se treziră, o beznă
deplină îi
învăluia. Lampa se stinsese. Jean Cornbutte îl
trezi pe
Penellan pentru a-i cere amnarul, pe care acesta
i-l dădu.
Penellan se ridică să aprindă lampa de spirt;
dar.ridicându-
se, capul lui se izbi de tavanul de gheaţă. A fost

înspăimântat, căci în ajun încă mai putea să stea


în

picioare. Cu ajutorul lămpii cu spirt văzu că


tavanul se

lăsase cu un picior mai jos.,


Penellan se apucă de lucru cu furie.

în această clipă tânăra fată, la licăririle ce le


resfrângea lampa de spirt pe chipul cârmaciului,
înţelese că
deznădejdea şi voinţa lucrau pe aspra-i înfăţişare.

141
„Ea nu poate muri astfel!" exclamă în sinea lui.

Luă din nou lampa de spirt şi se apucă iar de


mărit

îngusta deschizătură. Acolo, cu o mână vânjoasă


îşi vârî
băţul cu vârf de fier şi nu mai simţi' împotrivire.
Aşadar
ajunsese la straturile moi ale zăpezii? îşi scoase
băţul şi o
rază strălucitoare se furişă în casa de gheaţă.

- La mine, prieteni! exclamă el.


Şi cu picioarele şi cu mâinile, dădu la o parte
zăpada
dar suprafaţa exterioară nu era dezgheţată, aşa
cum crezuse
el. O dată cu raza de lumină pătrunse în colibă un
frig
straşnic şi-i cuprinse toate părţile umede care se
întăriră
într-o clipă. Cu ajutorul cuţitului, Penellan mări

deschizătura şi putu în cele din urmă să inspire


aerul curat.

Căzu în genunchi pentru a mulţumi Domnului şi în


curând

lângă el veni tânăra fată şi însoţitorii săi.


O lună luminoasă lumina cerul. Dar frigul era
groaznic iar marinarii se înapoiară în coliba de
gheaţă.
Penellan privi înjur. Promotoriul nu mai era acolo
şi coliba
de gheaţă se afla în mijlocul unei întinse câmpii
de gheaţă.
Penellan voi să se îndrepte spre sania unde erau
merindele;
sania dispăruse.

Temperatura îl sili să intre înăuntru. Nu vorbi,


nimic

cu tovarăşii săi. Mai întâi de toate trebuia să-şi


usuce

hainele cu ajutorul lămpii de spirt. Termometrul


pus o clipă

la aer coborî la treizeci de grade sub zero.


După o oră, Andrei Vasling şi Penellan se hotărâră

înfrunte atmosfera exterioară. Ei se înfăşurară în
hainele
lor încă umede şi ieşiră prin deschizătura ai cărei
pereţi
căpătaseră tăria stâncii.

- Am fost târâţi spre nord-est, zise Andrei Vasling,


orientându-se după stelele ce licăreau cu o
nespusă
frumuseţe.

142
- N-ar fi rău, răspunse Penellan, dacă ne-ar fi
însoţit
şi sania noastră!

- Ce? sania nu mai este acolo? întrebă Andrei


Vasling. Dar atunci suntem pierduţi!...

- Să căutăm, răspunse Penellan. *


Se învârtiră în jurul colibei care forma un bloc de

143
cincisprezece picioare înălţime. O nesfârşită
întindere de
zăpadă căzuse în timpul furtunii şi vântul o troieni
lângă
singura ridicătură ce-o prezenta câmpia. Blocul
întreg,
fusese târât de vânt în mijlocul gheţarilor
sfărâmaţi la mai
bine de douăzeci de mile nord-est şi prizonierii
suferiseră
soarta temniţei lor plutitoare. Sania care se afla
pe un alt
gheţar, cu siguranţă fusese aruncată în altă parte,
căci nu se
mai zărea nici o urmă, iar câinii trebuie să fi murit
în
această îngrozitoare furtună.

Andrei Vasling şi Penellan simţiră că li se furişează


în suflet disperarea. Ei nu mai cutezau să mai
intre în casa
de gheaţă. Nu îndrăzneau să aducă această veste
nenorocită
tovarăşilor lor de suferinţă. Se urcară pe blocul de
gheaţă,
acelaşi în care se afla scobită coliba şi nu zăriră
nimic
altceva decât această nemărginire albă ce-i
înconjura din
toate părţile. Răceala le amorţea membrele iar
umezeala
hainelor lor se preschimba în ţurţuri ce atârnau pe
lângjă ei.
în clipa când Penellan voi să coboare de pe
înălţimea
de gheaţă, aruncă o privire spre Andrei Vasling. îl
văzu că
se uită cu lăcomie într-o parte, apoi că tresare şi
se
îngălbeneşte.

- Ce ai domnule Vasling? îl întrebă el.


- Nu-i nimic! răspunse acesta. Să ne dăm jos şi să
ne
pregătim de plecare cât mai repede de pe aceste
meleaguri
pe care n-ar fi trebuit niciodată să călcăm.

Dar în loc să se supună, Penellan îşi îndreptă


privirea

spre partea aceea, care atrase atenţia secundului


său. Un
efect cu totul deosebit se produse în el, căci dădu
drumul
unui ţipăt de bucurie şi exclamă:

- Dumnezeu fie binecuvântat!


Un fum uşor se înălţa spre nord-est. Nu era posibil

se înşele. Acolo respirau făpturi omeneşti.
Ţipetele de
144

bucurie ale lui Penellan îi atraseră şi pe tovarăşii


săi şi toţi

se putură convinge cu proprii lor ochi că


timonierul avea

dreptate.
Imediat, fără să le mai pese de lipsa merindelor,
fără
să se gândească la asprimea temperaturii,
învăluiţi în
hainele lor, înaintară cu paşi mari spre locul
arătat.
Fumul se înălţa spre nord-est şi mica ceată luă cu
asalt acea direcţie. Ţelul de atins se afla la cinci
sau şase
mile aproximativ dar era destul de greu să
păstreze linia
dreaptă. Fumul dispăruse şi nimic nu putea servi
ca punct
de reper, căci câmpia de gheaţă era în întregime
unită. Era
deci important să nu se abată de la drumul drept.

- Deoarece nu ne putem călăuzi după lucruri


îndepărtate, zise Jean Cornutte, iată varianta cea
mai bună:
Penellan va merge înainte, Vasling la douăzeci de
paşi în
urma lui, eu la douăzeci de paşi în urma lui
Vasling. Voi
putea constata atunci dacă Penellan nu se
îndepărtează din
linia dreaptă.

Mersul dură astfel o jumătate de oră, când


Penellan

se opri ciulind urechea.


Grupul de marinari se strânse laolaltă.

- Nu aţi auzit nimic? îi întrebă el.


- Nimic, răspunse Misonne.

- E ciudat! exclamă Penellan. Mi s-a părut că din


partea aceea se aud ţipete.

- Ţipete? întrebă tânăra fată. Am fi deci aproape


de

ţelul nostru!...
- Asta nu-i un motiv, răspunse Andrei Vasling. Sub

aceste latitudini ridicate şi pe aceste mari geruri,


sunetul se

transmite la depărtări extraordinare.


- Orice ar fi, zise Jean Cornbutte să mergem
pentru a
nu apuca să degerăm.

145
- Nu! exclamă Penellan. Ascultaţi!

Câteva sunete slabe, dar totuşi precipitate se


auziră.
Aceste strigăte păreau ţipete de durere şi chin.
Ele se
reînnoiră de două ori. Ai fi zis că este un strigăt
de ajutor.
Apoi totul se cufundă în tăcere.

- Nu m-am înşelat, zise Penellan. înainte!


Şi el începu să alerge în direcţia acelor ţipete.
Făcu
astfel aproape două mile şi uimirea a fost mare
când zări un
om culcat pe gheaţă. El se apropie de dânsul, îl
ridică şi
înălţă braţele la cer cu disperare.

Andrei Vasling care-l urma de aproape cu restul


marinarilor, alergă şi strigă:

- E unul dintre naufragiaţi. E marinarul nostru.


Cortrois!

- E mort, răspunse Penellan, mort de frig!


Jean Cornbutte şi Măria ajunseră lângă cadavrul
pe
care gheaţa îl şi înţepenise. Disperarea se întipări
pe toate
feţele. Mortul era unul dintre tovarăşii lui Ludovic

Cornbutte.
- înainte! exclamă Penellan.

Merseră încă timp de o jumătate de oră, fără a


spune

o vorbă şi zăriră o ridicătură a solului, care


desigur, că

trebuia să fie pământul.


- Este insula Shanon, zise Jean Cornbutte.

După o milă, ei zăriră clar fumul ce ieşea dintr-o


colibă de zăpadă, închisă cu o uşe de lemn. Ei
strigară. Doi
oameni ieşiră atunci afară din colibă şi printre
dânşii,
Penellan îl recunoscu pe Petre Nonquet.

- Petre! strigă el.


' Acesta stătea acolo ca un năuc, neavând
cunoştinţă
de ceea ce se petrecea în jurul său. Andrei Vasling
privea
cu nelinişte amestecată cu o crudă bucurie pe
tovarăşii lui
146

Petre Nouquet, căci nu-l recunoştea printre ei pe


Ludovic

Cornbutte.
- Petre, eu sunt! exclamă Penellan. Aceştia sunt
toţi
prietenii tăi!

Petre Nouquet veni şi căzu în braţele bătrânului


său

tovarăş.
- Şi fiul meu! Şi Ludovic! exclamă Jean Cornbutte
cu
accentul celei mai adânci disperări.

XII
înapoierea corăbiei

în acea clipă, un om, aproape mort, ieşi din colibă


şi
se târî pe gheaţă.

Era Ludovic Cornbutte.


- Fiul meu!

- Logodnicul meu!
Aceste două ţipete porniră în acelaşi timp şi
Ludovic
Cornbutte căzu leşinat în braţele tatălui şi a
logodnicei lui,
care îl târâră în colibă, unde îngrijirile lor îl
reînsufleţiră.
- Tată! Măria! exclamă Ludovic Cornbutte. Deci

v-am revăzut înainte de a muri!


- N-ai să mori! răspunse Penellan, căci toţi
prietenii
tăi sunt pe lângă tine!

Petre Nouquet nu mai putea de bucurie. Săruta pe


toată lumea; apoi aruncă lemne în sobă şi în
curând, o
temperatură plăcută se răspândi în întreaga
colibă.
Acolo erau încă doi bărbaţi, pe care nici Jean

Cornbutte, nici Penellan nu-i cunoştea.


Erau Jocki şi Herming, singurii doi marinari

147
norvegieni ce rămaseră din echipajul lui Frooern.

- Prieteni, suntem aşadar salvaţi! spuse Ludovic


Cornbutte. Tată! Măria! V-aţi expus atâtor
pericole...
- Nu ne pare rău Ludovic, răspunse Jean
Cornbutte.
Bricul tău Tânăra îndrăzneaţă este bine ancorat
între
gheţuri la şaizeci de leghe de aici. Vom merge la
ea cu toţii.
- Când se va înapoia Cortrois, spuse Petre
Nouquet,
va fi straşnic de mulţumit!

148
O tristă tăcere urmă acestei cugetări şi Penellan îl
informă pe Petre Nouquet şi pe Ludovic Cornbutte
despre
moartea tovarăşului lor, pe care îl ucise frigul.

- Dragii mei, zise Penellan, vom aşteopta aici ca


scadă frigul. Aveţi merinde şi lemne?


- Da, de ars vom arde ceea ce a mai rămas din

Frooem\
Frooem fusese târâtă într-adevăr la patruzeci de
mii
de mile de locul unde ierna Ludovic Cornbutte.
Acolo a
fost sfărâmat de gheţarii ce pluteau în timpul
dezgheţului şi
naufragiaţii au fost târâţi cu o parte a
sfărâmăturilor din
care era construită coliba lor, pe ţărmul
meridional al
insulei Shanon.

Naufragiaţii se aflau în număr de cinci. Ludovic


Cornbutte, Cortrel, Petre Nouquet, Jorki şi
Herming, restul
echipajului norvegian, fusese surprins în şalupă în

momentul scufundării.
îndată ce Ludovic Cornbutte, târât de gheţari,

văzându-i pe aceştia adunându-se în jurul lui,


luase toate

măsurile pentru a petrece iama. Era un bărbat


energic, de o

mare hărnicie şi un mare curaj; dar în ciuda tăriei


sale,

fusese învins de acest climat îngrozitor şi când îl


regăsi

tatăl său, nu se mai aştepta la altceva decât să


moară. De

altfel nu avea de luptat numai cu elementelor


naturii ci şi

cu rea-voinţa celor doi marinarii norvegieni, care-i


datorau

viaţa. Aceştia erau doi sălbatici, aproape


incapabili de
sentimentele cele mai fireşti. Aşa că atunci când
Ludovic
Cornbutte a avut prilejul să vorbească cu
Penellan, îi
recomandă să se păzească de ei. La înapoiere,
Penellan îl
puse la curent cu purtarea lui Andrei Vasling.
Ludovic
Cornbutte nu putu crede una ca asta, dar Penellan
îi dovedi
că de la dispariţia sa, Andrei Vasling, lucrase în
aşa fel încât
să-şi asigure mâna tinerei fete.

întreaga zi a fost folosită pentru odihnă şi


plăcerea

149
revederii. Misonne şi Petre Nouquet uciseră
câteva păsări
de mare, lângă casă, de care nu era tocmai
cuminte să se
depărteze. Aceste merinde proaspete şi focul
aţâţat, redară
puterea celor mai bolnavi. Ludovic Cornbutte
însuşi se
simţi mult mai bine. Era întâia clipă de plăcere ce
o simţeau
aceşti oameni cumsecade. Aşa că o sărbătoriră cu
avânt, în
această mizerabilă colibă, la şase sute de leghe în
mările
Nordului, pe un frig de treizeci de grade sub zero.

Această temperatură dură până la sfârşitul lunii şi


numai pe 17 noiembrie, la opt zile după întâlnirea
lor, se
gândi Jean Cornbutte şi tovarăşii săi la plecare.
Nu mai
aveau decât lucirea stelelor pentru a se călăuzi,
dar frigul
era mai puţin aspru şi căzu chiar puţină zăpadă.

înainte de a părăsi acel loc, săpară un mormânt


bietului Cortrois. Tristă ceremonie care îi mâhni
mult pe
toţi. Era primul dintre ei care nu avea să-şi mai
revadă ţara.
Misonne construise din scândurile colibei un fel de

sanie destinată transportului alimentelor şi o


trase rând pe

rând marinarii. Jean Cornbutte îndreptă mersul pe


căile mai

înainte străbătute. Taberele se organizau în ceasul


de

odihnă, cu o mare grabă. Jean Cornbutte spera să


se

regăsească depozitele de merinde, ce deveneau


aproape

neapărat necesare cu această sporire de patru


inşi. Aşa că el

căuta să nu se îndepărteze de la traseul stabilit.


Printr-un noroc providenţial, a găsit sania, care se

proptise lângă promontoriul lângă care fuseseră


cu toţii atât

de expuşi. Câinii după ce-şi mâncară curelele cu


care erau

înhămaţi, spre a-şi îndestula foamea, dăduseră


buzna în
proviziile din sanie. Asta îi oprise locului şi tot
asta a fost
călăuza ce atrase ceata spre sania în care se
aflau încă
merinde într-o mare cantitate.

Mica ceată îşi reluă drumul spre golful de iernare.


ISO

Câinii au fost înhămaţi la sanie şi nu se mai


întâmplă nimic

deosebit.
Se constată doar că Aupic, Andrei Vasling şi

norvegienii stăteau de-o parte şi nu se amestecau


cu

tovarăşii lor dar, fără să ştie, erau îndeaproape


supravegheaţi. Totuşi această sămânţă de zâzanie
aruncă nu
doar o dată groază în sufletul lui Ludovic
Cornbutte şi a lui
Penellan.

Pe 7 decembrie, la douăzeci de zile după


întâlnirea
lor, zăriră golful unde ierna Tânăra îndrăzneaţă.
Mare le-a
fost mirarea văzând bricul cocoţat la aproape
patru metri în
aer, pe nişte bulgări mari de gheaţă. Alergară
foarte
îngrijoraţi spre tovarăşii lor şi au fost primiţi cu
chiote de
bucurie de Gervique Turquiette şi Gradlin. Toţi
erau pe
deplin sănătoşi cu toate că trecuseră şi ei prin
cele mai mari
primejdii.

Vijelia fusese simţită în toată marea polară.


Gheţurile

fuseseră sfărâmate şi mişcate din loc şi


alunecând unele

peste altele, cuprinseră albia pe care se aflase


corabia.

Greutatea lor specifică tinzând să le aducă la


suprafaţa
apei, căpătaseră o incalculabilă putere şi astfel
bricul se
văzu dintr-o dată înălţat deasupra malului mării.

Primele clipe au fost dăruite bucuriei înapoierii.


Marinarii s-au bucurat că au găsit totul în bună
stare, ceea
ce le asigura negreşit o iarnă aspră dar de
îndurat.
Aruncarea în afară a vasului nu-l zguduise. Era
foarte solid.
Când avea să vină vremea dezgheţului, nu vor
avea altceva
de făcut decât să alunece pe un plan aplecat, să
fie într-un
cuvânt „lansat" în marea devenită iarăşi liberă.

Dar o veste rea îi posomori faţa lui Jean Cornbutte


şi

a tovarăşilor săi. în timpul viforniţei magazia din


zăpadă,

construită pe coastă, fusese în întregime


sfărâmată.
Merindele ce le conţinea fuseseră împrăştiate şi
nu mai
fusese posibil să salveze cea mai mică parte din
ele. De
îndată ce se află nenorocirea, Jean şi Ludovic
Cornbutte
vizitară cala şi cambusa bricului pentru a vedea la
ce se
puteau aştepta din tot ce le mai rămăsese ca
merinde.
Dezgheţul nu putea să se producă înainte de luna
mai
şi bricul nu putea pleca din golful de iernare decât
atunci.
Şi erau cinci luni de iarnă ce trebuiau petrecute în
mijlocul
gheţurilor, în care timp trebuiau hrăniţi
paisprezece inşi.
După multe socoteli, Jean Cornbutte înţelese că ar
ajunge
numai bine până în clipa plecării, punându-i pe
toţi la
jumătate de porţie. Deci vânatul era obligatoriu,
pentru a
procura hrană mai multă.

De teamă ca această nenorocire să nu se repete,


hotărâră să nu se mai depoziteze nimic pe uscat.
Totul
rămase pe bric şi se aşezară de asemenea paturi
noi pentru
noii sosiţi în locuinţa marinarilor. Turquiette,
Gervique şi
Gradlin, în timpul lipsei tovarăşilor lor, săpaseră o
scară în
gheaţă ce le permitea să se urce fără greutate pe
puntea
corăbiei.

XIII
Cei doi potrivnici

Andrei Vasling prinsese prietenie mare pentru cei


doi

marinari norvegieni. Aupic făcea de asemenea


parte din
ceata lor, care stătea în general la o parte,
dezaprobând cu
glas tare toate noile măsuri. Dar Ludovic
Cornbutte, căruia
tatăl său îi predase din nou comanda bricului,
redevenit
stăpân pe bordul vasului, nu înţelegea să stea
mult la
152

discuţie în această privinţă şi cu toate poveţile


Măriei

care-i îmbia să întrebuinţeze blândeţea, el spuse


că voia să

i se supună toţi din toate punctele de vedere.


Totuşi, cei doi norvegieni izbutiră după două zile

pună mâna pe o ladă cu came sărată. Ludovic
Cornbutte
ceru să-i fie înapoiată imediat, dar Aupic le luă
partea şi
Andrei Vasling dădu de înţeles că măsurile
privitoare la
hrană nu puteau dăinui mult timp.

Nu era nevoie de dovedit acestor nenorociţi că în


interesul obştesc se făcea aşa, ştiau bine că totul
nu este
decât un pretext pentru a se răzvrăti. Penellan
înainta spre
cei doi norvegieni, care îşi scoaseră cuţitele; dar
ajutat de
Misonne şi Turquette, izbuti să îi dezarmeze şi luă
înapoi
lada cu carne sărată. Andrei Vasling şi Aupic,
văzând că
afacerea lua o întorsătură împotriva lor, nu se
amestecară
deloc. Totuşi, Ludovic Cornbutte îl luă pe secund
într-o
parte şi-i spuse:

- Andrei Vasling, eşti un mizerabil. îţi cunosc toată


purtarea şi ştiu la ce vor duce toate uneltirile
dumitale; dar
cum mântuirea întregului echipaj îmi este este
încredinţată
mie, dacă vreunul dintre voi se gândeşte să pună
ceva rău
la cale, îl ucid înfigându-i cu propria-mi mână
pumnalul în
piept.

- Ludovic Cornbutte, răspunse secundul, îţi este


uşor

să faci pe şeful, dar adu-ţi aminte că supunerea


ierarhică nu

mai există aici şi că numai cel mai puternic face


legea.

Tânăra fată nu tremurase niciodată în faţa


primejdiilor mărilor polare, dar îi era teamă de
această ură
a cărei pricină era chiar ea şi energia lui Ludovic
Cornbutte
abia putu s-o liniştească.

Cu toată această declaraţie de război, mesele se


luau

la aceleaşi ore şi în comun. Vânătoarea asigura


încă vreo

153
câţiva ptarmigani şi ceva iepuri albi, dar cu
apropierea
frigului avea să lipsească şi acest izvor de
alimentare.
Aceste geruri începură la solstiţiu, în ziua de 22
decembrie,
zi în care termometrul scăzu la treizeci şi cinci de
grade sub
zero.

Ei simţiră dureri în urechi, în nas, în toate


extremităţile corpului, au fost cuprinşi de o
doborâtoare
154

toropeală, amestecată cu durere de cap, iar


răsuflarea le era

din ce în ce mai grea.


în acea stare nu aveau curajul să iasă la vânat
sau să
facă vreo mişcare. Stăteau înfriguraţi în juml
sobei care nu
le dădea îndeajuns căldură şi cum se îndepărtau
puţin,
simţeau că li se răceşte fără veste sângele în
vene.
Jean Cornbutte îşi văzu sănătatea rău zdruncinată
şi
nu mai putea ieşi din odăiţa lui. Simptomele
scorbutului se
manifestau, picioarele i se umplură de pete
alburii.
Tânăra fată era sănătoasă şi se ocupa cu îngrijirea

bolnavului, cu o pricepere de soră de caritate. Aşa


că toţi

aceşti viteji marinari o binecuvântau în adâncul


inimilor

lor.
Ziua de 1 ianuarie a fost una dintre cele mai triste
zile
a iernatului lor. Vântul era din cale afară de
puternic şi
frigul de nesuportat. Nu puteai ieşi fără să te
expui
degeraturilor. Cei mai curajoşi trebuiau să se
mărginească
a se plimba pe puntea adăpostită de cort. Jean
Corbutte,
Gervique şi Gradlin nu se ridicară din pat. Cei doi

norvegieni, Aupic şi Andrei Vasling, a cărui


sănătate se

ţinea bine, aruncau priviri sălbatice spre tovarăşii


lor, pe

care îi vedeau pierind.


Ludovic Cornbutte îl duse pe Penellan pe punte şi-
l
întrebă unde erau proviziile de combustibil.

- Cărbunele este terminat demult, răspunse


Penellan

şi o să ne ardem ultimile bucăţele de lemn!


- Dacă nu izbutim să combatem acest frig, zise

Ludovic Cornbutte, suntem pierduţi!...


- Ne mai rămâne o posibilitate, răspunse Penellan,

aceea de a arde ceea ce putem din bricul nostru,


de la

vârfurile catargelor, până la linia de plutire, ba


chiar, la
nevoie, putem să-l stricăm cu totul şi să
reconstruim o
corabie mai mică.

155
- Aceasta este o alternativă extremă, răspunse

Ludovic Cornbutte. Este destul de neobişnuit


faptul că

oamenilor noştri le scad puterile iar acelea ale


vrăjmaşilor

noştri sporesc.
- Este adevărat, exclamă Penellan, dar mai mult
decât
a veghea zi şi noapte, nu ştiu ce am mai putea
face.
- Să ne luăm securile, spuse Ludovic Cornbutte şi

strângem lemne de foc.

Cu tot frigul ei se urcară la lemnăria din faţa


vasului

şi tăiară tot lemnul ce hu era neapărat necesar


corăbiei.
Apoi se înapoiară cu această nouă provizie.
Căminul a fost
din nou umplut şi un om a rămas de pază pentru
a
împiedica focul să se stingă.

în acel timp, Ludovic Cornbutte şi prietenii săi se


simţeau rupţi de oboseală. Ei nu puteau
încredinţa nici un
amănunt al vieţii obşteşti duşmanilor lor. Copleşiţi
de toate
grijile casnice, simţiră în curând că le seacă
puterile.
Jean Cornbutte se îmbolnăvi de scorbut, cu dureri
de
nesuportat. Gervique şi Gradlin se îmbolnăviră şi
ei de
aceeaşi boală. Fără provizia de zeamă de lămâie,
cu care se
aprovizionaseră din belşug, aceşti nenorociţi ar fi
murit
repede din cauza durerilor. Aşa că nu se cruţă
deloc acel
leac mântuitor.

Dar într-o zi, 15 ianuarie, când Ludovic Cornbutte


coborî în magazie pentru a primeni proviziile de
lămâi,
rămase încremenit văzând că butoaiele unde erau
închise,
dispărură. Se urcă iar la Penellan şi-i comunică
această
nouă nenorocire. Se săvârşise un furt şi făptaşii
erau uşor
de recunoscut. Ludovic Cornbutte înţelese atunci
pentru ce
se menţinea sănătatea duşmanilor săi. Ai săi nu
mai aveau
acum puterea să smulgă aceste provizii, de care
atârna
viaţa lui şi a tovarăşilor săi şi rămase pentru
prima oară
cufundat într-o mohorâtă deznădejde!

156
XIV
Amărăciune

în ziua de 20 ianuarie, cea mai mare parte dintre


aceşti nenorociţi, nu se mai simţiră în putere să
se ridice din
paturile lor. Fiecare din ei, în afară de învelitorile
sale de
lână avea o piele de bivol, care îi ocrotea
împotriva
frigului, dar de îndată ce încercau să-şi scoată
braţul în aer,
simţeau o asemenea durere, încât trebuiau să-l
ascundă
imediat.

Totuşi, Ludovic Cornbutte aprinse focul. Penellan,


Misonne şi Andrei Vasling se ridicară din pat şi
veniră să se
apropie de foc. Penellan pregăti cafea fierbinte şi
le mai
dădu puţină vlagă, tot aşa şi Măriei, care veni să
mănânce
la dânşii.
Ludovic Cornbutte se apropie atunci de patul
tatălui
său, care era aproape mort şi ale cărui picioare
erau
aproape zdrobite de boală. Bătrânul marinar şopti
câteva
cuvinte fără şir, cuvinte ce sfâşiară inima fiului
său:
- Ludovic! spuse el, o să mor!... ah! cât mai
sufăr!...
Scapă-mă!

Ludovic Cornbutte luă o hotărâre decisivă. Se


întoarse spre secund şi-i spuse abia stăpânindu-
se:
- Ştii unde sunt lămâile, Vasling?

- în cambuză cred, răspunse secundul fără


tulburare.

- Ştii bine că nu mai sunt acolo, deoarece le-ai


furat!

- Dumneata eşti stăpânul, Ludovic Cornbutte,


răspunse cu ironie Andrei Vasling, şi-ţi este
îngăduit să spui
şi să faci totul!

- Fie-ţi milă Vasling; tata moare! îi poţi scăpa!


Răspunde!

- Nu am nimic de răspuns, zise Andrei Vasling.


157

. - Mizerabile! exclamă Penellan, aruncându-se


asupra

secundului cu pumnalul în mână.


- Băieţii mei, la mine! strigă Andrei Vasling,
dându-
se în spate.

Aupic şi cei doi marinari norvegieni săriră din


paturile lor şi se aşezară în spatele lui. Misonne,
Turquette,
Penellan şi Ludovic se pregătiră de apărare. Petre

Nouquette şi Gradlin, deşi tare bolnavi, se ridicară


pentru

a-i ajuta.
- Sunteţi încă prea puternici pentru noi, spuse
atunci
Andrei Vasling.

Marinarii erau atât de slăbiţi, încât nu cutezară să


se

năpustească asupra acestor patru mizerabili, căci


în caz de

înfrângere ar fi fost pierduţi.


- Andrei Vasling, zise Ludovic Cornbutte cu o voce

mohorâtă, dacă moare tata, tu îl vei fi ucis iar eu


te voi

ucide ca pe un câine!
Andrei Vasling şi complicii lui se retraseră în
celălalt
capăt al locuinţei şi nu răspunseră.

Trebui atunci să reînoiască provizia de lemne şi cu


tot frigul, Ludovic Cornbutte se urcă pe punte şi
începu să
taie o parte a lemnăriei de sus a bricului, dar se
văzu nevoit
să intre iar în cabină după un sfert de oră, căci
altfel ar fi
putut cădea fulgerat de frig. Trecând, aruncă o
privire spre
termometrul de afară şi văzu mercurul îngheţat.
Deci frigul
trecuse de patruzeci şi două de grade sub zero.
Timpul era
uscat şi cerul senin. Vântul bătea dinspre miază-
noapte.
In ziua de 26, vântul se schimbă, sufla dinspre
nord-
est, iar afară termometrul arăta treizeci şi cindi
de grade.
Jean Cornbutte era în agonie, fiul lui căutase în
zadar vreun
leac împotriva durerilor. Totuşi în acea zi,
aruncându-se pe
neaşteptate asupra lui Andrei Vasling, izbuti să-i
smulgă o
158

lămâie pe care acesta se pregătea s-o sugă.


Andrei Vasling
nu făcu nici un pas ca să i-o reia. Părea că
aşteaptă prilejul
dea-şi îndeplini sumbrele-i planuri.

Sucul acestei lămâi înapoie oarecum puterea lui


Jean

Cornbuţte, dar ar fi trebuit să continue acest leac.


Tânăra

fată.îl rugă în genunchi pe Andrei Vasling, care


nu-i

159
răspunse şi Penellan auzi în curând pe mizerabil
spunând
toVarăşilor săi:

- Bătrânul e pe moarte! Gervique, Gradlin şi Petre


Nouquet nu preţuiesc mai mult. Ceilalţi îşi pierd zi
pe zi
puterile. Se apropie clipa când viaţa lor ne va
aparţine.
Se hotărî atunci între Ludovic Cornbutte şi
tovarăşii
săi să nu mai aştepte şi să se folosească de
puţina putere ce
le rămăsese. Ei se hotărâră să lucreze în noaptea
următoare
şi să-i ucidă pe acei mizerabili, pentru a nu fi ucişi
de ei.
Temperatura mai urcase puţin. Ludovic Cornbutte
se
încumetă să iasă cu puşca pentru a procura ceva
vânat.
Se îndepărtă cam la vreo trei mile de corabie şi

înşelat adesea de efectele oglindirii sau a


răsfrângerii

luminii se îndepărtă mai mult decât ar fi dorit. Era


lucru

nesocotit, căci urme proaspete de animale


sălbatice se

arătau. Ludovic Cornbutte nu voia totuşi să se


înapoieze

fără ceva carne proaspătă şi-şi continuă drumul;


dar atunci

simţi un ciudat sentiment ce-i învârtea capul, era


ceea ce se

numeşte „ameţeala albă".


într-adevăr, oglindirea colinelor de gheaţă şi a

câmpiei îl cuprindea din cap până-n picioare şi i


se părea că

această culoare îl pătrunde şi-i pricinuieşte o


greaţă

irezistibilă. Ochiul lui era înceţoşat, privirea


abătută. El

crezu că va înnebuni de atâta albeaţă. Fără a-şi


da seama de

acest groaznic efect, îşi urmă calea şi nu întârzie


să facă să

se înalţe un ptarmigan, pe care-l urmări cu


aprindere.

Pasărea căzu în curând şi pentru a-l lua, Ludovic


Cornbutte

sărind de pe un gheţar pe câmpie, căzu greoi,


căci făcuse o

săritură de zece picioare, deoarece răsfrângerea îl


făcea să

creadă că nu avea decât doi paşi de străbătut.


Atunci îl
cuprinse ameţeala şi fără să ştie de ce, începu a
striga ajutor
160

timp de câteva minute, deşi nu-şi sfărâmase


nimic în

căderea sa. Frigul începând să-l cuprindă, reveni


la

sentimentul conservării şi se ridică cu greu.


Deodată, tară să-şi poată da seama, îl izbi un
miros
de untură arsă. Cum era în bătaia vântului
dinspre corabie,
bănui că mirosul acela de acolo venea şi nu
pricepu în ce
scop se ardea această untură, căci era foarte
periculos,
deoarece acest miros putea atrage grupurile de
urşi albi.
Deci Ludovic Cornbutte reluă drumul spre bric,

pradă unei griji, care în mintea lui întărâtată, se


prefăcu în
curând în groază. I se păru că nişte mormane
uriaşe se
mişcau la orizont şi se întreba dacă n-o să fie iar
un
cutremur de gheţuri. Mai mult, aceste mormane
se
interpuseră între el şi corabie şi părea că se
ridicau pe
coastele bricului. Se opri ca să-i privească mai cu
atenţie,
şi groaza lui era nespus de mare când recunoscu
o ceată de
urşi polari uriaşi.

Aceste animale fuseseră atrase de acel miros de


untură, miros ce îi trecu şi lui Ludovic Cornbutte
pe la nas.
Acesta se adăposti după un colnic şi numără trei
urşi care
nu întârziară să se urce pe blocurile de gheaţă pe
care se
odihnea Tânăra îndrăzneaţă.

Nimic nu-l făcea să creadă că cei din interiorul


corăbiei ar fi ştiut de primejdia ce-i ameninţa şi o
groaznică
nelinişte îi stârci inima. Cum să se împotrivească
acestor
duşmani de temut? Andrei Vasling şi tovarăşii săi

adunaseră pe bord toţi oamenii în acest pericol


comun?

Penellan şi ceilalţi, pe jumătate lipsiţi de hrană,


amorţiţi de

frig, puteau ei rezista acestor fiare de temut, pe


care o

foame nepotolită îi aţâţa? Oare nu vor fi surprinşi


de am

atac atât de rapid şi neprevăzut?


161

Ludovic Cornbutte se gândi astfel o clipă. Urşii


urcaseră gheţarii şi se duceau să atace corabia.
Ludovic
Cornbutte putu să părăsească atunci blocul ce-l
ocrotea, se
apropie târându-se pe gheaţă şi în curând putu să
vadă
uriaşele animale sfâşiind cortul cu ghearele lor şi
sărind pe
punte. Ludovic Cornbutte se gândi să tragă un foc
de armă,
162

ca să-şi vestească tovarăşii; dar dacă aceştia se


urcau fără a

fi înarmaţi, ar fi clar sfâşiaţi în bucăţi şi nimic nu


arăta că

ei au cunoştinţă de această nouă primejdie.


XV

Urşii polari
După plecarea lui Ludovic Cornbutte, Penellan

închisese cu grijă uşa locuinţei, care se deschidea


în partea

de jos a scării punţii. Se înapoie lângă cămin, a


cărui pază

şi-o luă, în timp ce tovarăşii săi se înapoiau în pat,


pentru a

găsi acolo puţină căldură.


Era şase seara şi Penellan se puse să pregătească
cina. Coborî în magazie ca să aducă nişte came
sărată pe
care voia s-o înmoaie în apă clocotită. Când se
urcă înapoi,
găsi locul său ocupat de Andrei Vasling, care puse
bucăţi de
untură să fiarbă într-o cratiţă.

- Eu eram acolo înaintea dumitale, spuse brusc


Penellan lui Andrei Vasling. De ce mi-ai luat locul?

- Pentru că am nevoie să-mi fierb cina mea,


răspunse

Andrei Vasling.
- Ai să iei imediat asta, răspunse Penellan sau
vom
vedea!

- N-o să vedem nimic, răspunse Andrei Vasling. Şi


această mâncare va fierbe chiar fără voia
dumitale.
- N-o să guşti din ea! exclamă Penellan,

aruncându-se asupra lui Andrei Vasling, care


înşfacă
cuţitul, strigând!

- Săriţi, norvegieni! Ajutor, Aupic!


Aceştia într-o clipă au fost în picioare, înarmaţi cu

163
pistoale şi pumnale. Lovitura era pregătită.

Penellan se aruncă asupra lui Andrei Vasling, care


fără îndială că-şi luase rolul de a se lupta singur,
căci
tovarăşii săi alergară la paturile lui Misonne
Turquette şi a
lui Petre Nouquet. Acesta din urmă fără apărare,
copleşit de
boală, era victima sălbăticiei lui Herming.
Dulgherul
înşfacă o secure şi părăsindu-şi patul se aruncă
înaintea lui
Aupic. Turquiette şi norvegianul Jocki se luptau cu

înverşunare. Gervique şi Gradlin datorită


suferinţelor nu

mai aveau cunoştinţă de ce se petrecea în jurul


lor.
Petre Nouquet primi o lovitură de pumnal în
coastă şi
Herming se înapoie spre Penelan care se bătea cu
furie.
Andrei Vasling îl prinsese cu braţele.

De la începutul luptei, cratiţa se răsturnase pe foc


şi

grăsimea revărsându-se pe cărbuni aprinşi,


îmbibă

atmosfera cu un miros infect: Măria se ridică cu


ţipete de

deznădejde şi se năpusti spre patul unde horcăia


bătrânul

Jean Cornbutte.
Andrei Vasling, mai puţin voinic decât Penellan îşi

simţi în curând braţele respinse de acelea ale


cârmaciului.

Erau prea aproape unul de altul, pentru a putea


face uz de

armele lor. Secundul zărindu-l pe Herming,


exclamă:

- Sări Herming!
- Ajutor, Misonne! strigă la rându-i Penellan.

Dar Misonne se rostogolea pe jos cu Aupic, care


căuta să-l străpungă cu pumnalul său. Securea
dulgherului
era o armă nu prea potrivită pentru apărare, căci
n-o putea
mânui, şi avea toate greutăţile din lume pentru a
înlătura
loviturile de pumnal ce i le expedia Aupic.

în acel timp, sângele curgea în mijlocul urletelor


şi

ţipetelor. Turquiette doborât de Jucki, om de o


forţă puţin

obişnuită, primise o lovitură de pumnal în umăr şi


căuta

164
zadarnic să apuce un pistol vârât la cingătoarea

norvegianului.
Acesta îl strângea ca într-o menghină şi nu-i era
cu
putinţă nici o mişcare.
La strigătul lui Andrei Vasling, pe care Penellan îl

împingea spre uşa de la intrare, Herming alergă.


în clipa

când era gata să dea o lovitură de pumnal în


spatele

bretonului, acesta cu o straşnică lovitură de picior


îl lungi

jos. Sforţarea ce o făcu, îi îngădui lui Andrei


Vasling să-şi

desfacă braţul drept din strânsoarea lui Penellan;


dar uşa

asupra căreia apăsau cu toată puterea lor, se


prăbuşi fără

veste şi Andrei Vasling căzu în genunchi.


Un urlet îngrozitor izbucni pe neaşteptate şi un
urs
uriaş se ivi pe treptele scării. Andrei Vasling îl zări
cel
dintâi. Nu era decât la patru paşi de el, în aceeaşi
clipă se
auzi o detunătură şi ursul rănit şi înspăimântat se
întoarse.
Andrei Vasling care izbutise să se ridice, se apucă
să-l
urmărească, părăsindu-l pe Penellan.

Timonierul aşeză atunci la loc uşa dărâmată şi


privi

în juru-i. Misonne şi Turquiette erau strâns legaţi


de

duşmanii lor, fiind aruncaţi într-un colţ şi făceau


zadarnice

sforţări ca să-şi rupă legăturile. Penelan alergă în


ajutorul

lor, dar fu răsturnat de cei doi norvegieni şi de


Aupic.

Puterile lui sleite nu-i îngăduiră să se


împotrivească celor

trei bărbaţi, care îl legară în aşa fel încât să nu


poată face

nici o mişcare. Apoi la strigătele secundului,


aceştia

alergară pe punte, crezând că au de furcă cu


Ludovic

Cornbutte.
Aici, Andrei Vasling lupta împotriva unui urs,
căruia
îi dăduse chiar două lovituri de pumnal. Animalul
lovind
aerul cu uriaşele-i labe, căuta să-l ajungă pe
Andrei
Vasling. Acesta puţin câte puţin împins spre
parmaclâcul
165

bordului, era pierdut, când izbucni o a doua


detunătură.

Ursul căzu. Andrei Vasling ridicând capul îl zări pe


Ludovic Cornbutte, între catargele de la mizenă,
cu arma în
mână. Ludovic Cornbutte îl ochise pe urs în inimă
şi fiara
murise.

Ura domină recunoştinţa din inima lui Vasling, dar


înainte de a se satisface, privi în jurul său. Aupic
avea capul
zdrobit de lovitura unei labe şi zăcea fără viaţă pe
punte,
Jocki. cu o secure în mână se apăra nu fără trudă
de
loviturile ce i le dădea cel de-al doilea urs, care îl
ucise pe
Aupic. Animalul primise două lovituri de pumnal şi
totuşi
se zbătea cu înverşunare. Un al treilea urs se
îndrepta spre
partea din faţă a corăbiei.

Ancdrei Vasling nu se mai ocupă deci de dânşii, ci


urmat de Herming, veni în ajutorul lui Jocki dar
acesta
prins între labele ursului fu zdrobit şi când
animalul căzu
sub loviturile lui Vasling şi Herming, care îşi
descărcară
asupră-i pistoalele, nu mai ţinea între labele lui
decât un
leş.

- Nu mai suntem decât doi, spuse Andrei Vasling


cu
posomorâre şi sălbăticie; dar dacă vom muri, n-o
să fie fără
să ne răzbunăm!

Herming îşi încarcă din nou pistolul, fără a


răspunde.

Mai întâi de toate trebuia să scape de cel de-al


treilea urs.

Andrei Vasling se uită spre partea din faţă a


vasului şi nu-l

văzu. Ridicând ochii, îl zări în picioare pe


parmaclâc şi

agăţându-se chiar între catargele mizenei, ca să-l


ajungă pe

Ludovic Cornbutte, Andrei Vasling lăsă să-i cadă


arma, pe

care o îndrepta spre animal şi o sălbatică bucurie


i se

zugrăvi în ochi.
- Ah! exclamă el. îmi datorezi chiar această

răzbunare.
166
în acel timp, Ludovic Cornbutte se refugiase în

cafasul mizenei. Ursul se urca mereu şi nu mai


era decât la

şase picioare de Ludovic, când acesta îşi luă arma


la umăr

şi ochi animalul drept în inimă.


în ce-l priveşte pe Andrei Vasling acesta îşi puse

arma la umăr pentru a-l lovi pe Ludovic, după ce


urma să

cadăMirsul.
Ludovic Cornbutte trase, dar nu părea să fi lovit

ursul, căci dintr-o săritură el sări în cafas.


Andrei Vasling scoase un strigăt.

- Herming! strigă el marinarului norvegian, du-te


şi

adu-o pe Măria. Du-te şi adu-mi logodnica!


Herming coborî scara locuinţei.

în acest timp, animalul furios se năpusti asupra


lui
Ludovic Cornbutte, care căuta un adăpost de
cealaltă parte
a catargului; dar în clipa când uriaşa labă se
abătu pentru a-
i sfărâma capul, Ludovic Cornbutte, apucă unul
dintre
drugii catargului, se strecură jos nu fără
primejdie, căci la
jumătatea drumului îi fluieră un glonte pe la
ureche. Andrei
Vasling trăsese asupra sa şi greşise. Cei doi
potrivnici se
regăsiră faţă în faţă, cu cuţitele în mână.

Această luptă trebuia să fie hotărâtoare. Pentru a-


şi

mulţumi pe deplin răzbunarea, pentru ca s-o facă


pe fată să

asiste la moartea logodnicului ei, Andrei Vasling


se lipsise

de ajutorul lui Herming. Deci nu trebuia să se


bizuie decât

pe el însuşi.
Ludovic Cornbutte şi Andrei Vasling se apucară

fiecare de guler şi se ţinură astfel încât să nu


poată da

îndărăt. Din doi unul trebuia să cadă mort. îşi


dădură

groaznice lovituri deoarece nu putură să se


ferească decât

pe jumătate şi sângele curse în curând şi de-o


parte şi de

alta. Andrei Vasling căuta să îşi încleşteze braţul


drept în

167
jurul gâtului potrivnicului său, pentru a4 doborî.
Ludovic
Cornbutte ştiind că acela care urma să cadă, va fi
pierdut,
se feri şi izbuti să-l prindă cu amândouă braţele;
dar în
această mişcare îi scăpă pumnalul din mână.

Atunci, îi ajunseră la ureche nişte ţipete


îngrozitoare.
Era vocea Măriei, pe care Herming voia s-o.
târască. Furia
îl cuprinse pe Ludovic Cornbutte, se înţepeni
pentru a
izbuti să-l îndoaie de şale pe Andrei Vasling; dar în
acea
clipă cei doi potrivnici se simţiră amândoi
înşfăcaţi de o
puternică strânsoare.

Ursul coborât din cafasul mizenei, se năpustise


asupra celor doi bărbaţi.

Andrei Vasling era chiar lângă trupul animalului.


Ludovic simţea ghearele monstrului intrându-i în
carne.
Ursul îi strângea pe amândoi.

-Ajutor! ajutor! Herming! reuşi să strige secundul.


- Vino la mine! ajută-mă Penellan! strigă Ludovic

Cornbutte.
Nişte paşi se auziră pe scară. Penellan se ivi, ochi
cu
pistolul şi-l descarcă în urechea animalului.
Acesta scoase
un urlet puternic. Durerea îl făcu să-şi deschidă o
clipă
labele şi Ludovic Cornbutte, sleit, alunecă fără
mişcare pe
punte. Dar animalul, smucindu-se iar cu tărie într-
o
supremă agonie, căzu târându-l cu el pe
mizerabilul Andrei
Vasling, al cărui leş a fost zdrobit sub greutatea
ursului.
Penellan alergă grabnic în ajutorul lui Ludovic

Cornbutte. Nici o rană grea nu-i primejduia viaţa,


atât

numai că-i lipsea răsuflarea.


- Măria! strigă el deschizându-şi ochii.

- Scăpată! răspunse cârmaciul. Herming e întins


acolo cu o lovitură de pumnal în pântec.

- Şi urşii?
168
- Morţi Ludovic, morţi ca şi vrăjmaşii noştri! Dar
se
poate spune că, fără aceste fiare, am fi fost
pierduţi! Zău
aşa, ele mi-au venit în ajutor! Să mulţumim
Providenţei!...
Ludovic Cornbutte şi Penelan coborâră în cabină şi

acolo, Măria i se aruncă în braţe.


169

XVI
încheiere

Rănit de moarte, Herming fusese dus pe un pat


de

către Misonne şi Turquiette, care izbutiseră să-şi


rupă

legăturile. Acest ticălos horcăia şi cei doi marinari


se

ocupară de Petre Nouquet, a cărui rană - din


fericire - nu

prezenta nici o gravitate.


Dar o mai mare nenorocire trebuia să-l lovească
pe
Ludovic Cornbutte. Tatăl său nu mai dădea nici un
semn de
viaţă. Murise oare cu teama, cu grija că-şi vede
fiul pradă
duşmanilor săi? Murise înainte de această
groaznică scenă?
Nu se ştie. Dar bietul marinar bătrân, zdrobit de
boală,
încetase din viaţă.

La această neaşteptată lovitură, Ludovic


Cornbutte şi

Măria, căzură într-o adâncă deznădejde, apoi


îngenunchiară lângă pat şi plângând se rugară
pentru
sufletul lui Jean Cornbutte.

Penellan, Misonne şi Turquiette îi lăsară singuri în


această cameră şi se urcară iar pe punte.
Cadavrele celor
trei urşi au fost trase în partea din faţă a vasului.
Penellan
se hotărî să le păstreze blănurile, care trebuiau să
fie de o
mare trebuinţă, dar nu se gândi o clipă să le
mănânce
carnea. De altfel, oamenii de hrănit se
micşoraseră bine
acum. Cadavrele lui Andrei Vasling, Aupic şi a lui
Jocki,
aruncate într-o crăpătură pe coastă, au fost în
curând ajunse
de acela al lui Herming. Norvegianul muri în
timpul nopţii,
fără căinţă şi cu spume la gură.

Cei trei marinari reparară cortul, care crăpat în


mai

multe locuri lăsa să cadă zăpada pe punte.


Temperatura era

excesiv de scăzută şi aşa se menţinu până la


revenirea

soarelui, care nu se ivi la orizont decât în ziua de


8

ianuarie.
170

Jcan Cornbutte a fost înmormântat pe această


coastă,

îşi părăsise ţara pentru a-şi regăsi fiul şi venise să


moară în

acest climat fioros. Mormântul lui a fost săpat pe


o

înălţime, unde marinarii îi puseră o simplă crace


de lemn.

Din acea zi, Ludovic Cornbutte şi tovarăşii săi,


trecură încă prin multe încercări, dar lămâile ce le

regăsiseră, le redară sănătatea.


Gervique Gradlin şi Petre Nouquet putură să se
ridice
peste vreo cincisprezece zile după acele grozave
întâmplări
şi să facă puţină mişcare.

Curând, vânătoarea deveni mai uşoară şi mai


îmbelşugată. Păsări de apă se înapoiau în număr
mare.
Ucideau adesea un fel de raţe sălbatice ce
constituiau o
hrană excelent. Vânătorii nu au mai pierdut pe
nimeni, în
afară de doi câini pe care-i pierdură într-o
încercare de
recunoaştere, la douăzeci şi cinci de mile spre
miază-zi.
Luna februarie s-a făcut simţită prin straşnice
furtuni
şi zăpezi îmbelşugate. Temperatura mijlocie a fost
încă de
douăzeci şi cinci de grade sub zero, dar oamenii
noştri nu
au mai suferit ca înainte. De altfel, vederea
soarelui care se
înălţa din ce în ce mai mult la orizont, îi înveselea,

vestindu-le sfârşitul chinurilor. Trebuie crezut de


asemenea

că Cerul se milostivise de ei, căci căldura a fost


pretimpurie
în acel an. Din luna martie au fost zăriţi câţiva
corbi,
zburând în jurul corăbiei. Ludovic Cornbutte
prinse nişte
cocori, ce-şi împinseseră hdinăreala spre miază-
noapte.
Cete de păsări sălbatice se zăriră mai spre miază-
zi.
Această reîntoarcere a păsărilor arăta o
descreştere a
frigului. Totuşi nu trebuia să se încreadă în asta,
căci cu o
schimbare de vânt, sau în timpul Lunii pline ori
Lunii noi,
temperatura scădea fără veste şi marinarii erau
siliţi să
recurgă la măsurile cele mai vajnice pentru a se
întări.
Arseseră toate parmalâcurile corăbiei pentru a se
încălzi,
pereţii cabinelor ce nu le locuiau şi o mare parte a
punţii
false. Era deci timpul ca acest iernat să se
sfârşească. Din
171

fericire, jumătatea lui martie nu aduse


temperaturi mai

stfăzute de şaisprezece grade sub zero. Măria se


ocupa cu

pregătirea de noi veşminte pentru acest prematur


anotimp

de vară.
După echinocţiu, soarele se menţinu statornic la

orizont. Cele opt luni de ziuă neîntreruptă


începuseră.

Această veşnică lumină şi acea necontenită


căldură - deşi

din cale afară de slabe - nu zăboviră a lucra


asupra

gheţurilor.
Trebuia să ia straşnice măsuri pentru a arunca
Tânăra
îndrăzneaţă din înaltul gheţarilor ce o înconjurau.
Corabia
a fost prin urmare zdravăn proptită cu stâlpi şi se
păru
nimerit a aştepta ca gheţurile să fie sfărâmate de
ruperea
lor; dar gheţarii inferiori, aflându-se pe un strat de
apă mai
caldă, se desprinseră puţin câte puţin şi bricul
coborî pe
nesimţite. La începutul lui aprilie îşi recăpătase
nivelul său
firesc.

O dată cu luna aprilie veniră nişte ploi torenţiale,


care

revărsate în valuri peste câmpia de gheaţă, îi


zoriră

descompunerea. Termometrul coborî iar la zece


sub zero.

Câţiva oameni îşi scoaseră hainele de piele de


focă şi nu a

mai fost nevoie să se întreţină focul în sobă zi şi


noapte.
Provizia de spirt, nu a mai fost întrebuinţată decât
pentru
fierberea alimentelor.

Curând, gheţurile începură să se rupă cu


înăbuşite

troznituri. Crăpăturile se formau cu o mare


repeziciune şi

era primejdios să înaintezi pe câmpie fără un


toiag în mână

pentru a scotoci trecătorile, căci crăpăturile


şerpuiau ici şi

colo. Se întâmplă chiar ca mai mulţi marinari să


cadă în

apă, dar se aleseră numai cu o baie mai rece.


Focile se înapoiară în acest timp şi dădură iureş
prin
ele vânându-le, căci grăsimea lor trebuia să fie

întrebuinţată.
• Sănătatea tuturor era foarte bună. Timpul era
petrecut
tot cu pregătirile de plecare şi vânătoare. Ludovic
172

Cornbutte se ducea adesea să studieze trecătorile


şi după

configuraţia coastei meridionale, el hotărî să


încerce

trecerea mai pe la sud. Ruperea gheţurilor se


făcuse în mai

multe locuri diferite, şi câţiva gheţari plutitori se


şi

îndreptau spre largul mării. în ziua de 25 aprilie,


corabia a

fost pusă în stare de plutire. Pânzele scoase din


tocurile lor,

erau într-o desăvârşită stare de păstrare şi'asta a


fost o

adevăraţii bucurie pentru marinari, văzându-le


cum se

173
leagănă în bătaia vântului. Corabia tresări, căci îşi
regăsise
linia ei de plutire şi deşi nu se putea încă mişca,
se odihnea
totuşi în elementul ei natural.

în mai, dezgheţul se făcu cu repeziciune. Omătul


ce

acoperea ţărmul se topea din toate părţile şi


forma un strat

de gheaţă care făcea coasta aproape cu neputinţă


de

umblat Nişte mărăcinişuri mici, trandafirii şi


palide, se

arătau cu sfială printre resturile de nea şi păreau


zâmbesc acestei puţine călduri. în sfârşit,


termometrul urcă

deasupra lui zero.


La douăzeci de mile de corabie, la miază-zi,
gheţarii
deplin desprinşi, rătăceau spre Oceanul Atlantic.
Deşi
marea nu era deplin liberă în preajma corăbiei, se
stabileau
trecători de care Ludovic Combutte voi să se
folosească.
în ziua de 21 mai, după o ultimă vizită la
mormântul
tatălui său, Ludovic Combutte părăsi în cele din
urmă
golful unde iernase. Inima acestor viteji marinari
se umplu
în acelaşi timp de bucurie şi de mâhnire, căci nu
părăseşte
cineva fără părere de rău locurile unde a văzut
murind un
prieten. Vântul sufla dinspre miază-noapte şi
ocrotea
plecarea bricului. Adesea a fost oprit de bancuri
de gheţari
ce trebuiiâ să-i taie cu ferăstrăul; adesea gheţarii
se ridicară
înaintea vasului şi trebui să întrebuinţeze mina,
pentru a-i
face să sară. Timp de o lună încă navigatul a fost
plin de
primejdii, care adesea aduseră corabia la două
degete de
pieire; dar echipajul era îndrăzneţ şi obişnuit cu
aceste
primejdioase manevre. Penellan, Petre Nouquet,

Turquiette, Fidele Misonne, făceau ei singuri


treaba a zece

marinari şi Măria avea zâmbete de recunoştinţă


pentru

fiecare.
Tânăra îndrăzneaţă a fost în cele din urmă
scăpată de
gheţari la înălţimea insulei Jean-Mayen. La 25
iunie bricul
întâlni corăbii ce se duceau spre miază-noapte
pentru
pescuitul focilor şi balenelor. Avuseseră nevoie de
aproape
o lună, pentru a ieşi din marea polară.

174
în ziua de 16 august, Tânăra îndrăzneaţă se afla
în
văzulDankerqului. Ea fusese semnalată de straja
din port
şi întreaga populaţie a portului alergă în
întâmpinarea ei.
Marinarii bricului căzură în braţele prietenilor lor.
Bătrânul
paroh îl primi pe Ludovic Cornbutte şi pe Măria

strângându-i la inima sa şi din cele două slujbe


bisericeşti

ce se făcură în următoarele două zile, prima a fost


pentru

odihna sufletului lui Jean Cornbutte, iar a doua


pentru a-i

binecuvânta pe cei doi logodnici, uniţi de mult


timp prin

nenorocire.
175

CUPRINS
Cap. I Steagul negru 87
Cap. II Planul lui Jean C 93ornbutte

Cap. III Licărire de speranţă 100


Cap. IV în strâmtori 106

Cap. V Insula Liverpool 110


Cap. VI Cutremurul gheţurilo 115r

Cap. VII Instalaţiile pentru iernat 122


Cap. VIII Plan de explorări 126

Cap. IX Casa de zăpadă 130


Cap. X îngropaţi de vii 135

Cap. XI Un nor de fum 141


Cap. XII înapoierea corăbiei 147

Cap. XIII Cei doi potrivnici 152


Cap. XIV Amărăciune 157

Cap. XV Urşii polari 163


Cap. XVI încheiere 170

176