Romania in cadrul ,,razboiului rece,,

Partea I
„Războiul rece" a împărţit întreaga lume în două tabere. În mod forţat integrată în blocul statelor
socialiste, România a devenit parte a acestui război, manifestându-se ca atare în timpul crizelor
iugoslavă sau maghiară.
Războiul Rece (1947-1991) Prin „război rece" se înţelege conflictul dintre cele mai mari puteri
postbelice, Statele Unite şi Uniunea Sovietică, care însă n-a degenerat într-un război propriu-zis.
În poda eforturilor internaţionale, încheierea războiului în 1945 nu a condus spre o pace durabilă.
Confruntarea dintre marile puteri a continuat sub o altă formă şi cu alţi actori: Războiul Rece, ai
cărui principali protagonişti au fost SUA şi URSS. Reprezentând sisteme politice diametral
opuse, democraţia occidentală, respectiv totalitarismul stalinist, cele două state au intrat în
conflict deschis la scurt timp după încheierea păcii. Perioada (1948-1953) s-a caracterizat prin
supunerea politicii externe româneşti Moscovei, la fel ca a celorlalte ţări comuniste din sud-estul
Europei. În februarie 1948, România a semnat cu URSS un tratat de prietenie, colaborare şi
asistenţă mutuală valabil pe douăzeci de ani, urmat de înţelegeri asemănătoare cu Bulgaria,
Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria. Tratatul încheiat cu Iugoslavia a fost denunţat după
excluderea acesteia din Cominform.
„De la Stettin, în Baltica, la Triest, în Adriatica, o cortină de fier a căzut peste continent. în
spatele ei se găsesc capitalele tuturor ţărilor Europei Orientale: Varşovia, Berlin, Praga, Viena,
Budapesta, Bucureşti, Sofia. Toate aceste oraşe celebre, toate aceste naţiuni se găsesc în sfera
sovietică şi toate sunt supuse, sub o formă sau alta, nu doar unei influenţe sovietice, dar şi
controlului foarte strâns şi în continuă creştere al Moscovei (...)." Cu toate că acest discurs, ţinut
de Winston Churchill la 5 martie 1946, în faţa studenţilor Universităţii din Fultton (Missouri,
SUA), este considerat a începutul Războiului Rece, de fapt, nu reprezintă decât o definire a unei
realităţi existente de mai mult timp. Mesajul transmis de Churchill, cu prilejul discursului de la
Fulton, s-a dorit, în principal, a fi o alarmă pentru „lumea liberă" şi mai ales pentru SUA.
Interesul imediat era realizarea unui baraj în Europa, care să pună astfel la adăpost statele
occidentale de „mareea sovietică". Acordurile încheiate de Marile Puteri în cadrul
conferințelor de la Yalta (februarie 1945) și Potsdam (iulie-august 1945) au contribuit atât
la crearea condițiilor favorabile pentru întărirea pozițiilor Moscovei în România cât și
pentru aducerea și menținerea la putere a unui guvern pro-comunist condus de Petru
Groza. Lumea s-a divizat în două blocuri militare, NATO (1949) şi Tratatul de la Varşovia
(1955) iar relaţiile internaţionale au fost dominate de tensiunile dintre Est şi Vest, care au luat
forma unui conflict ideologic şi politic numit "războiul rece ".
Germenii disputei sunt de natură istorică şi politică. SUA propunea lumii modelul democraţiei
occidentale şi intenţiona să susţină o lume postbelică construită pe principiile Cartei
Atlanticului. Crearea ONU era primul pas în acest sens.
Principalul obiectiv al URSS era prevenirea unei noi invazii prin crearea unei centuri de
securitate constituită din state europene cucerite în timpul ofensivei antihitleriste. Ajutată
de hotărârile Conferinţei de la lalta şi profitând de o masivă prezenţă militară, URSS a refuzat
dreptul statelor aflate în zona sa de influenţă de a organiza alegeri libere, contribuind decisiv la
transformarea acestora în „democraţii populare". Iugoslavia, România, Bulgaria, Cehoslovacia,
Ungaria, Polonia, Germania de Est (devenită Republica Democrată Germană) au fost
transformate în sateliţi ai Moscovei, cărora li s-au impus regimuri politice de sorginte sovietică.
Temându-se de expansiunea politică și comercială a S.U.A. în sfera ei de influență, Moscova a
impus adoptarea unei linii politice care nu ținea cont de interesele reale ale stelelor Europei de

1
est. U.R.S.S. (Kremlinul) a respins în iulie 1947 Planul Marshall, impunând aceeași linie
politică și țărilor satelit. Ca atare, la 9 iulie 1947 România denunța acest plan in termeni
fermi.
România devine membră O.N.U. in 1955, O.N.U. formându-se în 1945 iar in 1959 i s-a
incredintat vicepresedintia celei de-a XIV-a sesiuni a Adunarii Generale. In 1958- 1960 a
incheiat diverse acorduri economice cu statele occidentale, fapt care a incurajat schimburile
comerciale si achizitionarea de tehnologie moderna. In 1961, legațiile Franței și Marii Britanii
au fost ridicate la nivel de ambasadă, iar in 1964 votul României in cadrul ONU a fost
diferit de cel al celorlalte țări frățești.
În 1948 are loc blocada Berlinului. Tot în 10 decembrie 1948 se instituie Declarația Universală a
Drepturilor Omului.
În 1949 se înființează Consiliul Europei. Într-un asemenea context de ofensivă a
comunismului, la 6 noiembrie 1947 (V. Balutoiu el al., ed. Didactica si Pedagogica, pag. 184) (5
noiembrie 1947 Zoe Petre et al., ed. Corint, pag. 130), Gheorghe Tătărescu era înlocuit din
funcţia de ministru de externe cu Ana Pauker, fapt ce marca preluarea de către PCR a
controlului total asupra diplomaţiei româneşti. Curajoasa decizie de repoziţionare a României
la 23 august 1944 în raport cu cele două tabere implicate în război, precum şi sacrificiiile umane
făcute până în mai 1945 nu au fost suficiente pentru a salva ţara din marasmul dictaturii în care
intrase cu câţiva ani mai devreme. La sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, România era
plasată în tabăra statelor învinse, cu toate consecinţele politice şi economice ce au decurs de aici.
Capacitatea României de a-şi influenţa destinul politic a fost împiedicată de cinica decizie de la
Yalta privind împărţirea lumii în zone de influenţă, precum şi de prezenţa militară sovietică.
Perioada de revenire a regimului democratic în România a fost astfel extrem de scurtă, plasarea
sa în zona de influenţă a URSS dovedindu-se decisivă pentru evoluţia regimului politic după
1947. Impus prin forţă, regimul comunist a scos pentru o jumătate de secol ţara de pe orbita
democraţiei. România a devenit membră a Tratatului de la Varşovia şi a CAER-ului,
constituindu-se, direct sau indirect, în parte a Războiului Rece. Actul de constituire a
Tratatului de la Varşovia în sine este parte a conflictului, apariţia sa în 1955 reprezentând
o reacţie la admiterea Germaniei de Vest în NATO. Pactul de la Varşovia, creaţia 14 mai
1955, este răspunsul comuniştilor la Alianţa Nord Atlantică. Această alianţă militară (NATO)
care oferea autoapărare colectivă împotriva agresiunii sovietice a sporit mult influenţa americană
în Europa. În cadrul Pactului de la Varşovia, rolul şi poziţia URSS-ului au fost considerabile.
Această alianţă militară nu a fost doar un instrument de apărare. Ea avea ca misiune internă a
blocului sovietic „apărarea cuceririlor socialismului". Pactul de la Varşovia a fost reînnoit în
1985 pentru încă 20 de ani dar transformările politice din Europa Centrală şi de Est de la
sfârşitul anilor '80 au determinat dispariţia alianţei, care s-a dizolvat oficial în anul 1991.
Organul de conducere al Tratatului de la Varşovia era Comitetul Politic Consultativ, compus
din şefii statelor membre. Organele militare erau un Comitet al Miniştrilor Apărării al
statelor membre şi Comandamentul Forţelor Armate Unite (aflat sub conducere sovietică).
România a fost membru fondator al Tratatului, însă poziţia sa a fost unică în cadrul alianţei după
1964.
Gheorghe Tătărescu a fost conducătorul delegaţiei oficiale a României la Conferinţa de
pace de la Paris, după cel de-al Doilea Război Mondial (29 iulie-15 octombrie 1946), fapt
intens utilizat de propaganda comunistă în exterior pentru a încerca să demonstreze
legalitatea guvernului Groza. Prin Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie
1947, care anula dictatul de la Viena din 1940, dar consfinţea pierderea Basarabiei şi

2
nordului Bucovinei, s-a consfinţit statutul politico-juridic al României, ce cuprindea şi
partea de nord-vest a Transilvaniei, cedată Ungariei în 1940; nu se recunoştea statutul de
cobeligeranţă şi obliga ţara noastră la plata unor mari despăgubiri de război către URSS.
Potrivit prevederilor Tratatului de pace trupele sovietice rămâneau în România, pe motiv
că trebuia asigurată legătura cu cele aflate în Austria.  Cu toate acestea, delegaţia oficială a
României nu a ridicat deloc, conform instrucţiunilor primite de la Moscova, problema
Basarabiei. Ca urmare, graniţa de est rămânea cea impusă în iunie 1940 prin Pactul Ribbentrop-
Molotov. Până prin anii 1958-1960 politica externă românească (aceeaşi cu a celorlalte state
socialiste) s-a caracterizat prin docilitate totală faţă de Moscova. Prima manifestare a acestei
atitudini a avut loc chiar în 1947 când planul Marshall, lansat de SUA pentru refacerea
economică a Europei după război a fost respins de România, aşa cum au procedat şi celelalte
state aflate sub control sovietic. După 1958 se constată o atitudine de treptată distanţare faţă
de Moscova.
La 6 noiembrie 1947 Gheorghe Tătărescu era înlocuit din funcția de ministru de externe de
Ana Pauker, fapt care marca preluarea de către P.C.R. a controlului total asupra
diplomației românești. Crearea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER) în 8
ianuarie 1949 a constituit inițial o ripostă imediată la aplicarea Planului Marshall, dar și o
alternativă la Organizația pentru Cooperare Economică Europeană.
În 1947 președintele Harry Truman (1884-1972 și a fost președinte SUA după război, în
perioada 1945-1953) lansează doctrina îngăduirii, prin care statele europene primeau un
substanțial sprijin economic american. Primele ajutoare de urgență au fost direcționate
către Grecia și Turcia. Doctrina Truman nu a avut numai o componentă economică, ci şi una
militară, în 1948, 12 state occidentale semnau Pactul Atlantic. Prin Planul Marshall, asistenţa
financiară oferită Europei occidentale devine sistematică şi masivă.
Câteva luni mai târziu, Stalin constituia Kominform-ul (Biroul Informativ al Partidelor
Comuniste şi Muncitoreşti), prin care consolida dominaţia URSS asupra statelor comuniste
recent create. România ca exportatoare de materii prime a fost nevoită să se limiteze comercial la
Țările din cadrul CAER. În 1950 într-o ședință CAER s-a hotărât la sugestia lui Molotov
construirea unui pod peste Dunăre între Bulgaria și România, la care să contribuie toate
țările lagărului socialist. Podul Giurgiu-Ruse reprezintă un prim rezultat al activității
CAER. Statul român a devenit, în 1949, membru fondator al Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (organizaţia economică a ţărilor comuniste, C.A.E.R.), cu sediul la Moscova, şi a
Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, creată în 1955, alianţa militară a statelor comuniste
satelite ale Uniunii Sovietice, opusă N.A.T.O. România în cadrul Consiliului de Ajutor
Economic Reciproc (CAER) Din punct de vedere economic România era inclusă în sfera de
interese sovietice din mai 1945. CAER a luat naştere ca ripostă la aplicarea „Planului Marshall"
şi ca alternativă la Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană. In proiectul trimis de
sovietici liderilor est-europeni, cu scopul de a constitui baza discuţiilor asupra noii organizaţii,
era invocată pentru fondarea acestui organism „lipsa unor legături permanente de coordonare a
politicii economice a ţărilor de democraţie populară şi URSS în legăturile comerciale cu alte
state. înlăturarea acestei neconcordanţe urmărea să ajute la construirea cu succes a socialismului
în ţările de democraţie populară. La propunerea Moscovei, ţările fondatoare urmau a fi
Polonia, România, Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria. Această organizaţie includea doar
statele aflate în totală subordonare faţă de URSS. Obiectivele stabilite de către CAER în 1949 au
vizat: lărgirea schimbului de mărfuri între ţările membre ale CAER în anii 1949-1950, comerţul
cu ţările capitaliste, îndeplinirea planurilor şi măsurilor de colaborare economică preconizate,

3
politica de preţuri. Colaborarea tehnico-ştiinţică trebuia intensicată, considerau reprezentanţii
CAER, prin intermediul schimbului reciproc de documentaţie tehnică. în cadrul sesiunilor
CAER, se considera a extrem de importantă discutarea unor proiecte de mare amploare:
construcţia marilor hidrocentrale, a sistemelor de irigaţii şi canalelor de transport, a construcţiei
liniilor de cale ferată şi a şoselelor, a porturilor maritime şi fluviale, a construcţiei marilor
combinate şi uzine. Crearea CAER, la 8 ianuarie 1949, era destinată fluidizării relaţiilor
comerciale şi colaborării economice şi tehnico-ştiinţifîce dintre ţările fondatoare. Între 1950 şi
1953, în presa sovietică s-a acordat prea puţină atenţie activităţii Consiliului, dovadă a lipsei de
interes din partea sovieticilor pentru acest organism. Opoziţia în creştere a României faţă de
încercările de a da CAER-ului o altă destinaţie decât aceea pentru care fusese creat a înregistrat
maximul de intensitate între anii 1963-1964, prelungindu-se şi după 1965. Bătălia pentru o mai
mare autonomie economică a României faţă de URSS a culminat cu Declaraţia din aprilie
1964, a Partidului Muncitoresc Român, moment care a marcat apogeul opoziţiei româneşti
faţă de tentativele conducerii de la Kremlin în direcţia reînnoirii unui control strâns asupra
economiilor ţărilor satelite. Poziţia aparte a României în cadrul lumii comuniste a avut la
origine refuzul cercurilor conducătoare de la Bucureşti de a accepta poziţia URSS-ului
referitoare la „diviziunea socialistă a muncii". România a respins propunerea Moscovei de
a dezvolta în principal industria petrolieră şi agricultura. Schimbarea în politica externă a
României s-a produs în 1964, odată cu Planul Valev. Potrivit acestui plan se avea în vedere
constituirea pe teritoriul României, Bulgariei şi în sudul URSS a unui complex economic
interstatal. Planul a fost respins de către guvernul de la Bucureşti, pe motiv că va duce la
dezmembrarea economiilor naţionale şi a teritoriului naţional. Relaţiile cu Moscova s-au agravat
în primul rând din cauza insistenţei cu care ruşii urmăreau să transforme CAER-ul într-un
organism economic supranaţional, în cadrul căruia nordul urma să producă produse industriale,
iar sudul să furnizeze materii prime şi agricole. România se opunea integraţionalismului şi
specializării cerute de CAER, încăpăţânându-se să continue linia rapidă de industrializare, mai
ales cu ajutorul Apusului.
România şi Pactul de la Varşovia :Pactul de la Varşovia, creaţia 14 mai 1955, este răspunsul
comuniştilor la Alianţa Nord Atlantică. Această alianţă militară (NATO) care oferea autoapărare
colectivă împotriva agresiunii sovietice a sporit mult influenţa americană în Europa. In cadrul
Pactului de la Varşovia, rolul şi poziţia URSS-ului au fost considerabile. Această alianţă militară
nu a fost doar un instrument de apărare. Ea avea ca misiune internă a blocului sovietic „apărarea
cuceririlor socialismului". Din punct de vedere militar, dominaţia sovietică s-a manifestat prin
ocuparea militară a ţării, care a durat până în 1958 dar şi prin încadrarea României în Pactul de la
Varşovia. Retragerea trupelor sovietice trebuie înţeleasă şi în contextul internaţional al acelui
moment: valoarea strategică a României scăzuse considerabil după semnarea tratatului de pace
cu Austria. Hruşciov a socotit că se poate dispensa de ocuparea unei ţări înconjurate şi aşa de
sateliţi. România a fost singura membră a pactului de la Varşovia care nu a participat la
invadarea Cehoslovaciei în 1968. În această perioadă, comuniştii români au refuzat să participe
la manevrele militare ale Pactului de la Varşovia şi să îngăduie astfel de manevre pe teritoriul
ţării, susţinând în paralel ideea desinţării simultane a blocurilor militare. România a refuzat să
semneze declaraţia din noiembrie 1978 prin care pactul condamna negocierile de pace
israelo-egiptene, refuzând de asemenea să accepte creşterea cheltuielilor militare. Pactul de
la Varşovia a fost reînnoit în 1985 pentru încă 20 de ani dar transformările politice din Europa
Centrală şi de Est de la sfârşitul anilor" 80 au determinat dispariţia alianţei, care s-a dizolvat
oficial în anul 1991.

4
Caracteristicile poziţiei unice a României în Tratatul de la Varşovia sunt următoarele:
1. România a refuzat să facă parte din structurile militare ale Tratatului de la Varşovia,
neparticipând la manevrele militare de pe teritoriul celorlalte state membre şi nepermiţând
participarea armatelor altor state la manevre militare pe teritoriul ei. Din acest punct de vedere,
poziţia României este asemănătoare cu cea a Franţei, care în timpul guvernării generalului
Charles de Gaulle, a ieşit din structurile militare ale NATO.
2. România a fost singurul stat membru al Tratatului de la Varşovia care nu a fost de acord cu
aprobarea unui Statut al alianţei ce ar dat o mai mare putere conducerii sovietice.
3. România a fost singurul stat al alianţei care nu a găzduit trupe sovietice pe teritoriul naţional,
începând cu anul 1958. În acel an, liderul sovietic Nikita Hruşciov a fost de acord cu retragerea
armatei sovietice, care staţiona pe teritoriul României încă din 1944.
4. România a avut o altă atitudine, comparativ cu ceilalţi membri ai Tratatului, faţă de intervenţia
sovietică şi a altor cinci state ale alianţei pentru înăbuşirea încercării de reformare a sistemului
comunist în Cehoslovacia („primăvara de la Praga", august 1968). Poziţia României a fost
susţinută de întreaga naţiune. Curajul liderului comunist Nicolae Ceauşescu manifestat în
legătură cu înăbuşirea „primăverii de la Praga", precum şi alte iniţiative de politică externă, au
condus la o creştere a popularităţii sale atât în ţară, cât şi în străinătate. In consecinţă, România a
fost vizitată de lideri occidentali prestigioşi (cum ar preşedintele american Richard Nixon), iar
prestigiul internaţional al României şi rolul său în politica internaţională au atins apogeul.
Atitudinea României şi a lui Nicolae Ceauşescu în legătură cu invadarea Cehoslovaciei a
cauzat apariţia pericolului unei invazii sovietice în ţara noastră. În consecinţă, România a
avut o doctrină militară diferită de cea a Tratatului, e vorba de doctrina „războiul
întregului popor". Deşi Uniunea Sovietică era aliata României, în cadrul doctrinei naţionale a
României, cele mai importante forţe erau dispuse la graniţa cu URSS. România a început un
proces treptat de detaşare faţă de politica URSS, momentul culminant fiind 1968. Comunismul
de tip naţionalist propus de N. Ceauşescu a însemnat însă numai o întoarcere către practicile
staliniste şi refuzul oricărei reforme politice. După anul 1969, România şi-a creat propria
industrie de apărare, şi-a organizat forţele armate după propriile regulamente şi a refuzat
prezenţa inspectorilor sovietici.
La 4 aprilie 1949 la Washington are loc ceremonia de semnare a pactului NATO care cuprindea
majoritatea statelor din Europa, în frunte cu S.U.A., după care în 1952 s-au alăturat și Turcia și
Grecia. Formarea NATO a fost cauzată de pericolul expansiunii Uniunii Sovietice spre Europa
Occidentală. La 14 mai 1955, statele aflate în sfera de influență sovietică, mai puțin Iugoslavia
au semnat un tratat de alianță militară in capitala Poloniei, cunoscut sub numele de Tratatul de la
Varșovia. Tratatul a fost o replică imediată a primirii Republicii Federale Germania în NATO.
Organul de conducere al Tratatului de la Varșovia era Comitetul Politic Consultativ, compus din
șefii statelor membre. Organele militare erau un comitet al ministerului apărării al statelor
membre și comandamentul forțelor armate unite, aflat sub conducerea sovietică. România a fost
membru fondator al Tratatului dar comuniștii români au refuzat să participe la manevrele
militare ale Tratatului de la Varșovia și să îngăduie astfel de manevre pe teritoriul țării. În
februarie 1948 (lovitura de la Praga, puterea este preluată de comuniști) România a semnat cu
URSS un tratat de prietenie, colaborare și asistență mutuală valabil pe 20 de ani, urmat de
înțelegeri asemănătoare cu Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria. Tratatul încheiat cu
Iugoslavia a fost denunțat după excluderea acesteia din COMINFORM. Poziția României față de
acest eveniment rezultă din atitudinea lui Gheorghiu Dej, care s-a angajat într-o campanie prin
care critica atitudinea lui Iosip Broz Tito. România s-a aflat în concertul statelor socialiste care

5
au sprijinit decizia lui Stalin de eliminare a Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia din Comintern şi
izolarea politică şi economică a statului vecin. Reconcilierea cu Iugoslavia disidentă se va
produce însă după 1956, facilitând dezvoltarea unor proiecte economice comune. Moartea lui
Stalin, la 5 martie 1953, nu a fost de natură să genereze vreo schimbare imediată a atitudinii
liderilor români. Temându-se că rivalii săi i-ar putea lua locul, Gheorghiu Dej a ordonat
neutralizarea acestora, închisoare pe viață pentru Vasile Luca și condamnarea la moarte a
lui Lucrețiu Pătrășcanu. Însă Dej nu a avut curajul pentru a recurge la o distanțare fermă față
de Moscova. Îndepărtarea de Moscova după 1958, a fost vizibilă şi în planul relaţiilor cu statele
vecine. În 1963, Dej a vizitat Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea complexului
hidroenergetic de la Porţile de Fier. Demascarea cultului personalității lui Stalin în raportul secret
prezentat de Nikita Hrusciov în cadrul Congresului al XX- lea al Partidului Comunist al Uniunii
Sovietice desfășurat în februarie 1956, a constituit o primă încercare de cercetare și dezvăluire a
crimelor perioadei staliniste. În memoriile sale, Nikita Hruşciov nota: „Cu cât mă gândeam mai
mult la această problemă, cu atât mi se părea mai raţional să retragem cele câteva divizii pe care
le aveam în România şi să le cantonăm în apropiere, în Moldova şi Ucraina (...). l-am informat pe
tovarăşii români de schimbarea condiţiilor şi acum ne aflăm în poziţia de a retrage trupele din
ţara lor fără a ne expune". În 1956 se desfiinteaza sovromurile. Evenimentele din Ungaria
(octombrie-noiembrie 1956) au pus în evidență opoziția lui Gheorghiu Dej față de
destalinizare. Comuniștii români au arătat ostilitate față de Imre Nagy (liderul revoluției
maghiare) și au susținut represiunea sovietică. Evenimentele de la Budapesta au arătat că
Moscova nu accepta desprinderea din sfera de influență. Extrădându-i pe membrii guvernului
de la Budapesta pentru a condamnați și executați, Dej și-a consolidat prestigiul în cadrul
Blocului Comunist. Deşi a făcut primii paşi în cadrul proiectului de „destalinizare" a României,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a rămas fidel puterii sovietice, susţinând fără echivoc invadarea
Ungariei de către Hruşciov, ca răspuns la revoluţia maghiară din 1956. Sub conducerea
comunistului reformator imre Nagy, maghiarii încercau să pună capăt sistemului partidului unic
şi să obţină retragerea Ungariei din Pactul de la Varşovia. Mai mult chiar, regimul lui Dej a
acceptat întemniţarea revoluţionarilor maghiari în România. Lucrul acesta a fost posibil și
datorită înfrângerii oricărui tip de opoziție internă atât din partea populației cât și la varful
conducerii de partid. Sporirea încrederii Moscovei în liderii PMR a făcut ca aceștia să abordeze
problema retragerii trupelor sovietice din țară. La 24 mai 1958 (Zoe Petre, pag. 132)a fost
anunțată decizia Kremlinului de retragere a trupelor sovietice din România, retragere care
a fost încheiată practic în luna august. Plecarea Armatei Roșii a însemnat primul pas al
desprinderii de Moscova în limitele acceptate de aceasta, iar pe plan intern, declanșarea unui nou
val de represiuni având ca scop descurajarea oricăror tentative de opoziție la sistem. Retragerea
trupelor sovietice trebuie înțeleasă și în contextul internațional al acelui moment: valoarea
strategică a României scăzuse considerabil după semnarea tratatului de pace cu Austria.
Hrusciov a considerat că se poate dispensa de ocuparea unei țări înconjurată de sateliți. În acest
sens, într-o scrisoare adresată CC al PCR, N. Hruşciov aprecia: „(...) Politica de pace aparţinând
lagărului socialist a făcut posibilă o sigură ameliorare a tensiunii internaţionale. Republica
Populară Română a obţinut mari succese în construcţia socialismului şi în consolidarea
sistemului democraţiei populare. România are acum forţe armate de încredere, capabile să
răspundă provocărilor imperialiste, să apere cuceririle socialiste ale poporului român şi să-şi
aducă contribuţia la cauza apărării intereselor comune lagărului socialist. Prin urmare, în opinia
noastră, staţionarea trupelor noastre pe teritoriul Republicii Populare Române nu mai este
necesară." In memoriile sale Hrusciov nota: „ Cu cat ma gandeam mai mult la aceasta problema,

6
cu atat mi se parea mai rational sa retragem cele cateva divizii pe care le aveam in Romania si sa
le contonam in apropiere, in Moldova si Ucraina (...). Albania şi China, căzute între timp în
dizgraţia Moscovei, acuzate de deviaţionism, regimurile politice ale celor două state au fost
repudiate în bloc de restul statelor socialiste. în compensaţie, China comunistă a recunoscut
drepturile României asupra Basarabiei, adică asupra unei părţi a URSS.

Partea a II-a
Până în 1962 conducerea PMR a continuat să susțină necondiționat poziția URSS în arena
internațională, însă izbucnirea conflictului sovieto-chinez (1962) precum și declanșarea
crizelor rachetelor din Cuba i-au permis lui Gh. Dej să se distanțeze treptat de URSS. PMR și-a
atribuit un rol de mediator între cele două puteri, URSS și China, dar acest rol avea să e
unul periferic. În 1963 Dej a vizitat Iugoslavia încheind acordul pentru construirea complexului
energetic la Porțile de Fier. Adevărata luare de poziție a României față de încercările sovieticilor
de a da CAER-ului o altă destinație decât aceea pentru care fusese creat, s-a petrecut cu ocazia
Plenarei Comitetului Central al PMR (aprilie 1964), care s-a concretizat prin elaborarea
Declarației din Aprilie.  Conducătorii comunişti doreau atât să nu e schimbaţi de sovietici cu
alţii, cât şi o mai mare libertate de mişcare. De aceea, România s-a pronunţat, în anul 1964,
pentru limitarea amestecului U.R.S.S. în treburile interne ale altor ţări comuniste, pe fondul
neînţelegerilor dintre sovietici şi chinezi. Tot în 1964, România a condamnat şi planul Valev, de
integrare economică a ţărilor socialiste, prin care se propunea ca zone din sud-estul României,
nord-estul Bulgariei şi părţi din U.R.S.S. să se specializeze în producţia agricolă. Statul român a
început să dezvolte relaţii şi cu ţări democratice din Occident. Declarația marca apogeul opoziției
României față de tentativele conducerii de la Kremlin în direcția reînnoirii unui control strâns
asupra economiilor țărilor satelit. Declarația din aprilie a fost considerată un adevărat manifest de
ieșire a țării de sub influența Moscovei însă ea s-a realizat în termenii acceptați de URSS și a fost
folosită de sovietici pentru a sublinia neamestecul lor în problemele celorlalte partide comuniste.
România a respins propunerea Moscovei de a dezvolta industria petrolieră și agricultura.
Schimbarea în politica externă a României s-a produs în 1964, odată cu Planul Valev, care
propunea o diviziune a muncii în cadrul Blocului Socialist. Planul Valev, proiectul de creare a
unei economii transnaţionale în spaţiul controlat de URSS, cunoscut sub numele iniţiatorului
său,  în cadrul căruia României i se rezerva rolul de furnizor de produse agricole. Fără a nega
oficial principiul internaţionalismului proletar, Partidul Muncitoresc Român declara public că nu
poate accepta un statut de subordonare în raport cu nici-un alt stat sau partid. Punctul maxim al
politicii de distanţare 1-a reprezentat "Declaraţia cu privire la poziţia Partidului Muncitoresc
Român în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale" din 1964). În contextul
unui conflict ideologic chino-sovietic, România îşi afirmă dreptul la independenţă şi la trasarea
propriei linii de dezvoltare, fără amestec extern. Este momentul în care România făcea pasul
decisiv spre comunismul de tip naţional. Încercările Moscovei de integrare economică a statelor
din Blocul Comunist a fost percepută de Gheorghiu Dej ca un atentat la adresa suveranității țării,
fapt care a grăbit căutarea unei căi proprii de dezvoltare. In proiectul trimis de sovietici liderilor
est-europeni, cu scopul de a constitui baza discuţiilor asupra noii organizaţii, era invocată pentru
fondarea acestui organism „lipsa unor legături permanente de coordonare a politicii economice a
ţărilor de democraţie populară şi URSS în legăturile comerciale cu alte state. Înlăturarea acestei
neconcordanţe urmărea să ajute la construirea cu succes a socialismului în ţările de democraţie
populară.

7
 Obiectivele stabilite de către CAER în 1949 au vizat: lărgirea schimbului de mărfuri între ţările
membre ale CAER în anii 1949-1950, comerţul cu ţările capitaliste, îndeplinirea planurilor şi
măsurilor de colaborare economică preconizate, politica de preţuri. Colaborarea tehnico-ştiinţică
trebuia intensificată, considerau reprezentanţii CAER, prin intermediul schimbului reciproc de
documentaţie tehnică. în cadrul sesiunilor CAER, se considera a extrem de importantă discutarea
unor proiecte de mare amploare: construcţia marilor hidrocentrale, a sistemelor de irigaţii şi
canalelor de transport, a construcţiei liniilor de cale ferată şi a şoselelor, a porturilor maritime şi
fluviale, a construcţiei marilor combinate şi uzine. Programul de industrializare a României a
fost susținut și în cadrul CAER prin delegatul său permanent Alexandru Bârlădeanu, pe
fondul unor tensionări crescute ale relațiilor cu URSS. Distanțarea PMR-ului de Moscova a
provenit din dorința de a decide singuri propria politică pe fondul creșterii pretențiilor de
patriotism ale regimului. Ambivalenţa aşanumitei „politici de independenţă" promovate de
Gheorghiu-Dej, s-a datorat, în principal, fricii comuniştilor români că timida liberalizare începută
pe plan intern ar putea pune în pericol monopolul pe care îl aveau asupra societăţii româneşti. La
19 martie 1965, Gheorghiu Dej a încetat din viață lăsând deschisă lupta pentru succesiune.
Secretar general al Partidului a devenit Nicolae Ceaușescu.  După încheierea crizei rachetelor
sovietice din Cuba (1962), care adusese omenirea pe marginea conflictului nuclear, a urmat
perioada coexistenţei paşnice dintre ţările comuniste şi cele democratice.
După 1965 politica de distanțare a regimului comunist din România față de Moscova este
accelerată, acest lucru fiind dovedit și de vizita lui Nicolae Ceaușescu la Moscova în
septembrie 1965, vizită in care a fost expus programul sau de guvernare care a nemulțumit
în parte conducerea sovietică prin accentele sale. Ceaușescu promova calea națională în
construcția comunismului românesc, fapt care a fost apreciat de țările occidentale care aveau
interesul de a lărgi ruptura față de Moscova. Dacă pe plan intern perioada de început a
regimului Nicolae Ceauşescu s-a caracterizat prin plasarea apropiaţilor săi în posturi-
cheie, pe plan extern asistăm la continuarea politicii externe din ultimii ani de viaţă ai lui
Gheorghiu-Dej. Teoria „căii naţionale în construcţia comunismului românesc" a fost
repede îmbrăţişată de Occident, care avea interesul de a promova şi lărgi ruptura faţă de
Kremlin. Nimic nu-l putea face mai popular pe Nicolae Ceauşescu, atât pe plan intern, dar mai
ales pe plan extern, decât discursul cu accente antisovietice. România a fost primul stat din estul
Europei socialist care a stabilit relații diplomatice cu Republica Federelă Germană (RFG) în
1967 și care nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul după Războiul de 6 zile (5-10 iunie 1967).
În 1966 are loc vizita premierului chinez Zhou Enlai în România.  În 1972 are loc vizita lui
Richard Nixon în Republica Populară Chineză. În aprilie 1968, preşedintele Franţei, Charles de
Gaulle, efectua o vizită în România, prilej de a-l felicita pe Nicolae Ceauşescu, conform
uzanţelor diplomatice, pentru pretinsa lui politică de independenţă. România era tot mai
cunoscută la ONU prin poziţia ei, motiv pentru care ministrul de externe, Corneliu
Mănescu a fost ales preşedinte al Adunării Generale. Nicolae Ceauşescu a fost apreciat
pentru atitudinea sa, mai ales după ce, în 1968, conducerea României a condamnat
intervenţia militară a armatelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, pentru a
înlătura conducerea comunistă adeptă a unor reforme Conflictele din Orientul Mijlociu au
reprezentat o componentă a Războiului Rece, Uniunea Sovietică sprijinind Statele Arabe iar
SUA sprijinind Israelul. Un mare număr de coloniști evrei au ajuns în Palestina după cele două
Războaie Mondiale. Mulți dintre ei au emigrat în Țara Sfântă ca o reacție la planul lui Hitler de a
extermina toți evreii din Europa. ONU a elaborat un plan de a împărți Palestina(aflata sub
mandat britanic) între arabii palestinieni și evrei. Când mandatul britanic a încetat (1948), a

8
fost proclamată independența statului evreu Israel. În același moment armatele mai multor
state arabe au pătruns în Palestina, însă fiind slab pregătite ele au fost înfrânte de armata
israeliană (1948- 1949). O urmare a acestui război a fost apariția unui număr mare de refugiați
arabi a căror situație nu a fost rezolvată nici până astăzi.
Criza Canalului de Suez (1956)- În 1952 în Egipt puterea a fost preluată de un grup de militari
naționaliști din rândul cărora s-a afirmat colonelul Gamal Abdel Nasser (1954). Tot în 1952 are
loc intrarea Turciei și Greciei în NATO. După retragerea soldaților britanici din zona
Canalului Suez, Nasser a naționalizat canalul la 26 iulie 1956. Acest fapt a determinat intervenția
militară a Marii Britanii și Franței, sprijinite de Israel. Opinia publică internațională a dezaprobat
această acțiune. Operațiunea militară împotriva Egiptului a fost oprită de SUA și Uniunea
Sovietică, ceea ce determina slăbirea influenței vechilor puteri coloniale în Orientul Mijlociu. La
frontierele arabo-israeliene au fost instalate trupe ONU de menținere a păcii. Statele arabe au
obținut retragerea trupelor ONU, Israelul a reacționat atacând Egiptul, Siria, Iordania a căror
armată a fost distrusă în mai puțin de o săptămână. Israelul a ocupat mai multe teritorii
aparținând statelor arabe, prin asta urmărind să își apere securitatea.
În zilele Războiului de 6 zile a avut loc la Berlin o conferință a partidelor comuniste din statele
Tratatului de la Varșovia, conferință la care a participat și Iugoslavia. În cadrul acestei conferințe
URSS a propus adoptarea unei rezoluții în care să se condamne Israelul ca stat agresor. România
nu a fost de acord cu aceste propuneri și a adus critici statelor arabe pentru erorile comise.
Declarația finală a conferinței nu a fost semnată de România, fiind și singurul stat comunist care
nu a rupt relațiile diplomatice cu Israelul și a păstrat în același timp relații bune cu lumea arabă.
Această poziție a avut importante consecințe: România a devenit mediator în conflictul arabo-
israelian; prin intermediul României au fost stabilite contacte între diplomații americani,
israelieni și arabi; România și-a îmbunătățit relațiile cu SUA și lumea Occidentală. La scurt timp
după terminarea operațiunilor militare, prim-ministrul României Ion Gheorghe Maurer a făcut o
vizită președintelui SUA, Lyndon Johnson. România a fost prima țară comunistă care a reluat
relațiile cu Republica Federală Germană (RFG) si s-a apropiat de Bonn în pofida opoziției
Republicii Democrate Germane (RDG) și a Uniunii Sovietice. Astfel a crescut prestigiul
României, fiind apoi vizitată de lideri occidentali importanți. În aprilie 1968 președintele Franței
Charles de Gaulle a efectuat o vizită în România în care îl felicita pe Ceaușescu pentru pretinsa
lui politică de independență. Vizite în România au făcut și președinții americani Richard Nixon
în august 1969 și Gerald Ford în 1975. Conflictul arabo-israelian a mai cunoscut o fază în 1973
când atacul statelor arabe a fost stopat de armata israeliană. Intervenția SUA și a Uniunii
Sovietice a oprit operațiunile militare. Ca urmare a acestui război s-a declanșat criza petrolului
prin embargoul exportului de petrol impus de statele arabe față de Israel, SUA și statele
occidentale, acestea din urmă ind acuzate că sprijină statul evreu. Această decizie a avut urmări
negative asupra economiei românești importatoare de petrol, din cauza creșterii spectaculoase a
prețului petrolului.
România şi războiul din Afghanistan. România a adus critici agresiunii sovietice în
Afghanistan (1979), considerată o aventură  care a adus o nouă criză în relaţiile internaţionale.
Treptat, din cauza politicii interne, de încălcare sistematică a drepturilor omului, popularitatea lui
Ceauşescu în exterior s-a prăbuşit, iar România a fost izolată în relaţiile internaţionale de către
statele occidentale. Din această situaţie de izolare diplomatică România a ieşit în urma Revoluţiei
din decembrie 1989, când s-a angajat pe un drum nou de politică externă, acela de reintegrare în
lumea occidentală.

9
Războiul din Vietnam s-a desfășurat în perioada 1959 - 1975. În urma obținerii independenței,
Vietnamul era divizat în două state, unul comunist în nord și celălalt în sud, cu un regim politic
anticomunist. SUA a intervenit în sprijinul celui de-al doilea, ca să nu fie cucerit de comuniști.
Aviația SUA a bombardat Vietnamul de Nord. În Vietnamul de Sud s-a dezvoltat o mișcare de
rezistență (Frontul Național de Eliberare) împotriva unui regim corupt. Rezistența înverșunată a
Vietnamului de Nord, sprijinit de statele comuniste a determinat pierderi însemnate în rândul
militarilor americani. Ca urmare, în SUA au fost inițiate mari demonstrații de protest împotriva
războiului, care l-au forțat pe președintele Nixon să încheie un acord de pace în 1973. România a
avut o poziție favorabilă pentru Vietnamul de Nord, la fel ca și celelalte state comuniste.
Războiul din Vietnam a apropiat România de China comunistă după vizita premierului chinez
Zhou Enlai în  1966. Din cauza poziției antisovietice (România a adus critici acțiunii sovietice în
Afganistan în 1979-1988, considerată o aventură care a adus o nouă criză în relațiile
internaționale. Războiul s-a încheiat cu înfrângerea armatei sovietice), România și-a îmbunătățit
relațiile cu SUA. În aceste condiții, România a reprezentat unul dintre canalele utilizate de
americani pentru a duce negocieri secrete cu guvernul comunist de la Hanoi, capitala
Vietnamului de Nord. În 1968 Nord Vietnamezii au declanșat o ofensivă neașteptată și rolul
diplomatic al României în această problemă s-a încheiat. În final, după retragerea armatei
americane Vietnamul de Sud a fost cucerit într-un timp foarte scurt de Vietnamul de Nord,
în 1975. Relațiile bune avute atât cu China cât și cu SUA au permis României să îndeplinească
un rol de canal de comunicare între cele două state, până la istoricul moment al reluării relațiilor
diplomatice americano-chineze. În 1972 Republica Populară Chineză a fost vizitată de
Richard Nixon.
Atitudinea de distanțare a României față de URSS a fost marcată prin momentul din 21 august
1968 când în cadrul unei adunări populare la București, Nicolae Ceaușescu a condamnat intrarea
în Cehoslovacia a trupelor URSS și a aliaților săi din Pactul de la Varșovia, act apreciat de
conducătorul român drept o mare greșeală și o primejdie pentru pacea Europei. Comuniștii
români au refuzat să participe la manevrele militare ale Pactului de la Varșovia și să îngăduie
astfel de manevre pe teritoriul țării. Această atitudine fermă i-a adus popularitate internă și a
fundamentat național comunismul lui Ceaușescu, iar pe plan extern occidentul a început să vadă
în el un important intermediar între cele două blocuri militare. Promovarea relațiilor cu statele
occidentale este anterioară epocii lui Ceaușescu, în 1955 România a devenit membră ONU iar
în 1959 a fost aleasă vicepreședinte a celei de-a XIV-a Adunare Genrală a ONU. După 1958
comerțul României a fost reorientat spre occident, România încheind cu principalele guverne
apusene acorduri de compensare pentru bunurile naționalizate în 1948. În planul relațiilor
diplomatice, legațiile Angliei și Franței la București au fost ridicate la rang de ambasadă (1961).
În 1964 (Preuniversitaria, Scurtu, pag. 123) este prima dată când România votează la ONU
altfel decât Uniunea Sovietică și aliații săi. În 1967 ministrul de externe al României,
Corneliu Mănescu a fost ales președintele Adunării Generale a ONU, fiind cel dintâi
diplomat dintr-o țară socialistă care a ocupat această înaltă funcție. Statele Unite au încurajat
linia nouă în politica externă promovată de Nicolae Ceaușescu, vizita lui Nixon din august 1969
fiind o dovadă în acest sens. Faptul că România a fost folosită împotriva Moscovei a reieșit și din
invitația adresată lui Ceaușescu și acceptată de acesta de a efectua o vizită oficială în SUA în
octombrie 1970. În 1975 un al doilea președinte american, Gerald Ford, vizitează Bucureștiul.
Orientarea diplomatică spre apus a fost dublată de o restructurare a legăturilor comerciale
externe: primele acorduri economice cu Germania au fost semnate în 1966, urmate de alte
acorduri cu principalele țări capitaliste dezvoltate.  Acordul General pentru Tarife si Comert

10
(GATT)- tratat multilateral interguvernamental cu privire la tarifele vamale si alte
probleme de comert international, incheiat in 1947.
Tratativele pentru aderare la GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț) au început
în 1968 și s-au încheiat în 1971.
Tot în 1971 au început la Washington discuțiile privind aderarea României la FMI și la
Banca Mondială, România devenind membră a celor două organizații în 1972, încheind
ulterior acordul cu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD). În
aceeași perioadă, delegații români cereau și Pieței Comune un regim comercial
preferențial, acordat în 1973. Relații la cel mai înalt nivel cu occidentul au fost reflectate și de
vizita lui Ceaușescu la Paris, unde în cadrul întrevederilor cu președintele francez Georges
Pompidou a fost subliniat rolul jucat de România în progresul securității europene. Președintele
american Richard Nixon a vizitat in 1972 Republica Populară Chineză. România a devenit
membră a Băncii Mondiale şi a Fondului Monetar Internaţional, din 1972, şi a semnat, în 1975,
Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, de la Helsinki. Din 1985,
Mihail Gorbaciov a preluat conducerea în U.R.S.S., deschizându-se dialogul Est-Vest, însă
politica rigidă promovată de Nicolae Ceauşescu a dus la izolarea României pe plan extern.
Între 30 iulie - 1 august 1975 are loc la Helsinki ultima reuniune a Conferinței pentru
Securitate și Cooperare în Europa (CSCE), unde au fost prezenți șei de stat sau de guvern
din cele 35 de țări participante. Țările europene, SUA și Canada au semnat în 1975 Acordurile
de la Helsinki, în care erau armate unele principii în relațiile internaționale:  Respectarea
integrității teritoriale a statelor; Nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța; Neamestecul în
treburile interne; Dreptul fiecărui popor de a decide asupra propriei dezvoltări; Respectarea
drepturilor omului. România a semnat în 1975 actul final al Conferinței de la Helsinki care
conținea angajamentul de a respecta libera circulație a persoanelor și drepturile omului.
Pentru statele aflate sub controlul Moscovei, deci şi pentru România, conferinţa, a fost o
reuniune cu rol propagandistic, axată pe ideea înţelegerii internaţionale. Pentru Occident,
conferinţa a reprezentat, pe lângă atingerea unor obiective imediate, şi premisa liberalizării
progresive a regimurilor comuniste din estul Europei. Acest angajament nu a fost respectat,
motiv pentru care statele occidentale au criticat abuzurile și încălcările drepturilor omului în
România. În 1975 România a obținut din partea SUA Clauza Națiunii celei mai Favorizate,
iar în 1980 a încheiat noi acorduri de colaborare cu Comunitatea Economică Europeană
(Piața Comună).
România a avut o contribuție deosebită la încheierea acordului de pace dintre Israel și
Egipt (la Camp David, SUA, 1978) și la stabilirea relațiilor diplomatice dintre China și
SUA (1979). România a refuzat să semneze Declarația din noiembrie 1978 prin care Pactul
de la Varșovia condamna negocierile de pace israelo-egiptene, refuzând de asemenea să
accepte creșterea cheltuielilor militare. Pactul de la Varșovia a fost reînnoit în 1985 pentru
încă 20 de ani, dar transformările politice din Europa de est au determinat dispariția Alianței
(1991). Au urmat și alte conferințe pentru securitate și cooperare în Europa, la Belgrad, Madrid
fără a avea însă rezultate spectaculoase. România a avut o participare activă, impunând o serie de
principii: Egalitatea tuturor statelor; Respectarea drepturilor țărilor mici; Nerecurgerea la forță
sau la amenințarea cu forța. Participarea României se datorează în special ambasadorului
Valentin Lipati, definind regulii consensului la adoptarea deciziilor și a procedurii în
desfășurarea lucrărilor CSCE( Conferinta pentru Securitate si Cooperare in Europa)
devenită mai târziu Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE).

11
După ce a devenit preşedinte al României, în 1974, şi mai ales după semnarea Actului final al
Conferinţei de la Helsinki, Nicolae Ceauşescu a urmărit obţinerea unei poziţii mai vizibile pe
arena internaţională şi înlăturarea oricărei posibilităţii a Kremlinului de a interveni în politica
PCR. Niciodată, după 1965, nu s-a pus problema părăsirii Tratatului de la Varşovia sau CAER,
aşa cum a fost pusă în timpul evenimentelor de la Budapesta, din 1956. A fost vorba strict de
manifestări de independenţă, dar în limitele impuse de regimul comunist. Atât timp cât luările de
poziţie ale lui Nicolae Ceauşescu, în plan extern, nu au afectat sistemul, poziţia sa la conducerea
PCR nu era ameninţată, chiar dacă pe plan intern s-a trecut la un regim cu accente staliniste. La
începutul anilor '80 s-a produs o raportare de forță pe plan internațional ale cărei consecințe au
fost resimțite și de România. Marile Puteri s-au folosit de București atâta timp cât comunicarea
dintre ele era blocată, Războiul Rece continuând să domine viața internațională. Când raportul de
forțe s-a schimbat, Bucureștiul nu a mai reprezentat un intreres deosebit. Președintele Jimmy
Carter (care fusese în vizită la București) a lansat o vastă campanie pentru respectarea
drepturilor omului în țările socialiste. România a devenit obiectul a numeroase critici,
acordarea Clauzei Națiunii celei mai Favorizate ind condiționată de Administrația
Americană de Respectare a Drepturilor Omului. Ceaușescu a interpretat această atitudine ca
pe un amestec în treburile interne și ca urmare în 1988 a renunțat la Clauza Națiunii celei
mai Favorizate în relațiile comerciale cu SUA.  În ultimii ani ai dictaturii lui Ceauşescu, la
încheierea nor relaţii diplomatice şi economice aproape exclusiv cu ţări din Lumea a Treia şi din
Liga Arabă, care le-au înlocuit treptat-treptat pe cele cu Occidentul. Venirea lui Mihail
Gorbaciov la conducerea URSS (secretar general al PC al URSS între 1985 - 1991) și lansarea
politicii sale de glastnost (deschidere) și perestroika (restructurare economică) au zdruncinat din
temelii regimurile comuniste din Europa. Nicolae Ceaușescu nu a mai reprezentat un favorit al
occidentului, ci a devenit o simplă problemă a Moscovei. Prin noua direcție inițiată în 1985
Gorbaciov urmărea depășirea crizei sistemului, abandonarea dogmelor și decifienței în plan
economic și politic, iar în viața internațională prin realizarea unei reale destinderi. Mihail
Gorbaciov a vizitat România în mai 1987 și a abordat abuziv în discuție tema introducerii unor
reforme. Într-un discurs transmis în direct la 26 mai 1987 Gorbaciov a prezentat noile concepte
ale politicii sale de reformă și deschidere, criticând starea de lucru în România. Ceaușescu a
replicat că în România reformele au fost făcute încă de la sfârșitul anilor '60. În condițiile
dialogului direct între Gorbaciov și liderii occidentali s-a realizat izolarea lui Ceaușescu pe plan
internațional. În 1980 Ceaușescu hotărâse achitarea datoriei externe care fusese contractată prin
împrumuturi externe pentru construirea unor mari obiective economice care au necesitat bani
împrumutați prin FMI. Printr-o politică de austeritate și mari privațiuni pentru populație, în
martie 1989 Ceaușescu anunța plata datoriei externe. Tot mai izolat, Ceaușescu nu înțelegea
realitățile din jurul său. În august 1989, într-un mesaj trimis conducerilor partidelor
comuniste din statele participante la Tratatul de la Varșovia, Ceaușescu atrăgea atenția că
evenimentele din Polonia (aici avusese loc o evoluție spre democratizare prin numirea unui
prim-ministru necomunist, Tadeusz Mazowiecki) sunt periculoase și urmăresc
îndepărtarea socialismului. Președintele american George Bush a obținut de la Gorbaciov
promisiunea că în eventualitatea unor acțiuni reformatoare desfășurate în țările socialiste
europene, URSS nu avea să intervină cu forța armată așa cum procedase în 1968 împotriva
Cehoslovaciei. La întâlnirea de la Moscova din 4 decembrie 1989 Gorbaciov a informat liderii
statelor Tratatului de la Varșovia despre întâlnirea din Malta cu președintele american
George Bush și a specificat că orice schimbări vor avea loc în Europa de est, URSS nu va
interveni. Sub influența lui Gorbaciov, între 1987 - 1989 vechii lideri din unele țări socialiste

12
(Ungaria, Cehoslovacia, Republica Democrată Germană, Bulgaria) au fost înlocuiți cu alții mai
tineri din eșalonul al II-lea. Aceștia au început dialogul cu Societatea Civilă, fapt care a
pregătit trecerea spre un regim democratic. Respingerea oricărei reforme de către Ceaușescu
a determinat ca 6 personalități comuniste care ocupaseră în anii '50 - '60 funcții importante în
partid să adreseze șefului statului în martie 1989 o scrisoare ("Scrisoarea celor 6"). Documentul
era un rechizitoriu la adresa politicii dezastruoase a lui Ceaușescu. Imediat după difuzarea ei la
BBC World Service și Europa Liberă semnatarii scrisorii au fost anchetați și li s-a fixat domiciliu
forțat. În timp ce socialismul de tip totalitar intrase într-o criză profundă, Nicolae Ceaușescu
continua să creadă în idealul comunist. La Congresul al XIV-lea al PCR din 20-24 noiembrie
1989, Ceaușescu considera că menținerea a două state germane este o necesitate. Totodată el
a cerut denunțarea pactului Ribentropp-Molotov din 23 august 1939. Comunicatul emis la
Moscova în 4 decembrie 1989 de către liderii statelor Tratatului de la Varșovia, prin care
se condamna invazia din 1968 din Cehoslovacia, nu a fost semnat și de Ceaușescu, deoarece
România nu participase la invazie. În august 1968 are loc înăbușirea "Primăverii de la Praga"
de către cinci state ale Tratatului de la Varșovia.  După 1969 România și-a creat propria industrie
de apărare și-a organizat forțele armate după propriile reguli și a refuzat prezența inspectorilor
sovietici. Ceaușescu nu a putut evita prăbușirea regimului său care devenea tot mai nepopular pe
plan intern și izolat pe plan extern. Încălcarea drepturilor omului în România a dus la critici
extrem de dure din partea comunităților internaționale și a numeroși șefi de stat din occident. În
martie 1989 Comisia pentru Drepturile Omului a ONU adoptă o rezoluție pentru
constituirea unei comisii de anchetă privind situația din România. În Europa se declanșează
asemănător principiului dominoului mișcări care au dus la lichidarea succesivă a regimurilor în
fruntea cărora se aau partidele comuniste. În acest context era evident că regimul Ceaușescu nu
mai putea rezista. Prăbușirea regimurilor socialist-totalitare, căderea zidului Berlinului (9
noiembrie 1989), reunicarea Germaniei (3 octombrie 1990), autodizolvarea Tratatului de la
Varșovia (martie 1991), dezmembrarea Uniunii Sovietice (decembrie 1991) a însemnat sfârșitul
Războiului Rece și începutul unei noi ordini internaționale. Fostele state comuniste au pornit pe
drumul integrării în UE.

Partea a III-a
Dicţionar Cortina de Fier = termen folosit pentru a denumi împărţirea Europei după sfârşitul
celui de-al Doilea Război Mondial între Estul comunist şi Vestul democratic.
Războiul Rece = starea de neîncredere şi ostilitate reciprocă, între lumea comunistă şi cea liberă
(1945-1989).
Perestroika = încercare de restructurare şi modernizare a sistemului economic din URSS.
CRONOLOGIE: martie 1946 - Discursul lui W. Churchill de la Universitatea Fulton, Statele
Unite, în care vorbeşte despre „Cortina de Fier".
Martie 1947 - Doctrina Truman, prin care SUA stabilea o strategie de oprire a expansiunii
comunismului.
3 aprilie 1948 - Planul Marshall, ajutor economic instituit de SUA, care a contribuit la
reconstrucţia Europei Occidentale.
24 iunie 1948 -12 mai 1949 - blocada Berlinului, instituită de către Uniunea Sovietică asupra
Berlinului Occidental a fost contracarată de „podul aerian" instituit de Statele Unite şi aliaţii săi.
4 aprilie 1949 - constituirea Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), alianţă
militară a statelor occidentale, sub egida Statelor Unite.

13
1950-1953 - Războiul din Coreea. 1955 - Constituirea Tratatului de la Varşovia, alianţă militară
a ţărilor comuniste sub conducerea Moscovei. România a fost membru fondator al alianţei.
1955-1975 - Războiul din Vietnam. 1956 - Revoluţia din Ungaria.
1961 - construirea Zidului Berlinului.
1962 - Criza rachetelor cubaneze.
Iunie 1967 - „Războiul de şase zile". România a fost singurul stat membru al Tratatului de la
Varşovia care n-a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul.
August 1968 - înăbuşirea „Primăverii de la Praga" de către trupele a cinci state ale Tratatului de
la Varşovia. România a condamnat cu virulenţă intervenţia militară împotriva Cehoslovaciei.
1979 -1988 - Războiul din Afganistan, intervenţie militară a Uniunii Sovietice în Afganistan,
soldată în nal cu înfrângerea armatei sovietice.
9 noiembrie 1989 - căderea Zidului Berlinului.
3 octombrie 1990 - reunicarea Germaniei.
Decembrie 1991 - dezmembrarea Uniunii Sovietice.
Banca Mondială = instituţie financiară, creată în 1945, pentru sprijinirea ţărilor în curs de
dezvoltare.
Fondul Monetar Internaţional = organism înfiinţat în 1945, cu scopul realizării cooperării
internaţionale pe plan monetar.
Războiul Rece februarie 1945: Conferinţa de la lalta
iulie-august 1945:Conferinţa de la Potsdam martie
1947: lansarea doctrinei Truman 10 februarie
1947: semnarea Tratatelor de pace de la Paris
iunie 1947: anunţarea Planului Marshall
februarie 1948: lovitura de stat de la Praga; puterea este preluată de către comunişti
aprilie-mai 1948: blocada Berlinului
4 aprilie 1949: îninţarea NATO
1952: intrarea Turciei şi Greciei în NATO
1955: intrarea Germaniei în NATO
14 mai 1955: îninţarea Tratatului de la Varşovia
octombrie 1956: revoluţia anticomunistă din Ungaria
august 1961: ridicarea Zidului Berlinului
august 1968: „Primăvara de la Praga"
1 august 1975: se semnează Actul final al Conferinţei de la Helsinki
martie 1985: Mihail Gorbaciov devine secretar general al PCUS
9 noiembrie 1989: căderea Zidului Berlinului

Partea IV-a
1938-1940 - regimul autoritar al regelui Carol al II-lea.
23 august 1939 - Pactul Ribentrop-Molotov.
1940 - România a suferit pierderi teritoriale: Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța (iunie
1940) în favoarea URSS. N-V Transilvaniei, în favoarea Ungariei (30 august 1940),
Cadrilaterul în favoarea Bulgariei (7 septembrie 1940).
1940-1944 - dictatura antonesciană.
22 iunie 1941 - România a intrat în război împotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei și
nordul Bucovinei.

14
23 august 1944 - guvernul Antonescu a fost demis. România a ieșit din războiul purtat alături de
Germania, împotriva URSS.
18 octombrie 1944 - acordul de procentaj, convenit între Stalin și Churchill, prin care influiența
sovietică în România era de 90%.
1945-1989 - regimul socialist-totalitar în România.
februarie 1945 - Conferința de la Yalta. iulie-august 1945 - Conferința de la Potsdam.
5 martie 1946 - discursul ținut de Winston Churchill, în fața studenților Universității din Fulton
(Missouri, SUA), este considerat a fi începutul Războiului Rece.
1946 - Conferința de pace de la Paris.
10 februarie 1947 - Tratatul de pace, a consfințit statutul politico-juridic al României după cel
de-al Doilea Război Mondial.
1947 - Planul Marshall, ajutor economic instituit de SUA, care a contribuit la reconstrucția
Europei Occidentale.
martie 1947 - lansarea doctrinei Truman, prin care SUA stabilea o strategie de oprire a
expansiunii comunismului.
9 iulie 1947 - România denunța în termeni fermi Planul Marshall. februarie 1948 - lovitura de
stat de la Praga, puterea este preluată de către comuniști.
februarie 1948 - România a semnat cu URSS un tratat de prietenie, colaborare și asistență
mutuală.
aprilie-mai 1948 - Blocada Berlinului.
1949 - a fost creat Consiliul de Ajutor Economic Reciproc.
1949 - URSS a realizat prima explozie nucleară.
14 decembrie 1949 - a fost adoptat statutul Consiliului de Ajutor Economic Reciproc.
4 aprilie 1949 - la Washington a avut loc ceremonia de semnare a Pactului NATO, ce cuprindea
majoritatea statelor democratice din Europa și SUA. 1949 - România devine membru fondator al
CAER.
5 noiembrie 1947 - Gheorghe Tătărescu era înlocuit din funcția de ministru de externe cu Ana
Pauker, fapt care a marcat preluarea de către PCR a controlului total asupra diplomației
românești.
1950-1953 - războiul din Coreea.
1952 - intrarea Turciei și Greciei în NATO.
5 martie 1953 - moartea lui Stalin.
1955 - 1975 - Războiul din Vietnam.
14 mai 1955 - statele aflate în sfera de influență sovietică (mai puțin Iugoslavia) semnează în
capitala Poloniei, un tratat de alianță militară - Tratatul de la Varșovia.
1955 - intrarea Germaniei în NATO.
1955 - România devine membră a ONU.
februarie 1956 - Congresul XX al PCUS.
1956 - Revoluția anticomunistă din Ungaria.
1956 - Criza Canalului Suez.
24 mai 1958 - era anunțată decizia Kremlinului de a retrage trupele sovietice din România
1959 - România a fost aleasă vicepreședinte a celei de a XIV-a sesiuni a Adunării Generale a
ONU.
august 1961 - ridicarea Zidului Berlinului.
1962 - până ăn acest an, conducerea PMR a continuat să susțină necondiționat poziția URSS în
arena internațională.

15
1962 - încheierea crizei rachetelor sovietice din Cuba.
1963 - Dej a vizitat Iugoslavia, încheind acordul pentru construirea complexului hidroenergetic
de la Porțile de Fier.
aprilie 1964 - Declarația PMR, de ieșire a țării de sub influența Moscovei.
1964 - România a condamnat Planul Valev, de integrare economică a țărilor socialiste, prin care
se propunea ca zone din sud-estul României, nord-estul Bulgariei și părți din URSS, să se
specializeze în producția agricolă.
19 martie 1965 - moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
1965 - secretar general al partidului, a devenit Nicolae Ceaușescu.
1965 - vizita lui Nicolae Ceaușescu la Moscova.
1966 - vizita premierului chinez Zho Enlai, în România.
1967 - România a fost primul stat din Estul comunist care a stabilit relații diplomatice cu RFG și
care nu a rupt legăturile diplomatice cu Israelul, după Războiul de șase zile.
iunie 1967 - Războiul de șase zile. România a fost singurul stat membru al Tratatului de la
Varșovia, care n-a rupt relațiile diplomatice cu Israelul.
1968 - Președintele Franței, Charles de Gaulle, efectua o vizită în România.
august 1968 - înăbușirea Primăverii de la Praga, de către trupele a cinci state ale Tratatului de la
Varșovia.
21 august 1968 - discursul lui Nicolae Ceaușescu de condamnare a intervenției militare a
Moscovei în Cehoslovacia.
august 1989 - vizita președintelui american Richard Nixon la București.
1969 - România si-a creat propria industrie de apărare și a refuzat prezența inspectorilor
sovietici. 1971 - România este primită în GATT (Acordul General pentru tarife și Comerț.)
1972 - România este acceptată în FMI (Fondul Monetar Internațional).
1972 - vizita președintelui american Richard Nixon în Republica Populară Chineză.
1 august 1975 - se semnează Actul final al Conferinței de la Helsinki.
1975 - vizita în România a președintelui american Gerald Ford.
1979 - intrarea trupelor sovietice în Afganistan.
1979-1988 - Războiul din Afganistan, intervenție militară a Uniunii Sovietice în Afganistan,
soldată în final cu înfrângerea armatei sovietice.
1980 - Nicolae Ceaușescu a hotărât anularea cât mai grabnică a datoriei externe a României.
martie 1985 - Mihail Gorbaciov devine secretar general al PCUS.
mai 1987 - vizita lui Mihail Gorbaciov în România.
20-24 noiembrie 1989 - Congresul al XIV-lea al PCR.
9 noiembrie 1989 - căderea Zidului Berlinului.
3 octombrie 1990 - reunificarea Germaniei.
decembrie 1991 - dezmembrarea Uniunii Sovietice.
1991 - desființarea Tratatului de la Varșovia
Partea V-a
Alexandru Bârlădeanu - delegat permanent al României în cadrul CAER.
Gheorghe Tătărescu - a fost conducătorul delegației oficiale a României la Conferința de Pace
de la Paris (29 iulie-15 octombrie 1946).
Ion Gheorghe Maurer - prim-ministru român, a fost primit de președintele SUA, Lyndon
Johnson.
Mihai I - rege al României (1940-1947), în anul 1947 a fost obligat să abdice instaurându-se
Republica Populară Română.

16
Corneliu Mănescu - ministru de externe al României, a fost ales președinte al Adunării Generale
a ONU.
Harry Truman (1884-1972) - președintele SUA după război (1945-1953).
Generalul D. MacArtur - comandant al trupelor ONU în Coreea.
Gheorghe Gheorghiu Dej (1901-1965) - din 1945, secretar general al PCR, prim-ministru al
României

17